UNIVERSITATEAAGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA Sergiu Bădărău FITOPATOLOGIA CHIŞINĂU - 2008 CZU 632.9 (075.8) B 14 Manualul a fost elaborat la Catedra de Protecţia Plantelor a Universităţii Agrare de Stat din Moldova în corespundere cu curriculum-ul şi programa analitică a disciplinei “Fitopatologia” pentru studenţii care îşi fac studiile la specialitatea 615. 1 – Horticultura. Referenţi ştiinţifici: Leonid Voloşciuc, doctor habilitat, directorul Institutului de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică Nichita Croitoru, doctor în ştiinţe, conferenţiar universitar la Catedra Protecţia Plantelor a Universităţii Agrare de Stat din Moldova Lector: Vitalie Ţurcanu Manualul a fost aprobat pentru publicare de Senatul Universităţii Agrare de Stat din Moldova pr. verbal nr. 01 din 26.09.2008. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Bădărău, Sergiu Fitopatologia / Sergiu Bădărău; Univ. Agrară de Stat din Moldova. - Ch.: S.n., 2008 (Tipor. “Print-Caro” SRL). - 352 p. Bibliogr.: p. 350-352 (44 tit.). - 100 ex. ISBN 978-9975-4044-0-2 632.9 (075.8) B 14 ISBN 978-9975-4044-0-2 Cuprins PARTEA GENERALĂ ........................................................................ 11 OBIECTUL ŞI OBIECTIVELE FITOPATOLOGIEI ......................................................... 11 Obiectul fitopatologiei ................................................................................... 11 Impactul economic al bolilor plantelor ....................................................... 12 Istoria dezvoltării patologiei vegetale ........................................................ 13 NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR ŞI AGENŢII PATOGENI .......... 16 Definiţia şi clasificarea bolilor plantelor .................................................... 16 Evoluţia şi tipurile parazitismului ................................................................ 18 Specializarea şi variabilitatea agenţilor patogeni .................................... 20 PATOGENEZA ŞI EPIDEMIOLOGIA BOLILOR INFECŢIOASE ................................... 22 Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni ............................................... 22 Evoluţia procesului patologic la plante ...................................................... 24 Modul de conservare a agenţilor patogeni ............................................... 27 Diseminarea agenţilor patogeni în natură ................................................. 28 Noţiuni de epifitotie ....................................................................................... 29 PATOGRAFIA ŞI DIAGNOSTICUL BOLILOR PLANTELOR ....................................... 31 Modificări suferite de plante în procesul patogenezei ............................ 32 Tipurile principale de simptome ale bolilor plantelor ............................... 34 Metodele de diagnostic al bolilor plantelor ............................................... 38 CIUPERCILE - AGENŢI PATOGENI AI BOLILOR PLANTELOR .................................. 39 Morfologia ciupercilor şi modificările miceliului ...................................... 39 Structura celulară a ciupercilor .................................................................. 43 ÎNMULŢIREA CIUPERCILOR FITOPATOGENE ........................................................... 46 Înmulţirea vegetativă a ciupercilor ............................................................. 46 Înmulţirea asexuată a ciupercilor ............................................................... 46 Înmulţirea sexuată a ciupercilor ................................................................. 52 SISTEMATICA CIUPERCILOR FITOPATOGENE ......................................................... 59 Noţiuni de sistematică micologică ............................................................. 59 Sistematica ciupercilor inferioare .............................................................. 61 Sistematica ciupercilor superioare ............................................................ 63 Ciclurile biologice ale ciupercilor ............................................................... 69 BACTERII - BACTERIOZE ........................................................................................... 71 Morfologia şi structura bacteriilor .............................................................. 71 Nomenclatura şi clasificarea bacteriilor fitopatogene ............................ 74 Patogeneza şi simptomele de diagnostic al bacteriozelor ..................... 74 Bacteriile de tip particular ............................................................................ 76 VIRUSURI - VIROZE .................................................................................................... 79 Natura şi originea virusurilor ...................................................................... 79 Morfologia şi structura particulelor virale ................................................ 80 Proprietăţile virusurilor fitopatogene ......................................................... 82 Nomenclatura şi clasificarea virusurilor fitopatogene ........................... 83 Patogeneza, epidemiologia şi patografia virozelor .................................. 84 Viroizi - viroidoze ........................................................................................... 86 METODE ŞI MIJLOACE DE PROTECŢIE A PLANTELOR .......................................... 87 Combaterea integrată – concept modern de protecţie a plantelor ....... 87 Măsuri şi metode de protecţie a plantelor împotriva agenţilor patogeni ......................................................................................... 88 Metoda fizico-mecanică de combatere a bolilor ...................................... 97 Metoda biologică de combatere a bolilor - bioterapia ............................. 98 Metoda chimică de combatere a bolilor – chimioterapia ...................... 100 PARTEA SPECIALĂ ........................................................................ 112 BOLILE TOMATELOR .............................................................................................. 112 Putrezirea pl[ntuţelor .................................................................................. 112 Mana tomatelor ........................................................................................... 113 Septorioza sau pătarea albă ...................................................................... 115 Pătarea brună sau macrosporioza ........................................................... 116 Pătarea cafenie a frunzelor ....................................................................... 118 Verticilioza sau ofilirea ............................................................................... 119 Ofilirea fuzariană ......................................................................................... 120 Putregaiul alb ............................................................................................... 121 Cancerul sau ofilirea bacteriană .............................................................. 123 Pătarea neagră bacteriană ........................................................................ 124 Stolburul tomatelor ..................................................................................... 125 Mozaicul tomatelor ..................................................................................... 126 Boala petelor de bronz ................................................................................ 127 Aspermia ...................................................................................................... 128 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor tomatelor ..... 129 În câmp deschis .......................................................................................... 133 BOLILE ARDEIULUI ................................................................................................... 134 Putrezirea fructelor şi tulpinilor ................................................................ 134 Făinarea ardeiului ....................................................................................... 136 Ofilirea ardeiului .......................................................................................... 137 Alternarioza ardeiului ................................................................................. 138 Mozaicul comun .......................................................................................... 139 Mozaicul castraveţilor la ardei ................................................................. 139 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor ardeiului ..................................................................... 140 BOLILE PĂTLĂGELELOR VINETE ........................................................................... 142 Pătarea brună a frunzelor şi fructelor de vinete .................................... 142 Ofilirea vinetelor .......................................................................................... 143 Alternarioza sau pătarea brună a frunzelor ............................................ 144 Mana vinetelor ............................................................................................. 145 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor vinetelor ...... 146 BOLILE CARTOFULUI ............................................................................................... 147 Mana ............................................................................................................. 147 Macrosporioza ............................................................................................ 149 Verticilioza ................................................................................................... 150 Râia neagră sau cancerul .......................................................................... 151 Fuzarioza ...................................................................................................... 151 Râia făinoasă ............................................................................................... 152 Rizoctonioza ................................................................................................ 153 Putregaiul inelar .......................................................................................... 154 Înnegrirea bazei tulpinii .............................................................................. 154 Mozaicul comun .......................................................................................... 155 Stricul - mozaicul“Y” al cartofului ............................................................ 156 Încreţirea frunzelor ..................................................................................... 156 Răsucirea frunzelor .................................................................................... 157 Stolburul ....................................................................................................... 157 Gotica sau boala tuberculilor fusiformi ................................................... 158 Măsurile de prevenire şi combatere a bolilor provocate de patogeni ultramicroscopici ............................................... 158 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cartofului ................................................................... 159 BOLILE CULTURILOR CUCURBITACEE ................................................................... 161 Mana cucurbitaceelor ................................................................................ 161 Făinarea cucurbitaceelor ........................................................................... 162 Antracnoza cucurbitaceelor ...................................................................... 163 Ascohitoza cucurbitaceelor ...................................................................... 165 Ofilirea cucurbitaceelor ............................................................................. 167 Putregaiul alb al castraveţilor ................................................................... 168 Pătarea unghiulară a castraveţilor ........................................................... 170 Mozaicul obişnuit al castraveţilor ............................................................ 171 Mozaicul verde al castraveţilor ................................................................ 172 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cucurbitaceelor ............................................................................ 173 BOLILE CEPEI ŞI USTUROIULUI .............................................................................. 176 Mana cepei ................................................................................................... 176 Putregaiul cenuşiu ...................................................................................... 177 Putregaiul alb al bulbilor ............................................................................. 179 Ruginile cepei şi usturoiului ...................................................................... 180 Tăciunele cepei ........................................................................................... 181 Putregaiul umed al bulbilor ........................................................................ 182 Mozaicul cepei ............................................................................................. 183 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cepei şi usturoiului ....................................................................... 184 BOLILE MORCOVULUI ............................................................................................. 185 Făinarea ........................................................................................................ 185 Fomoza sau putregaiul uscat .................................................................... 186 Alternarioza sau putregaiul negru ............................................................ 187 Putregaiul umed bacterian ........................................................................ 188 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor morcovului .. 189 BOLILE VERZEI ......................................................................................................... 189 ÎNnegrirea şi putrezirea plăntuţelor de varză .................................................................................... 189 Fomoza sau putregaiul uscat .................................................................... 191 Fuzarioza ...................................................................................................... 192 Alternarioza sau pătarea neagră .............................................................. 193 nervaţiunea neagră a verzei ..................................................................... 194 Putregaiul umed .......................................................................................... 195 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor verzei ........... 196 BOLILE LEGUMELOR VERDEŢURI .......................................................................... 197 Mana salatei ................................................................................................ 197 Putregaiul alb al salatei .............................................................................. 198 Septorioza salatei ....................................................................................... 199 Cercosporioza salatei ................................................................................ 200 Făinarea salatei ........................................................................................... 200 Mana spanacului ......................................................................................... 201 Ofilirea fuzariană a spanacului ................................................................. 202 Antracnoza spanacului .............................................................................. 203 Septorioza pătrunjelului ............................................................................. 204 Mana pătrunjelului ...................................................................................... 205 Făinarea pătrunjelului ................................................................................. 206 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor legumelor verdeţuri ................................................. 207 BOLILE CULTURILOR POMICOLE SĂMÂNŢOASE ................................................. 208 PĂtarea cafenie şi rapănul mărului şi părului ........................................ 208 Făinarea mărului ......................................................................................... 211 Putregaiul brun al fructelor ........................................................................ 212 Cancerul negru al mărului ......................................................................... 214 Putregaiul alb al rădăcinilor ....................................................................... 215 Septorioza frunzelor de păr ....................................................................... 241 Pătarea brună a frunzelor de păr şi gutui ................................................ 242 Filostictoza frunzelor .................................................................................. 243 Rugina mărului şi a părului ........................................................................ 243 Cancerul bacterian al rădăcinilor ............................................................. 244 Arsura bacteriană a merilor şi perilor ..................................................... 246 Proliferarea mărului .................................................................................... 247 Înmuierea lemnului la măr ......................................................................... 248 Mozaicul mărului ......................................................................................... 249 Mozaicul inelar al părului ........................................................................... 250 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor pomilor sămânţoşi ....................................................................... 251 BOLILE CULTURILOR POMICOLE SÂMBUROASE ................................................ 254 Bolile de tipul uscare a ramurilor şi pomilor monilioza sâmburoaselor .......................................................................... 254 Ciuruirea frunzelor ...................................................................................... 255 Citosporioza sau uscarea ramurilor ........................................................ 256 Verticilioza sâmburoaselor ....................................................................... 258 Boala plumbului ........................................................................................... 259 Alte micoze ale culturilor sâmburoase făinarea sâmburoaselor ........ 260 Băşicarea frunzelor de piersic .................................................................. 262 Hurlupii prunelor .......................................................................................... 263 Pătarea roşie sau polistigmoza prunului ................................................. 264 Rugina prunului ........................................................................................... 265 Antracnoza sau cocomicoza cireşului şi vişinului ................................ 266 Gnomonioza cireşului şi vişinului ............................................................. 267 Bacteriozele şi virozele sâmburoaselor necroza bacteriană a scoarţei ................................................................................. 268 Vărsatul prunelor ........................................................................................ 269 Pătarea inelară clorotică a sâmburoaselor ............................................ 270 Pătarea inelară necrotică a sâmburoaselor ........................................... 271 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor pomilor sâmburoşi .................................................................................................... 272 BOLILE NUCULUI COMUN ...................................................................................... 275 Antracnoza sau gnomonioza ..................................................................... 275 Arsura bacteriană ....................................................................................... 276 Pătarea albă a frunzelor ............................................................................. 277 Iasca galbenă ............................................................................................... 278 Iasca comună .............................................................................................. 279 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor nucului comun ................................................................................. 279 BOLILE ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ......................................................................... 281 Bolile coacăzului şi agrişului ........................................................................... 281 Făinarea ........................................................................................................ 281 Antracnoza coacăzului ............................................................................... 282 Septorioza .................................................................................................... 283 Rugina cilindrică .......................................................................................... 284 Atavismul sau reversiunea ....................................................................... 285 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor coacăzului şi agrişului ................................................................................ 286 Bolile zmeurului ................................................................................................. 287 Rugina ........................................................................................................... 287 Septorioza .................................................................................................... 287 Antracnoza ................................................................................................... 288 Arsura lăstarilor sau pătarea purpurie .................................................... 289 Mozaicul ....................................................................................................... 290 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor zmeurului .................................................................. 291 Bolile căpşunului ............................................................................................... 291 Mana căpşunului ......................................................................................... 291 Pătarea brună a frunzelor .......................................................................... 292 Pătarea albă a frunzelor ............................................................................. 293 Putregaiul cenuşiu al fructelor .................................................................. 294 Verticilioza ................................................................................................... 294 Încreţirea frunzelor ..................................................................................... 295 Îngălbenirea marginală ............................................................................... 295 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor căpşunului ........................................................................................ 296 Bolile viţei de vie ............................................................................................... 297 Mana ............................................................................................................. 297 Făinarea ........................................................................................................ 300 Putregaiul cenuşiu ...................................................................................... 302 Antracnoza ................................................................................................... 303 Necroza pătată ............................................................................................ 305 Pătarea neagră ............................................................................................ 306 Boala petelor roşii ....................................................................................... 307 Septorioza .................................................................................................... 309 Cercosporioza ............................................................................................. 309 Putregaiul alb al strugurilor ....................................................................... 310 Putregaiul amar al strugurilor ................................................................... 311 Putregaiul alb al rădăcinilor ....................................................................... 312 Apoplexia ...................................................................................................... 314 Cancerul bacterian ..................................................................................... 315 Scurt- nodarea ............................................................................................. 316 Răsucirea frunzelor .................................................................................... 318 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor viţei de vie ........................................................................................ 318 BOLILE PLANTELOR ORNAMENTALE .................................................................... 321 PUTREZIREA PLANTULELOR ÎN RĂSADNIŢE ŞI SERE ......................................... 321 Bolile garoafelor ................................................................................................ 323 Rugina ........................................................................................................... 323 Înnegrirea ..................................................................................................... 324 Septorioza .................................................................................................... 325 Fuzarioza ...................................................................................................... 326 Alternarioza ................................................................................................. 327 Putregaiul cenuşiu ...................................................................................... 328 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor garoafelor ......................................................................................... 329 Bolile trandafirului ............................................................................................. 331 Făinarea ........................................................................................................ 331 Pătarea neagră a frunzelor ........................................................................ 332 Rugina ........................................................................................................... 334 Mana ............................................................................................................. 335 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor trandafirului .............................................................. 336 Bolile crizantemelor .......................................................................................... 337 Putregaiul alb ............................................................................................... 337 Fuzarioza ...................................................................................................... 338 Septorioza .................................................................................................... 339 Alternarioza ................................................................................................. 340 Verticilioza ................................................................................................... 341 Făinarea ........................................................................................................ 342 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor crizantemelor ................................................................................ 343 Bolile lalelelor .................................................................................................... 345 Mucegaiul cenuşiu ...................................................................................... 345 Fuzarioza ...................................................................................................... 346 Cancerul bacterian ..................................................................................... 347 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor lalelelor .......................................................................................... 348 BIBLIOGRAFIE .............................................................................. 350 PREFAŢĂ În anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolilor infecţioase pierderile de recoltă pot fi foarte mari, iar măsurile de protecţie reprezintă elementul principal în tehnologia de cultivare a plantelor agricole. În acest context protecţia plantelor poate fi realizată numai de specialişti de calificare înaltă, capabili să determine cât mai corect bolile, să aplice măsuri de prevenire şi combatere eficiente, fără implicaţii negative în ecosisteme. Prezenta lucrare este adresată studenţilor care îşi fac studiile la specialitatea Horticultură a U.A.S.M. şi celor din colegiile de profil, precum şi specialiştilor din reţeaua operativă de protecţie a plantelor, fermierilor şi practicienilor din sectorul agricol, care doresc să-şi lărgească sau să-şi perfecţioneze sfera cunoştinţelor despre bolile plantelor cultivate. Manualul reprezintă o sinteză a literaturii ştiinţifice de specialitate şi a experienţei acumulate pe parcursul a trei decenii de activitate didactică. Partea generală oferă cititorilor noţiuni despre bolile plantelor şi agenţii patogeni (etiologia şi clasificarea bolilor, principalele grupe de organisme fitoparazite, însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni, evoluţia şi tipurile parazitismului la microorganisme, patogeneza bolilor infecţioase, specializarea agenţilor patogeni, epidemiologia bolilor parazitare, rezistenţa plantelor la boli, metode şi mijloace de protecţie a plantelor etc.). Partea specială include materiale privind patografia, patogenia, ecologia, profilaxia şi terapia bolilor culturilor legumicole, viţei de vie, pomilor şi arbuştilor fructiferi. Pentru fiecare boală se prezintă denumirea în limbile română, rusă şi engleză, simptomele de recunoaştere pe toate organele atacate, agentul patogen şi poziţia sistematică a lui, plantele gazdă, tipurile de fructificaţie, sursele de infecţie pentru anul următor, condiţiile favorabile pentru dezvoltare, măsurile de prevenire şi combatere. Textul este însoţit de planşe colorate, care vor ajuta la determinarea bolilor şi identificarea agenţilor patogeni. Pentru fiecare cultură se prezintă sistemul de protecţie, care include măsuri organizatorice şi de carantină fitosanitară, de igienă culturală, măsuri şi metode agrotehnice, metode şi mijloace fizico-mecanice, măsuri biologice şi de combatere chimică a bolilor. Expimăm recunoştinţă celor care prin sugestii şi observaţii critice au contribuit la perfectarea lucrării sau îşi vor aduce contribuţia la îmbunătăţirea ediţiilor următoare. 11 PARTEA GENERALĂ OBIECTUL ŞI OBIECTIVELE FITOPATOLOGIEI Obiectul fitopatologiei Fitopatologia sau patologia vegetatală este o ştiinţă agrobiologică care se ocupă cu studiul bolilor plantelor şi elaborarea măsurilor de prevenire şi combatere a lor. Denumirea provine de la trei cuvinte greceşti: phyton - plantă, pathos suferinţă (boală), logos - ştiinţă (cuvânt, învăţătură). Patologia vegetală are următoarele preocupări: Etiologia - stabileşte cauzele apariţiei bolilor. Patografia - descrie simptomele de manifestare a bolilor plantelor. Patogenia - studiază modul de declanşare şi evoluţie a procesului patologic. Epidemiologia - stabileşte cauzele şi modul de răspândire în masă a bolilor infecţioase. Ecologia - studiază interrelaţiile din sistemul plantă gazdă - agent patogen - condiţii de mediu. Imunitatea - se ocupă cu studiul rezistenţei plantelor la boli şi elaborarea bazelor teoretice ale selecţiei soiurilor şi hibrizilor rezistenţi. Profilaxia - elaborează şi recomandă măsuri preventive de protecţie a plantelor. Terapia - elaborează măsuri curative de protecţie a plantelor. Protecţia integrată a plantelor - se ocupă cu îmbinarea armonioasă a mijloacelor şi măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor în agroecosisteme. Fitopatologia are legături strânse cu alte ştiinţe ale naturii. În studiul agenţilor patogeni, patologia vegetală se sprijină pe cunoştinţe de Botanică, Micologie, Bacteriologie, Microbiologie, Virusologie. În studiul modificărilor structurale şi funcţionale suferite de plante în procesul patogenezei, Fitopatologia se bazează pe date din Fiziologia şi Biochimia plantelor, Morfologia şi Anatomia vegetală etc. În elaborarea metodelor şi mijloacelor de protecţie a plantelor, Fitopatologia se axează pe cunoştinţe de Chimie, Climatologie, Fizică, Agrotehnică, Genetică. Fitopatologia se împarte în două părţi: 1. Fitopatologia generală. 2. Fitopatologia specială. Fitopatologia generală cuprinde cunoştinţele referitoare la etiologia, patogeneza, epidemiologia şi ecologia bolilor, caracterele bilogice, sistematica, specializarea şi variabilitatea agenţilor patogeni, elaborarea tehnologiilor de prevenire şi combatere integrată a bolilor plantelor. 12 Fitopatologia specială are ca preocupare studiul bolilor culturilor agricole, plantelor lemnoase din culturile forestiere, plantelor decorative, medicinale etc. Pertru a studia bolile plantelor este necesar de a se cunoaşte: - simptomele prin care se manifestă boala; - biologia agentului patogen care o provoacă; raporturile reciproce dintre agentul patogen şi planta gazdă; - influenţa mediului asupra complexului plantă gazdă – agent patogen. Starea de boală este condiţionată de interacţiunea sistemului plantă – patogen – condiţii favorabile pertru dezvoltare. Din punct de vedere practic scopul final al cercetărilor fitopatologice constă în minimalizarea pierderilor cauzate de boli prin elaborarea uror metode cât mai eficiente de combatere a acestora. Alături de alte ştiinţe agrobiologice patologia vegetală contribuie la pregătirea de bază a specialiştilor pentru complexul agroindustrial. Impactul economic al bolilor plantelor Apariţia şi dezvoltarea patologiei vegetale ca ştiinţă se datoreşte, în primul rând, cauzelor de ordin economic. Impactul bolilor se evaluează prin pierderile de recoltă pe care acestea le provoacă. Factorul economic, adică efectul păgubitor al bolilor plantelor, a fost acela care a trezit interesul pentru probleme de fitopatologie. Bolile la plante se caracterizeză prin dereglarea echilibrului funcţional, care determină o scădere mai mare sau mai mică a cantităţii de substanţe organice sintetizate şi acumulate de plantă. În cazul plantelor de cultură aceasta duce la scăderea productivităţii. Agenţii patogeni ai bolilor au apărut pe pământ şi s-au răspândit împreună cu plantele. În general, plantele de cultură sunt mai sensibile la boli decât rudele lor sălbatice din cauza că ele sunt silite să se dezvolte în condiţii care diferă de cele naturale din patria de origine. Schimbul de produse vegetale, inclusiv material săditor, a favorizat răspândirea agenţilor patogeni dintr-o zonă geografică în alta. Astfel, odată cu diferite plante de cultură au fost întroduşi în Europa şi paraziţii lor, cum a fost mana cartofului (Phytophthora infestans) 1845 -1846 din America de Sud; mana viţei de vie (Plasmopara viticola) în 1878 din America de Nord; făinarea viţei de vie (Uncinula necator) în 1845 din Asia Mijlocie etc. În prezent nu se poate concepe obţinerea de producţii înalte fără utilizarea unor metode adecvate de protecţie a plantelor, care trebuie să includă: măsuri legislative şi de carantină fitosanitară; ameliorarea şi cultivarea soiurilor rezistente; măsuri de igienă culturală; metode şi mijloace fizico-mecanice; măsuri şi metode culturale (agrofitotehnice); măsuri biologice de combatere a bolilor; combaterea chimică; măsuri de prognoză şi avertizare. 13 Istoria dezvoltării patologiei vegetale Patologia vegetală a devenit ştiinţă de sine stătătoare abia în a doua jumătate a secolului XIX, cu toate că unele boli ale plantelor au fost semnalate cu câteva mii de ani în urmă. Convenţional istoria dezvoltării patologiei vegetale poate fi împărţită în cinci ere. Era I - era antică, de la apariţia culturii plantelor până la căderea Imperiului Roman (476 d. Hr.). Era II - era medievală 476 – 1600. Era III - era premodernă 1600 – 1850. Era IV - era modernă 1850 – 1905. Era V - era contemporană 1906 – 2005. Omul agricultor a cunoscut simptomele şi efectul nociv al unor boli ale plantelor din timpuri străvechi. În scrierile vechi ebraice şi în Biblie se amintea de tăciunii şi ruginile cerealelor. Nu se cunoşteau însă cauzele bolilor, iar efectul dăunător era atribuit răzbunării zeilor, blestemului morţilor etc. Marele naturalist şi filozof al Greciei Antice, Aristotel, a descris ruginile la grâu. Theophrast, părintele botanicii, în lucrarea sa Historia plantarum descrie tăciunii şi ruginile la cereale, prezintă primele noţiuni de rezistenţă a grâului la boli, recomandă rotaţia culturilor ca metodă de protecţie a plantelor. Renumitul poet roman Ovidiu în scrierile sale „Fastele” îl imploră pe Jupiter să apere grânele de mălură. Marele naturalist al Imperiului Roman, Pliniu cel Bătrân, în lucrarea Historia naturalis a descris bolile grâului, a recomandat ca măsuri de protecţie dezmiriştirea şi rotaţia culturilor, a descris unele boli neinfecţioase cauzate de temperaturi anormale ale aerului. Pe parcursul erei medievale, ca şi în alte ştiinţe, în patologia vegetală se observă un regres evident. Bolile şi calamităţile cauzate de ele se explicau prin dogme creaţioniste, iar înlăturarea lor încercau să o facă prin descântece şi vrăji. Totuşi, pot fi menţionate lucrările savantului arab Ibn al Avam Ibn Sina (lat. Avicenna). El a scric circa 300 de lucrări în domeniul botanicii şi agriculturii, în care a descris bolile viţei de vie, bolile pomilor fructiferi. A recomandat şi unele măsuri de protecţie a acestor culturi. În era premodernă, timp de circa 500 de ani, a predominat dogma creaţionistă şi concepţia autogenitistă despre originea bolilor plantelor. Conform acestei concepţii, microorganismele de pe plantele bolnave erau considerate ca o urmare a bolii, ci nu drept cauza lor. În perioada renaşterii (1600 – 1700) patologia vegetală încearcă să se elibereze de dogmele medievale. În manualele de agricultură încep a fi descrise şi bolile plantelor de cultură. Leonardo da Vinci, renumit pictor, sculptor, arhitect, matematician, a studiat dinamica uscării caisului şi a încercat să combată boala prin tratarea pomilor cu diferite produse chimice. În 14 1753 apare lucrarea lui K. Linne “Species plantarum”, în biologie fiind introdusă denumirea binară a speciilor. Tournefort (1705) clasifică bolile plantelor în boli interne sau infecţioase şi boli externe sau neinfecţioase. În lucrările lui Fontana (1767), Fabricius (1774) se menţionează prezenţa în ţesuturile atacate a unor microorganisme autonome, capabile să producă îmbolnăvirea plantelor, cu toate că noţiunea de parazit a fost introdusă în biologie mai târziu. În această perioadă, în patologia vegetală continuă să predomine concepţia autogenitistă despre originea bolilor. Ca importantă poate fi menţionată lucrarea învăţatului austriac Unger “Exantemele plantelor” (1833). Esenţa concepţiei autogenitiste elaborată de Unger consta în aceea că bolile apar datorită alterării sevei plantelor, iar microorganismele din leziuni apar ca urmare a acestui proces. Pe parcursul erei moderne (1853 – 1906), datorită descoperirilor făcute de Tulasne, Anton de Bary, M. Voronin, dar mai ales datorită lucrărilor genialului savant microbiolog francez L. Pasteur concepţia autogenitistă despre originea bolilor a fost înlocuită cu cea patogenitistă. În anul 1861, printr-o serie de experienţe de referinţă, L. Pasteur a dat o lovitură serioasă adepţilor teoriei „generaţiei spontane”. Au urmat „anii de glorie ai microbiologiei”, care s-au remarcat prin descoperirea agenţilor patogeni ai numeroase boli la plante, stabilirea relaţiilor dintre microorganisme şi boli cauzate de ele. Între anii 1845 – 1874, în Europa sunt aduse cu materialul săditor mana şi făinarea viţei de vie, iar puţin mai înainte mana cartofului. Datorită pierderilor colosale din cauza acestor boli, a început să se resimtă impactul economic al bolilor plantelor. În această perioadă s-au remarcat savanţii germani Anton de Bary şi Iulius Kuhn, fondatorii fitopatologiei moderne. Anton de Bary a dovedit caracterul infecţios al tăciunilor şi ruginilor cerealelor, a studiat biologia ciupercilor Phytophthora infestans, Sclerotinia sclerotiorum, Pythium de Baryanum. I. Kuhn în 1858 a publicat tratatul clasic de fitopatologie, în care acordă o mare atenţie măsurilor de combatere a bolilor, inclusiv prin metoda chimică. În Anglia, Berkeley a publicat o serie de lucrări fundamentale în domeniul patologiei vegetale, fiind considerat drept fondatorul fitopatologiei engleze. În Rusia, Mihail Voronin a studiat ciclurile biologice ale ciupercilor Plasmodiophora brassicae şi Puccinia helianthi, a menţionat pentru prima dată că bacteriile pot provoca boli la plante. Către sfârşitul secolului XIX mana, făinarea şi filoxera viţei de vie au pus în pericol de dispariţie soiurile nobile europene. A apărut necesitatea elaborării unor măsuri eficiente de combatere a bolilor. Savantul francez Millardet a recomandat pentru prima dată tratamente chimice împotriva manei viţei de vie cu zeama bordoleză. Viala publică tratatul “Les maladies de la vigne”, iar Prillioux un tratat despre bolile pomilor fructiferi. 15 În anii 1880-1884 savantul american Burrill a descoperit prima bacterioză la plante – arsura bacteriană a merilor şi perilor – Erwinia amylovora. Apare o nouă ramură a patologiei vegetale, numită fitobacteriologia. Dezvoltarea de mai departe a bacteriologiei vegetale se datoreşte lucrărilor unor aşa savanţi renumiţi ca E. Smith, Iacevski, Krasilnikov, Bergey, Săvulescu etc. În anul 1881 savantul italian Saccardo a început publicarea unei lucrări fundamentale, numită “Sylloge fungorum omnium hucusque cognitorum”, în 26 de volume în care a descris circa 75000 de specii de ciuperci. În 1892 savantul rus D. Ivanovski a demonstrat că agentul patogen al mozaicului tutunului nu este o bacterie, deoarece trece prin filtrele bacteriene. În 1894 M. Beijerinck menţionează că mozaicul tutunului este provocat de un parazit acelular, pe care l-a numit „contagium vivum fluidum”. A apărut o nouă direcţie în patologia vegetală – fitovirusologia. Dezvoltarea de mai departe a acestei direcţii se datoreşte lucrărilor unor aşa savanţi ca Holmes, Gibbs, Smith, Bawden, Suhov, Rîjkov, Verderevscaia. În era contemporană fitopatologia a devenit ştiinţă de sine stătătoare. În această perioadă au fost redescoperite legile lui Gh. Mendel. A fost dovedit experimental că rezistenţa plantelor la boli este un caracter care se supune legilor mendeliene şi se transmite prin ereditate urmaşilor. În 1907 prof. I. Mecinikov a elaborat teoria fagocitară a imunităţii, pentru care i s-a conferit Premiul Nobel. În prima jumătate a secolului XX s-a remarcat marele savant sovietic N. Vavilov, care a elaborat principiul geografic de depistare a formelor de plante rezistente la boli în baza evoluţiei conjugate a plantelor gazdă şi agenţilor patogeni şi bazele teoretice ale selecţiei soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la boli. În 1926 Gauman publică cea dintâi lucrare de “Morfologie comparată a ciupercilor”. Se publică lucrări fundamentale: S. Rostovţev „Патология растений” (1923), A. Iacevski „Основы µикологии” (1933) şi “Бактериозы растений “ (1935), valoroase tratate de fitopatologie ca acelea ale lui Naumov (U.R.S.S.), Prillieux şi Delacroix (Franţa), Ferraris şi Ciferri (Italia), Eriksson (Suedia) ş.a. În 1935 Stanley obţine pentru prima dată VMT (virusul mozaicului tutunului) în stare pură şi descoperă structura nucleoproteică a particulelor de virus. În ultimele decenii ale secolului XX au fost descoperite câteva grupe noi de agenţi patogeni ai bolilor plantelor: micoplasmele în 1967 (Asuyama, Doi, Yora), viroizii în 1971 (T. Dienner), rickettsiile în 1972 (Windsor şi Black). Şi în spaţiul românesc patologia vegetală a apărut şi s-a dezvoltat datorită necesităţii de a reduce pierderile cauzate de boli. Unele menţiuni scrise despre bolile plantelor datează din secolul XIX. În primele decenii ale secolului XX au fost publicate lucrări de micologie şi fitopatologie (I. Constantineanu - Les Uredinees de la România, în care descrie 273 specii parazite pe 592 specii de plante; C. Petrescu – Flora micologică a Moldovei; Gh. Ionescu – Ciuperci 16 parazite pe arbori; I. Ginţescu – Specii de Orobanche parazite pe tutun). Bazele patologiei vegetale au fost puse de acad. Tr. Săvulescu (1889-1963), care timp de 4 decenii a creat şcoala fitopatologică românească şi a publicat lucrări monumentale, cum ar fi: „Monografia Uredinalellor”, 2 volume, 1953, şi „Ustilaginalele din R. P. R.”, 2 volume, 1957. În Moldova din stânga Prutului, şcoala ştiinţifică de fitopatologie a fost întemeiată şi condusă timp de 3 decenii (1944-1974) de prof. D. Verderevschi, şef al Catedrei de Fitopatologie la Institutul Agricol din Chişinău. S-a remarcat prin cercetări fundamentale şi experimentale în domeniile fitoimunologiei, selecţiei soiurilor rezistente la boli şi dăunători, protecţiei plantelor cultivate; a elaborat teoria evoluţiei parazitismului la microorganisme şi bazele teoriei generale a imunităţii antimicrobiene a plantelor, acestea oferind posibilitatea de a implementa în semenologie metode eficiente de control fitopatologic al rezistenţei soiurilor la boli; a întemeiat Serviciul de protecţie a plantelor din Republica Moldova şi a contribuit la pregătirea teoretică şi practică a multor generaţii de specialişti şi savanţi în domeniul patologiei vegetale şi protecţiei plantelor. NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR ŞI AGENŢII PATOGENI Definiţia şi clasificarea bolilor plantelor Boala este un proces biologic la baza căruia stă interacţiunea dintre planta gazdă, agentul patogen şi condiţiile mediului ambiant. Prima definiţie a bolii la plante a fost dată de savantul francez De Candol, la sfârşitul secolului XIX, în expunerea următoare: boala este orice abatere de la starea fiziologică normală a plantei. Definiţia era unilaterală deoarece nu se luau în consideraţie cauzele apariţiei bolilor. După Delacroix (1927), Naumov (1952), Stakman (1959), prin boală se înţelege orice tulburare ce se derulează în funcţiunile şi structura unui organism, care se manifestă prin modificări anatomice, morfologice, fiziologice, biochimice, histologice şi citologice, ce duc planta la scăderea productivităţii sau la pieire. O definiţie mai precisă a fenomenului de boală la plante a fost propusă de profesorul Strahov (1962). Boala este starea organismului care apare şi se dezvoltă ca rezultat al interrelaţiilor dintre agentul patogen, planta gazdă şi condiţiile mediului înconjurător, cauzând dereglarea fiziologiei, structurii şi productivităţii plantei. În prezent există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de boală la plante „Boala este dereglarea schimbului normal de substanţe în celule, organe sau în întreaga plantă sub influenţa agentului patogen ori a condiţiilor nefavorabile ale mediului ambiant”. 17 Boala poate afecta anumite părţi ale plantei sau planta întreagă. Ca urmare a îmbolnăvirii plantelor, în funcţie de durata şi intensitatea procesului patologic, producţia este cantitativ şi calitativ diminuată. Între procesul patologic şi procesul normal de creştere şi dezvoltare al plantelor nu există o graniţă precisă de demarcare. Ca urmare a infecţiei, în plante au loc o serie de modificări, ce duc la apariţia simptomelor prin care se exteriorizează tabloul clinic al bolii. Se cunosc mai multe criterii de clasificare a bolilor plantelor. Mult timp clasificarea bolilor plantelor se făcea după criteriul simptomatologic (pătări, făinări, arsuri, rugini etc.). Odată cu descoperirea cauzelor care produc boli la plante, clasificarea lor se face, de regulă, după factorul etiologic. După natura cauzelor care le produc, bolile plantelor se împart în două categorii: 1. Boli de natură neinfecţioasă (neparazitare ori fiziologice). 2. Boli de natură infecţioasă (parazitare). Bolile neinfecţioase se datoresc acţiunii nefavorabile a factorilor de mediu. În această categorie intră vătămările cauzate de frig, exces de căldură, exces ori carenţă de umiditate, lipsă ori exces de lumină, ca şi cele cauzate de prezenţa diferitelor elemente nutritive în sol. Tot în această categorie se încadrează bolile care se datoreaza compoziţiei anormale a atmosferei (excesul de substanţe toxice ca sulf, clor, prafuri; carenţa în oxigen, excesul de CO2 ş.a.), bolile iatrogene, bolile ereditare. Bolile infecţioase sunt provocate de diferiţi agenţi patogeni şi, în funcţie de natura acestora, se împart în: 1. Viroze - boli provocate de virusuri fitopatogene. 2. Viroidoze - boli cauzate de viroizi. 3. Micoplasmoze - boli provocate de micoplasme fitopatogene. 4. Bacterioze - boli provocate de bacterii fitopatogene. 5. Micoze - boli provocate de ciuperci fitopatogene. 6. Antofitoze - boli provocate de plante superioare cu flori parazite ori semiparazite. Din punctul de vedere al evoluţiei procesului patologic, bolile se împart în: boli acute şi boli cronice. În cazul bolilor acute, procesul patologic se desfăşoară rapid, ducând în scurt timp la pieirea organului sau a plantei atacate (putrezirea rădăcinilor - Pythium de baryanum, mana cartofului - Phytophthora infestans). Bolile cronice au o evoluţie lentă, de lungă durată, uneori chiar de mai mulţi ani, în care timp planta se debilitează treptat (cancerul bacterian - Agrobacterium tumefaciens, cancerul negru al mărului - Sphaeropsis malorum). 18 După aria de extindere a bolii, se disting boli epidemice, care se răspândesc cu repeziciune de la o plantă la alta, cuprinzând suprafeţe mari (mana cartofului şi a tomatelor - Phytophthora infestans) şi boli endemice, a căror răspândire este limitată la o suprafaţă restrânsă (verticilioza sâmburoaselor - Verticillium albo-atrum). În majoritatea cazurilor bolile plantelor sunt localizate pe anumite organe (pătarea roşie a frunzelor de prun - Polystigma rubrum, pătarea albă a frunzelor de păr - Septoria piricola). Unele boli (virozele, traheobacteriozele şi traheomicozele) provoacă îmbolnăvirea întregului organism şi au un caracter generalizat. De exemplu: verticilioza sâmburoaselor - Verticillium albo-atrum, cancerul bacterian al tomatelor - Clavibacter michiganense, grafioza ulmilor şi stejarilor - Graphium ulmi şi Graphium roboris. În practică, de multe ori, bolile se grupează după specia de plantă gazdă (bolile tomatelor, bolile mărului, bolile pătrunjelului etc.). Evoluţia şi tipurile parazitismului În funcţie de modul de nutriţie, organismele vegetale se împart în autotrofe şi heterotrofe. Din prima categorie fac parte organismele capabile să-şi sintetizeze singure substanţele organice, folosind elementele minerale, apa şi dioxidul de carbon din atmosferă. Din categoria organismelor heterotrofe fac parte majoritatea bacteriilor şi ciuperciilor, dar şi unele plante superioare cu flori lipsite de clorofilă, care iau hrana din corpul plantei parazitate. Din punct de vedere al substratului nutritiv pe care trăiesc, organismele heterotrofe pot fi saprofite şi parazite. Organismele care în diferite stadii ale ontogenezei lor se hrănesc cu ţesuturi vii se numesc parazite, iar cele care trăiesc pe substraturi organice în descompunere se numesc saprofite. Organismele care trăiesc numai pe ţesuturi vii şi nu pot fi cultivate pe substraturi nutritive în laborator reprezintă gradul cel mai înalt de parazitism şi se numesc parazite obligate (fam. Peronosporaceae, Erysiphaceae, Puccinaceae). Acestea se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a parazitismului. Organismele care în mod obişnuit trăiesc pe substraturi organice moarte, dar care în anumite condiţii pot ataca şi ţesuturile vii ale plantelor se numesc parazite facultative (g. Pythium, g. Cladosporium, g. Cytospora, g. Fusarium, g. Alternaria, g. Macrosporium, g. Penicillium etc.). Organismele care în mod obişnuit trăiesc pe substraturi organice vii, dar care îşi pot prelungi viaţa şi după moartea acestor organe se numesc saprofite facultative (Venturia inaequalis, Venturia pirina, Septoria piricola, Phytophthora parasitica). 19 Organismele saprofite obligate se dezvoltă exclusiv pe substraturi organice moarte şi nu au importanţă fitopatologică. Capacitatea unui organism de a provoca boala la plante se numeşte patogenitate, iar organismul care provoacă această boală se numeşte agent patogen. Deoarece la baza bolilor infecţioase stă fenomenul parazitismului, agenţii patogeni se mai numesc şi paraziţi. Planta pe care parazitul trăieşte şi se dezvoltă poartă denumirea de plantă gazdă. Parazitismul este un fenimen biologic foarte răspândit în natură, apărut pe pământ din epoci geologice îndepărtate. Prin parazitism se subînţelege convieţuirea nearmonioasă dintre două organisme în care unul din ele - parazitul - se hrăneşte pe seama şi în detrimentul celuilalt. Cu cât relaţiile de parazitism sunt mai evoluate cu atât raportul dintre cei doi parteneri este mai intim. Problema originii şi evoluţiei parazitismului a constituit obiectul multor cercetări fitopatologice. Micologul sovietic N. Naumov a emis ipoteza că unele specii de ciuperci saprofite, trăind la hotarul dintre ţesuturile moarte şi vii ale substratului nutritiv, s-au adaptat la fitoncidele plantei respective, devenind paraziţi facultativi. În lucrarea intitulată „Fiziologia plantei bolnave în legătură cu problemele generale de parazitism” V. Kuprevici (1947) a ajuns la concluzia că modul de nutriţie iniţial a fost cel saprofit, de la care pe parcursul evoluţiei a derivat modul de nutriţie parazit după schema următoare: saprofit obligat ... parazit facultativ… saprofit facultativ ... parazit obligat. Trecerea de la modul de nutriţie saprofit la cel parazit s-a făcut, în procesul de selecţie naturală, pe baza variabilităţii sistemului de fermenţi extracelulari şi de adaptare la un nou mediu nutritiv. Deşi mersul procesului de evoluţie a parazitismului se desfăşoară în aceeaşi direcţie, căile de evoluţie nu sunt aceleaşi şi nu coincid la diferite grupuri de ciuperci. Trecerea de la ciupercile saprofite la parazite facultative s-a făcut în baza variabilităţii sistemului de fermenţi şi a adaptării la diferite substraturi nutritive. De la parazite facultative la saprofite facultative trecerea s-a realizat prin lărgirea stadiului parazitar în ontogeneză. Trecerea de la saprofite facultative la parazite obligate s-a făcut prin slăbirea acţiunii distrugătoare asupra ţesuturilor plantei gazdă şi dispariţia stadiilor saprofite din ontogeneză. De regulă, trecerea la parazitism se face în faza asexuată, care este mai labilă şi mai uşor adaptabilă mediului, pe când faza sexuată este mai conservativă. Astfel, ciuperca Fusicladium dendriticum în stadiul neperfect parazitează pe frunze şi fructe de măr, pe când în stadiul sexuat Venturia inaequalis trăieşte ca saprofit în frunzele căzute. În evoluţia parazitismului, ca forme inferioare se consideră speciile polifage, fără specializare organotropică şi cu stadii saprofite în ontogeneză. Forme 20 superioare sunt paraziţii obligaţi cu specializare filogenetică îngustă şi organotropicitate bine diferenţiată. Un caz particular de parazitism este simbioza ciupercilor cu unele plante talofite, precum şi cu diferite plante superioare. Termenul simbioză (grec symbioun = a trăi împreună) a fost introdus în patologia vegetală de către Anton de Bary (1879). Simbioza este un tip de asociaţie între două sau mai multe organisme diferite, fiecare beneficiind de pe urma celuilalt şi fiind perfect adaptate la acest fel de viaţă în comun. Specializarea şi variabilitatea agenţilor patogeni Pentru a putea parazita în plantă şi a lua de la aceasta substanţele nutritive necesare, în ţesuturile plantei trebuie să fie prezente aceste substanţe într-o formă accesibilă pentru patogen. De aceea cercul de plante atacate de parazit este determinat de diversitatea substanţelor nutritive pe care parazitul poate să le transforme în stare accesibilă şi de capacitatea lui de a neutraliza fitoncidele, fitoalexinele şi alte substanţe biologice active din ţesuturile plantei gazdă. Deoarece plantele nu sunt identice după compoziţia substratului nutritiv, fiecare parazit poate ataca doar un anumit set de plante. În acest context specializarea paraziţilor vegetali poate fi: filogenetică, ontogenetică, organotropă şi histotropă. Specializarea filogenetică este diferenţierea agenţilor fitopatogeni în funcţie de capacitatea de a parazita numai anumite plante gazdă. Din acest punct de vedere toţi agenţii patogeni se împart în monofagi, oligofagi şi polifagi. Monofagi sunt acei agenţi patogeni care atacă o singură specie de plantă gazdă. De regulă, din această categorie fac parte specii parazite obligate şi saprofite facultative, aşa ca Taphrina deformans, Septoria piricola, Plasmopara viticola etc. Oligofagi sunt paraziţii care atacă câteva specii de plante înrudite. Astfel, ciuperca Clasterosporium carpophilum parazitează pe sâmburoase, Phytophthora infestans pe solonacee. Polifage sunt speciile capabile să atace un număr mare de plante gazdă din familii botanice diferite, cum ar fi: Sclerotinia selerotiorum, Verticillium albo-atrum, Botrytis cinerea, Rhizoctonia solani, Pythium de baryanum, Agrobacterium tumefaciens etc. Mult timp se considera că toţi indivizii unei specii, delimitaţi prin anumite caractere, sunt omogeni atât din punct de vedere morfologic, cât şi al patogenităţii. Pe măsura perfecţionării metodelor şi mijloacelor de cercetare, în cadrul tot mai multor specii de ciuperci stabilite după criteriile lui K. Linne, s-au delimitat unităţi taxonomice mai mici, cum ar fi formele speciale şi rasele fiziologice. Formele speciale (formae speciales, prescurtat f. sp.) sunt grupe de indivizi în cadrul unei specii, care se deosebesc prin cercul plantelor gazdă şi prin unele particularităţi morfologice. 21 Rasa fiziologică este un grup de indivizi din populaţia unei forme speciale care s-a adaptat să paraziteze pe anumite soiuri. Se deosebesc între ele prin unele particularităţi morfologice şi culturale, prin gradul de agresivitate şi virulenţă, prin specializarea strictă la anumite soiuri şi chiar linii de plante gazdă. Capacitatea unor specii de agenţi fitopatogeni de a ataca plantele numai în anumite perioade din viaţa acestora poartă denumirea de specializare ontogenetică sau fiziologică de vârstă. Astfel, speciile Pythium de baryanum şi Rhizoctonia solani atacă răsadul de legume numai până la formarea a două perechi de frunze adevărate. Particularităţile specializării ontogenetice au fost oglindite în teoria imunogenezei, elaborată de Mihail Dunin, care are o importanţă foarte mare în elaborarea unor măsuri de micşorare a nocivităţii bolilor. Specializarea organotropă este capacitatea unor specii de agenţi patogeni de a ataca numai anumite organe ale plantei gazdă. Astfel, ciuperca Rosselinia necatrix parazitează numai rădăcinile plantelor, Ramularia fragariae parazitează numai pe frunze. Specializarea ciupercilor parazite de a ataca numai anumite ţesuturi ale plantei gazdă se numeşte specializare histotropă. De exemplu, ciupercile Fusarium oxysporium, Verticillium albo-atrum atacă numai ţesuturile vaselor conducătoare, Uncinula necator - trăieşte în celulele epidermale ale plantelor. Însuşirea agenţilor patogeni de a-şi modifica caracterele morfologice, fiziologice şi biochimice de la o generaţie la alta se numeşte variabilitate. În cazul ciupercilor fitopatogene variabilitatea intraspecifică determină apariţia în populaţia speciei a formelor specializate, raselor fiziologice şi biotipurilor, care se deosebesc prin capacitatea de a ataca un cerc anumit de plante gazdă. Apariţia formelor speciale şi a raselor fiziologice noi se poate realiza pe căi diferite, însă la baza acestui proces stă variabilitatea determinată de modificări în structura genelor responsabile de patogenitate. Schimbări în structura genetică a agenţilor patogeni de natură micotică pot avea loc în cazurile următoare: 1. În procesul de crossing-over - prin schimbul dintre segmentele corespunzătoare ale cromozomilor cu perechile omoloage. 2. Ca rezultat al mutaţiilor. 3. Prin heterocarioză. Heterocarionte sunt celulele care au nuclee diferenţiate genetic. Starea de heterocarioză poate apărea în urma mutaţiilor în unul din nuclee sau prin trecerea nucleului dintr-o hifă în alta prin anastomoze. 4. În procesele parasexuate, când plasmogamia, kariogamia şi haploidizarea au loc în celulele heterocarionte ale miceliului vegetativ. Procesul de recombinare genetică fără reproducere sexuată a fost descoperit de Pontecorvo în 1952 la specia homotalică Aspergillus nidulans. 22 La bacteriile fitopatogene, în lipsa procesului sexuat, variabilitatea se realizează prin diferite procese parasexuale, cum ar fi transferul, transducţia şi conjugarea, precum şi prin mutaţii spontane. Variabilitatea determină evoluţia de mai departe a parazitismului la microorganismele fitopatogene. O manifestare a acestei evoluţii este apariţia unor boli noi şi deci a unor noi agenţi patogeni. PATOGENEZA ŞI EPIDEMIOLOGIA BOLILOR INFECŢIOASE Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni Capacitatea agenţilor fitopatogeni de a ataca plantele şi de a provoca îmbolnăvirea lor se datoreşte pe de o parte însuşirilor parazitare ale acestora, iar pe de altă parte receptivităţii plantelor. Principalele însuşiri parazitare ale agenţilor patogeni sunt: patogenitatea, agresivitatea, virulenţa, capacitatea de a secreta toxine şi enzime. Patogenitatea este capacitatea agentului patogen de a contamina planta, de a determina îmbolnăvirea şi apariţia semnelor patografice caracteristice bolilor. În funcţie de această însuşire, organismele se împart în patogene şi nepatogene. Patogenitatea este expresia relaţiilor dintre parazit şi planta care serveşte drept mediu de nutriţie pentru parazit. Capacitatea microorganismelor de a ataca numai anumite plante se datoreşte patogenităţii specifice a acestora. Virulenţa este însuşirea agentului patogen de a ataca plantele cu o anumită intensitate, influenţată de toxine, enzime şi alţi factori. Virulenţa diferitelor specii este relativ constantă la paraziţii obligaţi şi mai labilă la paraziţii şi saprofiţii facultativi. Virulenţa reprezintă aspectul cantitativ al patogenităţii şi se manifestă prin gravitatea modificărilor structurale şi funcţionale produse de patogen la planta gazdă. Agresivitatea este capacitatea agentului patogen de a ataca una sau mai multe specii de plante. Datorită agresivităţii organismele parazite pot fi împărţite în monofage, oligofage şi polifage. Patogenii monofagi atacă o singură specie de plantă gazdă (Plasmopara viticola, Septoria piricola, Marssonina juglandis); oligofagii atacă un grup de specii înrudite din punct de vedere botanic (Phytophthora infestans, Macrosporium solani); speciile polifage atacă plante din familii botanice diferite (Botrytis cinerea, Agrobacterium tumefaciens, Pythium de baryanum). Agresivitatea reprezintă aspectul calitativ al patogenităţii. Capacitatea de a secreta toxine şi enzime. Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni sunt determinate de toxinele care rezultă în urma activităţii vitale a paraziţilor şi de complexul enzimatic al acestora. Toxinele sunt substanţe biologic active produse de paraziţi care pot provoca moartea ţesuturilor, dezorganizarea 23 conţinutului celular şi alte modificări. Dintre patotoxinele puse în evidenţă la diferite ciuperci patogene menţionăm: cornutina, ergotina şi ergotoxina produse de Claviceps purpurea, fuzariograminearotoxina, fuzariosporotrihelotoxina depistate la diferite specii din g. Fusarium etc. Toxinele au acţiune vătămătoare asupra ţesuturilor vii atacate. Enzimele sau fermenţii degradează substraturile organice complexe, trasformându-le în produşi simpli, uşor asimilabili. Enzimele sunt substanţe secretate de agenţii patogeni şi se împart în: exoenzime şi endoenzime. Dintre exoenzime fac parte: hidrolaza, care produce hidroliza hidraţilor de carbon, amilaza – degradează amidonul, pectinaza – provoacă dezintegrarea lamelelor pectice din membrana celulelor vegetale, lipaza – degradează substanţele grase în glicerină şi în acizi graşi, proteaza – descompune substanţele proteice. Dintre endoenzime fac parte: oxidazele, reductazele, catalazele, care întreţin potenţialul oxido-reducător al microorganismului. Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni pot suferi modificări datorită unor factori interni şi externi. Ca factori interni pot fi menţionaţi următorii: Faza nucleară. În ciclul biologic al ciupercilor se cunosc două faze nucleare (haplofaza – n cromozomi în nucleu şi diplofaza cu 2n cromozomi). A fost dovedit că însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni pot varia în cursul alternării fazelor nucleare. Astfel, ciupercile din clasele Chytridiomycetes, Oomycetes, Zygomycetes, Deuteromycetes şi majoritatea speciilor din clasa Ascomycetes manifestă patogenitate în haplofază, iar ciupercile din clasa Basidiomycetes sunt parazite în diplofază. Sexul. La unii reprezentanţi ai regnului Mycota este cunoscut fenomenul heterotalismului, când miceliile sunt de sexe diferite. A fost dovedit experimental că la unele specii pot infecta plantele numai miceliile de gen masculin, în alte cazuri sunt patogene numai miceliile femele. Mutaţiile. La ciupercile, bacteriile şi virusurile fitopatogene în natură apar modificări ale însuşirilor parazitare în urma mutaţiilor spontane, determinate de acţiunea unor factori interni sau externi. Ca urmare iau naştere forme noi care după virulenţă diferă de formele iniţiale. Hibridarea. Descendenţi ai microorganismelor fitopatogene cu însuşirile parazitare modificate pot să apară şi drept rezultat al procesului sexuat, prin încrucişare între forme specializate, rase fiziologice şi biotipuri. Sunt predispuse la hibridare speciile macrociclice, heteroice din ord. Uredinales, cum ar fi Melampsora allii-populina – rugina cepei. Specializarea fiziologică. La sfârşitul sec. XIX a fost dovedit experimental că în populaţiile unor specii din g. Puccinia există grupuri de indivizi care s-au adaptat să paraziteze pe specii diferite de plante gazdă, alcătuind forme speciale (f. sp.). Ca urmare formele speciale prezintă unităţi taxonomice mai mici decât 24 specia, parazite faţă de anumite specii din acelaşi gen de plantă gazdă. În populaţiile formelor speciale au fost identificate subunităţi taxonomice şi mai mici, numite rase fiziologice, care s-au adaptat să paraziteze pe anumite soiuri ale aceleiaşi specii de plantă gazdă. Sarcina infecţioasă. Pentru reuşita infecţiei şi îmbolnăvirii plantelor, în funcţie de specia agentului patogen, este nevoie de un singur spor sau de o rezervă mai mare de infecţie. Acest lucru este foarte important în procesul de declanşare a epidemiilor. Principalii factori externi care influenţează însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni sunt: Regimul de nutriţie. Proprietăţile parazitare ale agenţilor patogeni pot fi uneori influenţate de tipul de nutriţie şi compoziţia mediului nutritiv. Rizomorfele ghebelor de toamnă (Armillariella mellea), pentru a se instala pe rădăcinile vii ale unor pomi fructiferi, trebuie să se hrănească în prealabil pe resturi de lemn mort. Influenţa plantei gazdă. Însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni aproare că nu se modifică sub influenţa plantei gazdă sau modificările sunt reversibile şi nu se transmit prin ereditate urmaşilor. Influenţa temperaturii. La majoritatea agenţilor patogeni însuşirile parazitare se păstrează la temperaturi cuprinse între minimum (0°C) şi maximum (40°C). Cea mai mare putere parazitară se produce la temperatura optimă. Excepţie fac unele virusuri, cum ar fi Nicotiana virus 1, la care temperatura de inactivare este de peste 90°C. Influenţa umidităţii. Virulenţa unor specii de ciuperci parazite poate fi influenţată de umiditatea aerului. De exemplu, la ciupercile de făinare hifele miceliene care rezultă din conidii formate la o umiditate mai redusă au o virulenţă mai mare decât cele formate la o umiditate mai ridicată. Reacţia solului. Majoritatea agenţilor patogeni de natură micotică preferă pentru dezvoltare mediul neutru sau slab acid. Există însă şi specii care se dezvoltă în soluri alcaline (Phoma betae) sau în soluri acide (Synchytrium endobioticum, Plasmodiophora brassicae, Spongospora subterranea). Evoluţia procesului patologic la plante Patogeneza (grec. pathos = suferinţă + genesis = a produce) este procesul de declanşare şi dezvoltare a unei boli. În evoluţia bolilor infecţioase se disting trei faze succesive: infecţia, incubaţia şi manifestarea simptomatologică a bolii. Infecţia (lat. inficere = a strica, a molipsi, a infecta) este pătrunderea agentului patogen în plantă şi stabilirea unor relaţii parazitare între acesta şi planta gazdă. Mecanismul infecţiei este diferit şi variază de la un agent patogen la altul. Din momentul pătrunderii agentului patogen în planta gazdă până la realizarea infecţiei pot trece câteva ore sau mai multe zile. Pătrunderea agentului patogen în 25 plantă se poate realiza prin deschideri naturale (stomate, lenticele, hidatode), deschideri accidentale sau prin străpungerea directă a cuticulei şi epidermei. Virusurile nu pot pătrunde în plante în mod activ. Pentru a se produce infecţia plantei gazdă, virusurile trebuie inoculate în plantă prin înţepăturile insectelor transmiţătoare – Lycopersicum virus 3, Solanum virus 1, Cucumis virus 1. Se produc, de asemenea, infecţii cu virusuri pe cale mecanică – Nicotiana virus 1, prin altoire – Prunus virus 7 şi lucrări agrotehnice – Nicotiana virus 1. Bacteriile infectează plantele prin deschideri naturale (stomate – Pseudomonas lachrymans, lenticele – Erwinia carotovora, hidatode – Xanthomonas campestris), prin leziuni ale ţesuturilor – Agrobacterium tumefaciens, prin flori – Erwinia amylovora. Ciupercile patogene infectează plantele atât prin deschideri naturale, cât şi prin leziuni şi prin străpungeri directe ale ţesuturilor. Dintre ciuperci care produc infecţii prin stomate putem menţiona speciile Plasmopara viticola, Phytophthora infestans şi altele. Sporii acestor ciuperci, ajungând pe plante germinează, filamentul germinativ pătrunde prin osteol în camera substomatică, de unde miceliul invadează spaţiile intercelulare din ţesuturile plantelor. Prin lenticele şi hidatode produc infecţii în mod asemnător cu cel prin stomate ciupercile Synchytrium endobioticum, Nectria cinabarina etc. Prin deschideri accidentale în plante nimeresc numeroşi paraziţi de răni care nu pot pătrunde prin alte căi: Monilia fructigena, Botrytis cinerea, Sphaeropsis malorum ş.a. Unele specii de agenţi patogeni pătrund şi infectează plantele prin flori (Monilia cinerea). Filamentul de infecţie al sporilor trece de pe stigmatul florii prin stil şi pătrunde în ovar. Pătrunderea activă în ţesuturile plantelor este posibilă şi prin acţiune mecanică a filamentului germinativ, care prin presiune mare străpunge cuticula (Podosphaera leucotricha, Uncinula necator). Majoritatea ciupercilor patogene sunt capabile să infecteze plantele prin una sau mai multe căi. Incubaţia (lat. incubare = a locui, a şedea) este intervalul de timp de la realizarea infecţiei până la apariţia primelor simptome de manifestare a bolii. În timpul perioadei de incubaţie agenţii patogeni se multiplică, invadând porţiuni tot mai mari din ţesuturile plantei. Durata perioadei de incubaţie este diferită la felurite specii de agenţi patogeni şi este influenţată de factori externi (temperatură, umiditate) şi interni (sensibilitatea plantei gazdă, virulenţa patogenului). Sub influenţa acestor factori, interacţiunea parazit – planta gazdă poate duce la îmbolnăvirea plantei, sau boala nu se dezvoltă. Virusurile, în timpul incubaţiei, se multiplică şi migrează în alte celule prin plasmodesme sau prin vasele liberiene, producând infecţii sistemice. Durata perioadei de incubaţie variază de la câteva zile (Nicotiana virus 1, Cucumis virus 1) la mai multe luni (Prunus virus 7). 26 Bacteriile, în perioada de incubaţie, se înmulţesc prin scindare directă, se răspândesc în ţesuturi intercelular, mai rar intracelular. În condiţii de umiditate înaltă şi temperaturi favorabile, pe suprafaţa organelor atacate apar picături de exudat bacterian. Perioada de incubaţie la bacterii adevărate este cuprinsă între 3 şi 30 zile, fiind în funcţie de specie şi condiţiile climaterice. Perioada de incubaţie la micoplasme este de la 20 - 30 de zile până la mai multe luni. Ciupercile patogene, în perioada de incubaţie, se dezvoltă în ţesuturile plantei gazdă intramatrical intercelular (Plasmopara viticila, Peronospora destructor), intramatrical intracelular (Synchytrium endobioticum, Olpidium brassicae) sau extramatrical ectoparazit (Oidium tuckeri, Oidium farinosum). Majoritatea ciupercilor se dezvoltă intercelular. Perioada de incubaţie la ciuperci este diferită şi poate dura de la câteva zile până la mai multe luni (Phytophthora infestans – 4 zile, Plasmopara viticola – 4-12 zile, Venturia inaequalis – 8-20 zile). După modul de invadare a plantelor atacate infecţia poate avea caracter local, difuz (sistemic) şi mixt. În primul caz răspândirea agentului patogen este localizată numai în jurul locului de pătrundere a lui în organele plantei gazdă şi fiecare pată, pustulă sau alt simptom este rezultatul unui atac de sine stătător al plantei (filostictoza mărului – Phyllosticta mali; septorioza părului – Septoria piricola). În cazul infecţiei difuze sau sistemice agentul patogen se răspândeşte prin toată planta gazdă prin vasele conducătoare, cauzând traheomicoze (Verticillium albo-atrum, Fusarium oxysporum) sau traheobacterioze (Clabibacter michiganense pv. michiganense, Clavibacter michiganense pv. sepedonicum). Există agenţi patogeni care pot cauza atât infecţii difuze, cât şi simptome locale. De exemplu, simptomele cauzate de bacteria Clabibacter michiganense pv. michiganense la tomate se pot manifesta sub formă difuză (necroza vasculară şi ofilirea plantelor) şi sub formă locală (pătarea fructelor). Manifestarea bolii. În evoluţia bolilor infecţioase, după infecţie şi incubaţie urmează manifestarea bolii, care durează o perioadă mai lungă sau mai scurtă de vreme şi evoluează spre distrugerea parţială sau totală a organului sau plantei atacate. Simptomele bolii cu timpul se accentuează şi devin caracteristice. La unele boli produse de ciuperci, cum ar fi tăciunii şi făinările, apariţia semnelor patografice poate fi stabilită destul de uşor deoarece acest moment coincide cu diferenţierea fructificaţiilor ciupercii, care ies la suprafaţa organului atacat. Există şi boli, mai ales din cele cauzate de agenţi patogeni ultramicroscopici, la care manifestarea simptomelor vizibile lipseşte. Bolile din această categorie se numesc latente, iar plantele infectate în aşa mod se numesc purtătoare de infecţie. Evoluţia în timp a bolilor îmbracă simptome diferite, care trebuie cunoscute în dinamică pentru a reuşi stabilirea diagnosticului exact al bolii respective. 27 Totalitatea de simptome prin care se caracterizează o boală oarecare se numeşte sindrom. Efectul dăunător al bolilor plantelor este în corelaţie cu însuşirile parazitare ale agenţilor patogeni, cu frecvenţa şi intensitatea atacului, precum şi cu viteza de autopropagare a parazitului. Modul de conservare a agenţilor patogeni Procesul de declanşare şi evoluţie a unei boli infecţioase se numeşte patogeneză. În dezvoltarea bolilor infecţioase se cunosc câteva faze succesive, cum ar fi: contactul între microorganismul fitopatogen şi planta gazdă, pătrunderea agentului patogen în planta gazdă, stabilirea relaţiilor parazitare, incubaţia şi manifestarea vizuală a bolii. În ciclurile de dezvoltare a microorganismelor fitopatogene, de regulă, se formează organe de răspândire, numite propagule, cu ajutorul cărora se realizează una din principalele condiţii pentru producerea infecţiilor, punerea în contact a parazitului cu planta gazdă. Declanşarea procesului patologic şi dezvoltarea bolilor infecţioase depinde, în primul rând, de prezenţa sursei de infecţie primară. Peste iarnă microorganismele fitopatogene pot rezista: în plante bolnave, în resturi de plante infectate, în materialul săditor şi semincer, în sol, în plante rezervatoare, în corpul vectorilor etc. În plantele bolnave. În aşa mod, mai frecvent, se păstrează peste iarnă virusurile, micoplasmele, bacteriile, mai rar ciupercile fitopatogene. Spre ex., Prunus virus 7, Vitis virus 1, Agrobacterium tumefaciens. Dintre ciuperci pot fi menţionate speciile Venturia pirina şi Podosphaera leucotricha, care iernează în scoarţa lăstarilor, Puccinia recondita şi Erysiphe graminis, care rezistă în plantele semănăturilor de grâu de toamnă. Ciuperca Uromyces pisi se păstrează peste iarnă ca miceliu de rezistenţă în gazda intermediară – Euphorbia sp. În resturi de plante infectate. În rămăşiţele vegetale provenite din plante bolnave rezistă peste iarnă majoritatea ciupercilor şi bacteriilor fitopatogene (Plasmoparta viticola - în frunze căzute, Puccinia recondita şi Erysiphe graminis – în paie, Clavibacter michiganense – în tulpini şi frunze provenite din plante atacate de cancer bacterian al tomatelor). Mai rar, în resturi vegetale se conservează virusurile fitopatogene (Nicotiana virus 1). În resturi vegetale ciupercile fitoparazite se păstrează sub formă de chiste, oospori, gheme, teliospori sau ca organe de rezistenţă, cum ar fi: scleroţii, microscleroţii, rizomorfele, stromele etc. La unele specii (Macrosporium solani, Septoria piricola, Monilia fructigena etc.) iernează conidiile în resturi vegetale. În materialul săditor şi semincer. În materialul săditor pot rezista peste iarnă majoritatea virusurilor, micoplasmelor şi bacteriilor fitopatogene care atacă viţa de vie, pomii şi arbuştii fructiferi, dar şi alte plante agricole (Agrobacterium 28 tumefaciens, Prunus virus 7, Vitis virus 1, Solanum virus 2, Beta virus 2, Beta virus 4 etc.). În seminţe se păstrează majoritatea ciupercilor care provoacă tăciunii la cereale, virusurile care atacă leguminoasele pentru boabe, bacteriile care parazitează pe legume (Pseudomonas lachrymans, Xanthomonas vesicatoria, Xanthomonas campestris etc.). În sol. Microorganismele fitopatogene se pot conserva în sol atât ca spori de rezistenţă, cât şi ca miceliu. De ex., chistele ciupercii Synchytrium endobioticum se păstrează în sol până la 10 ani, oosporii ciupercii Plasmopara helianthi până la 8 ani, scleroţii ciupercilor Sclerotinia sclerotiorum şi Botrytis cinerea până la 8 ani, microscleroţii de Verticillium albo-atrum până la 8 ani, seminţele de Cuscuta campestris peste 10 ani. Bacteria Agrobacterium tumefaciens poate trăi în sol ca saprofit până la 5 ani. În sol se poate păstra virusul Nicotiana virus 1. În plante rezervatoare. Micoplasma Chlorogenus australiensis rezistă peste iarnă în rădăcinile plantei rezervatoare – Convolvulus arvensis, ciuperca Puccinia graminis se poate păstra în multe specii de plante graminee. În corpul vectorilor. Virusul Lycopersicum virus 3 iernează în corpul insectei vectoare – Thrips tabaci, micoplasma Chlorogenus australiensis în corpul cicadei Hyalestes obsoletus. Diseminarea agenţilor patogeni în natură În natură răspândirea agenţilor fitopatogeni se poate realiza pe cale directă şi pe cale indirectă. Transmitera directă de la o generaţie a plantei la următoarele se face prin oragnele de înmulţire vegetativă (altoi, portaltoi, butaşi, bulbi, marcote, rizocarpi etc.) sau prin organele de înmulţire generativă (seminţe). În aşa mod se transmit majoritatea virozelor, micoplasmozelor şi bacteriozelor viţei de vie, pomilor şi arbuştilor fructiferi, precum şi unele specii de ciuperci fitopatogene (Verticillium albo-atrum, Peronospora destructor, Macrosporium solani ş.a.). Transmiterea indirectă se realizează prin vectori, care pot fi de natură diferită: Vectori de natură fizică. Ca vectori de natură fizică pot servi vântul, apa, solul. Diseminarea prin vânt se numeşte anemohoră (Puccinia graminis, Peronospora tabacina, Botrytis cinerea, Erysiphe graminis etc.). Transmiterea prin apă se numeşte hidrohoră (Plasmopara viticola, Synchytrium endobioticum, Pseudomonas lachrymans etc.). Răsapândirea microorganismelor fitopatogene prin intermediul solului se numeşte pedohoră. Prin sol se transmit agenţi patogeni ai bolilor de natură etiologică diferită, cum ar fi: Sclerotinia sclerotiorum, Fusarium solani, Agrobacterium tumefaciens, Nicotiana virus 1 ş.a. 29 Vectori de natură mecanică. Principalii vectori de natură macanică sunt uneltele de muncă şi maşinile agricole. Astfel, bacteriile Agrobacterium tumefaciens şi Clavibacter sepedonicum se transmin cu cuţitul în procesul de altoire sau secţionare a tuberculilor în timpul plantării. Virusul Nicotiana virus 1 se transmite de la o plantă la alta în timpul îndeplinirii operaţiilor în verde la tomate în teren protejat. Cu maşinile agricole se răspândesc ciupercile Sclerotinia sclerotiorum, precum şi bacteria Agrobacterium tumefaciens. Vectori de natură biologică (om, animale, ciuperci, plante). Diseminarea microorganismelor fitopatogene de către om se numeşte antropohoră. Datorită omului, prin comercializarea materialului săditor şi semincer, în Europa au fost aduse aşa microorganisme fitopatogene ca Plasmopara viticola, Phytophthora infestans, Erwinia amylovara etc. Transmiterea microorganismelor fitopatogene cu ajutorul diferitelor specii de animale se numeşte zoohoră. În majoritatea cazurilor diseminarea zoohoră se realizează prin insecte cu aparatul bucal de înţepat şi supt (afide, tripşi, cicade, ploşniţe), dar şi prin acarieni, nematozi etc. Transmiterea zoohoră poate fi nepersistentă sau persistentă. Transmiterea nepersistentă sau ocazională este caracteristică pentru majoritatea insectelor vectoare. În acest caz insecta poate infecta o nouă plantă îndată după ce s-a hrănit pe o plantă bolnavă. În cazul transmiterii persistente (biologice) agentul patogen poate infecta planta numai după ce a trăit o perioadă de timp în corpul vectorului. De ex., Lycopersicum virus 3 – Thrips tabaci, Chlorogenus australiensis – Hyalestes obsoletus. Transmiterea microorganismelor fitopatogene prin diferite specii de ciuperci se numeşte micohoră. Astfel, zoosporii ciupercii Synchytrium endobioticum transmit prin sol virusul Solanum virus 1, iar ciuperca Polymyxa betae răspândeşte virusul rizomaniei sfeclei. Răspândirea unor agenţi fitopatogeni prin intermediul antofitei parazite Cuscuta campestris se numeşte fitohoră (Cucumis virus 1). Unul şi acelaşi agent fitopatogen poate fi răspândit prin mai multe moduri. Cunoaşterea modului de păstrare şi de diseminare a microorganismelor fitopatogene în cursul perioadei de vegetaţie a plantei gazdă şi de la un an la altul are o mare importanţă în prognoza apariţiei epidemiilor şi în elaborarea unor măsuri de combatere a lor. Noţiuni de epifitotie Microorganismele fitopatogene provoacă la plante boli numite infecţioase sau parazitare. Ele se pot transmite de la o plantă la alta prin intermediul agenţilor patogeni. După aria de răspândire bolile infecţioase pot fi endemice şi epidemice. Bolile endemice ocupă de obicei suprafeţe mici şi sunt provocate de microorganisme fitopatogene care se acumulează în sol şi nu se transmit la distanţe mari (Fusarium 30 oxysporum, Verticillium albo-atrum, Sclerotinia sclerotiorum etc.). Bolile care se răspândesc şi ocupă suprafeţe mari, ţări şi continente în întregime, se numesc boli epidemice. Răspândirea în masă a unei boli infecţioase pe un anumit teritoriu se numeşte epidemie sau epifitotie. Cu studierea epidemiilor cauzate de microorganismele fitopatogene se ocupă o ramură a patologiei vegetale numită epifitotiologie sau epidemiologie. Principalul obiectiv de studiu al epifitotiologiei sunt interrelaţiile dintre populaţia microorganismului fitopatogen şi populaţia plantei gazdă în funcţie de condiţiile mediului ambiant. Nu toate microorganismele fitopatogene se pot dezvolta sub formă de epifitotie. Pentru declanşarea unei epifitotii, microorganismele fitopatogene trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: să aibă o agresivitate şi o virulenţă cât mai mare; să fie polivalente (mai multe generaţii de spori într-o perioadă de vegetaţie); să formeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă o rezervă mare de infecţie; să se răspândească cu viteză cât mai mare la distanţe mari; să poată infecta plantele cu un număr cât mai mic de spori; să aibă o perioadă de incubaţie cât mai scurtă. Pentru declanşarea şi evoluţia unei epifitotii este necesară prezenţa plantei gazdă cu soiuri sensibile la microorganismul respectiv cultivate pe suprafeţe mari. Un mare rol în dezvoltarea bolilor epifitotice revine factorului antropogen şi climateric. Factorul antropogen presupune încălcarea de către om a tehnologiei de cultură a plantelor (asolamentul, lucrarea şi fertilizarea solului, irigarea, rotaţia soiurilor ş.a.). Factorul climateric – condiţiile mediului trebuie să fie favorabile pentru evoluţia procesului patologic pe o perioadă cât mai îndelungată şi, în acelaşi timp, să fie nefavorabile pentru dezvoltarea plantei gazdă. Gravitatea epifitotiei este cu atât mai mare, cu cât momentul de sensibilitate maximă a plantelor coincide cu faza de sporulare a microorganismului fitopatogen. Pentru dezvoltarea epifitotiei este necesară o anumită perioadă de timp în care are loc creşterea treptată a gradului de atac al plantelor. Evoluţia în timp a unei epifitotii poate fi împărţită în trei etape succesive: 1) perioada preepifitotică sau pregătitoare; 2) perioada epifitotică sau de manifestare în masă a bolii; 3) perioada postepifitotică sau de depresie a bolii. În perioada pregătitoare are loc acumularea rezervei de infecţie care se poate realiza pe parcursul unei sau mai multor perioade de vegetaţie. Dacă după acumularea infecţiei se creează condiţii climaterice favorabile, se observă o dezvoltare în masă a bolii. Treptat în evoluţia epifitotiei se observă o depresie a bolii, care se explică prin: schimbarea condiţiilor climaterice în defavoarea microorganismului 31 fitopatogen; specializarea ontogenetică a microorganismului fitopatogen; schimbarea echipamentului de soiuri; măsuri speciale de combatere a microorganismului fitopatogen. În funcţie de durata în timp epifitotiile pot fi de două tipuri: epifitotii anuale şi epifitotii multianuale. Epifitotiile anuale se desfăşoară într-o singură perioadă de vegetaţie, iar intensitatea atacului depinde de condiţiile climatice ale anului, de încălcarea tehnologiei de cultură a plantei şi de sensibilitatea soiului cultivat. Fiecare boală are o curbă epidemică a cărei maximă depinde de ciclul evolutiv şi de condiţiile de mediu. Astfel, mana viţei de vie are un maxim epidemiologic în prima parte a vegetaţiei, până la acumularea glucidelor în struguri, iar putregaiul cenuşiu în cea de a doua parte a vegetaţiei, de la acumularea glucidelor în struguri şi până la recoltare. Epifitotiile multianuale sunt progresive, ocupă zone geografice întinse pe parcursul a mai mulţi ani. În momentul declanşării ele se desfăşoară cu rapiditate, produc pagube mari, pentru ca treptat, odată cu extinderea lor, pagubele să se stabilizeze la o valoare aproximativ constantă. Pentru prevenirea apariţiei şi extinderii epifitotiilor sunt necesare următoarele măsuri: - selecţia şi introducerea în cultură a soiurilor imune sau rezistente la boli; - rotaţia permanentă a soiurilor pentru prevenirea apariţiei de noi rase fiziologice ale agenţilor patogeni, mai ales în cazul soiurilor cu rezistenţă verticală la boli; - cunoaşterea ciclului de dezvoltare al patogenilor, a însuşirilor lor parazitare, a specializării biologice, vitezei de răspândire şi a sarcinii infecţioase; - distrugerea formelor de rezistenţă a patogenilor şi a focarelor de infecţie primară apărută în culturi; - cunoaşterea cerinţelor plantelor de cultură şi practicarea unor tehnologii care să contribuie la sporirea rezistenţei plantelor faţă de boli. Epidermii grave se produc atunci când un agent patogen se introduce întrun areal nou de cultură. Prin măsuri de carantină fitosanitară şi prin cultivarea de soiuri rezistente omul poate preveni în parte această situaţie, utilizând acele verigi, care favorizează plantele şi defavorizează patogenii, evitându-se în acest fel atacurile grave şi pierderile mari de recoltă. PATOGRAFIA ŞI DIAGNOSTICUL BOLILOR PLANTELOR Orice plantă este sănătoasă atâta timp cât funcţiile sale se petrec în mod armonios şi într-o stare de echilibru. În cazul în care, sub acţiunea agenţilor patogeni sau ca urmare a acţiunii condiţiilor nefavorabile de mediu,acest echilibru este dereglat planta se îmbolnăveşte. 32 Modificări suferite de plante în procesul patogenezei Starea de boală se caracterizează prin modificări structurale, funcţionale, histologice şi citologice. Totalitatea modificărilor suferite de plante în procesul patogenezei constituie simptomatologia sau sindromul bolii. Descrierea simptomelor de manifestare a bolilor formează obiectul de studiu al patografiei. Modificări funcţionale (biochimice şi fiziologice). Agenţii patogeni acţionează asupra plantelor prin enzimele şi toxinele pe care le secretă în ţesuturi, determinând dezechilibrarea activităţii coordonate a sistemului enzimatic al plantei gazdă. Gradul de dereglare a proceselor funcţionale ale plantei gazdă poate fi diferit în funcţie de parazit, modul de evoluţie a bolii, complexul de fermenţi extracelulari pe care îi secretă şi de toxinele pe care le produce. Procesul patologic este mai intens în cazul paraziţilor facultativi, cu un grad mai accentuat de saprofitism în ontogeneză, deoarece complexul enzimatic la ei este mai bogat decât la saprofiţii facultativi şi la paraziţii obligaţi. Procesul patologic este influenţat esenţial şi de factorii mediului înconjurător, cum ar fi regimul de nutriţie, umiditatea şi temperatura aerului, concentraţia de CO2 în aer etc. Modificări de ordin biochimic. Dereglarea conţinutului în apă. Conţinutul de apă în ţesuturile atacate variază în funcţie de patogen. În cazul bolilor care afectează integritatea tegumentului plantei gazdă, cum ar fi ruginile, conţinutul în apă scade. Uneori efectul parazitismului se reflectă printr-o sporire a conţinutuli în apă a celulelor. Dereglarea conţinutului în glucide. Ca urmare a diminuării asimilaţiei clorofiliene şi a intensificării proceselor catabolice, în ţesuturile atacate conţinutul în hidraţi de carbon este mai scăzut. O micşorare evidentă a amidonului se observă şi în cazul ciupercilor de iască din fam. Polyporaceae. Uneori sub influenţa atacului unor ciuperci din g. Taphrina în organele atacate se constată o acumulare de zaharuri solubile. Dereglarea conţinutului în proteine. Drept urmare a atacului agenţilor patogeni în ţesuturile infectate se constată modificări în conţinutul de substanţe proteice, în raportul azot proteic şi neproteic, în acumularea de aminoacizi, amoniac şi alte substanţe azotoase. În cazul unor boli cauzate de virusuri se observă o acumulare a proteinelor virotice şi o diminuare a conţinutului în azot total şi în azot proteinic. Modificări esenţiale ale conţinutului în substanţe azotoase pot fi cauzate şi de unele bacterii fitopatogene, cum ar fi Agrobacterium tumefaciens. În tumorile canceroase s-a constatat o sporire a conţinutului de azot. Modificări în conţinutul de proteine se observă, de asemenea, şi în cazul multor boli cauzate de ciuperci fitopatogene. Dereglarea conţinutului în clorofilă. O scădere esenţială a conţinutului de clorofilă ca urmare a distrugerii cloroplastelor şi inhibării sintezei plastidelor se observă la majoritatea bolilor cauzate de ciuperci, bacterii şi agenţi patogeni ultramicroscopici. 33 Modificări ale acidităţii sucului celular. Sub influenţa agenţilor patogeni, în majoritatea cazurilor, aciditatea sucului celular creşte. Mai rar, pH-ul sucului celular nu se modifică, uneori se observă o scădere a acidităţii sucului celular la plantele bolnave. Modificări ale conţinutului de răşini şi alte substanţe de excreţie. Pe tulpinile de Pinus strobus atacate de ciuperca Cronartium ribicola are loc o creştere esenţială a conţinutului unor substanţe de excreţie. La speciile sâmburoase, ca răspuns la atacul produs de ciuperca Clasterosporium carpophilum, în ulcerele de pe ramuri şi tulpini se elimină gome. Modificări în activitatea biocatalizatorilor. A fost dovedit experimental că în procesul de patogeneză, ca răspuns la pătrunderea agenţilor patogeni, în plante se observă o creştere a activităţii fermenţilor de oxido-reducere, cum ar fi catalaza, peroxidaza şi polifenoloxidaza. De multe ori la plantele infectate se observă modificări ale proceselor de creştere determinate de acumularea de auxine, care induc formarea „măturilor de vrăjitoare” (Taphrina cerasi) sau la băşicarea frunzelor (Taphrina deformans). Modificări de ordin fiziologic. Atacul agenţilor patogeni determină modificarea echilibrului funcţional al plantei. Dacă această modificare depăşeşte limita de adaptabilitate, apare starea de boală. În majoritatea cazurilor agenţii patogeni au o influenţă evidentă asupra diferitelor procese fiziologice. Dereglarea fotosintezei. Scăderea intensităţii procesului de fotosinteză la plantele bolnave se datoreşte micşorării suprafeţei de asimilare şi acţiunii dăunătoare a fermenţilor extracelulari asupra elementelor vii ale celulelor plantei gazdă. În cazul unor boli de tipul pătare a frunzelor (ciuruirea sâmburoaselor, rapănul mărului ş.a.), asimilaţia clorofiliană este micşorată direct proporţional cu suprafaţa ţesuturilor atacate. Dereglarea respiraţiei. În procesul de patogeneză energia respiratorie a plantelor atacate suferă modificări care variază mult în funcţie de natura agenţilor patogeni. În majoritatea cazurilor la plantele bolnave respiraţia se intensifică datorită activizării proceselor de oxidare. Astfel, în fructe de păr infectate de ciuperca Monilia fructigena respiraţia se măreşte de 8 ori în comparaţie cu fructele sănătoase. Dereglarea transpiraţiei. Caracterul modificării transpiraţiei este în funcţie de modul de atac al plantelor. În cazul traheomicozelor, traheobacteriozelor şi paraziţilor obligaţi ectotrofi, se produce o scădere a transpiraţiei; ciupercile parazite endofite produc o mărire a intensităţii transpiraţiei din cauza lezării integrităţii ţesuturilor protectoare. Dereglarea regimului termic. Ca şi la alte grupe de organisme vii, la plantele superioare cu flori a fost stabilit fenomenul de hipertermie – ridicarea temperaturii 34 că răspuns la pătrunderea infecţiei în ţesuturi. Mărirea temperaturii în ţesuturile atacate se explică prin intensificarea activităţii fermenţilor de oxido-reducere şi a metabolismului destructiv. Modificări citologice. Modificări ale membranei celulare. Sub acţiunea agenţilor patogeni membranele celulare suferă diferite modificări. Mai frecvent paraziţii atacă lamelele mijlocii ale membranelor de natură pectică, pe care le dizolvă cu ajutorul fermenţilor hidrolitici, provocând dezagregarea ţesuturilor lemnoase şi formarea putregaiurilor uscate. Un atare mod de atac este caracteristic pentru ciupercile bazidiomicete din genurile Stereum, Polyporus, Merulius etc. Modificări ale citoplasmei. Cele mai profunde modificări în citoplasma celulelor au fost semnalate în cazul paraziţilor intracelulari care folosesc ca hrană protoplasma celulelor parazitate. Agenţii patogeni paraziţi obligaţi intercelulari au o acţiune mai puţin dură, pătrunzând în celule prin intermediul haustorilor, care perforează membranele şi consumă o parte din protoplazma celulelor plantei gazdă. Uneori sub acţiunea agenţilor patogeni se produce fragmentarea vacuolelor şi a cloroplastelor. În cloroplaste clorofila se distruge, apare simptomul de îngălbenire a frunzelor. În cazuri mai rare numărul de cloroplaste se măreşte, în ele se păstrează clorofila, ceea ce are ca urmare fenomenul de clorantină. În cazul paraziţilor facultativi se observă distrugerea tuturor elementelor celulare. Modificări ale nucleului. Sub influenţa agenţilor patogeni se pot produce şi o serie de modificări ale nucleului. La plantele atacate de paraziţi obligaţi din fam. Puccinaceae şi Peronosporaceae se observă atrofierea nucleului, iar în cazul ciupercilor din ord. Taphrinales s-a constatat o mărire pe cale amitotică a numărului de nuclee. Tipurile principale de simptome ale bolilor plantelor În procesul de patogeneză efectul nociv al modificărilor biochimice, funcţionale şi citologice se exteriorizează prin modificări patomorfologice şi patoanatomice, care apar succesiv pe parcursul evoluţiei bolilor. Simptomele de manifestare a bolilor plantelor pot fi împărţite convenţional în 5 tipuri: 1) distrugerea ţesuturilor 2) neoformaţiuni 3) decolorarea ţesuturilor atacate 4) deformarea organelor atacate 5) apariţia pe organele atacate a fructificaţiilor şi îngrămădirilor de miceliu. Tipul I. Distrugerea ţesuturilor Putregaiul se caracterizează prin înmuierea şi dezagregarea ţesuturilor sub acţiunea substanţelor eliminate de patogeni. Se întâlnesc putregaiuri umede şi uscate, 35 în funcţie de condiţiile climaterice şi de consistenţa organelor atacate. De regulă, putregaiul se dezvoltă în cazul organelor suculente, pe timp umed (putregaiul brun al fructelor de sămânţoase - Monilia fructigena). În cazurile în care organele atacate sunt mai puţin bogate în apă, iar umiditatea atmosferică este mai redusă, boala se termină prin putrezirea uscată a ţesutului atacat (apoplexia viţei de vie - Stereum hirsutum, iasca adevărată - Fomes fomentarius, iasca falsă - Fomes igniarus). Necroza este cauzată de alterarea ori mortificarea ţesuturilor diferitelor organe (rădăcini, tulpini, frunze, fructe) prin brunificarea sau înnegrirea lor, provocată de atacul ciupercilor şi bacteriilor patogene. Necroza poate fi localizată, prezentându-se sub formă de pete la suprafaţa organelor atacate (focul bacterian al rozaceelor - Erwinia amylovora) şi generalizată, când este atacat organul ori planta în întregime (necroza sistemului vascular în cazul apoplexiei foioaselor, provocată de ciuperca Verticillium albo-atrum ). Pătarea se caracterizează printr-un atac local al ţesuturilor diferitelor organe: frunze, tulpini, fructe, rădăcini. Ţesuturile infectate pierd culoarea verde şi capătă culori diferite ori se decolorează şi necrozează. Se întâlnesc pătări nedelimitate şi delimitate. În cazul pătărilor nedelimitate petele nu au un contur bine reliefat (mana viţei de vie - Plasmopara viticola). Pentru pătarea delimitată sunt caracteristice pete cu marginile bine conturate (pătarea roşie a frunzelor de prun - Polystigma rubrum). Pătarea delimitată poate fi cu lizieră, perforată, translucidă, cu zonalitate. Pătarea cu lizieră – ţesuturile infectate sunt înconjurate de un chenar cu culoare mai deschisă sau mai închisă (septorioza părului - Septoria piricola). Pătarea ciuruită – ţesuturile din dreptul petelor se necrozează, se desprind şi cad, frunzele rămânând perforate (ciuruirea frunzelor culturilor sâmburoase Clasterosporium carpophilum). Pătarea translucidă – ţesuturile atacate sunt transparente (Pseudomonas syringae pv. lachrymans - bacterioza castraveţilor). Pătarea cu zonalitate – pe suprafaţa petelor se observă cercuri concentrice (macrosporioza solonaceelor - Macrosporium solani). Ofilirea poate fi cauzată atât de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu, cât şi de acţiunea microorganismelor parazite. Spre deosebire de ofilirea neparazitară, care, dacă nu depăşeşte anumite limite, este reversibilă, ofilirea infecţioasă este întotdeauna ireversibilă (verticilioza tomatelor şi a vinetelor Verticillium albo-atrum). Scurgeri de gomă - din ulcerele de pe organele atacate se elimină un lichid, care se usucă, formând îngrămădiri cu un luciu sticlos de culoare cafenie (ciuruirea sâmburoaselor - Clasterosporium carpophilum = Coryneum beijerincki). 36 Tipul II. Neoformaţii Tumori canceroase – deseori sub acţiunea paraziţilor se produce o mărire (hipertrofie) sau o înmulţire exagerată şi haotică a celulelor parenchimatice ale plantei gazdă (hiperplasie), provocând apariţia unor umflături pe organele atacate. Hipertrofiile se mai numesc şi gale. Spre exemplu, cancerul bacterian – Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens. Mături de vrăjitoare – unele ciuperci parazite determină, pe lângă proliferarea locală, o creştere exagerată a unor organe, producând modificarea dezvoltării lor. Astfel de hipertrofii sunt măturile de vrăjitoare la cireş şi vişin - Taphrina cerasi, la carpen - Taphrina carpini. Tipul III. Decolorarea ţesuturilor atacate Schimbarea culorii ţesuturilor atacate ale plantelor este un fenomen des întâlnit în natură, fiind cauzat atât de factori neparazitari, cât şi de atacul unor agenţi patogeni. Principalele simptome ce ţin de decolorarea organelor atacate sunt: Cloroza - se datoreşte distrugerii cloroplastelor din celulele vegetale şi reducerii cantităţii de clorofilă în cloroplaste ca urmare a unui dezechilibru în nutriţia plantelor, care poate fi cauzat atât de lipsa ferului, cât şi de excesul de carbonaţi în sol. Simptomul de cloroză neinfecţioasă poate fi determinat şi de condiţii climaterice anormale, cum ar fi perioadele cu temperaturi relativ scăzute şi precipitaţii excesive. Mozaicul - se caracterizează prin alternarea pe suprafaţa limbului foliar a culorilor verde, verde-deschis, galbenă, mai rar albă. Acest simptom este tipic pentru bolile cauzate de virusurile fitopatogene (mozaicul tutunului - Nicotiana virus 1, mozaicul castraveţilor - Cucumis virus 1). Rugeola - este fenomenul de înroşire a unei părţi a limbului foliar ca urmare a atacului unor agenţi patogeni sau sub acţiunea condiţiilor nefavorabile ale mediului (rugeola viţei de vie - Pseudopeziza tracheiphila). Brunisura se caracterizează prin brunificarea ţesuturilor foliare dintre nervuri ca urmare a unor dereglări în nutriţia minerală a plantelor de viţă de vie. Clorantina - este fenomenul de înverzire a petalelor florilor, care apare în urma transformării cromoplastelor în cloroplaste sub acţiunea unor agenţi patogeni ultramicroscopici (stolburul solonaceelor – Mycoplasma stolbur). Albicaţia - este simptomul unei boli neparazitare, cu caracter ereditar care se manifestă prin înălbirea unei părţi sau a limbului foliar în întregime. Tipul IV. Deformarea organelor atacate Numeroşi agenţi patogeni produc o deformare pronunţată a organelor pe care le atacă, bolile produse manifestându-se prin diferite simptome. Băşicarea frunzelor - sub acţiunea agentului patogen care elimină substanţe 37 de creştere, pe partea superioară a frunzelor se formează băşicări şi gofrări, cărora le corespund pe partea inferioară excavaţii (băşicarea frunzelor de piersic - Taphrina deformans). Hurlupii - la prunele atacate de ciuperca Taphrina pruni mezocarpul se hipertrofiază, iar endocarpul se atrofiază, fructele transformându-se în nişte pungi numite hurlupi. Fasciarea lăstarilor - o anomalie care se caracterizează prin dezvoltarea anormală a lăstarilor şi tulpinilor, care capătă formă de panglică (fasciarea lăstarilor de cireş, fasciarea lăstarilor de salcâm). Răsucirea frunzelor - întoarcerea marginilor limbului foliar în sus sau în jos, uneori răsucirea completă. Este un simptom tipic pentru unele boli cauzate de virusuri fitopatogene (răsucirea frunzelor de cartof – Solanum virus 14). Tipul V. Simptome date de miceliul şi fructificaţiile ciupercilor parazite Corpurile fructifere ale ciupercilor de iască – formaţiuni anuale sau multianuale, care apar pe suprafaţa organelor lemnoase (iasca adevărată - Fomes fomentarius). Pustulele - perniţe care prezintă fructificaţia parazitului, formând proeminenţe de sub epidermă. Formarea pustulelor este caracteristică pentru ciupercile de rugină (rugina prunului - Tranzcshelia pruni-spinosae). Eflorescenţa - un puf fin alb, cenuşiu, uneori mai întunecat, care se şterge uşor. În funcţie de locul unde se formează, deosebim: a) făinările – eflorescenţa se formează pe partea superioară a frunzelor, iar la un atac mai puternic se întâlneşte şi pe partea inferioară. Eflorescenţa constă din miceliu şi fructificaţiile ciupercii (făinarea mărului – Oidium farinosum, făinarea viţei de vie - Oidium tuckeri); b) manele – eflorescenţa se găseşte întotdeauna pe partea inferioară a limbului şi prezintă fructificaţia asexuată, care iese la suprafaţă prin stomate, miceliul dezvoltându-se endogen intercelular (mana verzei – Peronospora brassicae, mana viţei de vie – Plasmopara viticola). Scleroţii – sunt corpuri cu formă şi culoare diferite, care se formează prin împletirea strânsă a hifelor ciupercii şi îndeplinesc rolul organelor de rezistenţă (putregaiul alb al castraveţilor - Sclerotinia sclerotiorum). Pe măsură ce boala evoluează, simptomele exterioare se modifică, terminându-se în multe cazuri cu distrugerea ţesutului sau a organului atacat ori cu moartea întregii plante. 38 Metodele de diagnostic al bolilor plantelor Prin diagnoză se înţelege stabilirea etiologiei unei boli pe baza diferitelor însuşiri ale agentului patogen şi a totalităţii de simptome macroscopice şi microscopice puse în evidenţă prin studierea multilaterală a bolii. Pentru determinarea bolilor plantelor, fitopatologia are la dispoziţie mai multe metode. Metoda macroscopică. Se bazează pe examinarea simptomelor vizuale ale bolilor direct în locul de crteştere a plantelor. În condiţii de producţie această metodă predomină în procesul de diagnoză a bolilor. Metoda microscopică. De multe ori determinarea bolilor numai după simptomele vizibile pe care le prezintă planta atacată ete imposibilă, mai ales în cazul când acestea sunt caracteristice pentru boli diferite. De aceea stabilirea etiologiei pe baza semnelor patografice ale bolii trebuie completată cu analiza microscopică a caracterelor morfologice şi biometrice ale agentului patogen care provoacă această boală. Metodele biologice. Se bazează pe izolarea agentului patogen din ţesuturile infectate, înmulţirea lui în culturi pure pe substraturi naturale sau artificiale, reproducerea bolii prin infecţii artificiale ale plantelor. Se practică mai multe metode biologice, cum ar fi: Metoda culturilor pure. Cultura pură sau axenică este o colonie de microorganisme conţinând indivizi ai unei singure specii, obţinută prin însămânţarea unui singur spor. Această metodă dă posibilitatea de a urmări ciclul biologic al agentului patogen, gradul plasticităţii şi intervalul variabilităţii în funcţie de temperatură, umiditate, lumină, obţinerea diferitelor tipuri de spori care în momentul respectiv nu se întâlnesc în natură. Metoda camerelor umede. Serveşte pentru a forţa creşterea miceliului exogen şi sporularea ciupercilor care în mod natural trăiesc endogen în interiorul ţesuturilor atacate. În acest scop se folosesc diferite spaţii închise, cum ar fi vase Petri, cristalizatoare, clopote de sticlă etc., în care umiditatea înaltă se menţine prin căptuşirea pereţilor interni cu hârtie de filtru umectată. Metoda infecţiilor artificiale. Esenţa acestei metode constă în reproducerea artificială a bolii prin inocularea microorganismului izolat la o plantă sănătoasă şi reizolarea acestuia din ţesuturile infectate experimental. Infecţia artificială se realizează punând în contact patogenul cu planta gazdă şi asigurând condiţiile de temperatură şi umiditate necesare. Metoda serologică. Testele serologice sunt frecvent utilizate pentru identificarea virusurilor, bacteriilor, mai rar a ciupercilor fitopatogene şi se bazează pe folosirea serului imun recoltat de la iepuri şi alte animale cu sânge cald, infectate cu doze crescânde de microorganisme patogene. Ca răspuns la inocularea 39 antigenului, în sânge se formează anticorpi specifici. Anticorpii au capacitatea de a se combina in vitro cu antigenul folosit pentru obţinerea lor. Principalele teste serologice sunt reacţiile de aglutinare şi de precipitare. Serul care conţine anticorpi specifici se numeşte ser imun. Prin serologie se stabileşte înrudirea virusurilor în baza reacţiei dintre virus în calitate de antigen şi un ser imun în calitate de anticorp. Metoda plantelor indicator. Plante indicator se numesc acelea care prin infectare artificială dau simptome tipice ale bolii respective. Se folosesc la identificarea şi diferenţierea virusurilor, când acestea produc simptome atipice sau când simptomele sunt latente. În diagnosticul bolilor cauzate de agenţi patogeni cu dimensiuni ultramicroscopice (virusuri, viroizi, micoplasme) este folosită pe larg microscopia electronică. Diagnoza exactă a bolilor virotice este mai complicată decât în cazul altor boli. De aceea pentru un diagnostic mai precis al bolilor cauzate de patogeni ultramicroscopici se utilizează metode performante ca: ELISA, metoda PCR (polymerase chain reaction). CIUPERCILE - AGENŢI PATOGENI AI BOLILOR PLANTELOR Morfologia ciupercilor şi modificările miceliului Morfologie (grec. morphe – formă şi logos – ştiinţă) – ştiinţa despre forma organismelor, diversitatea şi legile apariţiei şi dezvoltării lor în ontogeneză şi filogeneză. Obiectul principal al morfologiei îl constituie structura externă a organismelor şi metamorfoza lor. Ciupercile, prin particularităţile lor, alcătuiesc un regn aparte al lumii organice, şi anume regnul Mycophyta = Fungi = Mycetalia, care ocupă o poziţie intermediară între lumea vegetală şi cea animală. Aceste micro- sau macroorganisme sunt eucariote, talofite, fără pigment clorofilian, făcând parte din grupa heterotrofelor, se înmulţesc şi se răspândesc prin spori. După modul de creştere terminală şi absorbţia hranei pe cale osmotică ciupercile se aseamănă cu plantele. Prin prezenţa chitinei în membranele celulare, a ureei în schimbul de substanţe şi a glicogenului ca substanţă de rezervă ciupercile sunt asemănătoare cu reprezentanţii lumii animale. Excepţie fac ciupercile din cl. Oomycetes, care conţin în membrana celulară celuloză. Ciupercile nu sunt nici plante nici animale. Evoluţia acestei grupe de organisme a derulat independent de lumea animală şi vegetală. În ce priveşte originea ciupercilor, există o ipoteză unanim acceptată că ele au provenit de la microorga- 40 nisme flagelate, lipsite de clorofilă, cu excepţia ciupercilor Oomicete, care au provenit de la algele sifonice. În funcţie de gradul evoluţiei aparatul vegetativ al ciupercilor poate fi constituit în mod diferit (fig. 1). Cea mai primitivă formă a corpului vegetativ este gimnoplastul. 7 6 Fig. 1. Morfologia ciupercilor: 1 – gimnoplast; 2 – plasmodiu; 3 – sifonoplast; 4, 5 – tal filamentos; 6 – tal masiv la specia Psaliota campestris; 7 – tal masiv la specia Amanita phalloides. 41 Gimnoplastul este alcătuit dintr-o masă nudă de citoplasmă cu un nucleu. Lipsa membranei celulare face ca forma corpului să nu fie fixă. Gimnoplaştii trăiesc intracelular şi, de regulă, i-au forma celulei parazitate. O astfel de formă a corpului vegetativ este foarte frecventă la ciupercile din cl. Chytridiomycetes. În procesul de înmulţire asexuată, gimnoplaştii se transformă holocarpic în zoosporangi cu zoospori. La unele specii de ciuperci inferioare din ord. Plasmodiophorales aparatul vegetativ este reprezentat printr-un plasmodiu, alcătuit dintr-o masă protoplasmatică multinucleată, fără membrană, care se dezvoltă intracelular în ţesuturile parazitate ale plantei gazdă. La aşa-numitele ciuperci de drojdie (fam. Saccharomycetaceae) corpul vegetativ este alcătuit dintr-o singură celulă neramificată, cu membrană, citoplasmă şi nucleu, care poartă denumirea de dermatoplast. La marea majoritate a ciupercilor aparatul vegetativ este constituit din filamente numite hife, care în masă formează miceliul. Ciupercile din cl. Oomycetes au corpul vegetativ alcătuit din hife ramificate, neseptate prin pereţi transversali, care conţin numeroase nuclee. O atare formă a aparatului vegetativ se mai numeşte sifonoplast deoarece se aseamănă cu corpul algelor verzi din ord. Siphonales. De aceea cl. Oomycetes uneori se mai numeşte şi Siphonomycetes. La ciupercile din cl. Zygomycetes corpul vegetativ este un miceliu unicelular, bine dezvoltat, puternic ramificat. Uneori, în hifele bătrâne, apar pereţi transversali şi miceliul devine multicelular. Toate speciile la care corpul vegetativ este de tipul gimnoplast, plasmodiu, sifonoplast, miceliu unicelular se numesc ciuperci inferioare. Din această grupă fac parte clasele Chytridiomycetes, Oomycetes şi Zygomycetes. La ciupercile superioare corpul vegetativ este alcătuit din hife ramificate, septate prin pereţi transversali, formând un tal, care poate fi filamentos sau masiv. Talul filamentos = miceliu multicelular se întâlneşte la majoritatea ciupercilor din clasele Ascomycetes, Deuteromycetes şi Basidiomycetes. Miceliul ciupercilor poate suferi unele modificări în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc hifele miceliene. Cele mai frecvent întâlnite forme de modificare a miceliului sunt: haustorii, apresorii, rizoizii (fig. 2). Haustorii sunt organe speciale de absorbţie a substanţelor nutritive la ciupercile parazite obligate. Ei pot fi în formă de balonaş (Plasmopara viticola, Albugo candida), ramificaţi (Peronospora destructor, Erysiphe cichoracearum). Apresorii sunt nişte îngroşări ale hifelor, cu aspect de ventuze la ciupercile cu miceliu extramatrical, care servesc ca organe de fixare pe organele parazitate. Se întâlnesc la ciupercile din ord. Erysiphales, care provoacă făinările plantelor. 42 Fig. 2. Modificări ale miceliului: 1 – scleroţii ciupercii Sclerotinia sclerotiorum; 2 – structura anatomică a scleroţilor: a – paraplectenchimul; b - prosoplectenchimul; 3 – rizoizii ciupercii Rhizopus nigricans; 4 – apresorii ciupercilor Erysiphales; 5 – haustori: a – Peronospora tabacina; b – Plasmopara viticola. 43 Rizoizii sunt formaţiuni miceliene cu aspect de rădăcini care servesc ca organe de fixare şi absorbţie la ciupercile saprofite din cl. Zygomycetes. În cazul când intervin condiţii nefavorabile, pentru a supravieţui, ciupercile trec în forme de rezistenţă. Miceliile de rezistenţă au celule cu membrane îngroşate, conţin mai multe substanţe de rezervă şi mai puţină apă. Ritmul metabolismului încetineşte şi aceasta le permite să ducă o viaţă latentă până se vor crea din nou condiţii favorabile pentru dezvoltare. Se deosebesc următoarele forme de rezistenţă ale ciupercilor: scleroţii, microscleroţii, stromele, rizomorfele, ghemele, clamidosporii. Scleroţii sunt corpuri cu consistenţă compactă, formate ca rezultat al împletirii strânse a hifelor miceliene, de culoare neagră, violetă închisă sau brună. Constau din paraplectenchim la periferie şi prosoplectenchim în interior. Conţin 5-10% de apă şi 30% de grăsimi, de aceea rezistă în sol timp îndelungat. Germinând, dau naştere la hife miceliene sau strome apoteciale şi periteciale pedunculate. Microscleroţii sunt scleroţi microscopici de la ciupercile din g. Verticillium, care nu au structura slerotului propriu-zis şi sunt alcătuiţi dintr-o aglomerare de celule cu membrane foarte groase. Pot rezista în sol până la 10 ani. Stroma este o structură vegetativă alcătuită din filamente miceliene strâns unite şi împletite, dezvoltate la suprafaţa sau în interiorul organelor atacate. Stromele au caracter scleroţial, în ele se formează fructificaţiile ciupercilor respective (picnide, peritecii – Polystigma rubrum). Rizomorfele sunt structuri vegetative constituite din pachete de hife miceliene strâns unite între ele, formând un cordon asemănător unei rădăcini lungi până la câţiva metri, caracteristice unor specii de Basidiomycetes (Armillaria mellea), au rezistenţă foarte mare la rupere. Ghemele sunt grupuri de celule cu membrane foarte groase, care se formează ca rezultat al dezagregării miceliului (Ustilago avenae). Clamidosporii sunt spori asexuaţi de rezistenţă cu perete gros, neted sau ornamentat, bogat în substanţe de rezervă. Servesc ca organe de propagare şi rezistenţă la ciupercile Ustilaginales, Fusarium sp., Mucor sp. etc. Structura celulară a ciupercilor Din punct de vedere al structurii celula fungică este formată din două tipuri de componente, şi anume: elemente neprotoplasmatice (membrana celulară, vacuomul, substanţele de rezervă) şi elemente protoplasmatice (citoplasma şi nucleul). Membrana celulară. În majoritatea cazurilor este hialină, însă poate fi şi colorată în galben, roşiatic, brun, negru, verde-albăstrui datorită unor pigmenţi specifici ciupercilor. La început membrana celulară este subţire, cu structură 44 omogenă, apoi se îngroaşă pe măsură ce celula îmbătrâneşte şi capătă o structură cu patru straturi (fig. 3). Stratul exterior este compus din glucan amorf, urmat de un alt strat reticular din glucan şi amestec de proteină; al treilea strat este constituit în special din proteine, iar cel de al patrulea din proteină şi fibrile de chitină. În funcţie de originea speciilor, constituţia membranei celulare poate fi diferită. La ciupercile din cl. Oomycetes membrana celulară în mare parte este alcătuită din celuloză în amestec cu caloză. La reprezentanţii celorlalte clase membrana celulară conţine chitină, polizaharidă cu azot în moleculă, caracteristică pentru animalele nevertebrate, cu formula (C8H13O5N)n. În membrana celulară fungică Fig. 3. Structura celulei micotice: 1 - membrana celulară; 2 – plasmalema; 3 – citoplasma; 4 – membrana nucleară; 5 – pori în membrana nucleară; 6 – nucleul; 7 – vacuolele; 8 – ribozomii; 9 – reticulul endoplasmatic; 10 – incluziunile de glicogen; 11 – lisozomii; 12 – mitocondriile; 13 – lomozomii. 45 au fost depistate diferite hemiceluloze, compuşi pectici, acizi graşi superiori, cristale de oxalat de calciu etc. Membrana citoplasmatică. Acoperă citoplasma celulelor fungice şi o separă de faţa internă a peretelui celular. Funcţionează ca o membrană osmotică selectivă. Vacuolele. Sunt nişte încăperi separate de citoplasmă printr-o membrană simplă numită tonoplast. În ele se acumulează substanţe de rezervă şi alte produse ale metabolismului. În celulele tinere sunt câteva vacuole, în cele bătrâne una mare. În interiorul celulelor se găseşte citoplasma, care are la periferie o membrană hialină cu funcţie osmotică selectivă. În interiorul celulei citoplasma este lichidă, hialină, omogenă. Uneori în celule mature citoplasma este granulară. Circulaţia citoplasmei se realizează prin porii din pereţii transversali şi prin anastomoze. În compoziţia citoplasmei intră glicogen, lipide, acizi organici, zaharuri, enzime, acid ribonucleic etc. În citoplasmă se află vacuolele, ribozomii, reticulul endoplasmatic, mitocondriile, aici se desfăşoară majoritatea proceselor de metabolism. Nucleul. În celulele fungice pot fi 1-2 sau mai multe nuclee cu dimensiuni de la 0,75 până la 20 µ. Existenţa lor a fost dovedită de către Anton de Bary (1866). Nucleul are formă sferică sau ovoidală şi este înconjurat de o membrană nucleară. În interior se află nucleolii dispuşi lateral, central sau excentric şi nucleoplasma. În nucleu a fost pus în evidenţă acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi un număr de cromozomi ce variază între 2 şi 16 în funcţie de specie. În funcţie de faza nucleară în care se găseşte corpul vegetativ şi de tipul aparatului vegetativ, numărul nucleelor variază. La ciupercile din cl. Chytridiomycetes este câte un singur nucleu în gimnoplast sau mai multe nuclee în plasmodiu. În sifonoplastul oomicetelor se găsesc mai multe nuclee haploidale. Ciupercile din cl. Ascomycetes prezintă câte un singur nucleu în celulele talului filamentos şi câte două nuclee în celulele hifelor ascogene. La ciupercile Basidiomycetes în miceliul primar se găseşte un singur nucleu haploidal, iar în miceliul secundar câte două nuclee. Ciupercile Deuteromycetes trăiesc în haplofază şi prezintă câte un singur nucleu în celule. Reticulul endoplasmatic. Este alcătuit din două membrane separate printrun lumen de formă lamelară sau tubulară, mai evident în celulele tinere. Ribozomii. Se mai numesc granulele lui Palade şi sunt formaţiuni citoplasmatice asociate cu reticulul endoplasmatic. Sunt formaţi din 65% ARN ribozomal (ARN – r) şi din 35% proteină. Aparatul Golgi este de asemenea prezent în celulele ciupercilor, fiind format din unităţi structurale morfologice numite dictiozomi ce se găsesc în citoplasmă. El joacă un anumit rol în procesul de sinteză a polizaharidelor, participă la procesul de formare şi creştere a membranei celulare şi a vacuolelor, fiind întâlnit mai ales la ciupercile Oomycetes. 46 Atât miceliul unicelular, cât şi cel multicelular, după arealul de dezvoltare poate fi extramatrical sau intramatrical. Miceliul extramatrical se dezvoltă pe suprafaţa organelor atacate şi se hrăneşte din celulele epidermale (ord. Erysiphales). La majoritatea speciilor de ciuperci miceliul trăieşte intramatrical. Dezvoltarea intramatricală poate fi de două tipuri: intracelulară şi intercelulară. În primul caz miceliul pătrunde în interiorul celulei plantei gazdă, hrănindu-se cu protoplastul ei. În al doilea caz miceliul se dezvoltă în spaţiul intercelular, iar în celule pătrund organe specializate de nutriţie, numite haustori. ÎNMULŢIREA CIUPERCILOR FITOPATOGENE Pentru ciuperci sunt caracteristice 3 tipuri de înmulţire: vegetativă, asexuată şi sexuată. Înmulţirea vegetativă a ciupercilor Înmulţirea vegetativă este o formă nespecializată care se realizează prin fragmentarea hifelor miceliene în celule aparte sau în grupuri de celule, iar aceste fragmente sunt capabile să regenereze din nou miceliul ciupercii (fig. 4). În aşa mod se înmulţesc uşor şi se răspândeşc unele specii cum ar fi Sclerotinia sclerotiorum, Sclerotium bataticola, Rhizoctonia solani etc. Această însuşire de regenerare a fragmentelor de miceliu este aplicată în practică la cultivarea ciupercilor comestibile (Agaricus bisporus), precum şi în laboratoare micologice la însămânţarea substraturilor nutritive ale mediilor de cultură. Înmulţirea vegetativă a ciupercilor se poate realiza şi prin artrospori (oidii), care reprezintă porţiuni bine delimitate din miceliu, înconjurate cu membrană, devenind astfel organe de înmulţire şi răspândire (Mucor mucedo). O formă de înmulţire vegetativă sunt şi blastosporii, care se formează prin înmugurire şi sunt caracteristici pentru ciupercile de drojdie (fam. Saccharomycetaceae). O altă formă de înmulţire vegetativă a ciupercilor sunt clamidosporii, care se formează prin descompunerea miceliului în celule aparte. Ei îndeplinesc funcţia atât de spori pentru propagarea ciupercilor (ord. Ustilaginales), cât şi de organe de rezistenţă. Tot prin înmulţire vegetativă se formează ghemele, scleroţii şi microscleroţii, care sunt organe tipice de rezistenţă la ciuperci. Înmulţirea asexuată a ciupercilor Înmulţirea asexuată la majoritatea ciupercilor inferioare se realizează prin zoospori şi aplanospori, care se formează endogen, în interiorul unor organe specializate (fig. 5). 47 La ciupercile superioare se formează spori exogeni, numiţi conidii, care se susţin pe nişte suporturi speciale – conidiofori. Zoosporii sunt porţiuni de citoplasmă fără membrană, cu unu sau doi flageli, cu ajutorul cărora se mişcă în picăturile de apă. Zoosporii se formează în interiorul zoosporangilor, susţinuţi pe zoosporangiofori. Ciupercile inferioare, aparţinând cl. Chitridiomycetes, formează zoospori uniflagelaţi, în zoosporangi, care iau 1 2 3 5 4 Fig. 4. Înmulţirea vegetativă a ciupercilor: 1 – oidii la specia Mucor mucedo; 2 – clamidospori la ciupercile Ustilaginales; 3 – gheme la specia Ustilago avenae; 4 – microscleroţi la specia Verticillium albo-atrum; 5 - înmugurirea la specia Saccharomyces cerevisiae. 48 naştere drept rezultat al transformării holocarpice a corpului vegetativ într-un organ de fructificaţie. Ciupercile mai evoluate (cl. Oomycetes) prezintă zoospori biflagelaţi, formaţi în zoosporangi, care se mai numesc conidii false. Aceste pseudoconidii, din a căror germinare apar fie zoospori, fie direct filamente de infecţie, se întâlnesc la ciupercile din fam. Peronosporaceae, care provoacă plantelor boli cunoscute sub numele de mane. 1 b a a c b 3 2 Fig. 5. Înmulţirea asexuată a ciupercilor inferioare: 1 – zoosporangii ciupercii Plasmopara viticola: a - eliberarea zoosporilor; b – zoospori biflagelaţi; 2 – sporangi de Mucor mucedo: a – eliberarea aplanosporilor; b – aplanospori unicelulari; c – sporangiospor cu columelă; 3 – conidiofor cu conidii de Peronospora schachtii. 49 Ciupercile inferioare din cl. Zygomycetes se înmulţesc asexuat prin spori imobili (aplanospori), care se formează în sporangi, susţinuţi pe sporangiofori. Sporii endogeni joacă un rol important în răspândirea ciupercilor, uneori pot îndeplini funcţii nespecifice de rezistenţă sau de sexualitate. Trecerea de la zoospori şi aplanospori (spori endogeni) la conidii (spori exogeni) este legată în special de adaptarea ciupercilor prin trecere de la mediul acvatic de viaţă la mediul terestru. Ciupercile superioare se înmulţesc asexuat prin spori imobili exogeni, numiţi conidii (fig. 6). Conidiile apar pe conidiofori, iar la maturitate se desprind de pe aceşti suporţi, dând naştere la filamente ce vor dezvolta o nouă ciupercă. Fructificaţia asexuată de tip exogen a ciupercilor superioare prezintă o variaţie mai mare. Conidiile diferă ca formă, culoare, ornamentaţie şi ca număr de celule. Spre exemplu, se întâlnesc: conidii unicelulare - Botrytis cinerea, bicelulare - Trichothecium roseum, multicelulare - Macrosporium solani. Formaţii diferite prezintă şi conidioforii, aceştia putând fi simpli (Oidium tuckeri) sau ramificaţi (Verticillium, Botrytis, Penicillium), solitari (fam. Moniliaceae) sau asociaţi în grupuri de tipul coremie, acervul, picnidă (fig. 7). Coremia este un buchet de conidiofori strâns legaţi între ei, fiecare conidiofor purtând conidii în vârf (Graphium ulmi, Graphium roboris). Acervulul constituie o împletire plată de hife, al căror strat superior adesea ce numeşte himeniu, pe care sunt amplasaţi conidiofori scurţi şi purtători de conidii în vârf. Speciile de ciuperci care formează fructificaţia asexuată în acervuli sunt încadrate sistematic în ord. Melanconiales (Gloeosporium ampelophagum, Coryneum beijerinckii, Cylindrosporium hiemale etc.). Picnida reprezintă o formaţie miceliană de formă sferică, cu o membrană plectenchimatică în interior, pe care sunt aşezaţi conidiofori scurţi, în vârful cărora se formează conidii. Picnide tipice întâlnim la reprezentanţii ord. Pycnidiales (Septoria piricola, Phoma brassicae, Cytospora leucostoma ş.a.). Fiecare formă conidiană are o denumire proprie, deosebită de denumirea ciupercii perfecte. Spre exemplu, agentul patogen al făinării mărului este numit în stadiul de asce Podosphaera leucotricha, iar în cel conidian Oidium farinosum. Ciupercile din cl. Deuteromycetes prezintă numai forma de înmulţire asexuată, singura cunoscută în ciclul lor biologic. Înmulţirea asexuată la ciuperci este mult răspândită în natură şi se întâlneşte cu preponderenţă în faza haploidă. De aceea, ea este tipică pentru ciupercile la care toate stadiile parcurg în faza haploidă, precum şi pentru cl. Deuteromycetes, la care înmulţirea sexuată nu este cunoscută. 50 Fig. 6. Conidiofori solitari: 1 - conidiofor arborescent cu conidii unicelulare la specia Botrytis cinerea; 2 - conidiofor verticiliat la specia Verticillium albo-atrum; 3 - conidiofori neramificaţi la specia Cladosporium fulvum; 4 - conidiofori neramificaţi cu conidii multicelulare la specia Macrosporium solani. 51 Fig. 7. Conidiofori asociaţi în grupuri: 1 - coremie la specia Graphium ulmi; 2 - acervul la specia Gloeosporium ampelophagum; 3 - picnidă la specia Septoria piricola. 52 Înmulţirea sexuată a ciupercilor Înmulţirea sexuată cuprinde procesele de fecundare (F) şi de reducere cromatică (R). Prin efectuarea fecundaţiei (contopirea gameţilor sau a gametangilor) ciupercile trec de la haplofază (fază cu n cromozomi în nucleu) la diplofază (fază cu 2n cromozomi în nucleu). În opoziţie cu procesul de fecundaţie se întâlneşte şi la ciuperci reducerea cromatică (R), prin care aceste organisme revin de la diplofază la haplofază. În esenţă, procesul de fecundaţie constă în unirea a două celule ce joacă rol de gameţi, în cursul a două etape importante: plasmogamia sau fuzionarea celor două mase de citoplasmă ale gameţilor (P) şi kariogamia, contopirea celor două nuclee ale gameţilor (K), când în celula-ou se formează un nucleu diploid (cu 2n cromozomi). Datorită celor două procese importante (fecundaţia şi reducerea cromatică), în ciclul de viaţă al ciupercilor se realizează alternanţa a două faze distincte arătate mai sus: faza haploidă şi faza diploidă. La ciuperci procesele de plasmogamie şi de kariogamie au loc la intervale mai scurte sau mai lungi de timp. Cu cât ciupercile sunt mai evoluate, cu atât intervalul de timp între aceste două momente este mai mare. De aceea schema alternanţelor de faze la ciupercile inferioare este: ___________PK ___________R___________ haplofaza diplofaza haplofaza La ciupercile mai evoluate există o fată intermediară (dikariofaza), în care nicleele rămân separate un timp după fuzionarea citoplasmei, schema fiind următoarea: ____________P —————— K ——————— R___________ haplofaza dicariofaza diplofaza haplofaza Aici diplofaza este scurtă deoarece kariogamia este urmată la scurt interval de reducerea cromatică. Reducerea cromatică se realizează la reprezentanţii cl. Chytridiomycetes, Oomycetes, Zygomycetes în momentul germinării sporilor de rezistenţă, la ciupercile Ascomycetes în asce înainte de formarea ascosporilor, iar la Basidiomycetes în bazidii înainte de formarea bazidiosporilor. Ciupercile din cl. Chytridiomycetes, Oomycetes, Zygomycetes şi Ascomycetes, cu excepţia ord. Taphrinales, sunt ca regulă haplobionte, celulele corpului vegetativ având n cromozomi în nucleu. Speciile din cl. Basidiomycetes sunt în general dikariobionte, cu excepţia miceliilor primare la ord. Ustilaginales şi ord. Uredinales. Există însă şi specii de ciuperci capabile să trăiască fără a trece prin alternare 53 de faze nucleare. Aşa se întâmplă la ciupercile din cl. Deuteromycetes, care dau un număr mare de generaţii în haplofază, răspândindu-se numai prin organe de înmulţire asexuată. La ciuperci procesele sexuate se caracterizează printr-o diversitate foarte mare datorită faptului că ele, mai mult decât alte organisme vii, populează cele mai diverse medii în simbioză cu plante inferioare şi superioare. La ciuperci formele de sexualitate sunt diferite, însă după modul cum se realizează procesul sexuat deosebim patru tipuri de bază: amfimixis, automixis, pseudomixis şi apomixis. Amfimixis (grec. amphi = din ambele părţi + mixis = amestec) este tipul obişnuit de proces sexuat care constă în copularea a două celule sexuale neînrudite. Acest tip de proces sexuat cuprinde următoarele varietăţi: gametogamia (izogamă, heterogamă, oogamă), gametangiogamia (izogamă, heterogamă), hologamia (fig. 8, 9, 10). 1 3 2 4 Fig. 8. Înmulţirea sexuată la ciupercile inferioare: 1- gametogamia izogamă la Synchytrium endobioticum; 2 -gametogamia heterogamă la Allomyces javanicus; 3 - gametogamia oogamă la Monoblepharis sphaeria; 4 – gametangiogamia heterogamă (oogamia) la Plasmopara viticola. Gametogamia = merogamia este procesul de contopire a două celule sexuale numite gameţi. 1) gametogamie izogamă - gameţii au aceleaşi formă şi dimensiuni, sunt mobili, însă diferiţi din punct de vedere fiziologic. În urma copulării se formează un zigozoospor biflagelat, care se îmbracă în membrană groasă şi se transformă în spor de rezistenţă numit chistă (Olpidium brassicae, Synchytrium endobioticum etc). 2) gametogamie heterogamă - gameţii mobili, cu dimensiuni diferite (g. Allomyces). 3)gametogamie oogamă - copularea gametului mobil numit spermatozoid cu gametul femel imobil numit oosferă (g. Monoblefaris). 54 Fig. 9. Hologamia: a - două taluri de sexe diferite ale ciupercii Polyphagus euglenae la început de copulaţie; b - copulaţia talurilor vegetative; c — formarea zigotului. Gametangiogamia = gametangia este procesul de copulare a gametangilor şi poate fi: 1) gametangiogamie izogamă - contopirea gametangilor identici ca formă şi dimensiuni, însă de sexe diferite, cu formarea zigosporilor (cl. Zygomycetes). 2) gametangiogamie heterogamă - copularea gametangilor morfologic şi fiziologic diferiţi. Se cunosc două forme de gametangiogamie heterogamă: oogamia şi ascogamia. Oogamia se întâlneşte la ciupercile din cl. Oomycetes şi constă în unirea conţinutului organului sexual mascul anteridie cu conţinutul oogonului în care se găsesc oosfere. Rezultatul procesului sexuat este sporul de rezistenţă numit oospor. Ascogamia este caracteristică pentru ascomicetele inferioare. Gametangiul femel este un ascogon ce conţine citoplasmă şi nuclee, iar gametangiul mascul este anteridia multinucleată. Gametangii intră în contact prin intermediul trihoginei şi are loc copularea între ascogon şi anteridie. Se realizează plasmogamia apoi kariogamia şi în asca tânără se formează ascopori endogeni (Pyronema confluens). 55 Fig. 10. Gametangiogamia izogamă (zigogamia) la Mucor mucedo: 1, 2 - ramurile copulatoare ale miceliului; 3 - celulele copulatoare, separate de suspensori; 4 - contopirea celulelor; 5 - zigosporul; 6 - germinarea zigosporului. Hologamia - transformarea holocarpică a corpului vegetativ în organe de înmulţire şi contopirea lor (Polyphagus euglenae). Automixis (grec. autos = însuşi, acelaşi + mixis = amestec) proces sexuat care constă în unirea elementelor sexuale aparţinând aceluiaşi organism. Se cunosc două forme de autofecundare: 56 1) partenogamia - contopirea a două celule de pe acelaşi filament ascogenal (g. Ascobolus). 2) autogamia - contopirea a două nuclee din aceeaşi celulă sexuală (g. Humaria). Pseudomixis (grec. pseudos = fals + mixis = amestec) proces sexuat în care fecundarea are loc între două celule vegetative, deoarece organele sexuale nu se mai diferenţiază. Se cunosc trei forme de pseudomixis: 1) somatogamie = pseudogamie - contopirea a două celule vegetative ale miceliului (cl. Ascomycetes, cl. Basidiomycetes). 2) pedogamie - contopirea unui blastospor tânăr cu unul matur (fam. Saccharomycetaceae). 3) adelfogamie - contopirea unei celule mamă cu o celulă fiică (fam. Saccharomycetaceae). Apomixis (grec. apo = lipsă, mixis = amestec) proces sexuat în care nu are loc fuzionarea gameţilor, ei dezvoltându-se mai departe pe cale vegetativă. Se cunosc două cazuri de apomixis: 1) partenogeneza - dezvoltarea fără fuziune a celulelor sexuale haploidale (cl. Ascomycetes, cl. Basidiomycetes). 2) apogamia - dezvoltarea fără fuzionare a celulelor sexuale diploidale. Dintre tipurile de proces sexuat menţionate, la ciupercile inferioare se întâlneşte cel de tipul amfimixis. Odată cu evoluţia ciupercilor, procesul sexuat sa simplificat până la dispariţia organelor sexuale, rolul lor fiind îndeplinit de celulele vegetative. Simplificarea procesului sexuat la ciuperci reprezintă un fenomen de adaptare a speciilor la modul de viaţă terestră. Indiferent cum se realizează procesul sexuat, la ciupercile superioare drept rezultat se formează zigotul, care poate germina în două moduri: endogen şi exogen. La germinarea endogenă a zigotului se formează asce cu ascospori în interior. Asca (gecr. ascos = băşică, umflătură) este o formaţiune sferică, subsferică, măciucată, alungită, cilindrică în care ca regulă se formează 8 ascospori, cu excepţia unor cazuri când pot fi mai puţini sau mai mulţi (fig. 11). Ascele pot fi unitunicate şi bitunicate. Ascele unitunicate au peretele format dintr-o singură membrană, care pune în libertate simultan ascosporii maturi prin ruperea peretelui sau printr-un por de deschidere (s/cl. Hemi- şi Euascomycetidae). Ascele bitunicate au peretele format din două membrane: una externă rigidă şi alta internă elastică, care are rol în eliminarea succesivă a ascosporilor maturi (s/cl. Loculoascomycetidae). Ascele se pot forma libere pe suprafaţa substratului parazitat (ord. Taphrinales) sau se găsesc în organe speciale, numite ascofructe, care pot fi de patru tipuri: cleistotecii, peritecii, apotecii, pseudotecii (fig. 12). 57 Fig. 11. Fructificaţia sexuată a ciupercilor ascomicete: 1 - porţiune din stratul himeniai al apoteciei la g. Peziza, constituită din asce în stadiul primar de dezvoltare şi parafize filiforme; 2 - asce cu câte 8 ascospori la ciuperci ascomicete din genuri diferite: a - g. Peziza; b - g. Sphaerotheca; c - g. Claviceps; d - g. Venturia. Cleistoteciile (gecr. kleistos = închis + theke = cutie) sunt corpuri fructifere complet închise, de formă sferică sau subsferică, cu apendici pe suprafaţă. Ascele în interior sunt împrăştiate haotic şi sunt eliberate prin ruperea peretelui ascofructului (ord. Microascales şi Eurotiales). Periteciile (grec. peri = în jur + theke = cutie) sunt corpuri fructifere de forme diferite, cu sau fără pori pentru eliberarea ascosporilor în partea superioară. Ascele sunt amplasate în formă de buchet sau strat şi sunt eliberate în mod activ prin aruncare (ord. Erysiphales, Hypocreales, Sphaeriales, Diaporthales, Clavicepitales). Apoteciile (gecr. apo = lipsă + theke = cutie) sunt corpuri fructifere complet deschise, sesile sau pedunculate cu asce pe partea superioară în formă de strat himenial (s/ord. Discomycetidae). Pseudoteciile (gecr. pseudos = fals + theke = cutie) corpuri fructifere lipsite de perete propriu, care se formează sub formă de loculi în strome (s/cl. Loculoascomycetidae). În cazul germinării endogene a zigotului se formează bazidii cu bazidiospori pe suprafaţă. 58 Fig. 12. Modul de amplasare a ascelor: 1 - strat himenial de asce pe suprafaţa miceliului la g. Taphrina; 2 - în peritecii de tip închis la g. Erysiphe; 3 - în peritecii de tip semideschis: a - pseudoperitecie la g. Venturia; b - grup de peritecii la g. Nectria; c - peritecii în stromă la g. C1aviceps; 4 - apotecii: a - la g. Peziza; b - la g. Sclerotinia; c - la g. Pseudopeziza. 59 Bazidia (grec. basis = bază + idion = diminutivul) este o structură producătoare de bazidiospori la ciupercile din cl. Basidiomycetes. Pe bazidii ca regulă se formează câte patru bazidiospori (fig. 13). Fig. 13. Înmulţirea sexuată la ciupercile bazidiomicete: 1 - strat himenial la g. Coprinus constituit din holobazidii cu bazidiospori; 2 - holobazidii: a - g. Coprinus; b - g. Tomentella; c - g. Tilletia; 3 - fragmobazidii: a - g. Endophyllium; b - g. Auricularia; c - g. Tremella. Bazidia poate fi unicelulară = holobazide (s/cl. Holobasidiomycetidae), tetracelulară = fragmobazidie (s/cl. Heterobasidiomycetidae), dimeră, alcătuită din partea bazală - hipobazidie şi partea apicală - epibazidie (s/cl. Teliobasidiomycetidae). Bazidiile se pot forma direct pe miceliu în formă de strat (ord. Exobasidiales), în corpuri fructifere deschise (ord. Hymenomycetales), în corpuri fructifere complet închise (ord. Gasteromycetales). SISTEMATICA CIUPERCILOR FITOPATOGENE Noţiuni de sistematică micologică Cea mai numeroasă şi mai periculoasă pentru plante grupă de microorganisme fitopatogene sunt ciupercile. Până în prezent au fost descrise pe glob peste 100000 specii de ciuperci, dintre care circa 10000 pot provoca boli la plante cu denumirea de micoze. Prin sistematică micologică se subînţelege împărţirea reprezentanţilor regnului Mycota în secţii, clase, ordine, familii, genuri, specii în baza caracterelor 60 morfologice, biologice, fiziologice, citologice, precum şi a originii, evoluţiei, legăturilor filogenetice, particularităţilor procesului sexuat etc. Din punct de vederea istoric, taxonomia ciupercilor s-a dezvoltat mai târziu decât cea a plantelor superioare cu flori. Ca lucrări care au stat la baza sistematicii şi nomenclaturii ciupercilor pot fi menţionate operele lui Persoon “Synopsis metodica fungorum” (1801), Fries “Systema micologicum “ (1821-1832) şi a lui Saccardo “Sylloge fungorum omnium hucusque cognitorum” (1881). Această operă fundamentală în care au fost descrise peste 75 mii de specii de ciuperci constituie şi în prezent ghidul cel mai important în cercetările de floristică micologică. În primele sisteme de clasificare se foloseau numai criteriile morfologice, de aceea în aceeaşi unitate taxonomică nimereau specii de origine diferită, cu mod de reproducere şi caractere biologice diferite. Până în prezent diferite sisteme de clasificare a ciupercilor nu prezintă ceva absolut şi demonstrează doar nivelul cunoştinţelor acumulate la timpul elaborării lor. Încă din timpul lui K. Linne a fost introdusă în biologie denumirea binară a speciilor, în care primul cuvânt prezintă denumirea genului. De exemplu, Monilia fructigena. Denumirile latine ale speciilor se dau în corespundere cu “Codul internaţional de nomenclatură botanică”. Terminaţiile în denumirile taxoanelor sunt următoarele: încrengătura – Mycota, secţia – Eumycota, clasa – Deuteromycetes, ordinul – Hyphales, familia – Moniliaceae. Denumirea genului începe cu majusculă, iar al doilea cuvânt în denumirea speciei – cu minusculă. Actualmente încrengătura Mycota este împărţită în două secţii: Myxomycota (mixomicetele) şi Eumycota (ciupercile adevărate). La rândul lor, secţiile se împart în clase în funcţie de structura corpului vegetativ şi particularităţile înmulţirii lor. Din secţia Myxomycota interes fitopatologic prezintă clasa Plasmodiophoromycetes. Ciupercile din cl. Plasmodiophoromycetes sunt paraziţi obligaţi intracelulari. Bolile provocate de aceşti fitopatogeni se manifestă în formarea unor tumori canceroase. Sporii se dezvoltă din plasmodiu în interiorul celulelor plantei gazdă. Importante din punct de vedere fitopatologic sunt numai genurile Plasmodiophora şi Spongospora cu speciile Plasmodiophora brassicae (hernia rădăcinilor de varză) şi Spongospora subterranea (râia făinoasă a cartofului). Secţia Eumycota include ciupercile adevărate, care se împart în inferioare şi superioare în funcţie de structura corpului vegetativ. Ca ciuperci inferioare sunt considerate speciile la care corpul vegetativ este de tipul gimnoplast, plasmodiu, miceliu unicelular. La ciupercile superioare corpul vegetativ este un miceliu multicelular sau un tal masiv. Din categoria ciupercilor inferioare fac parte clasele Chytridiomycetes, Oomycetes şi Zygomycetes, iar din superioare clasele Ascomycetes, Basidiomycetes, Deuteromycetes. 61 Sistematica ciupercilor inferioare Clasa Chytridiomycetes Ciupercile cuprinse în cl. Chytridiomycetes se dezvoltă endoparazit intracelular, au o structură primitivă şi sunt adaptate la viaţă acvatică sau parazitează pe organele subterane ori aeriene ale plantelor. Corpul vegetativ este reprezentant printr-un miceliu rudimentar sau printr-un gimnoplast, lipsit de membrană proprie şi care se poate transforma în holocarpic în organ de reproducere în momentul fructificării. În membrana celulară conţin chitină. Drept organe de înmulţire asexuată prezintă zoospori uniflagelaţi, cu flagelul îndreptat înapoi, care se formează în zoosporangi, rezultaţi în urma transformării holocarpice a talului. Înmulţirea sexuată se realizează printr-un proces de gametogamie, care constă în contopirea a doi gameţi mobili, indentici din punct de vedere morfologic, dând naştere unui zigozoospor biflagelat diploidal, care se transformă într-un spor de rezistenţă (akinetosporangiu = chistă). Cl. Chytridiomycetes cuprinde câteva ordine, care se deosebesc prin gradul de dezvoltare a corpului vegetativ şi prin forma procesului sexuat. Speciile fitopatogene (Olpidium brassicae – putrezirea răsadului de varză şi Synchytrium endobioticum – cancerul cartofului) aparţin ord. Chytridiales. Clasa Oomycetes Cl. Oomycetes include numeroase specii de ciuperci cu comportare saprofitică, facultativ parazită sau cu specializare obligat parazită. Corpul vegetativ este prezentat printr-un sifonoplast, bogat ramificat, constituit din hife cilindrice, hialine, continue, neseptate. Membrana celulară conţine celuloză, nu chitină ca alte clase de ciuperci. Oomicetele sunt haplobionte, diplobiontul fiind reprezentant prin oospor. Înmulţirea asexuată se realizează prin zoospori biflagelaţi (g. Plasmopara) sau prin conidii la formele mai evoluate (g. Peronospora). Procesul sexuat al oomicetelor este oogamia, o formă mai evoluată de heterogametangiogamie şi se petrece pin copularea oogonului şi anteridiei. În urma procesului de fecundaţie rezultă oospori diploidali, care reprezintă şi forma de iernare sau de rezistenţă a ciupercilor din această clasă. În cl. Oomycetes sunt incluse câteva ordine, care se deosebesc prin structura miceliului, zoosporangiului şi oosporilor. Majoritatea agenţilor patogeni fac parte din ord. Peronosporales. Ord. Peronosporales. Ciupercile peronosporale au un miceliu bogat ramificat, alcătuit din hife neseptate, hialine, uneori colorate slab. Majoritatea speciilor incluse în acest ordin sunt paraziţi obligaţi, însă se întâlnesc şi paraziţi facultativi, mai rar, ciuperci cu comportare saprofită. La speciile saprofite miceliul se poate dezvolta intra- sau extramatrical, în acelaşi timp, inter- sau intracelular. Speciile parazite sunte exclusiv endofite, trăiesc în spaţiile intercelulare şi au drept organe de 62 absorbţie haustori simpli sau ramificaţi. Excepţie fac speciile cuprinse în genul Pythium, care sunt lipsite de haustori sau ei se dezvoltă numai în condiţii nefavorabile. La multe specii de peronosporale miceliul constituie o formă de rezistenţă ca urmare a persistenţei în organele de înmulţire vegetativă ale plantelor atacate (bulbi, rădăcini, rizomi, tuberculi). Înmulţirea asexuată la formele inferioare (g. Pythium) are loc prin zoospori, care se diferenţiază în zoosporangi reduşi la o veziculă, fără perete propriu, ce se formează direct pe miceliu sau la extremitatea unui filament nediferenţiat de celelalte hife miceliene. La formele mai evoluate (fam. Peronosporaceae), cu o adaptare mai accentuată la viaţa terestră, înmulţirea asexuată se realizează prin conidii, care se formează pe conidiofori mai mult sau mai puţin diferenţiaţi de celelalte hife miceliene. Conidiile reprezintă, de fapt, nişte zoosporangi, din germinarea cărora pot să rezulte zoospori biflagelaţi sau filamente de miceliu. Organele de înmulţire sexuată sunt reprezentate la ciupercile peronosporale printr-un oospor diploidal, care se formează prin fecundarea oogonului de către anteridie şi îndeplineşte rolul organului de rezistenţă al acestor ciuperci. În dezvoltarea evolutivă a reprezentanţilor ord. Peronosporales se observă clar două tendinţe: 1) transformarea treptată a zoosporangilor în conidii; 2) perfecţionarea lor ca paraziţi pentru a deveni în sfârşit paraziţi obligaţi. Din ord. Peronosporales prezintă interes trei familii: Pythiaceae, Phytophthoraceae, Peronosporacee, reprezentanţii cărora se deosebesc după nivelul parazitismului, particularităţile morfologice şi caracterul bolilor pe care le provoacă. Cele mai răspândite şi mai periculoase specii sunt: Pythium debaryanum (putrezirea rădăcinilor), Phytophthora infestans (mana cartofului şi tomatelor), Phytophthora parasitica (mana de sol a tomatelor), Plasmopara viticola (mana viţei de vie), Peronospora destructor (mana cepei), Peronospora brassicae (mana verzei), Pseudoperonospora cubensis (mana castraveţilor), Bremia lactucae. Reprezentanţii fam. Peronosporaceae provoacă la plante boli cu denumirea generică de mane. Simptomele tipice ale manelor sunt pătări nedelimitate cu aspect untdelemniu de culoare galbenă uleioasă, uneori roşiatică. Pe partea inferioară a frunzelor se formează o eflorescenţă de culoare albă, mai rar plumburie sau violacee, care se şterge uşor. Manele plantelor se dezvoltă în condiţii de umiditate înaltă a aerului, rouă abundentă sau ceaţă densă. Clasa Zygomycetes Această clasă de ciuperci inferioare este reprezentată în mare parte prin saprofite, cu corpul vegetativ filamentos, foarte bine dezvoltat, ramificat, alcătuit din hife miceliene neseptate. Organele de fixare şi absorbţie sunt reprezentate prin rizoizi. Drept organe de înmulţire asexuată prezintă sporangi, în care se 63 formează spori endogeni imobili. Sporangii iau naştere pe filamente aeriene, numite sporangiofori, care pot fi simpli sau ramificaţi. La speciile mai evoluate se întâlnesc spori imobili exogeni de tipul conidiilor. Înmulţirea sexuată este o izogametangiogamie, rezultând ca produs de fecundaţie un zigospor cu perete gros care serveşte şi drept organ de rezistenţă. Marea majoritate a zigomicetelor sunt ciuperci saprofite, provocând mucegaiuri albe, cenuşii sau negre (Mucor sp., Rhizopus sp.) pe fructe, produse alimentare, seminţe în curs de germinare, resturi vegetale. Specia Mucor racemosus provoacă mucegaiul capituliform pe legume şi produse alimentare, iar Rhizopus nigricans - mucegaiul negru al produselor de panificaţie. Sistematica ciupercilor superioare Clasa Ascomycetes Ciupercile încadrate în această clasă se caracterizează prin formarea în urma procesului sexuat a unui organ caracteristic numit ască, în care se formează spori endogeni – ascospori. Corpul vegetativ la majoritatea ascomicetelor este un tal alcătuit din filamente miceliene ramificate, septate prin pereţi transversali în celule. Miceliul este haploidal, cu excepţia ord. Taphrinales, la care aparatul vegetativ de lungă durată este un miceliu dicariotic. Drept organe de nutriţie la speciile parazite obligate se formează haustori, în lipsa lor absorbţia făcându-se prin întreg miceliul. Ca forme de rezistenţă la ascomicete se întâlnesc strome, scleroţi şi rizomorfe. Înmulţirea asexuată se realizează prin conidii. Conidiile sunt spori imobili, prevăzuţi cu o membrană solidă la periferie. Se formează întotdeauna pe miceliul primar haploidal şi reprezintă organe de propagare. Conidiile pot fi sferice, ovoide, elipsoidale, piriforme, fusiforme, cilindrice, filamentoase; unicelulare, bicelulare şi multecelulare; hialine, subhialine, galbene sau brune. Conidiile se pot forma fie direct pe miceliu, fie, în cele mai multe cazuri, pe suporturi mai mult sau mai puţin diferenţiate de hifele miceliene, numite conidiofori. Conidioforii pot fi simpli sau ramificaţi, hialini ori coloraţi, izolaţi sau asociaţi în sporodohii, coremii, acervuli şi picnide. La ciupercile ascomicete procesul sexuat se simplifică din ce în ce mai mult, de la cazuri tipice de heterogametangiogamie (ascogamie) până la somatogamie, când nu se mai formează organele sexuale, funcţia acestora fiind îndeplinită de miceliul vegetativ. Oricum s-ar petrece procesul sexuat, drept rezultat se formează asce, care se găsesc liber pe suprafaţa miceliului (ord. Taphrinales) sau sunt închise în ascofructe, care pot fi complet închise (cleistotecii), prevăzute cu un por de deschidere (peritecii), larg deschise în formă de pâlnie cu sau fără suport (apotecii), sau de tip ascolocular, când ascele se găsesc în spaţii numite 64 loculi, diferenţiate în strome. În funcţie de modul de formare a ascelor, cl. Ascomycetes se împarte în trei subclase: Hemiascomycetidae, Euascomycetidae şi Loculoascomycetidae. S/cl. Hemiascomycetidae Cuprinde specii care nu formează corpuri fructifere, iar ascele se găsesc direct pe miceliu. Interes practic prezintă ord. Taphrinales. Cuprinde circa 100 de specii parazite la plante superioare. Ciupercile tafrinale provoacă hipertrofia şi deformarea organelor atacate. Formează ascele direct pe miceliu sub formă de strat himenial, aşezat între cuticulă şi epidermă. Miceliul multianual se păstrează din an în an în lăstarii plantelor atacate. Înmulţirea asexuată lipseşte, ascosporii au capacitatea de înmulţire prin înmugurire. Toate tafrinalele sunt parazite cu specializare îngustă. Ele atacă ţesuturile tinere, provocând deformarea organelor infectate: băşicarea frunzelor, mături de vrăjitoare ş.a. Hipertrofia şi deformarea organelor atacate este cauzată de capacitatea agenţilor patogeni de a secreta substanţe de creştere. Mai răspândită este specia Taphrina deformans (băşicarea frunzelor de piersic). S/cl. Euascomycetidae S/cl. Euascomycetidae cuprinde marea majoritate a ciupercilor ascomicete, la care fructificaţia sexuată se formează în ascofructe adevărate (cleistotecii, peritecii, apotecii). Înmulţirea asexuată se face prin conidii. Ascele sunt prototunicate sau eutunicate şi, de obicei, se formează din filamentele ascogene. În funcţie de tipul corpului fructifer, aşezarea ascelor în ascofruct şi modul de eliberare a ascosporilor s/cl. Euascomycetidae se împarte în trei supraordine: Plectomycetidae, Pyrenomicetidae şi Discomicetidae. S/ord. Plectomycetidae Cuprinde ciupercile care formează corpuri fructifere de tip cleistotecie. Ascele sunt prototunicate, aşezate haotic în ascofruct, fiind eliberate întotdeauna în mod pasiv. Importanţă practică are ord. Microascales cu speciile Ceratocystis ulmi şi Ceratocystis roboris, care provoacă traheomicoza ulmilor şi stejarilor. S/ord. Pyrenomycetidae Include speciile de ascomicete care formează corpuri fructifere de tip peritecie, mai rar cleistotecie. Ascele sunt eutunicate, aşezate în buchete sau în straturi, ascosporii sunt eliberaţi în mod activ. Periteciile se pot forma la suprafaţa organelor atacate sau în interiorul ţesuturilor, solitare sau în strome. Importanţă practică au ord. Erysiphales, Hypocreales, Sphaeriales, Diaportales şi Clavicepitales. Ord. Erysiphales. Cuprinde ciuperci parazite obligate, care produc la plante boli cu denumirea de făinare. Miceliul acestor ciuperci este filamentos, ramificat, hialin şi la marea majoritate a erizifalelor se dezvoltă exogen pe suprafaţa organelor atacate. Pe miceliul superficial se formează nişte formaţiuni în formă de disc, 65 numite apresori, cu ajutorul cărora aderă pe organele plantei. De pe apresori pătrund în celulele epidermale haustori - organe specializate pentru nutriţia paraziţilor obligaţi. Înmulţirea asexuată se realizează prin conidii de tip Oidium, caracteristice pentru ciupercile erizifale. De pe miceliu se ridică filamente scurte, simple – conidiofori, care prin fragmentare succesivă dau naştere unui lanţ de conidii hialine, unicelulare, elipsoidale. Ascofructele sunt cleistocarpe, de culoare brună, având pe suprafaţă apendici hialini, uneori bruni, de forme şi dimensiuni diferite, care constituie un criteriu important pentru sistematica genurilor. Ascele sunt aşezate în buchete, iar la maturitate sunt aruncate în mod activ din corpurile fructifere. Interes fitopatologic prezintă speciile Podosphaera leucotricha (făinarea mărului), Sphaerotheca pannosa f. sp. persicae (făinarea piersicului), Erysiphe cichoracearum f. sp. cucurbitacearum (făinarea castraveţilor), Uncinula necator (făinarea viţei de vie) ş.a. S/ord. Discomycetidae Ciupercile discomicete formează ascofructe de tip apotecie, care se deosebesc după structură, formă şi caracterul dezvoltării. De obicei, apoteciile sunt deschise în formă de pâlnie, disc sau farfurie, cu sau fără peduncul, de culoare galbenă, portocalie, roşie etc. În ciclul de dezvoltare, în afară de asce, formează conidii, însă la multe specii conidiile lipsesc. Printre discomicete se întâlnesc atât saprofite cât şi parazite, care provoacă boli cu o diversitate mare de simptome. Speciile fitopatogene sunt încadrate în ordinele Phacidiales şi Helotiales. Interes fitopatologic prezintă speciile Coccomyces hiemalis (antracnoza vişinului şi cireşului), Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb), Botryotinia fuckeliana (putregaiul cenuşiu), Monilinia fructigena (putregaiul brun al fructelor de măr). S/cl. Loculoascomycetidae Include ciuperci la care ascele se formează în spaţii numite loculi, diferenţiate în strome. La formele mai simple ascele sunt distribuite în strome neregulat, pe când la cele mai evoluate ascele tind să aibă o orientare în stromă, alcătuind o pseudoperitecie. Speciile principale sunt: Elsinoe ampelina (antracnoza viţei de vie), Mycosphaerella sentina (pătarea albă a frunzelor de păr), Didymella applanata (uscarea tulpinilor de zmeur), Venturia inaequalis şi Venturia pirina (rapănul mărului şi al părului). Clasa Basidiomycetes În cl. Basidiomycetes sunt incuse speciile de ciuperci superioare la care în urma procesului sexuat se formează bazidia – organ omolog ascei de la ascomicete, pe care se formează spori exogeni, numiţi bazidiospori. Corpul vegetativ este reprezentat printr-un tal filamentos sau masiv. Formele de rezistenţă sunt reprezentate prin scleroţi, gheme, rizomorfe. La basidiomicete miceliul are trei forme: primar, secundar şi terţiar. 66 Miceliul primar este format din hife haploidale, care rezultă din germinarea bazidiosporilor. La majoritatea speciilor miceliul secundar este saprofit, slab dezvoltat şi de scurtă durată. În urma copulării miceliilor primare are loc plasmogamia, rezultând un miceliu secundar, binucleat, de lungă durată a bazidiomicetelor. Pe miceliul secundar iau naştere bazidiile în urma unui proces asemănător formării ascelor la ascomicete. Miceliul terţiar este miceliul de fructificare a ciupercilor bazidiomicete, fiind alcătuit din celulele binucleate ca şi la cel secundar, însă are o structură bine determinată, în care se formează ţesuturi false cu funcţii diferite: susţinere, secreţie, conducere, protecţie ş.a. Bazidiile pot fi monomere şi dimere, când sunt alcătuite din două articole, dintre care cel bazal constituie hipobazidia, iar cel din partea superioară epibazidia. Bazidiile se formează direct pe miceliul dicariotic, în corpuri fructifere deschise sau complet închise. În funcţie de structura bazidiei ciupercile basidiomicete se împart în trei subclase: Holobasidiomycetidae, Heterobasidiomycetidae şi Teliobasidiomycetidae. S/cl. Holobasidiomycetidae Cuprinde ciuperci cu basidii continue, neseptate, majoritatea fiind saprofite. Prezintă interes ord. Aphyllophorales, care include specii periculoase din punct de vedere fitopatologic: Fomes fomentarius - iasca adevărată, Fomes igniarus – iasca falsă, Stereum purpureum – boala plumbului la pomii fructiferi, Stereum hirsutum – iasca viţei de vie. S/cl. Heterobasidiomycetidae Reprezentanţii heterobazidiomicetelor formează corpuri fructifere de diferite forme şi consistenţă. Marea majoritate a heterobazidiomicetelor sunt saprofite şi nu au însemnătate fitopatologică. S/cl. Teliobasidiomycetidae Cuprinde speciile de ciuperci bazidiomicete cu bazidii dimere, la care porţiunea bazală – hipobazidia – este sclerificată, alcătuind teliosporul, iar porţiunea superioară – epibazidia este reprezentată prin promiceliu, care poate fi septat sau continuu. Bazidiofructele nu se formează. Importanţă practică au ord. Ustilaginales şi Uredinales. Ord. Ustilaginales. Include câteva mii de specii de bazidiomicete cu bazidii dimere, care atacă cu preponderenţă culturile cerealiere, provocând boli cu denumirea de tăciuni şi măluri. Simptomul de tăciune se manifestă prin distrugerea totală (Ustilago tritici, Ustilago nuda) sau parţială (Ustilago maydis, Urocystis occulta) a organelor generative, mai rar a celor vegetative (Ustilago maydis, Urocystis tritici) şi transformarea acestora într-o masă brună sau negricioasă constituită din clamidospori = teliospori. Ord. Uredinales. Ciupercile uredinale provoacă la plante boli cunoscute 67 sub numele de rugină. Principalul simptom patografic al ruginilor este formarea pe organele atacate a pustulelor, ca regulă de culoare cafenie când în ele sunt spori de vară - uredospori sau de culoare neagră când în pustule sunt spori de iarnă – teliospori. Cuvântul rugină se datoreşte fermentului lipocrom, care dă uredopustulelor o culoare cafenie-ruginie. Miceliul poate fi alcătuit din hife cu celule uninucleate, când aparţin haplofazei (miceliul primar) sau binucleate, când aparţin dikariofazei (miceliul secundar). Miceliul primar haploidal rezultă din germinarea bazidiosporilor diferenţiaţi sexual. Pe acest miceliul se formează picnide cu picnospori, prin care se realizează înmulţirea asexuată. Picnosporii păstrează acelaşi caracter de sex pe care l-a avut miceliul primar care i-a generat. Din germinarea picnosporilor rezultă micelii primare haploidale de acelaşi sex ca şi picnosporii din care provin. Pe miceliul secundar, în fructificaţii numite ecidii se formează ecidiospori. Mai târziu pe miceliul secundar se formează spori unicelulari, binucleaţi, numiţi uredospori sau spori de vară, care au un rol important în propagare. Ca spori de rezistenţă pe miceliul secundar se formează teleutosporii. Primăvara teleutosporii germinează, formându-se bazidii cu câte 4 bazidiospori unicelulari haploidali. Prin germinarea bazidiosporilor rezultă un miceliu haploidal, care infectează plantele, formând picnide cu picnospori. Speciile de uredinale care parazitează pe o singură specie de plantă gazdă se numesc ciuperci autoice (Phragmidium rubi-idaei), iar cele care îşi realizează ciclul de dezvoltare pe două specii de plantă gazdă - ciuperci heteroice (Uromyces pisi, Gymnosporangium sabinae). Specia de plantă pe care se formează picnospori şi ecidiospori se numeşte gazdă intermediară, iar planta pe care iau naştere uredospori şi teleutospori este gazda principală. Speciile de bazidiomicete care în ciclul de dezvoltare formează toate cinci tipuri de spori se numesc macrociclice (Melampsora allii-populina, Gymnosporangium sabinae), iar celelalte microciclice (Puccinia allii). Clasa Deuteromycetes Pe parcursul studierii regnului Mycota în unitatea taxonomică numită Fungi imperfecti = Deuteromycetes erau incluse speciile de ciuperci la care nu se cunoşteau organele de înmulţire sexuată, adică stadiul perfect din ciclul de dezvoltare, precum şi ciupercile sterile, lipsite de organele de propagare şi de înmulţire. Pe măsura perfecţionării metodelor de cercetare, la multe specii a devenit posibilă cunoaşterea formelor sexuate şi deci încadrarea acestora în sistematica corespunzătoare. Cea mai mare parte a acestora au fost încadrate la ascomicete, iar unele dintre ele la bazidiomicete. Ciupercile neperfecte constituie deci o grupare provizorie. Corpul vegetativ al ciupercilor din cl. Deuteromycetes este un tal filamentos bine dezvoltat, ramificat, hialin sau colorat, constituit din celule haploidale. Se 68 dezvoltă extramatrical sau intramatrical, intercelular sau intracelular. Peste iarnă rezistă sub formă de miceliu şi conidii în resturile vegetale, în plantele atacate, în organele de înmulţire vegetativă ale plantelor, pe şi în sămânţă, precum şi ca organe de rezistenţă, cum ar fi scleroţii, microscleroţii, clamidosporii etc. Înmulţirea asexuată se realizează prin spori imobili - conidii. Conidiile reprezintă sporii de propagare şi pot fi: sferice, ovoide, elipsoidale, piriforme, fusiforme, cilindrice, filamentoase; unicelulare (Botrytis cinerea), bicelulare (Marssonina juglandis) şi multecelulare (Macrosporium solani); hialine (Verticillium alboatrum) sau colorate (Fusicladium dendriticum). Conidiile se formează, în cele mai multe cazuri, pe suporturi mai mult sau mai puţin diferenţiate de hifele miceliene, numite conidiofori. Conidioforii pot fi simpli (Oidium tuckeri) sau ramificaţi (Cladosporium fulvum), hialini (Ramularia tulasnei) ori coloraţi (Thielaviopsis basicola), solitari (Trichothecium roseum) sau asociaţi în sporodohii (Fusarium culmorum), coremii (Graphium ulmi), acervuli (Gloeosporium ampelophagum) şi picnide (Septoria piricola). În lipsa procesului sexuat, clasificarea ciupercilor neperfecte este arbitrară şi s-a făcut pe baza caracterelor morfologice pe care le prezintă fructificaţiile conidiene. În baza acestui criteriu, savantul italian Saccardo a împărţit ciupercile neperfecte în următoarele ordine: Hyphales, Sphaeropsidales, Melanconiales şi Myceliales. Ord. Hyphales. Cuprinde speciile de ciuperci neperfecte la care organele de înmulţire asexuată se dezvoltă direct pe miceliu. Conidiile se formează pe conidiofori mai mult sau mai puţin diferenţiaţi, simpli sau septaţi, hialini sau coloraţi, izolaţi sau asociaţi în fascicule numite coremii, ori se dezvoltă pe suprafaţa unor sporodohii. Ord. Hyphales include un număr mare de specii foarte periculoase pentru plantele de cultură, cum ar fi: Verticillium albo-atrum (verticilioza solonaceelor, apoplexia sâmburoaselor, traheomicoza castraveţilor), Oidium tuckeri (făinarea viţei de vie), Oidium farinosum (făinarea mărului şi părului), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu al viţei de vie), Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al bulbilor de ceapă), Monilia fructigena (putregaiul brun al fructelor de măr, păr şi gutui) şi Monilia cinerea (putregaiul brun şi arsura moniliană a speciilor sâmburoase), Cladosporium fulvum (cladosporioza tomatelor), Cercospora beticola (cercosporioza sfeclei), Macrosporium solani (macrosporioza solonaceelor), Alternaria brassicae (alternarioza verzei şi rapiţei), Fusicladium dendriticum (pătarea cafenie şi rapănul mărului) şi Fusicladium pirinum (rapănul părului), Fusarium oxysporum (traheomicoza legumelor solonacee). Ord. Pycnidiales = Sphaeropsidales. Reprezentanţii acestui ordin formează fructificaţia asexuată în picnide, care se formează la suprafaţă sau cufundate în ţesuturi, izolat ori în grupuri, având formă şi culoare diferită. Conidiile se formează 69 pe conidiofori scurţi, simpli sau ramificaţi, care căptuşesc suprafaţă internă a picnidei. Mai importante sunt speciile: Phyllosticta mali şi Phyllosticta briardi (filostictoza mărului), Phoma brassicae (fomoza verzei), Ascochyta hortorum (ascohitoza vinetelor), Septoria piricola (septorioza sau pătarea albă a frunzelor de păr), Septoria lycopersici (septorioza tomatelor), Sphaeropsis malorum (cancerul negru la pomii fructiferi), Cytospora leucostoma, Cytospora rubescens, Cytospora cincta, Cytospora prunastri (citosporioza sâmburoaselor), Polystigmina rubra (pătarea roşie a frunzelor de prun), Entomosporium maculatum (pătarea brună a frunzelor de păr şi gutui). Ord. Melanconiales. Cuprinde speciile de ciuperci neperfecte care formează fructificaţia asexuată în acervuli, amplasaţi sub epidermă sau cuticulă, care mai târziu erup, devenind superficiali. Acervulii sunt alcătuiţi dintr-o împletire miceliană mai mult sau mai puţin compactă, pe care se formează conidiofori simpli sau ramificaţi, continui sau septaţi. Pe conidiofori se formează lateral ori terminal conidii de forme şi culori diferite. Ciupercile melanconiale provoacă boli cu denumirea de antracnoză, simptomul caracteristic fiind formarea ulcerelor pe lăstari, ramuri, fructe. Principalele specii fitopatogene sunt: Colletotrichum lagenarium (antracnoza cucurbitaceelor) şi Colletotrichum lindemuthianum (antracnoza fasolei), Gloeosporium ampelophagum (antracnoza viţei de vie), Gloeosporium ribis (antracnoza coacăzului), Gloeosporium venetum (antracnoza zmeurului), Coryneum beijerinckii (ciuruirea frunzelor la sâmburoase), Marssonina juglandis (pătarea brună a frunzelor de nuc), Marssonina fragariae (pătarea brună a frunzelor de căpşun). Ord. Myceliales. Cuprinde speciile de ciuperci neperfecte care nu formează niciun tip de fructificaţii. În ciclul de dezvoltare a acestor ciuperci participă numai scleroţii şi miceliul, de aceea aceste ciuperci se mai numesc micelii sterile (Mycelia sterilia). Speciile principale sunt: Sclerotium bataticola (putregaiul cărbunos) şi Rhizoctonia solani (putrezirea rădăcinilor la diferite specii de plante). Ciclurile biologice ale ciupercilor Prin ciclu biologic la ciuperci se subânţelege alternarea succesivă în decursul vieţii a fazelor nucleare şi a diferitelor tipiri de fructificaţie, care se termină cu formarea sporilor iniţiali. La unele specii de ciuperci, în anumite etape ale ontogenezei, se pot forma diferite tipuri de fructificaţie. Astfel, ciuperca Colletotrichum lagenarium, la înmulţirea asexuată, de obicei, formează conidii de tip melanconial, însă în unele cazuri se observă fructificaţii de tip hifal, sferopsidal sau chiar scleroţial. Capacitatea unei specii de a forma în ciclul de dezvoltare mai multe stadii sau forme de fructificare poartă denumirea de pleomorfism. Termenul a fost introdus în micologie de savantul francez Tulasne în 1851. Majoritaea ciupercilor se caracterizează 70 prin pleomorfism, fiind capabile să producă forme de fructificare atât haploide, cât şi diploide (asexuate şi sexuate). Se cunosc multe specii din cl. Ascomycetes care au până la 4-5 stadii haploide diferite, iar la cl. Basidiomycetes (ord. Uredinales) sunt cinci tipuri de spori. Astfel, ciuperca Puccinia graminis, care provoacă rugina neagră a cerealelor, în ciclul de dezvoltare formează cinci tipuri de spori: Picnospori în picnide Ecidiospori în ecidii Uredospori în uredopustule Teleutospori în teleutopustule Bazidiospori pe bazidii Ciupercile Uredinales, care formează în ciclul de dezvoltare toate cinci tipuri de spori, se numesc macrociclice, iar cele la care lipseşte unul sau mai multe tipuri de fructificaţie sunt specii microciclice. În cazul când toate cinci tipuri de spori se formează pe o singură specie de plantă gazdă, ciuperca se numeşte autoică, iar dacă ciclul de dezvoltare decurge pe două plante gazdă specia poartă denumirea de heteroică. Planta pe care ciuperca formează picnide şi ecidii se numeşte gazdă intermediară. Astfel, pentru ciuperca Puccinia graminis, cerealele sunt gazda principală, iar dracila gazda intermediară. Cel mai simplu ciclu de dezvoltare se întâlneşte la ciupercile inferioare (cl. Chytridiomycetes, Oomycetes) şi constă în alternarea în timp şi spaţiu a fructificaţiei sexuate sub forma sporilor de rezistenţă şi a mai multor generaţii de spori asexuaţi în timpul vegetaţiei. Pentru multe specii de ciuperci este caracteristic simptomul plasticităţii capacitatea de a se adapta la diferite condiţii de mediu fără a-şi pierde însuşirile paraziatre. Variabilitatea ciupercilor sub acţiunea condiţiilor mediului înconjurător, în special a celor nutriţionale, care determină modificări de forme, pigmentaţie, aspect, dimensiuni, poartă denumirea de polimorfism. Astfel, la ciuperca Phytophthora infestans, în condiţii de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi cuprinse între 13-15oC, în zoosporangi se diferenţiază zoospori. În alte condiţii zoosporangiul germinează ca o conidie a ciupercilor superioare, formând un filament de miceliu. Cunoaşterea ciclurilor de dezvoltare a ciupercilor parazite are o mare importanţă pentru organizarea corectă a măsurilor de protecţie a plantei gazdă, care trebuie să fie îndreptate spre nimicirea sursei primare de infecţie şi prevenirea infecţiilor secundare în timpul vegetaţiei. 71 BACTERII - BACTERIOZE Morfologia şi structura bacteriilor Descoperirea bacteriilor este legată de numele lui Anton Leeuwenhoek, care în 1676 a comunicat primele sale observaţii despre fiinţele microscopice descoperite cu ajutorul propriului microscop. Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului XIX, în patologia vegetală a dominat concepţia elaborată de Alfred Fischer, conform căreia bacteriile nu pot provoca boli la plante datorită reacţiei acide a sucului celular vegetal şi imposibilităţii pătrunderii bacteriilor în celulele vegetale prin membrană, care este mai groasă decât dimensiunile bacteriilor fitopatogene. Bolile produse de bacterii au fost cunoscute încă din antichitate, fără însă să se cunoască adevărata lor cauză. Abia în 1881, Burrill studiază arsura merilor produsă de Erwinia amylovora, denumită iniţial Micrococcus amylovorus. Cu toate că bacteriozele sunt mai puţin numeroase decât micozele, multe dintre acestea (cancerul bacterian – Agrobacterium tumefaciens, focul bacterian al rozaceelor – Erwinia amylovora) au un mare impact economic, datorită pierderilor pe care le cauzează. Bacteriile sunt microorganisme unicelulare procariote, care provoacă boli la plante cu denumirea de bacterioze. Se împart în bacterii adevărate, prevăzute cu perete celular rigid (eubacterii), şi bacterii de tip particular, lipsite de perete celular adevărat, aşa ca micoplasmele (BTM) şi rikettsiile (BTR). În grupa bacteriilor de tip particular sunt incluse şi actinimicetele (BTAM). Bacteriile au dimensiuni microscopice de ordinul micronilor. Morfologia celulei bacteriene prezintă modificări în anumite limite, în funcţie de condiţiile mediului. Dermatoplastul bacterian are dimensiuni de 0,4-4,0 x 0,3-1,4 µ, uneori până la 50 µ la bacteriile filamentoase. Bacteriile se prezintă sub mai multe forme (fig. 14): - coci, de formă sferică, solitari sau adunaţi în diplococi, tetracoci, stafilococi, sarţine etc.; - vibrioni, sub formă de virgulă sau seceră; - bacili, de forma unor bastonaşe, izolate sau în lanţuri; - actinomicete, de forma unor filamente ramificate. Majoritatea bacteriilor fitopatogene au formă bacilară. Bacteriile pot fi mobile şi imobile. Speciile mobile se mişcă activ cu ajutorul flagelilor. În funcţie de numărul şi dispoziţia flagelilor, bacteriile se împart în: atrice – fără flageli; monotrice – cu un flagel; amfitrice – cu câte un flagel la ambele capete; lofotrice – cu câte un buchet de flageli la capete; peritrice – cu flageli pe toată suprafaţa corpului. Majoritatea bacteriilor fitopatogene sunt mobile, cu excepţia celor din g. Clavibacter. 72 Fig. 14. Morfologia corpului la bacterii: 1 – coci; 2 – diplococi; 3 – tetracoci; 4 – streptococi; 5 – stafilococi; 6 – sarcine; 7 – bacili; 8, 9 – bacili sporogeni; 10 – vibrioni; 11 – spirili; 12 – bacterii spirohete. Structura celulei bacteriene este destul de simplă, cuprinzând: protoplasma (citoplasma, reticulul endoplasmatic, lizozomii, materialul nuclear, ribozomii, incluziunile şi vacuolele), membrana citoplasmatică, membrana celulară, flagelii şi capsulele (fig. 15). Celula bacteriană este haploidală şi are o singură grupă de legătură genetică cu rol de cromozom. În celulă nu există mitohondrii şi curenţi citoplasmatici. În procesul de determinare a speciilor de bacterii, pe lângă caracterele morfologice şi culturale se folosesc şi o serie de proprietăţi fiziologice şi biochimice, cum ar fi: comportarea faţă de oxigen, coloraţia Gram, 73 Fig. 15. Structura anatomică a celulei bacteriene (după Măzăreanu, 1999). acidorezistenţa, capacitatea de a lichefia gelatina, de a coagula laptele sterilizat, de a forma gaze, de a reduce nitraţii, de a hidroliza amidonul, de a produce amoniac, indol, hidrogen sulfurat, acizi, baze etc. Bacteriile colorate cu fucsină fenicată, care rezistă la acţiunea decolorantă a acidului azotic, se numesc acidorezistente, iar cele care nu rezistă şi se decolorează nu sunt acidorezistente. Bacteriile care se colorează după metoda Gram au fost numite Gram-pozitive, iar cele care nu se colorează Gram-negative. Tehnica colorării a fost elaborată de savantul olandez Gram în 1884 şi constă în colorarea bacteriilor fixate. Deosebirea între cele două grupe de bacterii se datoreşte structurii diferite a pereţilor celulari: ambele tipuri de bacterii absorb colorantul în protoplast. Peretele celor Gram pozitive nu permite însă spălarea lui. După modul de nutriţie bacteriile fitopatogene sunt heterotrofe, parazite şi saprofite facultative. La bacterii nu ce cunosc specii parazite obligate. Bacteriile fitopatogene pot trăi la temperaturi cuprinse între 5 şi 35-40oC, temperatura optimă fiind de 25-30 oC. În condiţii favorabile pentru dezvoltare, celulele bacteriene cresc până la anumite dimensiuni, după care se divid pe cale asexuată prin sciziune directă. În lipsa procesului sexuat recombinarea ereditară la bacterii se realizează prin mutaţii spontane şi prin diferite procese parasexuale, cum ar fi transferul (trecerea ADN-ului dintr-o celulă bacteriană în alta prin absorbţie), transducţia (ADN-ul dintr-o celulă bacteriană este transmis în altă celulă prin intermediul bacteriofagilor), conjugarea (două celule bacteriene intră în contact direct şi ADN-ul trece dintr-o celulă în alta). 74 Nomenclatura şi clasificarea bacteriilor fitopatogene Pe parcursul ultimelor secole au fost propuse mai multe sisteme de clasificare a bacteriilor, cum ar fi cele elaborate de A. Fischer (1895), E. Smith (1924), Iacevski (1935), Săvulescu (1947), Krasilnikov (1949), Bergey (1957, 1974). Actualmente în patologia vegetală este, în general, acceptat sistemul de clasificare elaborat de Bergey (1974). Ca şi în cazul altor ramuri ale biologiei, în bacteriologie, timp îndelungat sa practicat utilizarea denumirilor binare ale speciilor, primul cuvânt reprezentând genul, iar al doilea specia. În noile sisteme a fost introdus un taxon nou, numit “patovar”(p.v.), care precizează caracterul patogenităţii pe diferite plante gazdă. Principalele genuri de bacterii care includ specii fitopatogene sunt: Pseudomonas, Xanthomonas, Erwinia, Clavibacter, Agrobacterium, Streptomyces. Genul Pseudomonas. Include bacterii bacilare, Gram-negative, mobile, monotriche, lofotrice sau atrice. Pe substraturi nutritive agarizate formează pigmenţi fluorescenţi. Specia de bază este Pseudomonas syringae, care are mai multe varietăţi patologice. Exemplu: Pseudomonas syringae pv. lachrymans – bacterioza unghiulară a castraveţilor. Genul Xanthomonas. Cuprinde bacterii bacilare, Gram-negative, mobile, monotrice, mai rar lofotrice. Pe substraturi nutritive agarizate formează pigmenţi de culoare galbenă. Specia de bază este Xanthomonas campestris, cu mai multe varietăţi patologice. Exemplu: Xanthomonas campestris pv. pruni - bacterioza prunului. Genul Agrobacterium. Include specii bacilare, Gram-negative, mobile, cu 1-4 flageli peritrici. Specia de bază Agrobacterium radiobacter. Exemplu: Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens - cancerul bacterian al viţei de vie. Genul Erwinia. Cuprinde specii bacilare, Gram-negative, mobile, peritrice. Exemplu: Erwinia amylovora – focul bacterian al rozaceelor. Genul Clavibacter. Include specii bacilare, Gram-pozitive, imobile, lipsite de flageli. Specia de bază este Clavibacter michiganense, cu două varietăţi patologice. Exemplu: Clavibacter michiganense pv. sepedonicum – putregaiul inelar al cartofului şi Clavibacter michiganense pv. michiganense – cancerul sau ofilirea bacteriană a tomatelor. Patogeneza şi simptomele de diagnostic al bacteriozelor Ca şi în cazul altor agenţi patogeni, la bacteriile fitopatogene procesul de patogeneză include trei faze succesive: infecţia, incubaţia şi manifestarea patografică a bolilor. Pătrunderea bacteriilor în plante se realizează prin răni provocate de insecte, grindină, operaţii agrotehnice sau prin deschideri naturale, cum sunt stomatele, lenticelele, hidatodele şi nectarinele. 75 După pătrunderea în plantă urmează o fază latentă, în care se stabilesc relaţii parazitare între bacterie şi planta gazdă, se realizează multiplicarea şi răspândirea bacteriei în ţesuturile plantei. Perioada de incubaţie la bacteriile fitopatogene variază între 3 şi 30 de zile, în funcţie de specie, planta gazdă şi condiţiile mediului. În plante răspândirea bacteriilor se face intercelular în parenchim sau prin vasele de lemn şi liber, în cazul traheobacteriozelor, cu o viteză de până la 5 cm pe oră. În timpul mişcării prin plantă, bacteriile distrug membranele celulare, cauzând arsuri. În condiţii de umiditate ridicată a aerului, bacteriile ies la suprafaţa organelor atacate prin leziuni sau prin deschideri naturale, formând picături de exudat bacterian. De la o plantă la alta bacteriile se pot transmite prin vânt, apă de ploaie sau de irigare, animale, om. Transmiterea bacteriilor de la un an la altul se realizează prin seminţe, organe de înmulţire vegetativă a plantelor, sol şi resturi vegetale infectate. Bacteriile acţionează asupra ţesuturilor infectate cu ajutorul fermenţilor şi toxinelor, cauzând modificări structurale şi funcţionale, care se exteriorizează prin apariţia simptomelor vizibile ale bolilor. Dintre cele mai tipice, pot fi semnalate următoarele simptome. Pătările de pe frunze şi alte organe apar datorită reducerii numărului de cloroplaste şi pot evolua de la decolorare până la necroza ţesutului foliar. Petele pot avea formă şi dimensiuni diferite, deseori sunt înconjurate cu o lizieră galbenă şi pot fi negre, roşiatice, translucide, perforate. Pigmentarea ţesuturilor apare datorită excesului de antociani. Hidrozele apar la începutul procesului de îmbolnăvire şi se datoresc îmbibării cu apă a locului de infecţie din cauza distrugerii membranelor celulare sub acţiurea enzimelor secretate de bacterii. Necrozele sau arsurile sunt simptome grave ale multor boli bacteriene, cum sunt cele produse de Erwinia amylovora (necroze externe) sau Clavibacter michiganense (necroze interne). Putregaiurile se caracterizează prin înmuierea şi descompunerea ţesuturilor vegetale sub acţiunea agenţilor patogeni. Se întâlnesc putregaiuri umede şi uscate, în funcţie de consistenţa organelor atacate şi de condiţiile mediului. Putregaiul umed se întâlneşte în cazul organelor suculente, pe timp umed (putregaiul umed bacterian - Erwinia carotovora). În cazul unor organe mai puţin bogate în apă, la umiditate atmosferică mai redusă, procesul patologic se finalizează cu formarea putregaiului uscat. Dezagregarea ţesuturilor sub influenţa patogenilor de natură bacteriană ureori este însoţită de emanarea unui miros puternic de acid butiric, aşa cum este în cazul atacurilor bacteriei Erwinia carotovora. Tumorile şi alte tipuri de proliferare pot apărea pe rădăcini şi tulpini în cazul 76 atacului unor bacterii ca Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens, Pseudomonas fraxini etc. Ofilirea este un simptom al traheobacteriozelor care se dezvoltă în vasele conducătoare, împiedicând circulaţia apei sau obtruând vasele cu gome sau celule desprinse din pereţii vaselor (Clavibacter sepedonicum - putregaiul inelar al cartofului). Bacteriile de tip particular Micoplasme - micoplasmoze Micoplasmele prezintă o grupă de microorganisme unicelulare, lipsite de membrană celulară, cu un pleomorfism bine pronunţat. Ca microorganisme patogene micoplasmele au fost descoperite în 1898 de către Nocard şi Roux în timpul studierii pleuropneumoniei taurinelor. Iniţial aceste microorganisme au fost denumite PPLO (pleuropneumonia like organism) sau Mycoplasma. În anul 1902 a fost descrisă prima micoplasmoză vegetală (cloroza asterului), însă boala a fost considerată drept o viroză datorită simptomelor asemănătoare. Abia în 1967, un grup de savanţi japonezi, prin microscopie electronică, au dovedit că unele boli de tip proliferativ sau de tipul clorozelor sunt cauzate de această nouă grupă de agenţi patogeni, care se cunosc astăzi sub diferite denumiri: Mycoplasma, PPLO, PPO, Asterococcus, Micrococcus, Cysticetes. Forma corpului la micoplasme este diferită: sferică, alungită, ramificată etc. (fig. 16). Aceasta se datorează lipsei membranei celulare care să le confere o formă fixă. Celula acestor microorganisme este alcătuită din citoplasmă, nucleu difuz din filamente de ADN, ribisomi care conţin ARN şi o membrană citoplasmatică din trei foiţe. Dimensiunile micoplasmelor sunt de ordinul nanometrilor (nm). Ca poziţie sistematică, micoplasmele se situează între virusuri şi bacterii, cu care se aseamănă prin unele caractere. Micoplasmele conţin ambii acizi nucleici (ARN şi ADN) şi un echipament de enzime, care le permite să realizeze unele sinteze elementare şi, ca urmare, să se dezvolte pe medii ce conţin aminoacizi, vitamine, steroli ş.a., spre deosebire de virusuri, care nu pot trăi decât în celule vii. Micoplasmele au unele proprietăţi comune cu virusurile: filtrabilitatea, sensibilitatea la eter şi cloroform, producerea de dereglări citopatogene şi la nivel de cromozomi, inhibarea cu săruri specifice. Spre deosebire de alte microorganisme fitopatogene micoplasmele sunt sensibile la antibiotice ca tetraciclina, aureomicina şi teramicina, dar sunt rezistente la penicilină şi streptomicină. Micoplasmele se înmulţesc pe cale asexuată prin scindare directă. În plante trăiesc în floem, în celulele-anexă şi în parenchimul floemic, unde se multiplică, datorită mediului bogat în glucide, hormoni, enzime etc. Micoplasmele din organele vegetative infectate pot fi distruse prin termoterapie în aer cald la 50 oC timp de 6 ore. 77 Fig. 16. Morfologia celulelor de micoplasmă: a - celule ramificate; b - celulă ramificată cu structură tubulară în interior; c - replicarea prin diviziune binară a micoplasmelor (după P1oaie, 1973). După ultimele cercetări, microorganismele cu denumirea generică de Mycoplasma au fost incluse în clasa Mollicutes, ordinul Mycoplasmatales cu două familii: Mycoplasmataceae, cu genul Mycoplasma, care pentru multiplicare 78 şi dezvoltare reclamă prezenţa sterolilor în mediul de cultură, şi Acholeplasmataceae, cu genul Acholeplasma, pentru care nu este necesară prezenţa sterolilor în procesul de metabolism. În timpul vegetaţiei, de la o plantă la alta, micoplasmele fitopatogene se transmit prin organe de înmulţire vegetativă care provin de la plante bolnave, prin altoire şi prin vectori de natură animală (cicade, afide, acarieni) sau vegetală (cuscuta). Simptomele micoplasmozelor sunt variate şi se datorează caracterului sistemic al bolilor care afectează întreaga plantă. Principalele semne patografice vizibile sunt: hiperplazia şi hipoplazia organelor atacate, cloroza, antocianescenţa, virescenţa, filodia ş.a. Dintre bacterii de tip particular, în afară de micoplasme (BTM), fac parte, de asemenea, rikettsiile (BTR) şi actinimicetele (BTAM). Rickettsii – rickeţioze Rickettsiile sunt microorganisme unicelulare, Gram-negative, imobile, bacilare, cu dimensiuni cuprinse între 1,0-3,2 x 0,2-0,5 µ, descoperite în 1909 la om şi animale de către Ricketts, care infectându-se accidental a decedat din cauza unei infecţii produse de aceşti microbi paraziţi. În citoplasma rickettsiilor s-a constatat prezenţa acizilor nucleici, enzimelor, ribozomilor şi vacuolelor. Rickettsiile sunt sensibile la antibiotice de tipul penicilinei, se înmulţesc pe cale asexuată prin scindare binară a celulei în două părţi egale. După gradul evoluţiei parazitismului, rickettsiile sunt parazite obligate biotrofe. Rickettsiile fac parte din clasa Rickettsias cu ordinele Rickettsiales şi Chlamydiales. În calitate de paraziţi vegetali rickettsiile au fost descoperite în 1972 de către Black şi Windsor în timpul examinării floemului plantelor de trifoi cu simptomul deformării frunzelor, iar mai apoi în xilemul viţei de vie atacate de boala lui Pierce. Rickettsiile fitopatogene nu au specificitate de gazdă, de aceea una şi aceeaşi rickettsie poate provoca boli la diferite specii de plante. Bolile plantelor cauzate de rickettsii se numesc rickeţioze. Principalele semne patografice ale rickeţiozelor sunt: cloroza şi arsura frunzelor, piticirea plantelor, deformarea organelor. Rickettsiile fitopatogene se păstrează peste iarnă în plantele infectate şi în corpul insectelor vectoare. În timpul vegetaţiei se transmit de la o plantă la alta pe cale persistentă prin intermediul unor insecte de tipul cicadelor. Se transmit şi prin altoire. Plantele bolnave pot fi eliberate de infecţie prin termoterapie în apă caldă la 45- 49oC sau aer cald la 50-55oC timp de 2-3 ore. În condiţii de laborator infecţia de BTR poate fi distrusă prin tratarea plantelor cu antibiotice de tipul penicilinei şi tetraciclinei. 79 Actinomicete-actinomicoze Ordinul Actinomycetales include microorganisme unicelulare, cu corpul sub forma unor filamente foarte subţiri (0,2-1,5 µ), cu lungimea de până la 50 µ, drepte sau spiralate, uneori ramificate. Spre deosebire de ciuperci, celulele actinomicetelor nu au nucleu adevărat şi deci fac parte din lumea organismelor procariote. Actinomicetele se înmulţesc prin spori de două tipuri: conidii şi oidiospori. Conidiile au formă alungită sau sferică şi se formează în interiorul hifelor sporogene prin fragmentarea protoplasmei. După fragmentare ele se acoperă cu o membrană solidă şi sunt puse în libertate prin capătul filamentului. Oidiosporii se formează ca şi oidiile de la ciuperci prin segmentarea simplă a hifelor prin pereţi transversali. Ele au formă asemănătoare bacteriilor propriu-zise şi prin germinare dau micelii vegetative. Caracterele descrise mai sus au determinat pe unii savanţi să considere actinomicetele ca forme de trecere de la bacterii la ciupercile filamentoase. Actinomicetele pot fi cultivate pe substraturi artificiale, formând colonii din filamente exogene şi endogene de culoare albă, cenuşie, roşie, galbenă, brună. Actinomicetele sunt organisme mezofile, mai rar termofile. Ordinul este bogat în specii, dintre care însă numai un număr mic prezintă interes fitopatologic. Speciile fitopatogene sunt incluse în fam. Streptomycetaceae, g. Streptomyces. În condiţiile Republicii Moldova este destul de răspândită specia Streptomyces scabiens, care provoacă râia comună a cartofului. VIRUSURI - VIROZE Natura şi originea virusurilor Semnele patografice ale unor boli provocate de virusuri erau cunoscute cu mult înainte ca agentul lor patogen să fie descoperit. Astfel, pătarea lalelelor a fost semnalată încă în anul 1576, neştiindu-se pe parcursul a mai bine de trei secole că boala este cauzată de virusul Tulipae virus 1 Smith. Primele cercetări ştiinţifice în virologie se consideră experienţele lui A. Mayer privind transmiterea mozaicului tutunului prin inoculare de suc şi inactivarea agentului patogen prin căldură. În anul 1892 savantul rus D. Ivanovski a dovedit experimental că sucul extras din plante cu simptome de mozaic îşi păstrează infecţiozitatea şi după trecerea lui prin filtrele bacteriene. La aceeaşi concluzie a ajuns şi M. Beijerinck (1898), care a numit agentul infecţios “contagium vivum fluidum”. Stanley (1935) a obţinut o substanţă infecţioasă de natură proteică sub formă de cristale aciforme, iar Bawden şi Pirie (1936) au dovedit că particulele de VMT surt alcătuite din ARN şi molecule de proteină. În timpul de faţă sunt descoperite şi descrise peste 500 boli provocate de virusuri. Spre deosebire de alţi agenţi patogeni, virusurile provoacă simptome 80 greu vizibile sau sesizabile abia după mai mulţi ani, timp în care boala se generalizează şi determină pagube greu de înlăturat. În urma descoperirii virusurilor au apărut numeroase teorii şi ipoteze cu privire la originea şi natura acestora. Progresul înregistrat în cercetările de virusologie a dat naştere următoarei dileme: virusurile sunt organisme vii sau molecule de substanţă organică. S-a ajuns la concluzia că nu sunt nici organisme, nici molecule, dar constituie o categorie aparte de agenţi patogeni, care sunt alcătuiţi din acid nucleic (ADN sau ARN) şi proteine, nu au metabolism propriu, sunt capabili că se multiplice printr-un mecanism specific, numai în celulele vii ale plantei gazdă. Există mai multe ipoteze privind apariţia şi evoluţia virusurilor, dintre care prezintă un oarecare interes următoarele: 1) virusurile ca molecule primordiale; 2) virusurile ca rezultat al evoluţiei regresive; 3) virusurile ca material genetic celular. Conform primei ipoteze, virusurile au apărut în etapele primare de geneză a substanţelor organice sub formă de provirusuri care utilizau pentru replicare aminoacizi, polipeptide şi nucleotide din oceanul primar. După apariţia organismelor cu structură celulară virusurile au trecut la viaţă parazitară intracelulară. După ipoteză a doua, virusurile au apărut ca rezultat al evoluţiei regresive a unor microorganisme parazite intracelulare. Luând de la organismul gazdă toate substanţele necesare vieţii, ele au pierdut capacitatea de a sintetiza substanţe organice. S-a păstrat numai genomul pentru replicare şi capsida pentru protecţie. Se presupune că acest proces de evoluţie regresivă a avut loc după schema următoare: organisme autotrofe——saprofite obligate——parazite facultative— —saprofite facultative——parazite obligate—— parazite absolute. Conform ipotezei a treia, virusurile au apărut mai târziu decât oraganismele celulare şi reprezintă porţiuni de genom celular sau cromozom bacterian, care sau desprins din structura parentală şi au migrat în citoplasmă ca entităţi capabile să se autoreproducă. Unii savanţi au emis ipoteza că virusurile ar fi primele forme de manifestare a vieţii. Această teorie nu este unanim acceptată, deoarece virusurile sunt lipsite de activitate în afara celulei şi necesită condiţii complexe, care se pot manifesta numai într-o celulă vie. Morfologia şi structura particulelor virale Prin cercetări de microscopie electronică s-a determinat structura particulelor virotice şi funcţiile diferitelor componente ale lor. Fitovirusurile sunt alcătuite din ARN şi proteină. Atât proteina cât şi acidul nucleic sunt dispuse în spirală. În 81 interior se găseşte acidul nucleic (genomul), iar la exterior proteina care alcătuieşte un înveliş cu rol protector (capsida). Genomul este alcătuit dintr-un acid nucleic, ARN la ribovirusuri sau ADN la dezoxiribovirusuri, poate fi monocatenar sau bicatenar. Capsida este alcătuită din molecule de proteină sau subunităţi numite capsomere, numărul cărora este determinat genetic pentru fiecare virus. Acidul ribonucleic constituie unitatea infecţioasă a particulelor virale şi conţine informaţia genetică. Acidul nucleic şi proteina virotică pot fi separate şi apoi recombinate in vitro, iar virusul îşi păstrează capacitatea de infecţie. Genomul şi capsida împreună formează nucleocapsida. Raportul între proteină şi acidul nucleic variază de la un virus la altul. Capsida proteică poate constitui 63-95%. Spre exemplu, VMT conţine 5% de ARN şi 95% de proteină. Există şi virusuri lipsite de genom, numite virusuri “goale”, care folosesc pentru multiplicare informaţia genetică a altor virusuri. Dimensiunile particulelor virale variază între 120-1720 x 10-20 nm la virusurile cu forma alungită şi 17-130 nm în diametru la cele sferice. Forma particulilor virale poate fi diferită: bacilară, filiformă, sferică, paralelipipedică (fig. 17). Fig. 17. Morfologia particulelor virale: 1, 2 – virusuri sferice; 3, 4 – virusuri filiforme; 5 – cristale virale. 82 Proprietăţile virusurilor fitopatogene Ca şi alte grupe de agenţi patogeni, virusurile se caracterizează prin anumite însuşiri care reflectă atât proprietăţile moleculelor componente, cât şi caracterele parazitare ale lor. Ultrafiltrabilitatea. Dimensiunile extrem de mici dau posibilitatea ca virusurile fitopatogene să poată trece prin porii filtrelor bacteriene. Greutatea moleculară. Particulele virale au o greutate moleculară foarte mare, cuprinsă între 8 - 50 milioane de daltoni. Cristalinitatea. Prin cercetări de microscopie electronică s-a dovedit că virusurile au încuşirea de a cristaliza sub formă de paracristale aciculare, romboidale, hexagonale etc. Punctul de inactivare termică. Temperatura de inactivare a virusurilor este temperatura minimă la care sucul infecţios păstrat timp de 10 minute îşi pierde în întregime infecţiozitatea. Variază de la 42 la 93oC în funcţie de specie. Inactivarea in vivo are loc la temperaturi mai joase, ceea ce dă posibilitatea de devirozare a plantelor prin termoterapie. Biotropismul pozitiv. Reprezintă proprietatea virusurilor de a se multiplica numai în celulele vii ale plantei infectate, ce se explică prin lipsa unui metabolism propriu. Datorită acestei însuşiri, virusurile nu pot fi cultivate pe substraturi nutrittive în laborator. Diluţia limită. Arată gradul de diluţie a sucului celular infecţios până la pierderea capacităţii de a infecta plantele şi în funcţie de specia virusului poate varia de la 1 : 100 până la 1 : 1000000. Rezistenţa la uscare şi la îngheţare. Această însuşire variază în funcţie de specie. În general, virusurile sunt relativ rezistente la uscare şi îngheţare, însă în cazul când acestea se repetă de mai multe ori infecţiozitatea scade. Rezistenţa la presiune. Virusurile fitopatogene rezistă la presiuni de până la 8000 de atmosfere. Influenţa pH-ului. Virusurile sunt active în suc celular cu pH-ul 8, dar se inactivează repede la pH=10. Inhibarea infecţiozităţii. Capacitatea de a infecta plantele poate fi inhibată sub acţiunea unor produse de origine animală (lapte, ser), fermenţi (ribonucleaza, pepsina etc.) sau a unor extracte din plante superioare, ciuperci, bacterii, care formează cu virusurile complexe neinfecţioase. Sarcina electrică. Sarcina electrică a virusurilor fitopatogene este negativă, iar în procesul de electroforeză ele se îndreaptă spre anod. Proprietăţile serologice. Fiind inoculate în organismul unor animale cu sânge cald, virusurile provoacă reacţii serologice specifice de precipitare sau aglutinare. Această însuşire se foloseşte în diagnosticarea unor viroze cu infecţie latentă. 83 Nomenclatura şi clasificarea virusurilor fitopatogene Clasificarea organismelor vii s-a făcut luându-se în consideraţie atât caracterele morfologice şi fiziologice ale acestora, cât şi originea şi legăturile lor filogenetice. Cunoştinţele încă incomplete despre structura şi caracterele virusurilor, care prezintă însuşiri legate de materia vie, dar şi unele proprii materiei lipsite de viaţă, precum şi imposibilitatea stabilirii filogeniei lor, au dus la numeroase încercări de clasificare. Smith (1937) numeşte virusul cu genul plantei gazdă şi cu numere care indică ordinea cronologică în care acesta a fost descoperit. De exemplu, mozaicul comun al tutunului este produs de Nicotiana virus 1 Smith. În 1948 Holmes a propus o clasificare a virusurilor, ţinând cont de acţiunile parazitare pe care le provoacă plantelor şi folosind sistemul de nomenclatură binară. După Holmes, mozaicul comun al tutunului este numit Marmor tabaci Holmes. Gibbs (1966) propune folosirea denumirilor engleze ale virusurilor (astfel, virusul mozaicul comun al tutunului este numit Tobacco mosaic virus), la care se adaugă coduri “criptograme”, formate din simboluri unanim acceptate, ce sintetizează toate cunoştinţele asupra virusurilor. Aceste criptograme cuprind 8 caractere grupate perechi în 4 grupe, după cum urmează: tipul acidului nucleic (AN) înlănţuirea acidului nucleic greutatea moleculară a AN ( %) AN conturul particulei forma nucleocapsidei gazda vectorul După Gibbs, virusul mozaicului tutunului are criptograma următoare: R. 2. E. S. 1, 5, E, 0, în care : R – ARN; 1 – monocatenar; 2 – greutatea moleculară a acidului nucleic în mln. daltoni; 5 – procentul de acid nucleic; E – alungit, cu capetele drepte şi marginile paralele; S – plante cu sămânţă; 0 – fără vector. 84 Patogeneza, epidemiologia şi patografia virozelor Spre deosebire de alţi agenţi patogeni, virusurile nu pot pătrunde de sine stătător în planta gazdă, ei trbuie încorporaţi prin răni cu ajutorul vectorilor. După pătrunderea în plantă urmează faza de absorbţie, în care virusul intră în contact cu elementele celulei, iar apoi are loc separarea fracţiunii proteice de acidul nucleic. Acidul nucleic eliberat intră în relaţii cu elementele celulei, după care urmează procesul de multiplicare a virusului şi formarea unor noi particule virale. Perioada de timp de la încorporarea virusului în planta gazdă până la punerea în evidenţă a unor noi particule de virus se numeşte perioadă de latenţă, iar cea de la pătrunderea virusului până la apariţia primelor simptome vizibile ale bolii se numeşte perioadă de incubaţie. Cele două fracţiuni, proteina şi acidul nucleic, care alcătuiesc particula de virus, sunt sintetizate prin două procese diferite şi apoi se unesc formând particule stabile. Virusurile se răspândesc în plantă prin parenchim, floem şi, mai rar, prin xilem. Având o structură foarte simplă, virusurile sunt sensibile la condiţiile nefavorabile ale mediului ambiant. Cu toate acestea, continuitatea lor în natură este determinată de numeroase căi de transmitere. Transmiterea mecanică. Se realizează prin contactul direct între plantele infectate şi cele sănătoase prin răni, precum şi cu uneltele de muncă şi mâinile lucrătorilor în timpul îndeplinirii diferitelor lucrări de întreţinere şi recoltare a culturilor (Nicotiana virus 1 - mozaicul obişnuit al tutunului). Transmiterea prin organe de înmulţire vegetativă. Se întâlneşte la plantele lemnoase şi decorative care se înmulţesc pe cale vegetativă (Prunus virus 7 – virusul vărsatului prunelor). Transmiterea prin sămânţă (Cucumis virus 2 – virusul mozaicului 2 al castraveţilor). Transmiterea prin insecte. Majoritatea virusurilor fitopatogene se transmit cu ajutorul insectelor cu aparatul bucal de înţepat-supt (afide, tripşi, ploşniţe, cicade etc.). Transmiterea poate fi de tip nepersistent prin stilet (Solanum virus 1, Prunus virus 7) şi de tip persistent (Lycopersicum virus 3), când agentul patogen se înmulţeşte în corpul vectorului şi numai după aceea poate infecta plantele. Virusurile pot fi transmise şi cu ajutorul altor organisme vii, cum ar fi acarienii, nematozii, ciupercile, cuscuta etc. Este destul de răspândită şi răspândirea antropohoră. După pătrunderea în plante, virusurile provoacă dereglarea metabolismului, iar ca urmare se înregistrează transformări esenţiale în morfologia, anatomia şi fiziologia plantei gazdă. Se reduce ritmul de creştere, ceea ce determină o talie mai mică a plantelor virozate. În celule au fost puse în evidenţă incluziuni virale cristaline sau amorfe. Simptomele de manifestare ale virozelor pot fi diferite în funcţie de organul atacat. 85 Simptome foliare. Se exteriorizează prin decolorarea, necrozarea, deformarea sau reducerea dimensiunilor frunzelor. Cloroza. Se manifestă prin îngălbenirea ţesuturilor frunzelor în zona nervurilor şi este caracteristică virozelor care atacă sistemul vascular al plantelor (cloroza infecţioasă a viţei de vie). Mozaicul. Prin mozaic se subînţelege alternarea pe suprafaţa limbului foliar a culorilor verde, verde-deschisă, galbenă, mai rar albă (Solanum virus 1, Nicotiana virus 1, Cucumis virus 1). Pătarea. Este un simptom caracteristic pentru numeroase boli cauzate de virusuri care atacă plantele lemnoase şi erbacee, manifestându-se sub formă de pete necrotice sau clorotice (virusurile PINS şi PICS). Deformarea. Multe specii de virusuri produc o deformare pronunţată a frunzelor pe care le atacă. Mai frecvent, deformarea frunzelor se manifestă prin întoarcerea marginilor limbului în sus sau în jos, uneori prin răsucirea totală a limbului. În cazul rozetării frunzelor, internodurile se scurtează mult ori dispar, frunzele formează o rozetă strânsă, rămân mici, nu au forma obişnuită şi capătă o culoare verde mai închsă. Uneori simptomele foliare se manifestă sub formă de încreţire, încovoiere, “evantai”. Mai rar, pe frunze apar enaţiuni pe nervuri sau între acestea. Simptome tulpinale. Cel mai frecvent semn patografic care se manifestă la tulpini constă în reducerea ritmului de creştere şi scurtarea internodurilor. Plantele rămân mai mici, au ramuri cu nodurile mai apropiate sau cu frunzele adunate în rozete. Simptome florale. Se manifestă sub formă de pete pe petalele florilor. Este bine cunoscută pătarea virotică a lalelelor. Simptome pe fructe. La fructe virozele se manifestă sub formă de pete inelare (plum pox-ul sâmburoaselor), petrificarea fructelor de păr (pear stony pit), excrescenţe (peach wart). Pot fi şi alte semne patografice. Simptome la rădăcini. La sistemul radicular semnele patografice ale virozelor sunt mai puţin cunoscute şi se manifestă prin necrozarea şi distrugerea rădăcinilor, dimensiuni mai reduse sau îndesirea lor. Viroze latente. În cazul infecţiilor virotice există multe stări când simptomele vizibile ale bolii nu mai apar. Plantele infectate în mod latent fără ca semnele patografice să se exteriorizeze se numesc “purtătoare fără simptome”. La unele viroze, sub influenţa temperaturii mai ridicate în timpul verii, poate avea loc mascarea temporară a simptomelor vizibile. Toate simptomele menţionate mai sus apar ca urmare a modificărilor structurale, funcţionale şi citologice, cauzate de virusuri la plantele atacate. Însuşirile parazitare ale virusurilor, spre deosebire de alţi agenţi patogeni, nu 86 se bazează pe enzime şi toxine proprii. Cu toate acestea, virusurile schimbă puternic metabolismul celulelor parazitate ale plantei gazdă în direcţia sporirii activităţii fermenţilor, scăderii fotosintezei, intensificării respiraţiei etc. Diagnoza exactă a bolilor virotice este mai complicată decât în cazul altor boli. Pentru creşterea vitezei de lucru şi a exactităţii diagnozei, se utilizează metode performante ca: ELISA, metoda PCR (polymerase chain reaction). Prin metoda serologică se stabileşte înrudirea virusurilor în baza reacţiei dintre virus în calitate de antigen şi un ser imun în calitate de anticorp. Microscopia electronică permite studierea particulelor virale direct din sucul plantei bolnave sau după extragerea şi purificarea lui. Metoda plantelor test se bazează pe apariţia mai rapidă a simptomelor bolilor virotice pe anumite plante în comparaţie cu plantele gazdă. Viroizi - viroidoze Viroizii sunt cele mai mici sisteme biologice acelulare de natură infecţioasă, care pot infecta celulele vegetale, provocând îmbolnăvirea plantelor. Bolile cauzate de viroizi se numesc viroidoze. Se deosebesc de virusuri prin greutatea moleculară, care este mult mai mică (75 000-120 000 faţă de 1 000 000 - 10 000 000) şi prin faptul că ARN-ul este liber, lipsit de înveliş proteic. Ca agenţi patogeni ai bolilor plantelor, viroizii au fost descoperiţi în 1971 de către Teodor Dienner. Viroizii nu au specificitate de gazdă, de aceea unul şi acelaşi viroid poate infecta plante neînrudite din punct de vedere botanic. Patogeneza viroidozelor este insuficient studiată. În plantele bolnave n-au foct puse în evidenţă proteine noi. Viroizii nu pot acţiona ca ARN m pentru sinteza proteinelor viroidale deoarece la ei lipceşte codonul AUG, de la care începe citirea informaţiei genetice din ARN m. După T. Dienner, replicarea viroizilor se face în nucleul celular, potrivit schemei: ARN viroidal - ARN complementar - ARN viroidal patogen, controlat de o genă cromozomală a celulei plantei gazdă. În ce priveşte originea, se presupune că viroizii sunt virusuri primitive care nu pot induce sinteze pentru propria lor formare. Răspândirea viroizilor în natură se realizează prin contactul dintre plante, prin lucrări agrotehnice legate de tăierea plantelor, prin unele organe de înmulţire vegetativă a plantelor, prin seminţe, prin afide şi alte insecte. Principalele simptome de manifestare a viroidozelor sunt: cloroza frunzelor, prolifererea plantelor, deformarea diferitelor organe, piticirea etc. 87 METODE ŞI MIJLOACE DE PROTECŢIE A PLANTELOR Combaterea integrată – concept modern de protecţie a plantelor Pentru reducerea la zero a pierderilor de recoltă cauzate de organismele nocive, în ţările cu agricultură avansată din Europa, în a doua jumătate a secolului trecut, în livezile de tip intensiv, s-a ajuns până la 18-20 de tratamente chimice într-o perioadă de vegetaţie. Implicaţiile rezultate în urma aplicării neraţionale a pesticidelor, poluarea mediului şi apariţia formelor rezistente de agenţi patogeni au determinat necesitatea identificării unei noi strategii în combaterea organismelor nocive, elaborarea şi extinderea în producţie a conceptului de combatere integrată. Conceptul de combatere integrată a apărut în a doua jumătate a secolului XX ca o necesitate de îmbinare armonioasă a metodelor de combatere a organismelor nocive, cu respectarea principiului compatibilităţii, în care fiecare metodă îşi păstrează efectul său specific. Iniţial conceptul propunea integrarea şi chiar înlocuirea metodei chimice de protecţie cu cea biologică. Ulterior, noţiunea de combatere integrată a fost lărgită, incluzându-se şi celelalte mijloace şi măsuri de combatere, fiind prezentată sub diferite denumiri, cum ar fi: „sistemul de combatere integrată”, ,,combaterea armonioasă”, ,,combaterea amenajată”, „producţia integrată” etc. Protecţia integrată a plantelor împotriva bolilor are următoarele măsuri şi metode: cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la boli; măsuri de carantină şi legislaţie fitosanitară; monitorizarea fitosanitară a culturilor agricole pentru stabilirea gradului de atac cu boli; metode fizico-mecanice; metode agrofitotehnice şi culturale; măsuri biologice; prognoza şi avertizarea; măsuri chimice, numai în cazul depăşirii pragului economic de dăunare. Definiţia dată de un grup de experţi ai F.A.O. (1968) este următoarea: „Lupta integrată este un sistem de reglare a biotipurilor şi populaţiilor speciilor dăunătoare care, ţinând cont de mediul specific şi de dinamica acestora, foloseşte toate tehnicile şi metodele, adaptate însă în aşa manieră încât să fie compatibile şi să menţină populaţiile dăunătorilor şi agenţilor patogeni la nivele la care să nu cauzeze pagube economice, respectiv sub nivelul pragului economic de dăunare”. Noutatea în acest concept constă în aceea că nu se urmăreşte reducerea la zero a atacului organismelor nocive, ci se admite prezenţa acestora în culturi până la pragul economic de dăunare, de la care pierderile devin importante economic. Îmbinarea metodelor de combatere a bolilor se face astfel, încât factorii naturali să-şi manifeste din plin acţiunea regulatoare şi să nu fie dereglată armonia de dezvoltare a agrobiocenozelor. Protecţia integrată a plantelor are ca obiective: obţinerea unor recolte stabile, de calitate superioară, cu cheltuieli minime la aplicarea tratamentelor; reducerea 88 riscului de poluare a mediului ambiant şi a producţiei agricole; aplicarea tratamentelor chimice în baza prognozei şi avertizării; limitarea densităţii populaţiilor de organisme nocive sub pragul economic de dăunare. Principiile de bază ale combaterii integrate a bolilor plantelor sunt: respectarea strictă a legislaţiei fitosanitare; sporirea rezistenţei plantelor la atacul agenţilor patogeni; înfiinţarea culturilor agricole cu material semincer şi săditor neinfectat de boli; monitorizarea fitosanitară pentru depistarea şi lichidarea focarelor de boli infecţioase; respectarea tehnologiilor de cultivare a culturilor agricole în scopul creării unor condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor; stabilirea bolilor cheie pentru fiecare cultură; stabilirea pragului economic de dăunare; efectuarea tratamentelor chimice în baza prognozei şi avertizării dezvoltării bolilor; distrugerea sau limitarea rezervei de inocul pentru realizarea infecţiei primare şi infecţiilor secundare ale plantelor; activizarea factorilor naturali de reglare a densităţii populaţiilor de agenţi patogeni; prevenirea pătrunderii şi răspândirii în ţară a unor noi boli ale plantelor agricole; subordonarea tehnologiilor de cultură a plantelor agricole factorului fitosanitar. Măsuri şi metode de protecţie a plantelor împotriva agenţilor patogeni Măsuri organizatorice cu caracter fitosanitar Sporirea productivităţii culturilor agricole este posibilă numai prin aplicarea tehnologiilor intensive, care includ cultivarea unor soiuri şi hibrizi cu recolte potenţial înalte şi cu rezistenţă majoră la organismele nocive, perfecţionarea sistemelor de protecţie integrată a plantelor, capabile să asigure recolte mari şi stabile. Combaterea integrată a bolilor presupune utilizarea tuturor posibilităţilor de prevenire a atacului agenţilor patogeni, începând cu rotaţia culturilor, folosirea seminţelor sănătoase, aplicarea corectă a lucrărilor solului, respectarea epocii şi adâncimii de semănat, desimii plantelor, combaterea buruienilor, tratamente fitosanitare speciale. Cerinţele actuale faţă de calitatea produselor agricole impun o bună organizare şi coordonare a activităţii de protecţie a plantelor. În acest context, o importanţă deosebită au măsurile organizatorice cu caracter fitosanitar, cum ar fi: cunoaşterea structurii suprafeţelor cultivate pentru elaborarea planului măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor; calculul necesarului produselor de uz fitosanitar, maşini şi utilaje, forţă de muncă; cunoaşterea rezervei de inocul din anul precedent a agenţilor patogeni care provoacă bolile cheie în culturile agricole; monitorizarea stării fitosanitare a culturilor agricole, pentru depistarea la timp a focarelor de boli şi luarea unor decizii adecvate în vederea localizării şi eradicării acestora. 89 Legislaţia fitosanitară În marea majoritate a cazurilor, produsele de uz fitosanitar sunt substanţe mai mult sau mai puţin toxice. În acest context, având în vedere pericolul pe care îl pot prezenta acestea pentru om, animalele agricole şi mediul ambiant, deţinerea şi folosirea lor este strict reglementată prin legi. În ultimii ani, în Republica Moldova au fost adoptate: Legea nr. 612-XIV cu privire la protecţia plantelor (1999), Legea nr. 119XV cu privire la produsele de uz fitosanitar şi fertilizanţi (2004), Legea nr. 115XVI cu privire la producţia agroalimentară ecologică (2005), care prevăd sancţiuni severe pentru abaterile de la normele stabilite. Conform acestor legi, măsurile de protecţie a plantelor trebuie să garanteze sănătatea omului şi animalelor agricole, menţinerea echilibrului bioecologic în agroecosisteme, protecţia mediului ambiant. Carantina fitosanitară Schimbul de produse vegetale, inclusiv material săditor, a favorizat răspândirea agenţilor patogeni dintr-o zonă geografică în alta. Problema carantinei fitosanitare a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, după depistarea în Europa a ciupercilor Oidium tuckeri (1845) şi Plasmopara viticola (1878). Carantina fitosanitară reprezintă un sistem de principii juridice, organizatorice, administrative, reglementări şi măsuri fitosanitare adoptate de stat, care vizează prevenirea introducerii şi diseminării organismelor de carantină, precum şi combaterea oficială a acestora. Măsurile de carantină sunt destinate să prevină răspândirea uror agenţi patogeni periculoşi dintr-o ţară în alta (carantina externă) sau dintr-o zonă în alta a ţării (carantina internă). Carantina fitosanitară externă are ca sarcină preîntâmpinarea pătrunderii patogenilor care nu există în ţară. Măsurile de carantină externă se realizează prin inspectoratele vamale de carantină de la punctele de frontieră, care verifică certificatele fitosanitare de însoţire a produselor importate sau aflate în tranzit şi realizează controlul produselor în vederea depistării agenţilor patogeni de carantină. Produsele ce se exportă sunt controlate în conformitate cu clauzele prevăzute în contractul încheiat cu beneficiarul şi cerinţele ţărilor ce vor fi tranzitate. În cazul în care la punctele vamale sunt depistate obiecte de carantină, produsul vegetal se returnează, se gazează sau se distruge prin ardere. Carantina internă efectuează controlul asupra obiectelor de carantină existente în anumite zone, în scopul prevenirii răspândidii de mai departe a acestora pe întreg teritoriul ţării; controlul circulaţiei şi destinaţiei materialului semincer importat, evidenţa gospodăriilor în care se cultivă acest material şi controlul periodic în timpul vegetaţiei al culturilot provenite din acest material, pentru a depista obiectele de carantină; controlul circulaţiei produselor agricole în interiorul ţării şi eliberarea certificatelor fitosanitare însoţitoare; controlul fitosanitar al culturilor semincere şi pepinierelor. 90 Ca obiecte fitopatologice de carantină externă pertru Republica Moldova pot fi menţionate: Synchytrium endobioticum (cancerul cartofului), Erwinia amylovora (arsura bacteriană a rozaceelor), Plum pox virus (vărsatul prunelor) ş. a. Igiena culturală Igienă culturală include un complex de factori care asigură sănătatea plantelor şi are drept scop lichidarea focarelor de infecţie, prevenirea transmiterii agenţilor patogeni la cultura următoare, precum şi răspândirea acestora de la o plantă la alta. Măsurile de cultură fitosanitară au un rol foarte important în combaterea integrată a bolilor plantelor, deoarece scăzând “presiunea de infecţie”, acestea determină reducerea numărului de tratamente şi asigură o eficacitate maximă a tratamentelor speciale. Prin minimalizarea rezervei biologice de infecţie şi crearea de condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea agenţilor fitopatogeni, igiena culturală contribuie la obţinerea unor recolte stabile şi de calitate superioară. În complexul măsurilor de igienă culturală, o importanţă deosebită are adunarea şi distrugerea resturilor infectate rămase după terminarea vegetaţiei, deoarece pe acestea iernează diferiţi agenţi patogeni (Plasmpara viticola, Venturia inaequalis, Septoria piricola). În culturile protejate de tomate, pentru prevenirea extinderii agenţilor patogeni, se recomandă detaşarea şi nimicirea frunzelor bazale, uscate sau infectate cu ciupercile Phytophthora infestans, Botrytis cinerea, Fulvia fulvia, sau chiar eliminarea plantei întregi în cazul unui atac de Clavibacter michiganense pv. michiganense, Nicotiana virus 1 etc. Dezinfectarea uneltelor de muncă cu fosfat trisodic 3% previne răspândirea infecţiei de VMT la tomate. Curăţarea şi dezinfectarea maşinilor folosite la semănat, plantat, recoltat, precum şi a mijloacelor de transport constituie de asemenea o măsură de a preveni contaminarea materialului semincer şi săditor sănătos. Tăierea lăstarilor atacaţi şi a ramurilor uscate, extragerea din plantaţii a pomilor pieriţi din cauza bolilor, curăţarea scoarţei exfoliate, a muşchilor şi lichenilor de pe tulpini contribuie la reducerea importantă a inoculului unor agenţi patogeni (Sphaeropsis malorum, Cytospora leucostoma, Venturia pirina, Monilinia laxa, Podosphaera leucotricha, Erwinia amylovora etc.) Metoda agrofitotehnică de protecţie a plantelor Metoda agrofitotehnică presupune utilizarea unui complex de procedee agrotehnice, incluse în tehnologiile de cultivare a plantelor agricole, care fiind aplicate corect pot menţine majoritatea agenţilor fitopatogeni sub pragul economic de dăunare, datorită reducerii posibilităţii de iernare şi răspândire a acestora, mai ales în cazul culturilor de câmp. Măsurile agrotehnice pot modifica esenţial condiţiile ecologice în favoarea plantelor şi în defavoarea fitopatogenilor. Principalele măsuri agrofitotehnice cu rol important în protecţia plantelor sunt: 91 Utilizarea însuşirii de imunitate-rezistenţă a plantelor la boli. Selecţia şi introducerea în cultură a soiurilor şi hibrizilor rezistenţi constituie o metodă radicală de protecţie a plantelor, care determină reducerea esenţială a pierderilor cauzate de boli şi micşorarea considerabilă a riscului de poluare a mediului ambiant cu pesticide. Imunitatea (lat. immunitas – a se elibera de ceva, a fi scutit de ceva) este o însuşire naturală ereditară fără de care plantele nu ar putea supravieţui în lupta cu microbii care le înconjoară. Ramura patologiei vegetale care se ocupă cu studiul fenomenului de imunitate-rezistenţă a plantelor la boli poartă denumirea de fitoimunologie. Întemeietorul fitoimunologiei, profesorul rus I. Mecinikov, laureat al premiului Nobel (1907) pentru elaborarea teoriei fagocitare a imunităţii, menţiona că rezistenţa la bolile infecţioase este un sistem general de fenomene datorită cărora organismul viu poate rezista la atacul microorganismelor patogene. Imunitatea este rezistenţa absolută a plantei la acţiunea agenţilor patogeni şi produselor metabolismului acestora, datorită unor însuşiri care nu permit pătrunderea agentului patogen în plantă, realizarea infecţiei şi dezvoltarea bolii chiar şi în cele mai favorabile condiţii. Capacitatea plantei de a se opune infecţiei se poate manifesta sub formă de: imunitate, rezistenţă, toleranţă, sensibilitate. Imunitatea sau rezistenţa absolută a plantei este un caracter ereditar, invariabil şi permanent care se manifestă prin lipsa totală a simptomelor chiar şi în cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea bolii. Rezistenţa este o stare relativă care poate fi măsurată şi poate fi mai mare sau mai mică. Din punct de vedere funcţional, rezistenţa poate fi nespecifică şi specifică. Rezistenţa nespecifică se manifestă faţă de toate rasele unui agent patogen, iar rezistenţa specifică numai faţă de anumite rase. Toleranţa este însuşirea unui soi de a suporta atacul agentului patogen fără ca producţia şi calitatea ei să fie afectate semnificativ. Sensibilitatea sau susceptibilitatea este reacţia de incapacitate a populaţiei unei plante de a se apăra de atacul unui agent patogen. Profesorul D. Verderevschi menţiona că imunitatea (rezistenţa) la boli este un fenomen biologic străvechi, care a apărut odată cu fenomenul parazitismului, drept rezultat al selecţiei naturale şi acţiunii permanente a unui fond infecţios natural foarte aspru. Studiul rezistenţei şi imunităţii plantelor la boli a început sub impulsul progresului şi realizărilor obţinute în domeniul zooimunologiei. Pe parcursul a mai bine de un secol de la apariţia fitoimunologiei, au fost elaborate diverse teorii şi ipoteze care încercau să explice cauzele de imunitate sau rezistenţă a plantelor la boli, însă niciuna dintre ele nu putea fi folosită pentru argumentarea teoriei generale a imunităţii vegetale. În a doua jumătate a secolului XX s-au făcut cercetări fundamentale privind biochimia şi fiziologia imunităţii plantelor la boli. S-a stabilit că un rol important în fenomenul de imunitate a plantelor la boli revine 92 fitoncidelor, fitoalexinelor, complexului enzimatic şi fermenţilor de oxidoreducere. Cu toate acestea, era necesar de a elabora o teorie generală care ar fi explicat apariţia imunităţii plantelor la bolile infecţioase. Această problemă a fost rezolvată cu succes de către prof. D. Verderevschi. Esenţa teoriei generale a imunităţii antimicrobiene constă în următoarele: - întreaga evoluţie a lumii vegetale decurge în condiţiile acţiunii permanente a fondului infecţios natural creat de microorganismele saprofite, specializarea de nutriţie a cărora le permite folosirea substanţelor organice din corpul speciei respective de plantă; - în condiţiile acţiunii acestui fond infecţios pot supravieţui numai acele specii de plante, genotipul cărora include imunitatea antimicrobiană nespecifică contra complexului de microorganisme saprofite, imunitate care se datoreşte toxicităţii ţesuturilor graţie fitoncidelor, formării barierelor din substanţe biologic active care izolează locul pătrunderii infecţiei, capacităţii de a inactiva fermenţii şi toxinele străine; toate organismele care pierd această imunitate cad pradă microorganismelor saprofite; - în procesul evoluţiei unele specii de microorganisme saprofite se adaptează la antibioticele plantelor şi devin paraziţi facultativi; toate organismele la care imunitatea nespecifică se abate de la acel tip pe care parazitul s-a adaptat să-l învingă vor fi în afara specializării lui şi vor obţine imunitate naturală specifică. Imunitatea naturală nespecifică are importanţă limitată pertru protecţia plantelor deoarece ea apără plantele doar de microorganismele saprofite. Mai importantă este imunitatea naturală specifică, care apără plantele de microorganismele ce pot ataca specia respectivă de plantă. Rezistenţa plantelor la infecţia agenţilor patogeni se datoreşte unor caractere de natură anatomo-morfologică care acţionează ca bariere mecanice, oprind pătrunderea şi răspândirea agenţilor patogeni în plante, sau fiziologo-biochimică care determină producerea unor substanţe toxice sau crearea unor condiţii nefavorabile pertru dezvoltarea patogenilor după pătrunderea acestora în ţesuturile plantei gazdă. Rezistenţa anatomo-morfologică sau structurală se poate manifectă preinfecţional, prin structuri care există la plante indiferent de contactul cu agentul patogen (cuticula, epiderma, incrustarea pereţilor celulari, grosimea şi rezistenţa pereţilor celulari, structura şi funcţionarea deschiderilor naturale, eliminarea unor substanţe cu miros respingător pentru insectele vectoare), şi postinfecţional, prin structuri care se opun invaziei patogenului în ţesuturile plantei (suberizarea şi lignificarea ţesuturilor, îngroşarea pereţilor celulozici, formarea stratului de abscizie, depunerea de gome, obturarea vaselor xilemului cu tiloze). Rezistenţa fiziologo-biochimică sau funcţională se poate manifectă 93 preinfecţional, datorită prezenţei în plante a unor substanţe toxice pentru patogeni sau stimulatoare pentru flora antagonistă (fitoncide, fenoli, alcaloizi, substanţe colorate etc.), şi postinfecţional, prin localizarea, nimicirea sau micşorarea vitezei de răspândire a infecţiei în ţesuturi, bazate pe reacţii biochoimice şi fiziologice care se petrec în plante ca răspuns la pătrunderea agentului patogen (formarea fitoalexinelor, reacţia de hipersensibilitate, activitatea enzimatică, fagocitoza). În aspect genetic rezistenţa este o însuşire ereditară, moştenită în descendenţă de la părinţi. În fenomenul de rezistenţă poate participa un număr mic de gene majore care determină rezistenţa verticală sau un număr mare de gene minore care determină rezistenţa orizontală. Rezistenţa verticală = oligogenică = specifică transmisă de 1-3 gene majore este foarte înaltă numai faţă de anumite rase ale patogenului, are o durată limitată, păstrându-se până la formarea unor noi rase fiziologice ale agentului patogen. Este eficientă în cazul paraziţilor polifagi, nespecializaţi (Whetzelinia sclerotiorum, Verticillium albo-atrum, Fusarium oxysporum) şi mai puţin eficientă în cazul paraziţilor obligaţi monofagi. În cazul paraziţilor obligaţi rezistenţa verticală, în general, este determinată de reacţii de hipersensibilitate. Rezistenţa orizontală = poligenică = nespecifică = de câmp este transmisă de un număr mare de gene minore, este de lungă durată, oferă plantelor un anumit grad de rezistenţă la toate rasele existente, însă nu are efect atât de înalt ca rezistenţa verticală şi se menţine datorită unui echilibru stabil între rasele fiziologice ale agentului patogen. Alegerea terenului se va face în funcţie de cerinţele plantei respective, asigurându-se condiţii optime de creştere şi dezvoltare pentru obţinerea unor plante viguroase, mai rezistente la atacul majorităţii bolilor. Pentru înfiinţarea livezilor de pomi sămânţoşi se vor evita sectoarele cu soluri grele, reci, umede, cu apele freatice aproape de suprafaţă, inundabile, care predispun pomii la atacul de cancer bacterian (Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens), precum şi terenurile aride, unde pomii au creştere slabă şi rezistenţă scăzută la boli infecţioase. Este interzisă plantarea sâmburoaselor după sâmburoase, arbuşti fructiferi şi legume solonacee, din cauza ciupercii Verticillium albo-atrum, care este un agent patogen comun al acestor culturi. În apropierea pepinierelor şi plantaţiilor tinere se vor nimici toţi pomii de sâmburoase sălbăticiţi, care de obicei sunt contaminaţi cu diferite boli infecţioase. Terenurile cu soluri grele şi exces de umiditate favorizează dezvoltarea unor agenţi patogeni periculoşi, cum ar fi: Botrytis allii şi Botrytis squamosa (putregaiul cenuşiu al bulbilor de ceapă), Erwinia carotovora (putregaiul umed bacterian al morcovului) etc. Producerea materialului săditor de cartof se va face în “zone naturale închise”, cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea culturii şi nefavorabile pentru insectele transmiţătoare de virusuri-vectori. 94 Rotaţia culturilor în asolament întrerupe ciclurile biologice şi împiedică permanentizarea bolilor la care agenţii patogeni rezistă în sol şi în resturile vegetale, cum ar fi: Whetzelinia sclerotiorum, Verticillium albo-atrum, Fusarium oxysporum. Destul de importantă este şi succesiunea culturilor în asolament. Nu se vor cultiva una după alta plante gazdă pentru acelaşi agent patogen. În cazul agenţilor patogeni cu diseminare anemohoră la distanţe mari (ruginile, făinările) şi virusurilor care persistă timp îndelungat în corpul vectorilor (Lycopersicum virus 3), rotaţia culturilor în asolament este puţin eficientă. În cazul culturilor care intră în cercul de plante gazdă al unui agent patogen, o mare importanţă are şi izolarea spaţială a câmpurilor la o depărtare la care afidele-vectori nu pot ajunge. În unele cazuri rotaţia culturilor are şi un efect de eradicare a unor microorganisme fitopatogene din sol. Astfel, exudatele rădăcinilor de rapiţă şi alte crucifere inhibă dezvoltarea bacteriei Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens în sol. Fertilizarea solului cu doze echilibrate de N.P.K. are o acţiune favorabilă asupra plantelor. În multe cazuri carenţa sau excesul de substanţe nutritive, precum şi aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor măresc sensibilitatea plantelor la atacul agenţilor patogeni. Dozele de azot de peste 120 kg s.a./ha sensibilizează plantele la atacul cu boli cauzate de microorganisme parazite obligate (ciuperci Peronosporaceae, Erysiphaceae, Puccinaceae), prin prelungirea perioadei de vegetaţie şi modificări ale structurii celulare a plantei gazdă. În cazul rapănului mărului, stropirea cu uree a frunzelor, toamna după recoltare, împiedică formarea ascofructelor de Venturia inaequalis, reducând rezerva de infecţie primară a ciupercii. Excesul de îngrăşăminte fosforice şi potasice stimulează dezvoltarea ţesuturilor mecanice de protecţie, sporind astfel rezistenţa faţă de multe specii de agenţi patogeni. Îngrăşămintele organice asigură o dezvoltare mai bună a plantelor şi favorizează dezvoltarea în sol a microorganismelor saprofite cu efect antagonist faţă de multe specii de ciuperci parazite. Microelementele au, de asemenea, un rol important în dezvoltarea plantelor şi în menţinerea stării de sănătate a acestora, contribuind la reducerea efectului nociv al bolilor. Arătura, din punct de vedere fitosanitar, contribuie la distrugerea organelor de rezistenţă şi la diminuarea rezervei de infecţie prin încorporarea în sol a resturilor vegetale infectate de boli, întrerupându-se, astfel, ciclul evolutiv al multor agenţi patogeni. Este de dorit ca în procesul de pregătire ulterioară a patului germinativ resturile încorporate sub brazdă să nu fie scoase la suprafaţă. Arătura prea adâncă nu contribuie întotdeauna la putrezirea resturilor vegetale. Folosirea materialului de plantat şi semincer liber de boli este o condiţie de bază pentru garantarea recoltei în cazul agenţilor patogeni care se transmit prin sămânţă (Peronospora destructor, Colletotrichum lagenarium, Pseudomonas syringae pv. lachrymans, Clavibacter michiganense pv. 95 michiganense, Xanthomonas campestris pv. vesicatoria, Phytophthora infestans). Pentru obţinerea de sămânţă sănătoasă este necesar de a respecta următoarele cerinţe: rotaţia culturilor şi alegerea corectă a culturilor premergătoare; izolarea teritorială a culturilor semincere faţă de cele pentru consum; amplasarea culturilor semincere în zone nefavorabile pentru dezvoltarea agentului patogen (producerea cartofului de sămânţă în zone naturale închise, izolate, unde zborul afidelor este blocat de bariere naturale); purificarea loturilor semincere cu eliminarea plantelor infectate (Peronospora destructor, Clavibacter michiganense pv. michiganense, Cucumis virus 2 etc.); la plantele cu înmulţite vegetativă (pomi, viţă de vie, arbuşti fructiferi) o problemă importantă prezintă folosirea materialului iniţial liber de infecţia cu patogeni ultramicroscopici, cancer bacterian (Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens), arsură bacteriană (Erwinia amylovora), verticilioză (Verticillium albo-atrum). Complexul de măsuri pentru obţinerea şi înmulţirea materialului săditor neinfectat cu patogeni ultramicroscopici include: controale fitosanitare în plantaţiile-mamă şi în pepiniere, pentru depistarea şi distrugerea pomilor bolnavi; testarea plantelor-mamă vizual sănătoase la prezenţa infecţiei latente; pregătirea materialului de altoit numai din plante-mamă libere de infecţie; termoterapia clonelor preţioase pentru obţinerea materialului de superelită devirozat; înmulţirea materialului iniţial devirozat, înfiinţarea pepinierelor pentru producerea materialului săditor liber de infecţie cu patogeni ultramicroscopici; lupta sistematică cu insectele vectoare în scopul preîntâmpinării reinfectării plantaţiilor-mamă cu viroze şi micoplasmoze. Se va evita cultivarea în asolamentul pepinierelor a unor aşa culturi ca morcovul şi sfecla, întrucât ele infestează solul cu bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens, precum şi a legumelor solonacee, care sunt sensibile la infecţia de Verticillium albo-atrum. Epoca de semănat trebuie să fie optimă pentru fiecare plantă de cultură deoarece în acest caz se asigură o creştere şi dezvoltare normală a plantelor. Data semănatului pentru fiecare zonă şi plantă de cultură se stabileşte în funcţie de momentele optime ale apariţiei şi evoluţiei bolilor cheie ale culturii respective. În cazul când epoca de semănat stabilită după criteriul fitotehnic coincide cu cea determinată după criteriul fitosanitar, condiţiile optime de dezvoltare a plantelor se realizează prin respectarea datelor optime de semănat, care acţionează în acelaşi timp nefavorabil pentru dezvoltarea agentului patogen. În alte cazuri, pentru prevenirea bolii este necesar ca semănatul să se facă mai devreme sau mai târziu. Adâncimea de semănat a plantelor de cultură, stabilită după criteriul fitotehnic, în majoritatea cazurilor, coincide cu cea indicată de cerinţele fitosanitare, în funcţie de biologia agenţilor patogeni. În cazuri mai rare, pentru prevenirea unor atacuri puternice de boli, se recomandă o adâncime da semănat/plantat mai 96 mare sau mai mică decât cea optimă. Astfel, pentru a preveni infecţiile puternice cu ciuperca Phytophthora infestans la tuberculii de cartof, plantarea trebuie făcută la adâncime mai mare. În acest caz zoosporii ciupercii spălaţi de apa de ploaie sau din irigare vor ajunge mai greu în sol la nivelul tuberculilor pentru a-i infecta, iar gradul de atac va fi invers proporţional cu adâncimea de plantare. Desimea plantelor poate influenţa esenţial comportarea lor faţă de agenţii patogeni. În culturile prea dese, agenţii fitopatogeni găsesc condiţii mai bune pentru dezvoltare, deoarece se creează un microclimat favorabil pentru dezvoltarea unor boli deosebit de grave, cum ar fi mana viţei de vie (Plasmopara viticola), făinarea viţei de vie (Oidium tuckeri), fuzarioza spicelor de grâu (Fusarium graminearum), septorioza tomatelor (Septoria lycopersici), datorită menţinerii picăturilor de apă pe frunze şi a umidităţii relative crescute în cadrul plantaţiei. Lucrările de întreţinere a culturilor au drept scop creearea celor mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Efectuate la timp (prăşitul, distrugerea buruienilor, operaţiile în verde etc.), lucrările de întreţinere a culturilor au un rol important pentru defavorizarea atacului diferiţilor agenţi patogeni, prin menţinerea unui microclimat corespunzător cerinţelor plantelor şi mai puţin favorabil pentru dezvoltarea bolilor. În plantaţiile viticole îndeplinirea la timp a operaţiilor în verde (legat, ciupit, copilit, cârnit) determină o aerisire mai bună a plantaţiilor şi micşorează gradul de atac cu Plasmopara viticola, Oidium tuckeri, Gloeosporium ampelophagum, Botrytis cinerea etc. În timpul îndeplinirii lucrărilor de întreţinere a culturilor se va evita producerea de răni mecanice, care favorizează infecţia plantelor cu bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens. Irigarea determină crearea unui microclimat favorabil pentru infecţiile cu ciuperci care produc mana (Phytophthora infestans, Plasmopara viticola, Peronospora destructor), antracnoza (Colletotrichum lagenarium, Colletotrichum lindemutianum), putregaiul cenuşiu (Botryotinia fuckeliana), putregaiul alb (Whetzelinia sclerotiorum), precum şi cu bacterii (Xanthomonas campestris pv. phaseoli, Xanthomonas campestris pv. vesicatoria, Pseudomonas syringae pv. lachrymans). În acest context se impune alegerea regimului de irigaţie în funcţie de fenofaza plantelor şi sensibilitatea acestora la atacul agenţilor patogeni. Irigarea prin aspersiune favorizează transmiterea agenţilor patogeni de la o plantă la alta (Colletotrichum lagenarium; Peronospora destructor; Pseudomonas syringae pv. lachrymans, Septoria lycopersici) şi defavorizează dezvoltarea unor viroze la care agenţii patogeni sunt vehiculaţi prin vectori din lumea insectelor (Lycopersicum virus 3 - Thrips tabaci, Solanum virus 2 Myzus persicae). Irigarea prin picătură sau prin brazdă are o influenţă mai puţin pronunţată asupra dezvoltării bolilor decât irigarea prin aspersiune. În cazuri mai 97 rare (râia comună a cartofului – Streptomyces scabiens), umiditatea ridicată a solului micşorează esenţial gardul de atac al tuberculilor cu această boală. Recoltarea în epoca optimă are o mare importanţă în cazul producerii materialului semincer, deoarece pe seminţele cu umiditate ridicată se pot instala ciuperci din g. Fusarium, Penicillium, Rhyzopus, Aspergillus, Mucor, Cladosporium, Alternaria, care produc mucezirea şi deprecierea facultăţii germinative a acestora. Recoltarea pe timp umed favorizează infecţia tuberculilor de cartof cu agenţi patogeni, cum ar fi Phytophthora infestans, Macrosporium solani, Clavibacter michiganense pv. michiganense etc. Tuberculii de cartof, insuficient maturaţi, sunt puternic infectaţi, în timpul păstrării, de Fusarium sp., Erwinia caratovora etc. La soiurile europene de viţă de vie, pentru evitarea pierderilor potenţiale din cauza putregaiului cenuşiu, în anii cu toamnă ploioasă şi relativ răcoroasă, se recomandă recoltarea mai timpurie a strugurilor. Metoda fizico-mecanică de combatere a bolilor Metoda fizico-mecanică are în general un caracter curativ şi se axează pe utilizarea în scopul combaterii agenţilor patogeni a unor factori fizici, cum ar fi temperatura, lumina solară, electricitatea, undele electromagnetice, radiaţiile etc. Temperatura sub formă de aer şi apă caldă sau vapori fierbinţi are o largă aplicare în practică la dezinfectarea solului, seminţelor şi a materialului săditor. Majoritatea ciupercilor şi bacteriilor care produc pagube în teren protejat (Clavibacter michiganense pv. michiganense, Botrytis cinerea, Phytophthora parasitica, Ascochyta lycopersici, Verticillium albo-atrum, Fusarium oxysporum, Whetzelinia sclerotiorum etc.) sunt distruse la 50-70oC, după 10-60 minute. Pentru Nicotiana virus 1 este necesară temperatura de peste 90oC, timp de 15 minute. La utilizarea vaporilor cu temperatura de 135-140oC, temperatura de 80oC la 30 cm adâncime se realizează în 5-6 ore, iar când aburul are temperatura de 110-115oC, timpul de tratare creşte la 10-12 ore. În solarii combaterea pe cale termică a agenţilor patogeni din sol poate fi realizată în lunile de vară prin acoperirea solului cu folie de polietilenă. În solul acoperit, la adâncimea de 15-25 cm, sub acţiunea razelor solare, pentru unii agenţi patogeni (Rhizoctonia solani, Verticillium dahliae, Pythium de baryanum, Phytophthora parasitica etc.) se ating temperaturi letale în timp de 2-4 săptămâni. În cazul materialului semincer temperatura şi durata tratării sunt alese în aşa mod încât să determine distrugerea agenţilor patogeni fără a afecta facultatea germinativă a seminţelor. Termoterapia se utilizează pentru tratarea seminţelor, dar şi pentru obţinerea de material săditor liber de virusuri în cazul plantelor cu înmulţire vegetativă. Astfel, tuberculii de cartof pot fi eliberaţi de virusul Potato 98 leaf roll virus prin menţinerea lor timp de 3-6 săptămâni la temperatura de 37oC. Pentru combaterea virusurilor viţei de vie plantele infectate vor fi ţinute 2-4 luni la 38oC. Seminţele de castraveţi pot fi eliberate de Cucumis virus 2 prin tratarea timp de 72 ore la temperatura de 70oC. Lumina solară poate fi utilizată ca agent de dezinfectare a seminţelor împotriva unor bacterioze şi pentru sporirea rezistenţei tuberculilor de cartof la atacul Phytophthora infestans, Macrosporium solani şi Erwinia carotovora, în timpul păstrării, prin expunerea acestora la soare, timp de 3-4 zile. Radioterapia este o direcţie nouă în practica combaterii bolilor plantelor. Radiaţiile alfa, beta şi gama pot fi letale pentru unele specii de agenţi patogeni. Tratarea cu raze X poate fi utilizată pentru combaterea bacteriei Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens la pomii fructiferi. Metoda mecanică include o serie de lucrări efectuate manual sau cu unelte de muncă şi maşini, cum ar fi înlăturarea ramurilor atacate de boli cronice şi extragerea pomilor uscaţi din cauza unor boli, curăţarea muşchilor şi lichenilor de pe tulpinile pomilor, extirparea tumorilor, îndepărtarea scleroţilor de Whetzelinia sclerotiorum, sortarea tuberculilor de cartof destinaţi plantării cu înlăturarea celor atacaţi de Phytophthora infestans, Macrosporium solani, Clavibacter michiganense pv. sepedonicum, Streptomyces scabies, Solanum virus 2, Solanum virus 14 etc. Metoda biologică de combatere a bolilor - bioterapia În sistemele de combatere integrată a bolilor plantelor, datorită caracterului nepoluant şi lipsei toxicităţii petru om, animale agricole şi plantele cultivate, luptei biologice îi revine un rol deosebit de important. În definiţia dată de O.I.L.B. (Organizaţia Internaţională de Luptă Biologică), lupta biologică este o “metodă de luptă cu organismele dăunătoare ale culturilor agricole cu ajutorul altor organisme vii sau cu produşi ai activităţii lor metabolice”. Combaterea biologică a bolilor plantelor se poate realiza prin: bacteriofagie, hiperparazitism, antagonism microbian, premuniţie, control genetic al bolilor. Bacteriofagia. Bacteriofagii sunt virusuri cu ADN care distrug bacteriile prin fagoliza dermatoplaştilor. În natură bacteriofagii însoţesc de regulă populaţiile bacteriene, însă ei pot fi înmulţiţi şi aplicaţi sub formă de preparate biologice împotriva unor boli produse de bacterii fitopatogene. Bacteriofagii pot fi specifici (acţionează numai asupra bacteriilor dintr-o singură specie – fagul bacteriei Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens) şi polivirulenţi (lizează speciile bacteriene ale unui sau mai multe genuri). Drept exemplu de fag polivalent poate servi preparatul Pentafag5 (amestec din 5 fagi ai speciei Pseudomonas syringae pv. syringae), produs şi omologat în Republica Moldova pentru combaterea bacteriilor Erwinia amylovora, 99 Pseudomonas sp., Xanthomonas sp. la pomii fructiferi. Se utilizează prin tratamente foliare în timpul vegetaţiei, în doză de 1,0-1,2 l/ha. Hiperparazitismul. Hiperparazitismul este un fenomen biologic destul de frecvent în lumea microorganismelor. În cazul micoparazitismului, hiperparaziţii sunt specii de ciuperci micromicete care trăiesc pe seama şi în detrimentul unor specii de ciuperci fitopatogene, distrugându-le miceliul sau împiedicând sporogeneza. De exemplu, ciuperca Ampelomyces quisqualis = Cicinnobolus cesatii parazitează pe diferite specii de ciuperci din ord. Erysiphales (Podosphaera leucotricha – făinarea mărului); ciuperca Darluca filum parazitează pe specii fitoparazite din g. Puccinia, care provoacă ruginile cerealelor păioase. Hiperparazitismul bacterian poate fi de tipul bacterie saprofită – bacterie fitopatogenă sau de tipul bacterie saprofită – ciupercă fitopatogenă. Antagonismul microbian. Antagoniştii sunt specii de bacterii sau ciuperci saprofite care, prin produsele de metabolism, inhibă creşterea şi fructificarea unor agenţi patogeni. Fenomenul de antagonism microbian este mai frecvent în sol. Sunt cunoscute multe specii de microorganisme antagoniste faţă de ciupercile fitopatogene: Trichoderma lignorum, Trichoderma viride, Trichoderma harzianum, Pythium oligandrum, Coniothyrium minitans, Trichothecium roseum, Chaetomium globosum, Pseudomonas fluorescens etc. În Republica Moldova, pe baza ciupercii Trichoderma lignorum, se produce şi este omologat preparatul biologic Trichodermin–BL, recomandat împotriva putrezirii rădăcinilor, fuzariozei şi verticiliozei la culturile legumicole. Preparatul se aplică prin tratarea seminţelor, introducerea în sol înainte de semănat şi prin tratări foliare în timpul vegetaţiei. Ciupercile din g. Trichoderma pot acţiona asupra altor microorganisme atât ca antagonişti, cât şi ca hiperparaziţi. În ţara noastră, pe baza bacteriei Pseudomonas fluorescens se produce şi este omologat preparatul biologic Rizoplan, recomandat împotriva unor specii de ciuperci (Fusarium sp., Helminthosporium sp., Olpidium brassicae, Pythium de baryanum, Rhizoctonia solani) şi bacterii (Xanthomonas campestris, Erwinia carotovora etc.). Premuniţia plantelor (cross protection). Constă în inocularea în plante a unor tulpini de virusuri hipovirulente sau tulpini avirulente de bacterii, care contribuie la sporirea rezistenţei plantelor. De exemplu, tratarea tomatelor din seră cu tulpini atenuate de Nicotiana virus 1 apără plantele de tulpinile virulente ale acestui virus. Este necesar însă ca tulpina premunizantă să ocupe prima organul plantei şi să aibă o viteză de multiplicare mai înaltă decât tulpina virulentă. Un exemplu clasic de premuniţie bacteriană este combaterea bacteriei Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens la pomii fructiferi prin tratarea lor cu tulpini ale bacteriei saprofite Agrobacterium radiobacter pv. radiobacter sau cu tulpina K 100 84 de Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens la care lipseşte Ti plasmida responsabilă de oncogenitate. Pe baza tulpinii K 84 au fost obţinute şi implementate în practică produsele biologice K84, Galltrol, Nogall, Galeine-A. Este posibilă combaterea biologică a râiei comune a cartofului (Streptomyces scabies) prin tratarea solului cu tulpini avirulente. Metoda chimică de combatere a bolilor – chimioterapia În practica protecţiei plantelor, în cazul când măsurile organizatorice, culturale, agrofitotehnice, fizico-mecanice şi biologice nu dau efectul scontat, apare necesitatea stopării evoluţiei agenţilor patogeni prin tratamente chimice. Chimioterapia este metoda de protecţie a plantelor bazată pe utilizarea în combaterea organismelor nocive a unor substanţe, compuşi şi produse chimice finite cu denumirea generică de pesticide (lat. pestis = infecţie, molimă + caedere = a ucide). Pesticidele destinate combaterii bolilor cauzate de ciuperci se numesc fungicide (lat. fungus = ciupercă + caedere = a ucide). Aplicată raţional şi corect, combaterea chimică prezintă eficacitate ridicată, efect rapid, eficienţă economică, producţii salvate, care depăşesc valoric cheltuielile efectuate. Cu toate acestea, chimioterapia are şi unele dezavantaje, cum ar fi: acţiunea toxică asupra omului şi animalelor agricole, poluarea recoltei, solului şi apelor, apariţia la microorganismele fitopatogene a unor forme rezistente la pesticide, schimbări ireversibile în genotipul organismelor utile, inclusiv al omului şi plantelor de cultură. Dat fiind că pestcidele, în majoritatea cazurilor, sunt substanţe toxice pentru om şi mediul ambiant, tratamentele chimice se vor aplica numai în cazuri strict necesare reieşind din postulatul lui Hippocrate “Primum non nocere” = În primul rând, să nu faci rău. Drept soluţie pentru aplanarea problemelor ecologice legate de chimizarea protecţiei plantelor, colaboratorii Institutului de Protecţie a Plantelor şi Agricultură Ecologică au elaborat concepţia protecţiei integrate a plantelor, care permite controlul densităţii populaţiilor organismelor dăunătoare prin metode complexe, reducând considerabil utilizarea pesticidelor. După modul de acţiune asupra agenţilor patogeni, fungicidele se împart în două grupe: de contact şi sistemice. Fungicide de contact, fiind aplicate pe suprafaţa organelor plantei, acţionează asupra agenţilor patogeni numai prin contact direct, înainte de pătrunderea acestora în plantă şi declanşarea procesului de patogeneză. Fungicide sistemice, care sunt absorbite în plante şi prin sistemul circulator, asigură distrugerea sau stoparea agenţilor patogeni aflaţi în ţesuturi sau neutralizează toxinele acestora. În funcţie de forma preparativă, fungicidele pot fi: CS – suspensie de 101 capsule; EC – concentrat emulsionabil; EW – emulsie apoasă; GR – granule; PTS - pulbere pentru tratarea seminţelor; SC – suspensie concentrată; SA – concentrat solubil; SP – pulbere solubilă în apă; WG – granule dispersabile în apă; WP – pulbere umectabilă; WS – pulbere umectabilă pentru tratarea umedă a seminţelor; UL - lichid pentru tratamente cu volum ultraredus; SU - suspensie pentru tratamente cu volum ultraredus; PA - pastă. După compoziţia chimică, produsele de uz fitosanitar folosite în combaterea bolilor se clasifică în două grupe: fungicide anorganice şi fungicide organice de sinteză. Fungicidele anorganice sunt reprezentate de produse pe bază de cupru şi sulf. Produsele pe bază de cupru (sulfatul de cupru CuSO4 x 5 H2O) în componenţa soluţiei de zeamă bordoleză, oxiclorura de cupru sau cupru verde şi hidroxidul de cupru sau cupru albastru) sunt recomandate în combaterea bacteriozelor, manelor, pătărilor de frunze etc. În Republica Moldova sunt omologate mai multe fungicide cuprice, cum ar fi: Abiga-Pic, VS, Bouille Bordelaise, Caldo Bordeles 25, Champion WP, Champ 77 WP, Cuprumax 50 WP, Kocide 2000, Oxiclorură de cupru 90 WP, Cuproxat SC, Bouille Bordelaise ş.a. Fungicidele pe bază de sulf se utilizează prin ardere la dezinfectarea spaţiilor închise, prin prăfuit sau stropit în combaterea făinărilor. Mai frecvent se utilizează produsele: sulf muiabil, sulf coloidal, Kumulus DF, Microthiol special, Thiovit 80 WG ş.a. Fungicidele organice de sinteză pot avea acţiune de contact (Captan, Fosetil de aluminiu, Mancozeb, Karathane, Rovral - utilizate în combaterea manelor, făinărilor, putregaiului alb şi cenuşiu), precum şi acţiune sistemică (Benomil, Carboxină, Difenoconazol, Dimetomorf, Flutriafol, Kresoximetil, Penconazol, Propiconazol, Tebuconazol, Tiophanatmetil - eficiente în combaterea tăciunilor zburători, manelor, făinărilor, ruginilor etc.). Produsele organice de sinteză prezintă o toxicitate scăzută faţă de om, animale şi plantele tratate, însă au o remanenţă redusă, datorită descompuneri sub acţiunea factorilor atmosferici, şi sporesc riscul apariţiei de forme ale agenţilor patogeni rezistente la fungicide. Fungicidele de sinteză, în funcţie de natura chimică, se împart în mai multe grupe: 1. Ditiocarbamaţi (derivaţii acidului ditiocarbamic şi ai tiuramului - Dithane M-45 WP, Kadillac 800 WP, Penncozeb 80 WP, Valsazeb 800 WP, Royal FLO 42 etc.). 2. Derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli (Derosal 50 SC, Bavistin DF, Fundazol 50 WP, Previcur 607 AS, Protector 500 WP, Topsin M 70 WP etc.). 3. Dicarboximide (Merpan 50 WP, Merpan 80 WG, Folpan 50 WP, Ronilan DF, Rovelin 500 WP, Rovral FLO, Sumilex 50 WP etc.). 4. Amine şi amide (Vitavax 200 WP, Vitavax 200 FF, Ordan SP, Ridomil Gold MZ 68 WG, Protexyl 350 WP, Saprol 20 EC etc.). 102 5. Triazoli şi imidazoli (Vectra 100 EC, Score 250 EC, Raioc EC, Impact 25 SC, Topas 100 EC, Bumper 250 SC, Colosal 250 EC, Orius 25 EW, Folicur EW 25, Trifmine 30 WP, Taspa 500 EC, Propistock 250 EC). 6. Strobilurine (fungicide sistemice care imită structura strobilurinei A, substanţă naturală cu proprietăţi antagoniste, conţinută de ciuperca Strobilurus tenacellus – Ardent 50 SC, Strobitec 50 WG, Stroby WG, Tuoreg 500 WP). În funcţie de doza letală a substanţei active (DL50), produsele de uz fitosanitar se impart în 4 grupe de toxicitate: Grupa I – substanţe puternic toxice (DL50 până la 50 mg/kg corp.). Grupa II – substanţe toxice (DL50 de la 50 până la 200 mg/kg corp.). Grupa III – substanţe moderat toxice (LD50 între 200 – 1000 mg/kg corp.). Grupa IV – substanţe slab toxice (LD50 peste 1000 mg/kg corp.). Produsele de uz fitosanitar cu acţiune fungicidă pot fi aplicate prin stropire, prăfuire, tratarea seminţelor şi prin gazare. Stropirea este modul cel mai răspândit şi mai eficient de utilizare a produselor de uz fitosanitar şi constă în acoperirea cât mai uniformă a organelor de tratat cu picături fine de emulsii, suspensii, soluţii. În funcţie de volumul de lichid aplicat şi de dimensiunile picăturilor, stropirea poate fi: - cu volum mare (VM) - se aplică 400–600 l/ha la culturile legumicole, 10001500 l/ha la viţa de vie, 1500-2000 l/ha în plantaţii pomicole; - cu volum redus (VR) - se aplică 100 – 200 l/ha la culturile legumicole, 200 l/ ha la viţa de vie, 250-500 l/ha la pomii fructiferi; - cu volum ultra-redus (VUR) - se aplică 0,5-2,0 l/ha la culturile legumicole, pomi fructiferi şi viţa de vie. În conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru combaterea organismelor nocive se pot aplica numai fungicide omologate (înscrise în Registrul de stat al produselor de uz fitosanitar şi al fertilizanţilor) pentru utilizare în Republica Moldova, la dozele, culturile şi pentru combaterea obiectelor pentru care au fost testate şi omologate. Utilizarea corectă a fungicidelor, prin aplicare în epoca optimă şi în doza omologată, cu respectarea tuturor măsurilor de securitate impuse de folosirea pesticidelor, este de natură să asigure o eficacitate foarte bună în combaterea bolilor. Utilizarea pesticidelor în culturile agricole va rămâne şi în viitorul apropiat o verigă tehnologică importantă în combaterea integrată a organismelor nocive şi va contribui la obţinerea unor recolte înalte şi de bună calitate numai în cazul respectării stricte a dozelor recomandate şi tehnicilor de aplicare. 103 Produse de uz fitosanitar cu acţiune fungicidă omologate în Republica Moldova pentru combaterea bolilor culturilor horticole şi viţei de vie Denumirea produsului, substanţa activă, firma producătoare Agentul patogen Norma de Modul şi Termenul de consum a perioada de aşteptare/numărul preparatului utilizare de tratamente (l/ha, kg/ha) Tomate Phytophthora infestans, Acrobat MZ 69 WG Dimetomorf + mancozeb (90 + Macrosporium solani 600 g/kg), „BASF AG”, Germania Antracol WG 70 propineb Phytophthora infestans, Macrosporium solani (700 g/kg) „Bayer Crop 2,0 Stropire în vegetaţie 14 (2) 1,5 Stropire în vegetaţie 20 (3) 4,0 Stropire în vegetaţie 10 (3-4) 2,5-3,0 Stropire în vegetaţie 20 (3) 3,0-4,0 Stropire în vegetaţie 25 (4) 2,5-3,0 Stropire în vegetaţie cu interval de 8-10 zile Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 20 (2-3) Science”, Germania Macrosporium solani, Bouillie bordelaise Cu SO4 5H2O neutraliz. cu Ca Xanthomonas campestris (OH)2 (770 g/kg), „Ceres Agri”, pv. vesicatoria Franţa Champ 77 WP Hidroxid de Phytophthora infestans, cupru (770 g/kg) „Nufarm Xanthomonas campestris Gmbh & Co KG”, Austria pv. vesicatoria Phytophthora infestans, Cuproxat SC Sulfat de cupru tribazic (345 Macrosporium solani g/kg), „Nufarm Gmbh & Co Xanthomonas campestris KG”, Austria pv. vesicatoria Cuprumax 50 WP Oxiclorură Phytophthora infestans, de cupru (840 g/kg) „SpiessMacrosporium solani Urania Chemicals Gmbh”, Germania Kadillak WP mancozeb (800 Phytophthora infestans, g/kg) „Agrotrade”, „Agrorus”. Macrosporium solani Ridomil Gold MZ 68 WG Phytophthora infestans mancozeb + mefenoxam (640+40 g/kg), „Syngenta”, 2,0 2,5 20 (3-4) 20 (3) Elveţia Sulfat de cupru Phytophthora infestans, Macrosporium solani 6,0-8,0 Stropire în vegetaţie 8 (4) 2,0 Stropire în vegetaţie 20 (3) 1,5 Stropire în vegetaţie 20 (3) 1,5-1,8 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 20 (5) Septoria lycopersici Xanthomonas vesicatoria Cartof Phytophthora infestans, Acrobat MZ 69 WP Dimetomorf + mancozeb (90 + Macrosporium solani 600 g/kg), „BASF AG”, Germania Antracol WG 70 propineb Phytophthora infestans, Macrosporium solani (700 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Bravo 500 SC clorotalonil Phytophthora infestans (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Cuprumax 50 WP Oxiclorură Phytophthora infestans, de cupru (840 g/kg) „SpiessMacrosporium solani Urania Chemicals Gmbh”, Germania 104 2,5-3,0 20 (2) Folpan 50 WP Folpet (500 g/kg) Phytophthora infestans 3,0 (semincer) Stropire în vegetaţie 60 (3) Phytophthora infestans, Macrosporium solani 2,5 Stropire în vegetaţie 20 (2) 2,4-3,2 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 20 (3) „Syngenta”, Elveţia Metaxil SP mancozeb +metalaxil (640+80 g/l) „Avgust”, Rusia Oxiclorură de cupru 90 WP Phytophthora infestans, (900 g/kg) Macrosporium solani Phytophthora infestans Ridomil Gold MZ 68 WG mancozeb + mefenoxam (640+40 g/kg), „Syngenta”, 2,5 20 (2-3) Elveţia Sulfat de cupru Phytophthora infestans, Macrosporium solani Phytophthora infestans, Macrosporium solani 6,0 Phytophthora infestans, Macrosporium solani 3,0 Stropire în vegetaţie 25 (3) Pseudoperonospora cubensis 2,0 Stropire în vegetaţie 14 (2) Pseudoperonospora cubensis 2,0 Stropire în vegetaţie 7 (3) Bravo 500 SC clorotalonil (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Pseudoperonospora cubensis Stropire în vegetaţie Efal 65 SC fosetil de aluminiu (650 g/l) Pseudoperonospora cubensis 1,5-1,8 2,0-4,0 (în seră) 3,0 3,0 (în seră) 2,5 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie Tanos Cimoxanil + famoxadon (250+250 g/kg) 0,6 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 15 (4) 15 (2-4) „Du Pont de Nemours” Elveţia Tattoo 55 SC Propamocarb + mancozeb (248+250 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Castraveţi Acrobat MZ 69 WP Dimetomorf + mancozeb (90 + 600 g/kg), „BASF AG”, Germania Aliette 80 WP fosetil de aluminiu (800 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania „Agrohimprom”, Rusia Metaxil SP mancozeb +metalaxil (640+80 g/l) Pseudoperonospora cubensis 20 (3) 3 (3) 20 (2) 3 (2) 20 (2) „Avgust”, Rusia Pseudoperonospora Oxiclorură de cupru 90 WP (900 g/kg) cubensis, Colletotrichum lagenarium, Pseudomonas syringae pv. lachrymans Pseudoperonospora Previcur 607 AS Propamocarb hidroclorid (607 cubensis g/l) „Bayer Crop Science”, Germania Ridomil Gold MZ 68 WG mancozeb + mefenoxam (640+40 g/kg), „Syngenta”, Pseudoperonospora cubensis 2,4 Stropire în vegetaţie 20 (2) 0,2% Stropire în (în seră) vegetaţie 1,5-2,0 Stropire în (câmp deschis) vegetaţie 2,5 Stropire în vegetaţie 3 (1) 3 (3) 20 (3) Elveţia Saprol 20 EC triforin (200 g/kg) „BASF AG”, Germania Sphaerotheca fuliginea, Erysiphe cichoracearum 105 0,5-0,8 Stropire în vegetaţie 20 (3) Sulf coloidal şi Sulf PU Sulfat de cupru Tanos Cimoxanil + famoxadon (250+250 g/kg) Sphaerotheca fuliginea, Erysiphe cichoracearum Pseudoperonospora cubensis, Colletotrichum lagenarium, Ascochyta cucumeris, Pseudomonas syringae pv. lachrymans Pseudoperonospora cubensis 2,0-4,0 3,0-6,0 0,5-0,6 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 1 (5) câmp şi seră 5 (3) câmp şi seră Stropire în vegetaţie 3 (4) Stropire în vegetaţie 20 (2) „Du Pont de Nemours”, Elveţia Topas 100 EC Penconazol (100 g/l) „Syngenta”, Elveţia Sphaerotheca fuliginea, 0,125-0,15 Erysiphe cichoracearum Ceapă şi usturoi Peronospora destructor 2,0 Stropire în Acrobat MZ 69 WP Dimetomorf + mancozeb (90 + (interzis la vegetaţie 600 g/kg), „BASF AG”, Germania ceapa pentru verdeaţă) Aliette 80 WP fosetil de Peronospora destructor 1,2-2,0 Stropire în aluminiu (800 g/kg) „Bayer (culturi vegetaţie Crop Science”, Germania semincere) Metaxil SP mancozeb 2,5 Stropire în Peronospora destructor +metalaxil (640+80 g/l) vegetaţie 40 (2) 20 (5) 20 (2) „Avgust”, Rusia Oxiclorură de cupru 90 WP Peronospora destructor (900 g/kg) Ridomil Gold MZ 68 WG Peronospora destructor mancozeb + mefenoxam (640+40 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Peronospora destructor, Sulfat de cupru Botrytis allii, Melampsora sp., Puccinia sp. Măr Venturia inaequalis Antracol WG 70 propineb 2,4 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie 20 (3) 6,0-8,0 Stropire în vegetaţie cu soluţie de 1% 15 (3) 2,0-2,5 Stropire în vegetaţie 28 (3-4) Venturia inaequalis, Monilia fructigena, Erwinia amylovora 8,0-10,0 Stropire în vegetaţie 28 (2) Venturia inaequalis 2,0-2,5 21 (4) Venturia inaequalis 0,2 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie Venturia inaequalis 2,5-3,0 Stropire în vegetaţie 20 (2-3) Venturia inaequalis 0,2 Stropire în vegetaţie 28 (3) 2,5 (700 g/kg) „Bayer Crop 20 (3) Science”, Germania Bouillie bordelaise Cu SO4 5H2O neutraliz. cu Ca (OH)2 (770 g/kg), „Ceres Agri”, Franţa Bravo 500 SC clorotalonil (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Caldera 250 EC Difenoconazol (250 g/l), 20 (2) „Strand Group Holdings” Champ 77 WP Hidroxid de cupru (770 g/kg) „Nufarm Gmbh & Co KG”, Austria Chorus 75 WG Ciprodinil (750 g/kg) „Syngenta”, Elveţia 106 Cihom 52 WP Zinc etil-bis-ditiocarbamat +oxiclorură de cupru (150+370 g/kg) Venturia inaequalis 4,0-5,0 Stropire în vegetaţie 30 (1-2) Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha 1,5 Stropire în vegetaţie 28 (2-3) Venturia inaequalis 5,0 Stropire în vegetaţie 15 (3) Venturia inaequalis 3,0-3,5 Stropire în vegetaţie 20 (4) Venturia inaequalis 0,5-0,7 Stropire în vegetaţie 30 (4) Venturia inaequalis 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 30 (5) Venturia inaequalis 2,0 Stropire în vegetaţie 20 (2) 0,15 Stropire în vegetaţie 30 (3) 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 20 (6) „Agrotrade Ltd”, Bulgaria, OOO „Agrorus”, Rusia Clarinet 19 EC Primetanil + fuquinconazole (150+50 g/l) „Bayer Crop Science”, Germania Cuproxat SC Sulfat de cupru tribazic (345 g/kg), „Nufarm Gmbh & Co KG”, Austria Cuprumax 50 WP Oxiclorură de cupru (840 g/kg), „Speiss-Urania”, Germania Delan 70 WG Ditianon (700 g/kg) „BASF AG”, Germania Dithane M-45 WP Mancozeb (800 g/kg) „Dow AgroSciences”, Austria Euparen M 50 WP Diclofluanid (500 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha, „Bayer Crop Science”, Germania bolile fructelor în depozite Karathane LC 35 EC Podosphaera Dinocap (350 g/l) „Dow leucotricha Flint 50 WG Trifloxistrobin (500 g/kg) AgroSciences”, Austria Kumulus DF Sulf (800 g/kg) „BASF AG” Podosphaera leucotricha 3,0 Stropire în vegetaţie 4 (4) Microthiol Special Dispers Sulf (800 g/kg) Podosphaera leucotricha 3,0-3,5 Stropire în vegetaţie 4 (4) Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Podosphaera leucotricha 0,5 Stropire în vegetaţie 35 (3) 0,4 Stropire în vegetaţie 20 (3) Venturia inaequalis 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 30 (3) Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Venturia inaequalis 0,5 Stropire în vegetaţie 30 (2-3) 0,075 Stropire în vegetaţie 21 (2-3) 0,2 Stropire în vegetaţie 20 (2-3) „Ceres Agri”, Franţa Orius 25 EW Tebuconazol (250 g/l) „Makhteshim Agan”, Israel Pencoprim 100 EC Penconazol (100 g/l), „Nertus”, Ucraina Penncozeb 80 WP Mancozeb (800 g/kg) „Ceres Agri”, Franţa Propistock 250 EC Propiconazol (250 g/l), „Stocton Chemical Corp.”, SUA Punch 20 SC Flusilazol (400 g/l) „Du Pont”, Elveţia Raiok EC Difenoconazol (250 g/l), „Avgust”, Rusia 107 Ringo 20 SC Metominostrobin (200 g/l) Venturia inaequalis 1,0 Stropire în vegetaţie 35 (2-3) Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Venturia inaequalis, 0,3 Stropire în vegetaţie 30 (3) 1,0-2,0 Stropire în vegetaţie 20 (5) 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 20(3-4) Venturia inaequalis 2,0 Stropire în vegetaţie 35(4) 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 35(2-3) 25,0-30,0 Stropire în faza de con verde Stropire în vegetaţie - (1) „Sumitomo Corporation”, Japonia Sanazole 250 EC Propiconazol (250 g/l) „Dow AgroSciences”, Austria Saprol 20 EC Triforin (200 g/l) „BASF AG”, Germania Score 250 EC Difenoconazol (250 g/l), „Syngenta”, Elveţia Schavit F 71,5 WP Folpet + triadimenol (700+15 g/kg) „Makhteshim Agan”, Israel Stroby WG Kresoximetil (500 g/kg), „BASF AG”, Germania Sulfat de cupru Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha Venturia inaequalis, Monilia fructigena, Phyllosticta sp. Venturia inaequalis, Taspa 500 EC Difenoconazol + propiconazol Podosphaera leucotricha (250+250 g/l), „Syngenta”, Phyllosticta sp. 0,2 30(2-3) Elveţia Topas 100 EC Penconazol (100 g/l) Podosphaera leucotricha 0,3-0,4 Stropire în vegetaţie 20 (3) Podosphaera leucotricha, Venturia inaequalis Venturia inaequalis, Podosphaera leucotricha 0,5-0,75 Stropire în vegetaţie 30 (4) 0,2 Stropire în vegetaţie 35 (2) Venturia inaequalis 3,0-3,5 Stropire în vegetaţie 30 (4-5) Păr Venturia pirina 2,0-2,5 Stropire în vegetaţie 21 (3) Venturia pirina 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 28 (2) Podosphaera leucotricha 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 20 (6) 4,0-6,0 Stropire în vegetaţie 20 (4) 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 20(3-4) „Syngenta”, Elveţia Trifmine 30 WP Trifumizol (300 g/kg), „Nipon Soda”, Japonia Tuoreg 500 WP Kresoximetil (500 g/kg), „Strand Group Holdings” Valsazeb 800 Mancozeb (800 g/kg), „Stockton Chemical”, SUA Bravo 500 SC clorotalonil (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Chorus 75 WG Ciprodinil (750 g/kg) „Syngenta”, Elveţia Karathane LC 35 EC Dinocap (350 g/l) „Dow AgroSciences”, Austria Oxiclorură de cupru 90 WP Venturia pirina, (900 g/kg) Septoria piricola, Phyllosticta sp., Monilia fructigena Venturia pirina Score 250 EC Difenoconazol (250 g/l), „Syngenta”, Elveţia 108 Stroby WG Kresoximetil (500 g/kg), „BASF AG”, Venturia pirina 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 35(2) Germania Sulfat de cupru Venturia pirina Monilia fructigena, Phyllosticta sp. Gutui 25,0-30,0 Stropire în faza de con verde - (1) Sulfat de cupru Monilia fructigena, Entomosporium maculatum, Phyllosticta sp. 25,0-30,0 Stropire în faza de con verde Stropire în vegetaţie - (1) Cais Oxiclorură de cupru 90 WP Monilia cinerea, Monilia (900 g/kg) laxa, Coryneum beijerincki, Taphrina deformans, Coccomyces hiemalis Monilia cinerea, Monilia Sulfat de cupru laxa, Coryneum beijerincki, Taphrina deformans, Coccomyces hiemalis Piersic Taphrina deformans Antracol WG 70 propineb 10,0-20,0 15(5) 4,0-6,0 Stropire în vegetaţie 20 (4) 10,0-20,0 Stropire primăvara devreme şi toamna târziu - (2) 1,5-2,0 Stropire în vegetaţie 28 (2) Taphrina deformans 2,0 21 (2) Taphrina deformans 7,0 Taphrina deformans 0,5-0,7 Stropire în vegetaţie Stropire toamna după căderea frunzelor şi primăvara până la dezmugurire Stropire în vegetaţie Taphrina deformans 2,0 Stropire până la şi după înflorire Stropire în vegetaţie - (2) (700 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Bravo 500 SC clorotalonil (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Cuproxat SC Sulfat de cupru tribazic (345 g/kg), „Nufarm Gmbh & Co KG”, Austria Delan 70 WG Ditianon (700 g/kg) - (2) 30 (4) „BASF AG”, Germania Euparen M 50 WP Diclofluanid (500 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Oxiclorură de cupru 90 WP Monilia cinerea, Monilia (900 g/kg) laxa, Coryneum beijerincki, Taphrina deformans, Coccomyces hiemalis Sphaerotheca pannosa, Stroby WG Kresoximetil f. sp. persicae (500 g/kg), „BASF AG”, Germania Monilia cinerea, Monilia Sulfat de cupru laxa, Coryneum beijerincki, Taphrina deformans, Coccomyces hiemalis 109 4,0-6,0 20 (4) 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 35(2) 10,0-20,0 Stropire primăvara devreme şi toamna târziu - (2) Sphaerotheca pannosa, f. sp. persicae, Monilia „Syngenta”, Elveţia cinerea, Monilia laxa, Sphaerotheca pannosa, Trifmine 30 WP Trifumizol (300 g/kg), „Nipon f. sp. persicae 0,5-0,6 Stropire în vegetaţie 20 (3) 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 20 (2) 5,0 Stropire în vegetaţie 15 (3-4) 4,0-6,0 Stropire în vegetaţie 20 (4) 2,0-2,5 Stropire în vegetaţie 30 (2) Monilia laxa 0,2-0,35 Stropire în vegetaţie 25 (4) Monilia cinerea, Monilia laxa, Coryneum beijerincki 10,0-20,0 Stropire primăvara devreme şi toamna târziu - (2) Stropire în vegetaţie 20 (4) Stropire primăvara devreme şi toamna târziu Stropire în vegetaţie - (2) Topas 100 EC Penconazol (100 g/l) Soda”, Japonia Prun Coryneum beijerincki, Cuproxat SC Sulfat de cupru tribazic (345 Polystigma rubrum, g/kg), „Nufarm Gmbh & Co Xanthomonas campestris KG”, Austria pv. pruni, Erwinia amylovora Oxiclorură de cupru 90 WP Coryneum beijerincki, Po(900 g/kg) lystigma rubrum, Xanthomonas campestris pv. pruni, Erwinia amylovora Polyram DF Tranzschelia pruni Metyram complex (720 g/kg), spinosa „BASF”, Germania Chorus 75 WG Ciprodinil (750 g/kg) „Syngenta”, Elveţia Sulfat de cupru Vişin şi cireş 4,0-6,0 Oxiclorură de cupru 90 WP Coryneum beijerincki, (900 g/kg) Coccomyces hiemalis, Monilia cinerea Sulfat de cupru Monilia cinerea, Monilia 10,0-20,0 laxa, Coryneum beijerincki Coccomyces hiemalis Coccomyces hiemalis 0,3-0,4 Topas 100 EC Penconazol (100 g/l) 20 (2) „Syngenta”, Elveţia Acrobat MZ 69 WP Dimetomorf + mancozeb (90 + 600 g/kg), „BASF AG”, Germania Antracol WG 70 propineb Viţa de vie Plasmopara viticola 2,0 Stropire în vegetaţie 30 (4) Plasmopara viticola 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 28 (5) Plasmopara viticola 5,0 Stropire în vegetaţie 28 (4-5) Plasmopara viticola 1,0-2,0 21 (4) Plasmopara viticola, Uncinula necator 1,5-2,0 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie (700 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Bouillie bordelaise Cu SO4 5H2O neutraliz. cu Ca (OH)2 (770 g/kg), „Ceres Agri”, Franţa Bravo 500 SC clorotalonil (500 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Cabrio Top Metiram + piraclostrobin (650+53 g/kg), „BASF AG”, Germania 110 45 (3-4) Caldera 250 EC Difenoconazol (250 g/l), Plasmopara viticola 0,2 Stropire în vegetaţie 20 (3) Plasmopara viticola 5,0-7,5 Stropire în vegetaţie 25 (3-4) Plasmopara viticola, Gloeosporium ampelophagum, Pseudopeziza tracheiphila Plasmopara viticola 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 25 (4-5) 3,0 Stropire în vegetaţie 25 (4) Plasmopara viticola 3,0-5,0 Stropire în vegetaţie 15 (6) Plasmopara viticola 0,75-1,0 Stropire în vegetaţie 30 (4) Plasmopara viticola 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 30 (4) Plasmopara viticola, 2,0-3,0 Stropire în vegetaţie 35 (6) Uncinula necator 0,15 Stropire în vegetaţie 35 (2-3) Uncinula necator 0,1-0,125 Stropire în vegetaţie 20 (6) Uncinula necator 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 30 (6) Uncinula necator 3,0 Stropire în vegetaţie 4 (4) Uncinula necator 3,0-4,0 Stropire în vegetaţie 4 (4) Plasmopara viticola 2,0 Stropire în vegetaţie 21 (3) Uncinula necator 0,4 Stropire în vegetaţie 35 (3) 4,0-6,0 Stropire în vegetaţie 20 (4) 2,5-3,0 Stropire în vegetaţie 30 (5) 2,0 Stropire în vegetaţie 30 (4) „Strand Group Holdings” Caldo Bordoles 25 Valles Sulfat de cupru tribazic (770 g/kg), „IQV”, Spania Champ 77 WP Hidroxid de cupru (770 g/kg), „Nufarm”, Austria Champion WP Hidroxid de cupru (770 g/kg), „Nufarm”, Austria Cuproxat SC Sulfat de cupru tribazic (345 g/kg), „Nufarm Gmbh & Co KG”, Austria Delan 70 WG Ditianon (700 g/kg) „BASF AG”, Germania Dithane M-45 WP Mancozeb(800 g/kg) „Dow AgroSciences”, Austria Euparen M 50 WP Diclofluanid (500 g/kg) „Bayer Crop Science”, Germania Flint 50 WG Trifloxistrobin (500 g/kg), „Bayer Crop Science”, Germania Impact 25 SC Flutriafol (250 g/l), „Cheminova A/S”, Danemarca Karathane LC 35 EC Dinocap (350 g/l) „Dow AgroSciences”, Austria Kumulus DF Sulf (800 g/kg) „BASF AG”, Germania Microthiol Special Dispers Sulf (800 g/kg) „Ceres Agri”, Franţa Mitsuri 10 SC Etaboxam (100 g/l), „Summit Agro”, România Orius 25 EW Tebuconazol (250 g/l) „Makhteshim Agan”, Israel Oxiclorură de cupru 90 WP Plasmopara viticola, (900 g/kg) Gloeosporium ampelophagum Plasmopara viticola Penncozeb 80 WP Mancozeb (800 g/kg) „Ceres Agri”, Franţa Plasmopara viticola Polyram DF Metiram complex (720 g/kg), „BASF”, Germania 111 Punch 20 SC Flusilazol (400 g/l) Uncinula necator 0,06 Stropire în vegetaţie 30 (3-4) Plasmopara viticola 2,0-2,5 Stropire în vegetaţie 21 (3) Botrytis cinerea 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 40 (2) Botrytis cinerea 2,0 Stropire în vegetaţie 30 (3) Uncinula necator, Botrytis cinerea 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 30 (4) Uncinula necator 9,0-12,0 1 (6) Plasmopara viticola 2,0 Stropire în vegetaţie Stropire în vegetaţie Uncinula necator 0,1-0,5 Stropire în vegetaţie 35(3) 10,0-15,0 Stropire în faza de con verde Stropire în vegetaţie 25(6) 1,0-1,5 Stropire în vegetaţie 7(2) Uncinula necator 0,25-0,4 Stropire în vegetaţie 20 (4) Uncinula necator 0,5-0,75 Stropire în vegetaţie 15 (4) Uncinula necator 0,15-0,2 Stropire în vegetaţie 35 (3) „Du Pont”, Elveţia Ridomil Gold MZ 68 WG mancozeb + mefenoxam (640+40 g/kg), „Syngenta”, Elveţia Ronilan DF Vinclozolin (500 g/kg), „BASF”, Germania Rovelin 500 WP iprodion (500 g/kg), „Strand Group Holdings” Saprol 20 EC Triforin (200 g/l) „BASF AG”, Germania Sulf coloidal şi PU Sulf Schavit F 71,5 WP Folpet + triadimenol (700+15 g/kg) „Makhteshim Agan”, Israel Stroby WG Kresoximetil (500 g/kg), „BASF AG”, 35(3) Germania Sulfat de cupru Sumilex 50 WP Procimidon, 500 g/kg), Plasmopara viticola, Gloeosporium ampelophagum Botrytis cinerea 1,0-1,5 20(4) „Sumitomo Chemical”, Japonia Teldor 50 WG (500 g/kg), „Bayer Crop Botrytis cinerea Science”, Germania Topas 100 EC Penconazol (100 g/l) „Syngenta”, Elveţia Trifmine 30 WP Trifumizol (300 g/kg), „Nipon Soda”, Japonia Tuoreg 500 WP Kresoximetil (500 g/kg), „Strand Group Holdings” Tratamentele chimice, aplicate ani şi ani la rând, determină poluarea mediului, dereglarea echilibrului biologic natural, care se exteriorizează prin apariţia unor forme mai virulente ale agenţilor patogeni şi a unor rase rezistente la fungicide. Cu toate acestea, aplicate corect, tratamentele chimice au un efect rapid, asigurând un spor de recoltă ce depăşeşte valoarea cheltuielilor efectuate. 112 PARTEA SPECIALĂ BOLILE TOMATELOR PUTREZIREA PLĂNTUŢELOR Rassadnaia gnili (rus.); Damping off (engl.) Putrezirea şi căderea plăntuţelor este una dintre cele mai periculoase boli ale răsadului de legume, care în condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului patologic poate compromite producţia de răsad. Boala este comună pentru răsadul de tomate, ardei, vinete, cucurbitacee, varză şi alte legume. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii pot fi puse în evidenţă odată cu germinarea seminţelor. La seminţele abia încolţite germenii se brunifică şi putrezesc, determinând o răsărire slabă a plantelor. Uneori această formă a bolii trece neobservată, considerându-se că seminţele au capacitate germinativă scăzută. În faza de plăntuţe boala se manifestă sub forma unor pete brune, apoi brune-negricioase, care treptat se extind şi se adâncesc în ţesuturi, cuprinzând coletul de jur împrejur. Sectorul atacat al tulpiniţei se subţiază şi devine filiform. Plăntuţa cade la pământ şi putrezeşte sub acţiunea microorganismelor saprofite. Boala se dezvoltă sub formă de focare şi se extinde cu rapiditate în răsadniţe astfel că în 2-3 zile pot fi distruse toate plăntuţele din compartiment. În condiţii de umiditate excesivă, pe ţesuturile atacate şi pe suprafaţa solului se observă un mucegai albicios, fin, care reprezintă miceliul ciupercii. Plantele sunt cu atât mai sensibile la boală, cu cât sunt mai tinere. Dezvoltarea bolii este favorizată de umiditatea excesivă a aerului şi solului, lumină slabă, densitatea prea mare a plantelor, aerisirea necorespunzătoare, sol cu reacţie acidă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Pythium de baryanum din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales. Corpul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast intercelular şi intracelular, alcătuit din hife hialine, neseptate, puternic ramificate. La înmulţirea asexuată ciuperca formează conidii şi zoosporangi cu zoospori. Conidiile apar pe miceliul extramatrical în condiţii de umiditate redusă, au formă sferică şi dimensiuni de 22-25 m în diametru. Germinând, conidiile formează zoospori biflagelaţi sau filamente de miceliu. Zoosporangii apar pe miceliul intramatrical în condiţii de umiditate ridicată, au formă globuloasă şi dimensiuni de 15-20 µ în diametru. Zoosporii sunt ovoizi sau reniformi, de 8-12 µ, biflagelaţi, mobili. Ei sunt eliberaţi din zoosporangi după distrugerea peretelui extern. 113 Procesul sexuat este de tipul amfimixis, varietatea oogamie sifonogamă. Anteridiile şi oogoanele se formează terminal pe hifele miceliene. În urma înmulţirii sexuate, apar oospori diploidali, care servesc ca organe de rezistenţă. În primăvara anului viitor oosporii germinează, formând filamente miceliene care pătrund în plăntuţe provocând infecţia primară. S-a constatat că în majoritatea cazurilor, împreună cu Pythium de baryanum, plăntuţele sunt atacate şi de alte specii de ciuperci, aşa ca: Rhizoctonia solani, Alternaria porri f. sp. solani, Botrytis cinerea, Phytophthora parasitica, Fusarium sp., Pinicillium sp., Aspergillus sp., Mucor sp., Rhizopus sp. etc. Ele produc simptome asemănătoare cu cele cauzate de Pythium sp. Prevenire şi combatere. În răsadniţe şi sere-înmulţitor se va utiliza numai sol neinfectat adus din pădure sau din ţelină; amestecul nutritiv se va păstra în locuri dezinfectate, iar înainte de a se folosi se va trata cu vapori de apă la temperatura de 92-95oC timp de 45 min.; cu 15-20 de zile înainte de semănat se vor dezinfecta, de asemenea, tocurile răsadniţelor şi uneltele de muncă; seminţele se vor trata cu TMTD 80 WP – 4-8 g/kg sau cu Trihodermin – BL (5-6 g/kg); corectarea temperaturii şi umidităţii aerului în răsadniţe pentru crearea unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea bolii; la apariţia focarelor de putrezire a răsadului, acestea se vor arde prin tratarea cu formalină - 3% sau sulfat de cupru - 4%; după aceasta udarea răsadului se întrerupe şi se presoară substrat nutritiv dezinfectat la hotarele focarelor, pentru ca răsadul parţial atacat să formeze rădăcini adăugătoare; în răsadniţe se vor face controale fitosanitare permanente pentru depistarea focarelor de putrezire. MANA TOMATELOR Fitoftoroz tomatov (rus.); Tomato late blight (engl.) Mana se întâlneşte în toate zonele cultivatoare de tomate, fiind o boală foarte periculoasă atât în câmp, cât şi în teren adăpostit. În anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii mana cauzează pierderi extrem de mari. Patografia bolii. Boala se manifestă pe frunze, fructe şi tulpini, mai frecvent în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie (august-septembrie), când dimineaţa cade rouă rece. Pe fructe se formează pete mari, brune, tari, cu suprafaţa denivelată. În condiţii de umiditate înaltă, sectoarele atacate se acoperă cu un puf fin albicios, care reprezintă fructificaţia asexuată a ciupercii (Planşa I). Cu timpul petele de pe fructe pot fi invadate de paraziţi facultativi din genurile Fusarium, Macrosporium, Alternaria, care provoacă putrezirea şi înmuierea pulpei din dreptul petelor. Fructele bolnave cad ca urmare a putrezirii pedunculului. 114 Pe frunze boala se manifestă sub formă de pete cu formă neregulată, de culoare verde-gălbuie, apoi cenuşie-brunie, cu aspect apos, având la margini o fâşie îngustă decolorată. În condiţii favorabile, pe partea de jos a frunzelor, pe suprafaţa petelor, apare fructificaţia ciupercii – zoosporangiofori cu zoosporangi. Pe frunze boala poate avea dezvoltare rapidă, astfel că în timp de câteva zile frunzele se usucă sau putrezesc. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phytophthora infestans din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Phytophthoraceae. Caracterele biologice ale agentului patogen sunt descrise în capitolul “ Bolile cartofului”. La tomate există rase independente ale ciupercii Phytophthora infestans: rasa T, foarte virulentă pentru toate soiurile de tomate, care atacă fructele, şi rasa L, care se dezvoltă în special pe frunze. Au fost indentificate rase care atacă numai cartoful şi rase virulente atât pentru cartof, cât şi pentru tomate. Principala sursă de infecţie pentru anul viitor o constituie tuberculii de cartof în care iernează miceliul ciupercii. Agentul patogen poate rezista peste iarnă şi sub formă de oospori în resturile vegetale. Boala este favorizată de temperaturi relativ joase (12-23oC), precipitaţii bogate în a doua jumătate a vegetaţiei, atmosferă supraîncărcată cu vapori de apă, terenuri joase fără curenţi de aer, cu soluri grele, slab drenate. Irigarea necorespunzătoare a culturilor de tomate determină atacuri puternice de mană. Nocivitatea bolii este foarte mare. În cazul dezvoltării epifitotice, culturile de tomate pot fi nimicite în întregime. În culturile forţate, mai rar în câmp deschis, tomatele sunt atacate de ciuperca Phytophthora parasitica, care provoacă mana de sol. Acest parazit, spre deosebire de Phytophthora infestans, nu atacă frunzele. Simptomele se manifestă pe rădăcini, tulpini şi fructe. La răsad se observă brunificarea rădăcinilor şi coletului, ceea ce determină căderea şi putrezirea plăntuţelor. Acest simptom poate fi confundat cu atacul produs de ciupercile Pythium de baryanum şi Rhizoctonia solani. Pe tulpini, în partea de jos, apar sectoare brunificate, care treptat se subţiază, ducând la frângerea plantelor. În cazul unui atac al fructelor, pe partea care se atinge de sol apar pete mari, cu consistenţă apoasă, de culoare verde-cenuşie, cu marginile difuze şi cercuri concentrice pe suprafaţă. Petele se extind rapid şi, în scurt timp, cuprind fructul în întregime. În condiţii de umiditate ridicată, ţesuturile atacate se acoperă cu un puf fin albicios, care constituie fructificaţia asexuată a ciupercii. Agentul patogen iernează sub formă de oospori în resturile vegetale şi în sămânţă. Dezvoltarea bolii este favorizată de umiditatea relativă a aerului de peste 90%, temperaturi înalte (opt. 23-30oC), soluri fertilizate cu îngrăşăminte organice, irigare prin aspersiune. 115 Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament şi alegerea corectă a premergătorilor cu evitarea cartofului şi altor solonacee; izolarea teritorială la min. 1000 m a câmpurilor de tomate faţă de cele de cartof şi alte solonacee; folosirea de sămânţă din culturi neatacate de mană; tratarea chimică a seminţelor cu fungicide omologate; solul din răsadniţe se dezinfectează termic cu vapori de apă timp de o oră, după ce temperatura la adâncimea de 30-35 cm ajunge la 75-80oC, sau cu produse fumigante omologate; după dezinfectarea substratului nutritiv, este necesară o perioadă de pauză (1014 zile) pentru refacerea microflorei antagoniste din sol; pentru culturile de tomate în câmp se vor evita terenurile cu soluri grele, impermeabile, fără curenţi de aer; sub culturile de tomate se vor introduce îngrăşăminte minerale, în special doze mai mari de potasiu, care măresc rezistenţa la mană; cu 5-6 zile înainte de ridicarea răsadului, acesta se va trata cu zeamă bordoleză de 1%; pentru prevenirea atacului de mană, în câmp se vor efectua tratamente chimice cu fungicide omologate, aşa ca Antracol WG 70 -1,5 kg/ha, Cuproxat SC – 3,0-4,0 l/ha, Metaxil SP - 2,5 kg/ ha, ţinându-se seama de termenul de aşteptare; după terminarea vegetaţiei, resturile vegetale vor fi încorporate în sol prin arătură de toamnă; în sere se vor aduna şi se vor distruge rămăşiţele de plante, iar substratul nutritiv se va schimba sau va fi supus termoterapiei ori chimioterapiei. SEPTORIOZA SAU PĂTAREA ALBĂ Septorioz ili belaia piatnistosti (rus.); Tomato white leaf spot (engl.) Este o boală foarte răspândită, cunoscută în toate zonele cultivatoare de tomate. Produce pagube considerabile în culturile din câmp deschis. În Europa a fost semnalată în primii ani ai secolului XX. Patografia bolii. Boala atacă plantele în toate fazele de dezvoltare, manifestându-se pe frunze, tulpini, peţioluri, uneori pe fructele verzi. Pe frunze, începând cu cele de la baza plantei, apar pete mici (1- 4 mm), circulare, brune, apoi albe-cenuşii, înconjurate de o lizieră brun-întunecată. În centrul petelor se formează câteva puncte negre, care sunt picnidele agentului patogen. La un atac puternic, petele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar, sectoarele atacate se necrozează, determinând uscarea înainte de timp a frunzelor. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, simptomele se manifestă pe tulpini şi peţioluri. Se formează aceleaşi pete alb-murdare ca şi pe frunze, cu deosebirea că au formă ovală şi sunt adâncite în ţesuturi. Tulpinile atacate capătă un aspect pestriţ, iar în cazul vânturilor puternice se pot frânge, determinând căderea şi pieirea plantelor. 116 Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria lycopersici din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Corpul vegetativ este un miceliu hialin, septat, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, formează picnide cufundate în ţesuturi sau superficiale, înzestrate cu osteol în partea de sus (Planşa I). În picnide se găsesc conidii multicelulare, filamentoase, drepte sau uşor curbate, hialine, de 30-120 x 2-4 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă în resturile vegetale infectate, sub formă de picnide cu conidii. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii, care se răspândesc cu ajutorul picăturilor de ploaie, vântului, insectelor, uneltelor de muncă. Ajungând în contact cu frunzele umede, conidiile germinează, formând un filament de miceliu care pătrunde în ţesuturi prin stomate sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Temperatura medie pentru germinarea conidiilor este cuprinsă între 11-27oC. Boala nu se transmite prin sămânţă. Dezvoltarea septoriozei este favorizată de soiuri sensibile, umiditate înaltă a aerului, temperaturi între 20-27oC, exces de azot în sol. Nocivitatea bolii constă în micşorarea suprafeţei fotosintetice a frunzelor şi uscarea lor înainte de timp, ceea ce determină o diminuare considerabilă a recoltei de tomate. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament; producerea răsadului sănătos; tratamente profilactice în răsadniţe; în câmp, în condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului patologic, tratamentele se încep la apariţia primelor simptome şi se repetă în funcţie de frecvenţa precipitaţiilor şi durata de acţiune a fungicidelor; se va evita excesul de azot în sol, care măreşte sensibilitatea tomatelor la septorioză; lupta permanentă cu buruienile, care creează o microclimă favorabilă pentru dezvoltarea bolii; după recoltare se recomandă încorporarea resturilor vegetale în sol prin arătură de toamnă. PĂTAREA BRUNĂ SAU MACROSPORIOZA Buraia piatnistosti, makrosporioz (rus.); Early blight of tomato (engl.) Este o boală răspândită în toate zonele cultivatoare de tomate, mai periculoasă pentru culturile timpurii. În Republica Moldova, în afară de tomate, atacă cartoful, vinetele, ardeii şi multe specii spontane din Solonaceae. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă în toate fazele de dezvoltare a plantelor. Atacă frunzele, fructele, iar la răsad - şi partea bazală a tulpinii. La răsad, în partea de jos a tulpinii, la nivelul solului, se formează pete brune de câţiva milimetri, care se extind de jur împrejurul sectorului atacat. Plăntuţele atacate se ofilesc, se usucă sau putrezesc, în funcţie de umiditatea solului şi aerului în răsadniţă. 117 În câmp, primele simptome se observă la frunzele bătrâne de la baza plantei. Se formează pete circulare brune, cu inele concentrice, de 0,5-1,0 cm în diametru. Petele se măresc în dimensiuni şi pot atinge 2-3 cm, uneori confluează. La hotarele petelor se observă o aureolă gălbuie. Pe timp umed, pe suprafaţa petelor apare un înveliş fin de culoare brună închisă, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen. Cu timpul ţesuturile atacate se necrozează şi se rup, perforând frunzele. Sectoarele dintre pete se îngălbenesc datorită intoxicării ţesuturilor. Frunzele puternic atacate cad înainte de timp. Ca rezultat fructele rămân mici şi nu se maturizează normal. Fructele sunt atacate mai des în zona pedicelului. Se formează pete circulare, negricioase, adâncite în ţesuturi, de 4-20 mm, care pe timp umed se acoperă cu fructificaţia ciupercii. În dreptul petelor, în pulpă, se formează insule de putregai negru. Fructele atacate putrezesc în timpul transportării şi păstrării. În cazuri mai rare, pot fi atacate tulpinile, pedunculii florali şi peţiolurile, pe care se formează pete ovale, de culoare aproape neagră, cu centrul mai deschis. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Macrosporium solani = Alternaria solani din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Miceliul ciupercii este alcătuit din hife septate, de culoare brună, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, pe suprafaţa petelor se formează conidiofori scurţi, septaţi, neramificaţi, de culoare brună, care poartă pe ei conidii multicelulare, cu septe transversale şi longitudinale, de culoare brună, cu dimensiuni cuprinse între 90-200 x 14-21 µ. Condiţii foarte favorabile pentru germinarea conidiilor se creează la temperaturi de 24-30oC şi umiditatea aerului aproape de 100%. Peste iarnă, ciuperca rezistă sub formă de conidii în resturile vegetale şi pe seminţe. Ca sursă de infecţie serveşte şi miceliul, care iernează în tuberculii de cartof. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii diseminate de picături de apă şi curenţi de aer. Ajunse în contact cu organele susceptibile ale plantelor, conidiile germinează, iar filamentul de miceliu pătrunde în ţesuturi prin leziuni sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Boala este favorizată de schimbarea bruscă a temperaturii ziua şi noaptea, ploi calde, carenţă de magneziu şi alte microelemente în sol, terenuri cu soluri sărace în humus. Nocivitatea bolii constă în micşorarea suprafeţei active a aparatului foliar, deprecierea calităţii comerciale a fructelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolamentele legumicole cu evitarea premergătorilor susceptibili la boală; izolarea teritorială a tomatelor faţă de câmpurile de cartof, vinete, ardei; folosirea de sămânţă provenită din culturi neatacate; tratarea termică (80oC timp de 24 ore) sau chimică a seminţelor cu produse omologate; dezinfectarea termică sau chimică a substratului 118 nutritiv din răsadniţe; fertilizarea corespunzătoare a solului cu îngrăşăminte de bază şi microelemente; combaterea buruienilor; în condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente chimice cu produse antimană omologate, care se repetă în funcţie de intensitatea atacului şi durata de acţiune a fungicidului. PĂTAREA CAFENIE A FRUNZELOR Buraia piatnistosti listiev (rus.); Leaf mold (engl.) Pătarea cafenie a tomatelor este una dintre cele mai periculoase boli în culturile de seră şi solarii. Patografia bolii. Boala atacă frunzele, în cazuri mai rare tulpinile, pedunculii şi fructele. Primele semne patografice se manifestă pe frunzele din etajul de jos sub formă de pete mari (0,5-3,0 cm), cu marginile difuze, de culoare verdegălbuie. În condiţii de umiditate înaltă, pe partea inferioară a frunzelor apare un înveliş de culoare cenuşie-măslinie, mai târziu cafenie-violacee, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen. La un atac puternic petele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul frunzei (Planşa II). Treptat, sectoarele atacate se necrozează şi se brunifică, frunzele se răsucesc şi se usucă. Boala poate ataca sepalele, provocând brunificarea şi uscarea lor. Pe pedunculi, lângă caliciu, apar sectoare brunificate, care determină căderea florilor şi fructelor tinere îndată după legarea lor. În cazuri foarte rare, pot fi atacate fructele. Simptomele se manifestă prin brunificarea ţesuturilor lângă pedunculi, mai apoi în pulpă, ajungând până la seminţe, care sunt mai închise la culoare din cauza unor pete mici negricioase pe suprafaţă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Cladosporium fulvum = Fulvia fulvia din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Corpul vegetativ este un miceliu multicelular de culoare brună, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. Prin stomate patogenul emite la suprafaţă conidiofori de culoare brunămăslinie, adunaţi în buchete, simpli sau ramificaţi, cu tulpinile noduroase. Conidiile au formă diferită, pot fi uni-, bi- şi tricelulare, hialine apoi măslinii, cu dimensiuni de 7-22 x 4-9 µ. Germinarea conidiilor se realizează la umiditate înaltă a aerului şi temperaturi cuprinse între 4 şi 35oC (opt. 20-25oC). În urma germinării conidiilor se formează un filament de miceliu care pătrunde în ţesuturi prin stomate. Ciuperca rezistă peste iarnă sub formă de miceliu, formaţiuni stromatice şi conidii în resturile vegetale şi ca miceliu de rezistenţă în seminţe. De la o plantă la alta conidiile sunt diseminate prin picături de apă, curenţi de aer, unelte de muncă. Boala este favorizată de luminozitate slabă, aerisire necorespunzătoare a serelor şi umiditatea aerului de peste 90%. 119 Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; adunarea şi distrugerea resturilor vegetale din sere; dezinfectarea încăperilor şi a uneltelor de muncă; folosirea de sămânţă provenită din plante sănătoase; tratarea termică sau chimică a seminţelor; respectarea parametrilor de temperatură, aerisire şi luminozitate în sere; evitarea diferenţelor mari de temperatură ziua şi noaptea; la apariţia simptomelor, se recomandă tratamente chimice cu produse omologate, care se repetă în funcţie de durata de acţiune a fungicidului şi perioada de aşteptare până la cules. VERTICILIOZA SAU OFILIREA Vertiţillioznoe uveadanie (rus.); Verticillium blight of tomato (engl.) Este o boală comună a tomatelor, vinetelor, cartofului şi a ardeilor atât în câmp cât şi în teren adăpostit. Patografia bolii. Principalele semne patografice ale bolii sunt pătarea neregulată a frunzelor, ofilirea parţială sau totală a plantelor şi necroza internă a vaselor conducătoare. Pe frunze, mai des de la vârful foliolelor, apar sectoare decolorate, care în scurt timp se brunifică şi se necrozează. Hotarele petelor sunt mărginite de o lizieră de culoare galbenă. Începând de la baza plantei, frunzele treptat se ofilesc. Primele simptome de ofilire se observă în zilele cu temperatura aerului înaltă şi în lipsa precipitaţiilor atmosferice. La un atac slab, veştejirea plantelor este de obicei reversibilă. În timpul nopţii, când temperatura aerului scade, turgescenţa plantelor se normalizează. Însă, în condiţii de arşiţă, frunzele se ofilesc, se brunifică în întregime şi se usucă, determinând pieirea plantelor. În secţiune transversală prin tulpini şi peţiolurile frunzelor se observă un atac parţial sau total al vaselor conducătoare sub formă de inel de culoare brună. Uneori, pe timp umed, pe baza tulpinii se formează un înveliş fin albicios, care constituie fructificaţia asexuată a ciupercii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Verticillium dahliae din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Este o specie polifagă care în afară de solonacee atacă pomii fructiferi sâmburoşi, pepenii, castraveţii, arbuştii fructiferi etc. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular alcătuit din hife hialine, ramificate, care se dezvoltă intramatrical în sistemul vascular al plantelor atacate. În urma activităţii vitale a parazitului vasele conducătoare se închid, împiedicând asigurarea plantei cu apă şi substanţe hrănitoare din sol. Ca urmare apare fenomenul de ofilire ireversibilă, care determină pieirea plantelor. În condiţii favorabile ciuperca formează fructificaţie asexuată sub formă de conidiofori multiverticilaţi cu conidii unicelulare, ovoidale, hialine, cu dimensiuni de 3,7-7,0 x 1,5-3,0 m. 120 După pieirea plantelor, în stadiul saprofit de dezvoltare, agentul patogen formează microscleroţi, care servesc ca organe de rezistenţă şi se pot păstra timp îndelungat în sol. Microscleroţii germinează eşalonat pe parcursul anilor, formând filamente de miceliu sau conidiofori cu conidii. Plantele sunt infectate prin leziunile de pe rădăcini. Boala este favorizată de nerespectarea rotaţiei culturilor în asolament şi culturi premergătoare sensibile la verticilioză, carenţă de calciu în sol. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea cerinţelor igienei culturale; alegerea corectă a culturilor premergătoare cu excluderea celor susceptibile la verticilioză; dacă simptomele bolii au fost semnalate în seră, atunci înainte de cultura următoare solul se schimbă ori se dezinfectează termic sau chimic; în timpul vegetaţiei se va respecta regimul de temperatură şi umiditate, se vor smulge şi se vor nimici în afara serei plantele bolnave, precum şi resturile vegetale după terminarea ciclului de cultură. OFILIREA FUZARIANĂ Fuzarioznoe uveadanie tomatov (rus.); Fusarium blight of tomato (engl.) Ofilirea fuzariană este o traheomicoză periculoasă, cunoscută în majoritatea ţărilor cultivatoare de tomate, producând pagube mari în culturile protejate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii pot fi puse în evidenţă în toate fazele de dezvoltare a plantelor, mai frecvent în perioada maturizării fructelor. Primele simptome pot fi observate în timpul înfloririi şi se manifestă prin decolorarea nervurilor, urmată de îngălbenirea şi ofilirea frunzelor, începând de la baza plantei. Treptat boala se extinde şi la frunzele din etajele superioare (Planşa II). În primele faze de dezvoltare a bolii, în timpul nopţii, frunzele revin la starea de turgescenţă normală. Treptat procesul patologic se intensifică, frunzele se îngălbenesc şi se usucă. În cazuri grave ofilirea în întregime a plantelor derulează în 2-3 săptămâni. Durata perioadei de la infectarea plantei până la ofilirea ei totală este în funcţie de condiţiile de temperatură şi umiditate în seră, soiul de tomate cultivat, faza de dezvoltare a plantei. Principalul simptom de diagnostic al bolii este brunificarea vaselor conducătoare, care se depistează în secţiuni transversale prin tulpini şi rădăcini. Plantele bolnave au o cantitate mai mică de fructe cu dimensiuni reduse, de culoare roşie aprinsă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Fusarium oxysporum f. sp. lycopersici din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Miceliul ciupercii este constituit din hife hialine, septate, care se dezvoltă în 121 vasele conducătoare ale plantelor. În timpul vegetaţiei miceliul ciupercii nu se observă niciodată pe rădăcini şi tulpini. După pieirea plantelor, la umiditate înaltă, ciuperca fructifică, formând micro- şi macroconidii. Microconidiile sunt ovoide, unicelulare, hialine, de 8,0-2,5 µ, iar macroconidiile – fusiforme, încovoiate, cu 1-5 septe transversale, de 37-3,4 µ. Pe colet şi rădăcini fructificaţia asexuată se observă sub formă de înveliş roz pal. Temperatura optimă pentru dezvoltarea agentului patogen este de 29oC. Infecţia plantelor se realizează prin rănile de pe rădăcini. După o dezvoltare abundentă în rădăcini, miceliul invadează tulpina, peţiolurile frunzelor, pedunculii, fructele, seminţele. Ofilirea plantelor este cauzată atât de închiderea mecanică a vaselor de către miceliu, cât şi prin acţiunea enzimelor şi toxinelor ciupercii, care provoacă intoxicarea ţesuturilor. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale şi solul în care se păstrează miceliul şi clamidosporii. Mai rar infecţia se păstrează pe seminţe. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; o rezistenţă ridicată la fuzarioză au hibrizii Lycopersicum pimpinellifolium x Lycopersicum esculentum; respectarea cerinţelor igienei culturale; solul din răsadniţe şi sere se va schimba sau se va dezinfecta prin metoda termică sau chimică, folosind produsele Dazomet ori Formalina; tratarea seminţelor cu Trihodermin BL 5-6 g/kg; se recomandă producerea răsadului în ghivece, deoarece în acest caz rădăcinile nu se rup în timpul sădirii; în timpul vegetaţiei se recomandă tratamente preventive la sol cu Trihodermin BL 1,2-1,5 g/plantă (0,3 l soluţie la plantă); primul tratament se aplică peste o săptămână de la plantare, următoarele 2-3 la interval de 25-30 zile; pe parcursul vegetaţiei se vor face controale fitosanitare pentru eliminarea din culturi a plantelor atacate. PUTREGAIUL ALB Belaia gnili tomatov (rus.); White rot, Sclerotinia disease of tomato (engl.) Putregaiul alb sau sclerotinioza este o micoză răspândită a tomatelor, care în sere şi solarii uneori produce pierderi considerabile. Patografia bolii. Semnele patografice ale putregaiului alb se manifestă pe tulpini, frunze şi fructe. De regulă, boala apare din perioada înfloririi tomatelor. În partea de jos a tulpinii se formează pete umede, de culoare brună închisă. Peste câteva zile, la suprafaţa petelor apare o pâslă albicioasă alcătuită din miceliul ciupercii. Miceliul pătrunde şi în măduva tulpinii. Mai târziu, pe sectoarele atacate apar scleroţi negri, tari, de formă diferită, cu dimensiuni de până la 1 cm. 122 Ciuperca provoacă dezagregarea şi înmuierea ţesuturilor atacate. Ca rezultat plantele, începând de la vârf, se ofilesc şi cad la pământ. Pieirea plantei în întregime survine după 15-16 zile de la infectarea ei. În condiţii de umiditate înaltă şi temperaturi moderate, boala poate ataca frunzele şi fructele. Pe aceste organe se formează pete mari, umede, brune, iar mai apoi scleroţi negri. Frunzele putrezesc, iar fructele se înmoaie şi cad. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum = Whetzelinia sclerotiorum din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Sclerotiniaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, ramificate, albicioase, care se dezvoltă atât intra-, cât şi extramatrical. În ciclul de dezvoltare ciuperca formează scleroţi, care rezistă mai mulţi ani în sol şi constituie sursa principală pentru producerea infecţiilor primare, fără a se exclude însă rolul miceliului din resturile vegetale. Scleroţii germinează numai în sol umed, la temperaturi moderate, formând hife miceliene sau apotecii macroscopice pedunculate. În apotecii se găsesc asce care conţin câte 8 ascospori hialini, unicelulari, elipsoidali. Infecţia primară se realizează prin ascospori sau prin miceliu. Patogenul pătrunde în plante în mod activ sau prin răni. De la o plantă la alta infecţia se propagă prin miceliul care se dezvoltă pe rădăcini, atunci când vine în contact cu plantele sănătoase. Ciuperca Sclerotinia sclerotiorum este o specie polifagă şi afectează un număr mare de specii cultivate şi spontane: castraveţi, pepeni, vinete, ardei, salată, ridichi, ţelină etc. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; respectarea cerinţelor igienei culturale; după premergători susceptibili la putregai alb, solul din sere se va schimba sau se va dezinfecta termic ori chimic cu produse precum Dazomet şi Formalină; temperatura şi umiditatea relativă a aerului în spaţiile protejate se vor dirija în aşa mod ca să se creeze condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea ciupercii Sclerotinia sclerotiorum; pentru prevenirea unui atac de putregai alb se recomandă tratamente chimice profilactice; astfel, înainte de plantare cuburile nutritive / ghivecele vor fi udate bine cu soluţie de produse pe bază de carbendazim (Bavistin 50 WP ori Derosal 50 WP în concentraţie de 0,1%) sau pe bază de metil-tiofonat (Topsin M-70 WP – 0,1%); în timpul vegetaţiei, se vor aplica tratamente foliare, la interval de 10-12 zile, cu fungicide pe bază de: Procimidon (Sumilex 50 WP – 0,1%); Iprodion (Rovral 50 WP – 0,1-0,2%); Vinclozolin (Ronilan 50 WP- 0,05 – 0,1%); se va realiza o acoperire cât mai uniformă cu soluţie a plantelor şi mai ales a porţiunii de jos a tulpinilor; după semnalarea atacului în culturile de tomate cu talie înaltă, pe lângă tratamentele 123 aplicate foliar, se va badijona baza tulpinilor pe o lungime de 10-15 cm deasupra solului, cu o pastă moale, obţinută din unul din produsele menţionate în amestec cu pudră de talc şi apă; se vor elimina sistematic plantele puternic atacate; la încheierea culturii resturile vegetale vor fi strânse şi distruse în afara serei. CANCERUL SAU OFILIREA BACTERIANĂ Bakterialnîi rak tomatov (rus.); Bacterial canker of tomato (engl.) Cancerul tomatelor este o bacterioză răspândită în toate zonele cultivatoare, care aduce daune atât în câmp, cât şi în culturi forţate, mai ales când se produc două cicluri anuale de tomate. A fost descrisă pentru prima dată de Smith în anul 1909 în statul Michigan (S.U.A.). Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii pot fi depistate în toate fazele de dezvoltare a plantelor de tomate. Se cunosc două forme de manifestare a cancerului bacterian – difuză şi locală. În cazul formei difuze de dezvoltare a bolii, răsadul se ofileşte şi se usucă. La plantele mature simptomul caracteristic de manifestare a cancerului este ofilirea parţială sau totală a frunzelor şi a copileţilor. Începând din etajele de jos, frunzele se îngălbenesc şi au marginile foliolelor întoarse în jos. Uneori ofilirea foliolelor se manifestă numai pe o parte a frunzei, partea opusă rămânând în stare normală. Procesul de ofilire a plantelor evoluează lent în condiţii favorabile pentru dezvoltarea plantelor şi este mai accelerat în condiţii de secetă şi temperaturi înalte. În secţiune transversală prin tulpini şi peţioluri se observă brunificarea vaselor conducătoare, sub formă de inele punctate sau continui. În condiţii de umiditate înaltă a aerului, pe tulpini şi peţioluri apar striuri verzi-cenuşii, care crapă, formând cancere deschise, cenuşii-negricioase, prin care bacteria poate exuda în exteriorul plantei. Prin vasele conducătoare ale tulpinii infecţia se râspândeşte în pedunculi, fructe, seminţe. În cazul unui atac timpuriu, fructele sunt deformate, rămân mici şi au sămânţa brunificată. În secţiune prin aceste fructe se observă îngălbenirea şi brunificarea fasciculelor de vase. Forma locală a bolii se manifestă pe plantele mature sub aspect de ulcere brune pe fructe, pedicele şi tulpini. În cazul atacurilor locale, pe fructe se formează pete punctiforme, circulare, de culoare întunecată, cu lizieră albă la fructele verzi sau galbenă la fructele roşii. Această formă de manifestare a bolii este cunoscută sub denumirea de “ochi de pasăre”. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Corynebacterium michiganense pv. michiganense = Clavibacter michiganense pv. michiganense din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria are formă bacilară, este Grampozitivă, imobilă, cu dimensiuni de 0,7-1,2 x 0,6-0,7 µ. În timpul iernii agentul 124 patogen rezistă în resturile vegetale, în seminţe şi pe suprafaţa lor. De la o plantă la alta, în timpul vegetaţiei, bacteria este diseminată prin intermediul picăturilor de apă, prin vânt, insecte, unelte de muncă etc. Pătrunderea infecţiei în plante se realizează prin leziuni ale epidermei şi perişorilor foliari. Bacteriile invadează vasele conducătoare, pe care treptat le închid, cauzând ofilirea frunzelor. În perioadele cu temperaturi ridicate (23-26oC) şi umiditate scăzută a aerului se manifestă forma de atac vascular, iar pe timp mai rece (19-21oC) şi umiditate abundentă predomină forma de atac pe fructe. În cazul atacurilor timpurii, pier până la 96,6% din plante, iar la un atac mai tardiv - până la 38,4%. Pierderile de producţie se ridică, în cazul atacurilor precoce, până la 60%. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea tomatelor peste 3-4 ani; pregătirea seminţelor din câmpuri neinfectate şi din fructe sănătoase; folosirea de sămânţă neinfectată; tratarea termică sau chimică a seminţelor cu produse omologate; dezinfectarea inventarului, încăperilor şi solului din sere, ţinându-se cont de efectul fitotoxic al produselor folosite şi perioada de refacere a microflorei antagoniste din sol; nimicirea răsadului infectat; în câmpurile semincere se vor smulge şi se vor nimici plantele bolnave; lucrările culturale se vor face pe timp uscat; pentru preîntâmpinarea infecţiilor secundare, se recomandă tratamente cu produse pe bază de cupru; după terminarea vegetaţiei, este necesară încorporarea resturilor vegetale în sol. PĂTAREA NEAGRĂ BACTERIANĂ Ciornaia bakterialnaia piatnistosti tomatov (rus.); Bacterial spot of tomato (engl.) Este una dintre cele mai periculoase boli ale culturilor irigate de tomate. Patografia bolii. Atacă plantele în toate fazele de dezvoltare. Simptomele bolii se manifestă pe organele aeriene. În faza de plantule, pe cotiledoane apar pete circulare mici (2-4 mm), de culoare verde-gălbuie. Ţesuturile atacate se brunifică şi se necrozează. La plantele mature, în câmp boala atacă frunzele şi fructele, mai rar tulpinile şi florile. Pe frunze se formează pete mici, circulare sau unghiulare, uleioase, de culoare verde închisă, mai târziu negre, înconjurate de o lizieră galbenă. Ţesuturile atacate crapă, frunzele devin sfărâmicioase, uneori foliolele se răsucesc. În condiţii de umiditate înaltă, pe petele de pe frunze apare exudatul bacterian, care uscându-se formează o pojghiţă subţire. Pe tulpini şi peţioluri sunt evidente pete alungite, suberificate, ulterior în formă de crăpături. Simptome asemănătoare pot fi depistate şi pe organele florale. Pe fructele verzi, mai frecvent în jurul pedunculilor, apar pete mici (2-3 mm), proeminente, de 125 culoare închisă, cu aspect de vezicule pline cu exudat. Mai târziu epiderma care acoperă veziculele crapă, lăsând în fructe ulcere cu marginile suberificate. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Xanthomonas campestris pv. vesicatoria = Xanthomonas vesicatoria din cl. Eubacteria, ord. Pseudomonodales. Este o bacterie Gram-negativă, bacilară, mobilă, de 1,1-1,5 x 0,6-0,7 µ, cu un flagel amplasat polar. Peste iarnă agentul patogen rezistă în resturile vegetale infectate şi pe seminţe, care se contaminează în timpul extragerii lor din fructe. De la o plantă la alta, în timpul vegetaţiei, se transmite prin picăturile de ploaie, insecte şi cu ajutorul vântului. Bacteriile pătrund în plante prin stomate şi leziuni produse de particule de nisip antrenate de vânt. În interiorul organelor atacate bacteriile se răspândesc intercelular. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 24-30oC, ploi abundente, irigare prin aspersiune, vânturi puternice. În afară de tomate, boala poate ataca ardeii, gogoşarii, vinetele, unele specii spontane din Solonaceae şi alte familii botanice. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; folosirea de sămânţă provenită din culturi neatacate, tratarea termică (50oC timp de 10 min.) sau chimică a seminţelor cu produse omologate; evitarea irigării prin aspersiune; începând din faza de răsad, se recomandă tratamente chimice cu preparate cuprice sau cu alte fungicide omologate; după recoltare resturile vegetale vor fi încorporate în sol prin arătură de toamnă. STOLBURUL TOMATELOR Stolbur tomatov (rus.); Stolbur disease (engl.) Este o boală păgubitoare pentru culturile târzii de tomate, mai ales în anii secetoşi, când se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea vectorului. Patografia bolii. Boala se manifestă în a doua jumătate a vegetaţiei. Plantele atacate au creştere slabă şi un frunziş sărăcăcios. Pe tulpini lăstarii sunt amplasaţi sub un unghi mai ascuţit decât la plantele neinfectate. Frunzele sunt mici, cu marginile întoarse în sus, de culoare violacee din cauza acumulării antocianului. Un simptom caracteristic al stolburului se observă la flori. Sepalele sunt alungite şi concrescute între ele, formând un caliciu tubular care dă florilor un aspect de clopoţel. Pistilul şi staminele sunt deformate sau lipsesc. La petale se observă fenomenul de clorantină. Florile infectate rămân sterile şi nu leagă fructe. Dacă fructele au reuşit să se formeze înainte de infectarea plantei, ele rămân mici, au culoare portocalie, sunt tari, lemnoase din cauza unui conţinut prea mare de ţesuturi mecanice şi devin necomestibile. Agent patogen. Boala este provocată de micoplasma Chlorogenus 126 australiensis var. stolbur din cl. Mollicutes, ord. Mycoplasmatales, fam. Mycoplasmataceae. Particulele micoplasmei au formă sferică sau neregulată, dimensiunile pot fi diferite. Micoplasma rezistă peste iarnă în rădăcinile plantelor rezervatoare de infecţie, precum Convolvulus arvensis, Cyrsium arvense etc. În condiţii naturale agentul patogen se transmite prin cicada Hyalesthes obsoletus. Cicada iernează sub formă de nimfă în zona rădăcinilor plantelor rezervatoare. În prima jumătate a vegetaţiei insecta migrează (iunie – iulie) la solonacee, pe care le infectează. Peste 2-3 săptămâni simptomele stolburului devin evidente. În plantaţiile rare frecvenţa atacului de stolbur este mai mare. În afară de tomate, stolburul atacă cartoful, ardeii, vinetele, tutunul. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; nimicirea buruienilor rezervatoare de infecţie; plantarea cât mai timpurie sau semănatul direct în câmp al tomatelor; evitarea golurilor în plantaţii; de la începutul migrării cicadei, se recomandă tratamente chimice cu insecticide sistemice omologate. MOZAICUL TOMATELOR Mozaika tomatov (rus.); Tobacco mosaic virus in tomatoes (engl.) Mozaicul este cea mai răspândită viroză în teren protejat, cunoscută în toate ţările cultivatoare de tomate. Frecvenţa atacului în sere şi solarii poate ajunge la 100%, ceea ce determină pierderi considerabile de producţie. Simptome. Semnele patografice ale bolii sunt în funcţie de tulpina virusului, condiţiile climaterice, soiul cultivat, vârsta plantei şi pot fi foarte variate. Mozaicul comun al tomatelor. Se manifestă prin mozaic verde sau verdedeschis. Foliolele sunt deformate, mici, rigide. Modificările suferite de plantă sunt cu atât mai grave, cu cât atacul este mai timpuriu. Fructele nu manifestă simptome tipice, însă sunt mai mici şi mai puţine la număr. Tulpina comună Marmar tabaci var. vulgare nu produce necroze pe organele aeriene. Stricul simplu al tomatelor sau “ necroza de iarnă”. Atacă frunzele, tulpinile şi fructele plantelor mature. Pe organele aeriene apar pete brun-negricioase, necrotice, sub formă de striuri de mărime diferită. Fructele atacate se coc mai târziu, având la maturitate un colorit neuniform. Aceste simptome sunt cauzate de Marmor tabaci var. canadense. Stricul dublu al tomatelor. Este cauzat de Marmor tabaci var. siccans împreună cu virusul X al cartofului. Se caracterizează printr-o necrozare gravă a organelor aeriene, care duce la frângerea tulpinilor şi uscarea plantelor în întregime. Frunzele prezintă pete necrotice, brune, de formă neregulată, adâncite în ţesuturi. Mozaicul aucuba la tomate. Este cauzat de o tulpină galbenă a virusului 127 mozaicului tutunului de tip “tomato”. Foliolele se încreţesc, devin aspre şi se acoperă cu pete colorate galben-deschis, mai târziu aproape albe. Frunzele astfel atacate se aseamănă cu cele ale plantei Aucuba japonica. Simptomele necrotice lipsesc. Distorsiunea tomatelor. Simptomele sunt determinate de tulpini verzi de tip “tomato” (Marmor tabaci var. deformans). Atacul se caracterizează printr-o atrofiere aproape totală a foliolelor şi transformarea frunzelor în nişte formaţiuni filiforme. Brunificarea internă a fructelor. Această formă a bolii este cauzată de Marmor tabaci var. plantaginis. Simptomul tipic constă în brunificarea vaselor conducătoare ale fructelor, care se observă în secţiune. Pe suprafaţa lor pot apărea pete de formă neregulată, albicioase, gălbui sau de culoarea bronzului, situate în zona cavităţii pedunculare a fructelor. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Marmor tabaci = Nicotiana virus 1. Particulele de virus au formă de bastonaşe drepte, de 15 x 300 nm. Temperatura de inactivare în suc este cuprinsă intre 88-92oC, iar în frunze uscate - 150oC. Diluţia limită este în jur de 1:1000 000. În frunze uscate îşi păstrează capacitatea de infectivitate peste 20 ani. În afară de tutun şi tomate, virusul atacă ardeii, vinetele, salata, precum şi numeroase specii de solonacee din flora spontană. Virusul se păstrează în resturi vegetale, în sol, pe pereţii şi construcţiile interne ale serei, în ţigări, pe sămânţă şi în sămânţă. Se transmite pe cale mecanică prin inocularea de suc, prin contactul dintre plante, cu mâinile şi uneltele de muncă, prin sămânţă. Infecţia este favorizată de umiditate excesivă, luminozitate redusă şi fertilizare unilaterală cu azot. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; respectarea cerinţelor igienei culturale; la sfârşitul fiecărui ciclu de cultură, se adună şi se distrug resturile vegetale; solul din sere se schimbă ori se tratează termic sau chimic; părţile interioare ale serei se vor spăla bine cu un jet de apă, apoi se vor dezinfecta cu formalină de 3%, fosfat trisodic de 3% sau cu sodă caustică de 2%; sămânţa se va dezinfecta cu acid clorhidric 20%, fosfat trisodic 15%, permanganat de potasiu 1%, cu imersie de 10-30 min., după care se spală sub robinet şi se usucă; sămânţa poate fi devirozată şi prin termoterapie (3 zile la 70oC sau 24 ore la 80oC). BOALA PETELOR DE BRONZ Bronzovosti tomatov (rus.); Tomato spotted Wilt, Pineapple yellow spot, Pineapple side rot (engl.) Boala petelor de bronz este o viroză foarte răspândită a tomatelor, care produce pagube importante la culturile din sere şi câmp. A fost semnalată pentru prima dată în Australia în 1915. 128 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, tulpini, fructe. Pe frunzele de jos şi de la mijlocul plantelor apar pete mici, circulare, portocalii, mai târziu de culoare întunecată. În cazul unui atac puternic, frunzele capătă o culoare asemănătoare cu bronzul, se ofilesc şi se usucă. La frunzele din vârful plantelor ofilirea începe de la foliolele apicale şi se extinde spre bază. Pe tulpini şi peţioluri boala se manifestă sub formă de pete şi striuri necrotice de culoare brună. Ritmul de dezvoltare a plantelor bolnave este încetinit. Pe fructele în curs de creştere virusul produce pete brune-negricioase şi provoacă mumificarea lor. La fructele mature se observă înălbirea sau îngălbenirea ţesuturilor sub formă de desene inelare, concentrice. Pe sectoarele atacate epiderma se brunifică şi se necrozează. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Lycopersicum virus 3 = Lethium australiense var. tipicum. Particulele de virus sunt sferice, cu diametrul de 90-120 nm. Temperatura de inactivare este între 40-48oC, rezistenţa in vitro 1-6 ore, diluţia limită 1:100 000. În afară de tomate, virusul atacă tutunul, ardeiul, vinetele, salata, ţelina, spanacul, cartoful, mazărea, crizantemele etc. De la un an la altul virusul rezistă în multe specii de buruieni din genurile Convolvulus, Urtica, Malva, Plantago, Datura ş.a. În natură virusul se răspândeşte cu ajutorul diferitelor specii de tripşi: Thrips tabaci, Frankliniella nigripes, Frankliniella occidentalis, Frankliniella fusca etc. Peste iarnă virusul rezistă şi în corpul vectorilor. Perioada de incubaţie a virusului este de 7-20 zile de la hrănirea vectorului infectat pe planta sănătoasă. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la boală; respectarea cerinţelor igienei culturale; cultivarea tomatelor în compartimente aparte, lipsite de plante ornamentale susceptibile; se va duce o luptă permanentă cu buruienile pe terenul din apropierea serelor; eliminarea şi distrugerea plantelor bolnave; după fiecare ciclu de cultură, resturile vegetale se scot şi se distrug în afara serei; în scopul nimicirii vectorilor, între cicluri încăperile serei se vor dezinfecta cu fumiganţi (brichete de sulf – 40 g/m3); în câmp deschis se vor face tratamente chimice împotriva vectorilor cu insecticide omologate. ASPERMIA Virusnaia aspermia tomatov (rus.); Aspermy disease of tomato (engl.) Aspermia este o viroză periculoasă cunoscută în multe ţări producătoare de tomate, întâlnită atât în spaţii protejate, cât şi în câmp. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă printr-o oprire 129 bruscă a creşterii axului central al tulpinii, ceea ce are ca urmare o creştere masivă a lăstarilor laterali. Frunzele rămân mici, sunt deformate, distorsionate, cu un mozaic verde închis. Plantele atacate au un aspect tufos. În cazuri grave, pe partea inferioară a foliolelor se formează enaţiuni. Plantele atacate formează fructe mici şi deformate, fără seminţe. Lipsa de sămânţă este o urmare a polenului anormal, care se formează datorită intervenţiei virusului în procesul diviziunii reducătoare. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Lycopersicum virus 7. Serologic virusul este înrudit cu virusul mozaicului castraveţilor şi cu cel al crizantemelor. Particulele virotice au formă sferică, cu diametrul de 20 nm. Se inactivează la temperaturi de 50-55oC în suc după 48 de ore la o diluţie limită de peste 1:1000. Virusul nu se transmite prin sămânţă. În natură se răspândeşte prin intermediul diferitelor specii de afide: Myzus persicae, Culoradon rufomaculata, Aulacorthum pseudosolani, Pyrethromyzus sanborni etc. În afară de tomate, virusul mai infectează ardeiul, salata, spanacul, crizantemele ş.a. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; în sere se va face izolarea culturilor de tomate de alte culturi, mai ales de cele de crizanteme, care pot fi infectate de acest virus; se vor elimina plantele infectate şi se vor distruge în afara serei; combaterea vectorilor cu insecticide sistemice omologate. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor tomatelor În spaţii protejate Obţinerea unor producţii constante şi rentabile de legume este posibilă prin aplicarea unui complex de măsuri tehnologice, dintre care cele de protecţie fitosanitară având un rol hotărâtor. Aceasta cu atât mai mult cu cât factorii de mediu din spaţiile protejate, necesari pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, sunt, în acelaşi timp, favorabili apariţiei şi evoluţiei atacului diferiţilor agenţi patogeni. Prin urmare, este utilă cunoaşterea agenţilor patogeni cu impact economic, respectiv a celor care atacă plantele de tomate în spaţiile protejate, a simptomelor produse, a măsurilor şi mijloacelor de prevenire şi combatere a lor. Criterii de amplasare. Solariile şi serele sunt destinate producerii legumelor în perioadele răcoroase ale anului, de aceea, indiferent de mărimea lor, ele trebuie să fie amplasate pe cele mai corespunzătoare terenuri, bine adăpostite de vânturi, cu suprafaţa plană sau puţin înclinată spre sud, sud-est, sud-vest, cu soluri uşoare 130 şi permeabile, cu nivelul apelor freatice mai jos de 1,5-2,5 m. Terenurile cu soluri grele, umede şi reci favorizează dezvoltarea unor ciuperci de sol, aşa ca Pythium sp., Rhizoctonia sp. etc. Gospodăria de sere şi solarii va fi amplasată cât mai departe de uscătoriile şi depozitele de păstrare a tutunului, pentru a preveni o eventuală infectare a legumelor cu virusul mozaicului tutunului. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi. În cultura tomatelor în sere şi solarii se vor folosi numai hibrizi specializaţi, care trebuie să corespundă mai multor cerinţe: să prezinte rezistenţă genetică la cât mai multe boli cu etiologie diferită; să fie uşor adaptabili la condiţiile naturale de lumină şi, în mod deosebit, la influenţa defavorabilă a intensităţii reduse a luminii asupra înfloririi şi creşterii plantelor; să fie cât mai precoce, oferind o producţie timpurie cât mai ridicată; fiecare inflorescenţă să realizeze cât mai multe fructe cu aspect comercial. Dezinfecţia solului şi a corpului serei. În solul din sere şi solarii se pot permanentiza o serie de agenţi patogeni, aşa ca: Nicotiana virus 1, Clavibacter michiganense, Phytophthora parasitica, Fusarium oxysporum, Verticillium albo-atrum, Pythium de baryanum, Sclerotinia sclerotiorum etc. Pentru distrugerea acestor patogeni periculoşi, este necesar ca în spaţiile protejate solul să se schimbe în fiecare an sau să fie supus termoterapiei ori chimioterapiei. Înainte de tratarea solului, se defrişează cultura anterioară. Toate plantele se smulg cu rădăcină, se scot afară şi se nimicesc. Dezinfecţia solului se face vara, între ciclurile I-II de cultură. Înainte de dezinfecţie, solul se afânează până la adâncimea de 30-40 cm, umiditatea se aduce la 50%, iar temperatura solului între 15-25oC. Dezinfectarea termică a solului se face cu vapori de apă supraîncălziţi. Metoda constă în ridicarea temperaturii solului în limite letale pentru agenţi patogeni, care însă distruge numai parţial microflora din sol. Majoritatea paraziţilor vegetali pier la temperaturi de 50-70oC după o expunere de 10-60 minute. Pentru a avea un efect garantat, din momentul în care temperatura solului la 30 cm adâncime este de 80oC, durata tratamentului va fi de 60-120 min., uneori şi mai mult. Temperatura vaporilor la punctul de distribuire trebuie să fie de 135-140oC. Temperatura în sol nu trebuie să depăşească 100oC, deoarece în aşa condiţii are loc distrugerea totală a microflorei, iar ca urmare se va produce reinvadarea solului cu agenţi patogeni din straturile mai adânci. După închiderea robinetului de distribuire a aburilor, prelata se va lăsa încă 2 ore. După ridicarea prelatei, terenul se va lăsa deschis timp de 10-15 zile pentru refacerea microflorei utile. Dezinfectarea chimică a solului se face cu produse fumigante şi penetrante care au spectrul universal de acţiune asupra organismelor nocive. Aceste produse pot fi condiţionate sub formă lichidă, de granule, gaze etc. Metoda de aplicare a produsului depinde de forma lui preparativă. Preparatele granulate şi pulberile se 131 încorporează cu freza la 25-30 cm adâncime (Dazomet 90G - 50 g/m2 aplicat cu 3 săptămâni înainte de semănat). Produsele lichide se introduc în sol cu maşini prevăzute cu dispozitive de închidere a distribuitorului de lichid, pentru a preveni pierderea vaporilor toxici în atmosferă. Înainte de utilizarea preparatelor lichide, se face udarea solului cu 7 l/m2 de apă. După introducerea preparatelor în sol (Karbation - 120 ml/m2; Formalină - 2 l/m2), solul se acoperă cu prelată sau cu peliculă groasă pentru 12-15 zile. Aerisirea solului se face cu freza după deschiderea serei. Pentru evitarea reinfectării solului, la intrarea în sere se instalează dezinfectoare cu soluţie de 2% de sulfat de cupru sau de Dithane M-45, care se împrospătează de 2 ori în săptămână. În afară de sol, se vor dezinfecta uneltele de muncă, construcţiile interne şi corpul serei. Uneltele de muncă se dezinfectează cu: emulsie de var stins şi cherosină (la 10 l/apă se adaugă 800 g de var stins şi 400 g cherosină); clorură de calciu (la 10 l/apă se iau 400 g clorură de calciu); formalină de 2% - 1 l/m2. Uneltele de muncă şi inventarul se adună în grămadă, se stropesc şi se acoperă pe timp de 4 zile cu prelată pentru sudaţie. Construcţiile interne se stropesc cu produsele menţionate mai sus, apoi se face dezinfectarea corpului serei cu formalină 250 g la 100 l/apă sau prin arderea brichetelor de sulf 30-40 g/m3 de încăpere. Asigurarea materialului biologic. La înfiinţarea culturilor de tomate în sere şi solarii, se vor folosi numai seminţe procurate din reţeaua autorizată, care garantează originea şi calitatea lor. Se ştie că prin sămânţă se transmit aşa patogeni periculoşi ai tomatelor ca: Clavibacter michiganense, Alternaria porri, Cladosporium fulvum, Fusarium oxysporum, Phytophthora parasitica, VMT etc. De aceea, pentru a fi siguri că sămânţa este liberă de infecţie, este necesară tratarea termică sau chimică a acesteia. Astfel, împotriva VMT, bacteriilor şi ciupercilor parazite pe tomate, sămânţa se va trata termic cu aer cald 24 ore la 80oC sau 72 ore la 70oC. Împotriva bolilor cauzate de ciuperci, sămânţa se poate trata cu TMTD 80 WP - (8 g/kg). Pentru nimicirea infecţiei virotice, sămânţa se tratează în acid clorhidric de 20% timp de 30 min. sau în soluţie de KMnO4 de 1% timp de 10 min., după care se spală sub robinet şi se usucă. În scopul distrugerii infecţiei bacteriene, în procesul de extragere a seminţelor la 1 kg de pulpă se adaugă 12,5 g HCl de 1% şi 6 g de pectinază, timp de 24 ore. Împotriva putrezirii rădăcinilor, putregaiului alb şi cenuşiu, fuzariozei, verticiliozei şi ascohitozei, se recomandă tratarea seminţelor cu Trihodermin BL - 5-6 g/kg sau cu Rizoplan - 20 ml/kg de sămânţă. Pentru prevenirea putrezirii şi căderii răsadului, în serele-înmulţitor se vor respecta parametrii de temperatură şi umiditate a aerului. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor. La înfiinţarea culturilor de tomate în sere şi solarii se vor respecta: epoca de plantare, schema de plantare şi desimea 132 optimă a plantelor. Culturile prea dese favorizează dezvoltarea unor aşa boli ca mana, cladosporioza, ascohitoza, alternarioza etc. Afânarea superficială a solului se efectuează în sere şi solarii de câte ori este necesar pentru aerisirea solului şi combaterea buruienilor. Irigarea are ca scop menţinerea umidităţii în sol la nivel de 50-60% din c.c.a. până la legarea fructelor şi 60-70% în perioada de creştere a fructelor. Atât excesul cât şi deficitul de apă favorizează dezvoltarea bolilor infecţioase şi neinfecţioase ale tomatelor. Prin defoliere, începând de la baza plantelor, se înlătură frunzele moarte, îmbătrânite, îngălbenite şi atacate de boli. Prin acestă operaţie se îmbunătăţeşte şi circulaţia aerului la nivelul solului, care favorizează omogenizarea aerului în seră în ceea ce priveşte temperatura, umiditatea şi conţinutul de CO2. Dirijarea factorilor de mediu. Patogenii care atacă tomatele, în funcţie de cerinţele ecologice, pot fi diferiţi. La umiditate de peste 90-95% şi temperaturi relativ scăzute (12-18oC) se dezvoltă ciupercile Phytophthora infestans şi Botrytis cinerea. În condiţii de temperatură ridicată şi umiditate relativ scăzută se dezvoltă puternic Leveilllula taurica. Patogeneza bolilor cauzate de Fusarium oxysporum, Phytophthora parasitica şi Clavibacter michiganense este favorizată de umiditate sporită şi temperaturi înalte ale aerului şi solului. Cunoaşterea acestor condiţii este foarte importantă din punct de vedere al posibilităţii de dirijare a factorilor de mediu în scopul creării unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea diferiţilor agenţi patogeni. La cultura de sere dirijarea temperaturii urmăreşte asigurarea unui nivel de 20-22oC în primele 8-10 zile după plantare, apoi 16oC noaptea şi 18-20oC în zilele cu cer acoperit sau 20-22oC în zilele cu cer senin. Se va urmări ca umiditatea relativă a aerului să se menţină între 75-85%. Prin aerisiri corespunzătoare ale încăperilor serelor şi solariilor se face corectarea umidităţii şi temperaturii aerului în direcţia defavorizării condiţiilor pentru dezvoltarea agenţilor patogeni. Igiena culturală. În timpul vegetaţiei, în culturile protejate se va acorda o atenţie permanentă măsurilor de igienă culturală. Plantele infectate de viroze, traheomicoze, traheobacterioze, mană, putregai cenuşiu se smulg şi se elimină din culturi. Uneltele de muncă se vor dezinfecta cu fosfat trisodic de 3% sau cu soluţie de sulfat de cupru de 2% pentru prevenirea răspândirii infecţiei de la plantele bolnave la cele sănătoase. Chimioterapia. În timpul vegetaţiei, tratamentele chimice se vor aplica ori de câte ori este necesar. Împotriva bacteriozelor, manei, alternariozei, cladosporiozei, septoriozei şi altor boli de tipul pătare se recomandă tratamente preventive cu zeamă bordoleză de 1% (6-8 kg/ha sulfat de cupru), Champ 77 WP - 2,5-3,0 kg/ha, Cuproxat SC – 3,0-4,0 l/ha ş.a., ţinându-se cont de timpul de pauză. Peste 10 zile de la plantare şi la interval de 25-30 zile, împotriva manei de sol, fuzariozei şi 133 verticiliozei se vor face tratamente la sol cu Benlate, Fundazol, Derosal, Bavistin 0,05-0,1% sau Previcur 607 - 0,15%, câte 0,5 l suspensie la o plantă. La apariţia simptomelor de făinare, se recomandă tratamente cu sulf coloidal sau praf umectabil – 0,4% (2,0-0,4 kg/ha), Kumulus DF – 0,4% (3,0 kg/ha) etc. Bioterapia. Împortiva bolilor de tipul putrezirea rădăcinilor, putregaiului alb şi cenuşiu, verticiliozei şi ascohitozei se recomandă utilizarea preparatului biologic Trihodermin BL 15 mlrd. sp./g (tratarea seminţelor 5-6 g/kg; încorporarea în sol înainte de semănat 15-20 g/m2; introducerea în ghivecele cu turbă şi gunoi de grajd la răsădirea plantelor - 0,5-1,0 g /ghiveci/plantă; stropirea în perioada de vegetaţie, 2-3 tratamente cu interval de 10-12 zile, 4,0-8,0 g/m2; stropirea plantelor în regiunea coletului cu suspensie de 0,5%, 0,3 l/plantă). În câmp deschis Alegerea terenului. Culturile de tomate în câmp deschis se cultivă cu succes pe terenuri cu soluri relativ uşoare, permeabile, cu textură nisipo-argiloasă sau argilo-nisipoasă, cu reacţia cuprinsă între 5,5 – 7,5, bine fertilizate cu îngrăşăminte minerale şi organice. Se vor evita terenurile cu soluri grele, compacte, cu exces de umiditate, care predispun plantele la atacul unor agenţi patogeni din sol, cum ar fi: Fusarium oxysporum, Rhizoctonia solani, Pythium de baryanum etc. Izolarea teritorială a tomatelor faţă de culturile de ardei, vinete, cartof, castraveţi la minimum 500 m din cauza unor patogeni comuni, cum ar fi: Phytophthora infestans, Alternaria solani, Cucumis virus 1 ş.a. Rotaţia culturilor. În scopul prevenirii transmiterii prin resturi vegetale şi prin sol a bolilor, se recomandă ca tomatele să revină pe aceeaşi solă peste cel puţin 3-4 ani. Se va evita rotaţia cu alte solonacee, precum şi monocultura. În calitate de culturi premergătoare se recomandă umbeliferele, cruciferele, leguminoasele, cerealele de toamnă şi porumbul pentru siloz. Prelucrarea şi fertilizarea solului se va face conform cerinţelor tehnologiei de cultivare a tomatelor în teren descoperit. Dozele exagerate de îngrăşăminte organice şi minerale predispun plantele la atacul cu patogeni din sol. Întreţinerea culturilor. În timpul plantării în câmp, se vor înlătura plantele de răsad cu simptome ale unor boli infecţioase. De menţionat că irigarea prin aspersiune favorizează extinderea atacului de Xanthomonas campestris pv. vesicatoria, Pseudomonas syringae pv. tomato, Clavibacter michiganense pv. michiganense, Phytophthora infestans etc. În culturile de tomate vor fi distruse buruienile, care pot fi plante gazdă ale unor agenţi patogeni ultramicroscopici. Solul va fi afânat prin cultivări şi prăşile mecanice. Concomitent se nimicesc plantele infectate de viroze, stolbur şi ofilire bacteriană. 134 Chimioterapie. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, în culturile de tomate din câmp se recomandă tratamente chimice profilactice. Pentru reducerea extinderii atacului de Xanthomonas campestris pv. vesicatoria, Clavibacter michiganense pv. michiganense, Pseudomonas syringae pv. tomato, Phytophthora infestans, Phytophthora parasitica, Alternaria solani, Septoria lycopersici, Cladosporium fulvum ş.a. sunt eficace tratamentele cu produse cuprice, cum ar fi: Sulfat de cupru (6-8 kg/ha în componenţa zemii bordoleze), Cuproxat SC - 3-4 l/ha, Bouille Bordelaise – 4,0 kg/ha, Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4-3,2 kg/ha. Împotriva manei şi alternariozei se utilizează produsele Ordan SP - 2,5-3,0 kg/ha, Metaxil SP - 2,0-2,5 kg/ha ş.a. La apariţia simptomelor făinării, se recomandă tratarea culturilor cu produse pe bază de sulf sau cu Trifmine 30 WP - 0,5-1,0 kg/ha. În toate cazurile de aplicare a produselor chimice, se va ţine cont de termenul ultimului tratament până la recoltare. După terminarea recoltării se recomandă introducerea resturilor vegetale sub brazdă prin arătură adâncă de toamnă. BOLILE ARDEIULUI PUTREZIREA FRUCTELOR ŞI TULPINILOR Gnili plodov i steblei, fitoftoroz perţa (rus.); Root rot of peppers, Blight of peppers (engl.) Putrezirea fructelor şi a tulpinilor de ardei este o boală periculoasă la culturile din teren adăpostit. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se pot manifesta în toate fazele de dezvoltare a plantelor de ardei, mai frecvent pe fructe şi tulpini. La un atac timpuriu, în faza de răsad, boala se poate manifesta sub formă de putrezire a rădăcinilor şi coletului, mai ales în cazul infecţiei mixte. Pe fructele verzi, mai rar pe cele în curs de coacere, începând cu zona pedunculului, se formează pete hidrozate, solitare, de culoare verde-închis, care mai apoi se decolorează şi devin galbene. Treptat petele se usucă şi se adâncesc în ţesuturi. La o umiditate înaltă a aerului sectoarele atacate se acoperă cu un mucegai fin albicios, alcătuit din conidiofori şi conidii. Uneori învelişul de pe suprafaţa petelor are culoare întunecată din cauză că sunt invadate de ciuperca Alternaria capsici-annui. La fructele atacate infecţia nimereşte şi pe seminţe, care sunt colorate în brun. Din fructe miceliul pătrunde prin pedunculi în lăstari, cauzând ofilirea şi uscarea părţii superioare (Planşa III). Pe tulpini mana se manifestă, ca şi la tomate, sub forma unui inel lat de culoare verde-închis, apoi brună. Sectorul atacat se subţiază, tulpinile se rup uşor şi cad. Pe frunze apar pete asemănătoare cu cele produse de ciuperca Phytophthora 135 infestans la tomate. Pe partea inferioară a frunzelor petele se acoperă, mai ales la periferii, cu fructificaţia asexuată a ciupercii sub formă de mucegai fin, albicios. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phytophthora capsici din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Corpul vegetativ al patogenului este un sifonoplast alcătuit din hife ramificate, hialine, neseptate, care se dezvoltă intramatrical, inter- şi intracelular. Pe miceliu se formează conidiofori simpli sau ramificaţi, care ies prin stomate şi poartă conidii ovoide, hialine, de 35-100 x 21-56 µ. Conidiile germinează la umiditate înaltă, formând zoospori biflagelaţi sau filamente de miceliu. La înmulţirea sexuată, patogenul formează oospori bruni, cu membrana îngroşată, de 25-35 µ în diametru, care servesc ca organe de rezistenţă. Ciuperca se poate transmite de la un an la altul prin seminţele provenite din fructe infectate şi prin resturile de plante bolnave rămase în sol. De la o plantă la alta infecţia se transmite prin picături de apă şi curenţi de aer. Ciuperca Phytophthora capsici este o specie polifagă şi, în afară de ardei, poate ataca tomatele, vinetele, morcovul, pepenii, castraveţii ş.a. Boala este favorizată de umiditatea aerului de peste 80% şi temperaturi înalte (30-31oC). Putrezirea fructelor poate fi produsă şi de ciuperca Phytophthora parasitica care, spre deosebire de Phytophthora capsici, nu atacă tulpinile plantelor de ardei, iar în ciclul de dezvoltare formează şi clamidospori. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; respectarea cerinţelor igienei culturale; nu se va reveni cu cultura ardeilor în acelaşi compartiment al serei la două cicluri succesive; dezinfecţia spaţiului de seră, a amestecului de pământ pentru răsad şi pentru cultura ardeilor; pentru obţinerea răsadului sănătos se vor folosi numai seminţe recoltate de la plante neatacate; tratarea chimică a seminţelor cu TMTD 80 WP- 3-4 g/kg. La plantare cuburile nutritive vor fi îmbăiate timp de 5 min. în soluţie de Previcur 607 SL-0,15%; în spaţii protejate se va face corectarea umidităţii şi temperaturii aerului în scopul creării unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea ciupercii; în timpul perioadei de vegetaţie, în cazul apariţiei bolii, se vor efectua tratamente la sol cu Previcur 607 SL - 0,2%, câte 0,5 l soluţie la plantă; pentru combaterea bolii pe organele aeriene ale plantelor se vor face tratamente foliare, folosindu-se, prin alternare, fungicidele: Previcur 607 SL - 0,2%, Ridomil MZ 72 WP - 0,25%, zeamă bordoleză 1%, ţinându-se cont de timpul de pauză; după terminarea ciclului de cultură resturile vegetale se vor aduna şi se vor distruge în afara serei. 136 FĂINAREA ARDEIULUI Mucinistaia rosa perţa (rus.); Powdery mildew of peppers ( engl.) Făinarea ardeiului este o boală relativ nouă, care treptat se răspândeşte atât la culturile din spaţii protejate, cât şi la cele din câmp deschis. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor de ardei gras, gogoşar şi ardei iute, mai frecvent pe frunze. Primele simptome apar pe frunzele de la baza plantelor sub formă de pete galbene, cu marginile difuze, de formă diferită, cu dimensiuni de 1,0–3,0 cm. Pe partea inferioară a limbului foliar petele se acoperă cu un înveliş fin, cenuşiualbicios, cu aspect făinos, care constituie miceliul exogen şi fructificaţia asexuată a patogenului. Într-o fază mai avansată a bolii, eflorescenţa albicioasă se extinde şi ocupă suprafeţe mari ori limbul frunzei în întregime. În condiţii favorabile învelişul alb poate fi observat pe peţioluri, sepale, uneori pe fructe tinere. Frunzele atacate se deshidratează, se îngalbenesc în întregime, se ofilesc şi se usucă, începând de la baza plantei. Specializarea histotropă îi permite agentului patogen să se hrănească cu precădere pe frunzele bătrâne, de aceea, de regulă, boala se extinde de pe frunzele de la bază spre cele din etajele superioare. Treptat făinarea produce uscarea şi căderea frunzelor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Leveillula solonacearum f. sp. capsici = Leveillula taurica din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales. Este o specie parazit obligată. Miceliul ciupercii se dezvoltă extramatrical şi intramatrical, întercelular. Pe partea inferioară a frunzelor, prin stomate, ies conidiofori adunaţi câte 2-4 în buchete. Conidioforii sunt septaţi, neramificaţi sau puţin ramificaţi şi poartă terminal câte o singură conidie mare, hialină, ovoid-cilindrică sau fusiformă, de 27-66 x 9-17,5 µ. Fructificaţia sexuată se formează foarte rar în natură, de aceea ciuperca sa adaptat să reziste peste iarnă în resturile vegetale sub formă de conidii şi miceliu. În spaţii protejate făinarea este favorizată de temperaturi cuprinse între 1824oC şi o umiditate relativă a aerului între 70-80%. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; respectarea cerinţelor igienei culturale; în sere şi solarii se va respecta rotaţia culturilor, evitându-se tomatele şi vinetele, care sunt susceptibile la făinare; schimbarea sau dezinfectarea termică ori chimică a solului; aceste măsuri vor fi completate, la necesitate, cu tratamente chimice, folosind produse pe bază de sulf 2-3 kg/ha; la sfârşitul ciclului de cultură, toate resturile de plante vor fi adunate şi distruse în afara serei. 137 OFILIREA ARDEIULUI Uveadanie perţa (rus.); Fusarium blight, Verticillium blight of peppers (engl.) Ofilirea ardeilor este o boală gravă care poate cauza pierderi mari la culturile protejate de ardei gras, unde frecvenţa atacului poate ajunge la 100%. Patografia bolii. Semnele patografice de manifestare a bolii depind, într-o oarecare măsură, de agentul patogen care cauzează boala. În cazul ciupercii Fusarium oxysporum, atacul se manifestă prin ofilirea şi căderea frunzelor inferioare. Pe porţiunea bazală a tulpinii se observă sectoare brune-negricioase, cufundate în ţesuturi, care înconjoară tulpina de jur împrejur. Ţesuturile atacate putrezesc, provocând o ofilire acută a plantei. La umiditate înaltă a aerului, partea bazală a tulpinii se acoperă cu un înveliş albicios, care reprezintă fructificaţia asexuată a ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltare, boala provoacă înmuierea rădăcinilor. Scoarţa se descompune, iar ţesuturile lemnoase au culoare cenuşie închisă. În secţiune prin tulpină se constată că fasciculele vaselor conducătoare sunt brunificate şi astupate cu tile şi gome. Atacul de Verticillium albo-atrum apare în a doua jumătate a lunii iulie şi se manifestă prin ofilirea frunzelor din etajele inferioare, mai târziu şi a celor din partea superioară a plantelor. Frunzele ofilite cad, rămân numai câteva frunze în vârful plantei, care au culoare galbenă-verzuie şi marginile răsucite în sus. Plantele atacate au creştere slabă, se ofilesc şi se usucă în întregime. În secţiune prin tulpini şi rădăcini se observă că ţesuturile lemnoase sunt colorate în galben-cenuşiu. Agent patogen. Boala este provocată de ciupercile neperfecte Fusarium oxysporum var. vasinfectum şi Verticillium albo-atrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Caracterele biologice ale agenţilor patogeni şi epidemiologia bolii sunt descrise în compartimentul “Bolile tomatelor”. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; respectarea cerinţelor igienei culturale; dezinfectarea încăperilor serei; după fiecare ciclu de cultură, solul se va dezinfecta pe cale termică (70-80oC timp de o oră) sau prin metoda chimică, utilizând produsele Basamid 98 G sau Dazomet 90 G (500 kg/ha); răsadurile vor fi tratate în momentul plantării prin îmbăierea rădăcinilor într-un produs carbendazimic; tratarea seminţelor cu TMTD 80 WP - 3-4 g/kg sau cu Trihodermin BL - 5-6 g/kg; se recomandă producerea răsadului în ghivece sau palete, deoarece în acest caz rădăcinile nu se rup în timpul sădirii; în cursul vegetaţiei se vor aplica tratamente preventive la sol, în jurul bazei tulpinii, cu suspensie din fungicidele sistemice: Benlate, Fundazol, Topsin M, Derosal, în concentraţie de 0,05-0,1%, câte 0,5 l la o plantă, sau cu preparatul biologic 138 Trihodermin BL - 1,2-1,5 g/plantă (0,3 l soluţie la o plantă); primul tratament se face la 10 zile după plantare, iar următoarele 2-3 la intervale de 25-30 zile; pe parcursul vegetaţiei se vor face controale fitosanitare pentru eliminarea din cultură a plantelor atacate; după terminarea ciclului de cultură, se vor elimina din seră toate resturile vegetale şi se vor distruge. ALTERNARIOZA ARDEIULUI Aliternarioz perţa (rus.); Alternaria, Early Blight of peppers (engl.) Alternarioza este o micoză foarte răspândită, comună pentru ardei, tomate, vinete şi cartof. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se pot manifesta în toate fazele de dezvoltare. La ardei atacul este mai frecvent pe fructe. Începând de la vârf spre bază, pe fructe apare un înveliş negricios, catifelat (Planşa III). În condiţii de umiditate înaltă fructele pot fi atacate în întregime. Uneori boala se manifestă pe frunzele bătrâne de la baza plantei, sub formă de pete circulare, de culoare întunecată, cu dimensiuni de circa 1 cm în diametru. Pe suprafaţa petelor se observă cercuri concentrice. Datorită intoxicaţiei, ţesuturile din jurul petelor se îngălbenesc. În cazuri foarte rare, împreună cu alte ciuperci parazite facultative din sol, ciuperca Alternaria capsici-annui poate ataca răsadul, provocând brunificarea coletului. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Alternaria porri f. solani din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, de culoare brună, care se dezvoltă intramatrical, intracelular. La înmulţirea asexuată, formează conidiofori simpli, scurţi, unicelulari sau septaţi, de culoare măslinie, aşezaţi în buchete. Terminal pe conidiofori se formează lanţuri din câteva conidii mari, brune, fusiforme, cu numeroase septe transversale şi longitudinale, de 90-200 x 14-21 µ. Peste iarnă rezistă conidiile în resturile vegetale şi miceliul pe suprafaţa seminţelor. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi o diferenţă mare de temperatură noaptea şi ziua. Prevenire şi combatere. Împotriva acestei boli se recomandă aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul alternariozei tomatelor. 139 MOZAICUL COMUN Obîknovennaia mozaika perţa (rus.); Tobacco mosaic virus in pepper (engl.) Mozaicul tutunului la ardei este o boală destul de periculoasă atât în câmp, cât şi la culturile protejate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii pot fi diferite în funcţie de soi şi de condiţiile în care se cultivă ardeiul. În spaţii protejate, mai frecvent în perioada de iarnă, în evoluţia bolii se disting două faze: acută şi cronică. În faza acută plantele stagnează în creştere şi au pe tulpini striuri cenuşii necrotice, care treptat se extind pe lăstari, peţioluri, pedunculi şi fructe, determinând ofilirea şi uscarea unor părţi ale plantelor. Fructele rămân mici, sunt deformate, cu pete brune pe suprafaţă, uneori ele crapă până la seminţe. De obicei, fructele atacate cad, cauzând pierderi de 30-40% din recoltă. Plantele care rezistă fazei acute, în faza cronică prezintă pe frunze simptome de mozaic obişnuit, caracterizat prin pete difuze, de culoare gălbuie. Uneori se formează pete inelare concentrice în apropierea nervurilor. Forma acută se întâlneşte în sere, în lunile de iarnă cu condiţii de luminozitate şi temperatură mai scăzută, pe când forma cronică apare la plantele din spaţii acoperite, în condiţii de lumină abundentă şi temperatură ridicată. În cazul atacului cu tulpini VMT de tip “pepper”, la unele soiuri cultivate în seră, apare simptomul de mozaic galben internervurian (Planşa III). Agent patogen. Boala este provocată de virusul Marmor tabaci = Nicotiana virus 1. Tulpinile virusului mozaicului tutunului care infectează ardeiul sunt în general asemănătoare cu cele ce apar la culturile de tomate, ele constituind principala sursă de infecţie. De la o plantă la alta virusul se răspândeşte prin sol şi prin contactul dintre plante. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; igiena culturală; dezinfectarea termică a solului timp de o oră cu vapori de 92oC la 30-35 cm adâncime; dezinfectarea cu formalină de 1% timp de 5 min. a inventarului din sere; tratarea termică a seminţelor 24 de ore la 80oC; în timpul lucrărilor de copilit, cârnit şi legat, mâinile se vor trata cu fosfat trisodic de 3%; după terminarea ciclului de cultură, resturile vegetale se elimină din sere şi se nimicesc prin ardere. MOZAICUL CASTRAVEŢILOR LA ARDEI Virus ogurecinoi mozaiki, karlikovosti i kustistosti perţa (rus.); Rosette disease, Cucumber mosaic virus in pepper (engl.) Mozaicul castraveţilor la ardei este o boală cunoscută în majoritatea ţărilor care cultivă această plantă în câmp deschis. În spaţii protejate pierderile cauzate de virus sunt mai mici. 140 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă prin piticirea puternică a tulpinilor şi lăstarilor, scurtarea internodurilor şi îndesirea frunzelor. Dacă plantele sunt atacate din faza de răsad, ele ajung la 20-40% din înălţimea normală. Frunzele din vârful plantelor au dimensiuni reduse şi sunt puternic deformate, alungite, ascuţite, de formă asimetrică. La unele frunze se observă clorozarea nervurilor sau pete clorotice pe limb, care dau frunzelor un aspect mozaicat. Pe marginile frunzelor de la baza plantelor apar sectoare de ţesuturi necrozate. Plantele infectate formează fructe mici, deformate, puţine la număr, cu pete de culoare verde-gălbuie pe suprafaţă. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Cucumis virus 1 = Marmor cucumeris. Una dintre tulpinile acestui virus atacă în special ardeiul. Particulele virale au formă sferică, cu diametrul de 35-40 nm. Virusul este foarte sensibil la uscăciune, poate fi inactivat la temperaturi de 60-70oC. Cucumis virus 1 este polifag şi poate ataca peste 200 de specii de plante din 34 familii botanice (castraveţi, ardei, tomate, vinete, tutun, sfeclă, spanac, mazăre, fasole, lupin, pătrunjel, ţelină, morcov, gherghine etc.). Polifagia şi diversitatea patografică se datoresc varaibialităţii mari a virusului, care prezintă numeroase tulpini. De la un ciclu de cultură la altul, virusul rezistă în plantele gazdă perene din câmp sau cele cultivate în sere. În natură virusul se transmite pe cale nepersistentă prin diferite specii de afide, ca Myzus persicae, Myzus ornatus, Doralis fabae, Acyrthosiphon onobrychis ş.a., în total 34 de specii. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; igiena culturală; plantele sensibile la virus (tomate, ardei, castraveţi etc.) se vor cultiva în compartimente separate, izolându-se de plantele ornamentale susceptibile la infecţia de Cucumis virus 1; la plantare se va folosi numai răsad sănătos, liber de infecţie; distrugerea plantelor gazdă spontane din apropierea serelor; eliminarea şi distrugerea plantelor infectate, odată cu depistarea lor în cultură. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor ardeiului Spre deosebire de ardeiul cultivat în câmp, cultura protejată este foarte pretenţioasă faţă de factorii climatici, edafici şi tehnologici, fiind puternic afectată de boli parazitare şi neparazitare, care reclamă măsuri speciale de protecţie. Prevenirea şi combaterea bolilor ardeiului în spaţii acoperite necesită aplicarea unui complex de măsuri profilactice şi terapeutice. Pentru înfiinţarea culturilor de ardei în solarii şi sere, se vor folosi soiuri şi hibrizi specializaţi, cu rezistenţă genetică la principalele boli infecţioase, bine 141 adaptate la condiţii de lumină redusă, cu o precocitate cât mai evidentă pentru obţinerea unor recolte timpurii. Pentru culturile de ardei se vor folosi seminţe procurate din reţeaua autorizată, care garantează autenticitatea hibrizilor şi calitatea seminţelor. Pentru siguranţă, sămânţa se va trata cu TMTD 80 WP-5 g/kg. Împotriva virozelor sămânţa se dezinfectează cu fosfat trisodic 10% prin imersie 30 min., după care se spală sub robinet 15 min. şi se usucă. Înainte de semănat, pentru combaterea ciupercilor din sol, aşa ca Pythium de baryanum, Rhizoctonia solani, Botrytis cinerea, Sclerotinia sclerotiorum, Fusarium oxysporum, Verticillium dahliae etc., sămânţa se va trata cu preparatul biologic Trihodermin BL,15 mlrd.sp./g. - 5-6 g/kg. În sol se păstrează multe specii de agenţi patogeni, de aceea pentru a evita atacul acestora este necesară o dezinfecţie termică sau chimică (vezi compartimentul “Bolile tomatelor”). Pentru prevenirea putrezirii şi căderii răsadului, provocată de Pythium, Rhizoctonia, Phytophthora etc., se vor respecta parametrii de temperatură şi umiditate în scopul creării unor condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea bolii. După plantare se recomandă îndeplinirea la timp şi calitativă a tuturor lucrărilor de întreţinere a culturilor, cum ar fi: asigurarea şi menţinerea densităţii optime a plantelor, udarea, fertilizarea fazială, dirijarea creşterii şi fructificării, defolierea, cârnirea, dirijarea factorilor de mediu. În perioada de vegetaţie se vor respecta măsurile de igienă culturală, care prevăd smulgerea şi eliminarea din sere a plantelor virozate şi cu simptome de ofilire fuzariană sau verticiliană. Uneltele de muncă se vor dezinfecta cu fosfat trisodic 3% sau cu sulfat de cupru 2%. La intrare se vor instala lăzi dezinfectoare îmbibate cu aceleaşi soluţii. Tratamentele chimice se vor aplica preventiv sau la apariţia simptomelor, cu produse selective, specifice pentru bolile descrise. Împotriva traheomicozelor, rezultate bune dau tratamentele profilactice la sol cu Benlate, Topsin M, Derosal sau Bavistin 0,1%, câte 0,5 l suspensie la plantă. Primul tratament se aplică la 7-10 zile de la plantare, iar următoarele - cu interval de 25-30 de zile. La apariţia simptomelor făinării, se recomandă tratamente cu preparate pe bază de sulf (Kumulus, Thiovit, Sulf muiabil ş.a. în concentraţie de 0,4%) sau cu fungicide sistemice omologate. Pentru a evita apariţia de forme rezistente ale patogenilor, se va face alternarea fungicidelor sistemice cu preparate de contact. În sere şi solarii se va respecta rotaţia culturilor, excluzându-se tomatele şi vinetele, cu care ardeiul are boli comune. La sfârşitul fiecărui ciclu de cultură, toate resturile vegetale vor fi eliminate din sere şi solarii şi vor fi nimicite. Între ciclurile I şi II de cultură se va face dezinfecţia spaţiului protejat şi a uneltelor de muncă. 142 BOLILE PĂTLĂGELELOR VINETE PĂTAREA BRUNĂ A FRUNZELOR ŞI FRUCTELOR DE VINETE Buraia piatnistosti listiev i plodov baklajan (rus.); Ascochyta blight (engl.) Pătarea brună sau ascohitoza este o micoză cunoscută în majoritatea zonelor cultivatoare de vinete, boală potenţial dăunătoare pentru culturile protejate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se pot manifesta în toate fazele de dezvoltare a plantelor. Atacă toate organele aeriene. În răsadniţe boala se dezvoltă sub formă de brunificare şi putrezire a coletului, urmate de pieirea plăntuţelor. Pe tulpini, în partea de jos, se formează pete ovale, brune-cenuşii, cu aspect uscat, însoţite de crăpături. Mai frecvent simptomele bolii se întâlnesc pe frunze, sub formă de pete circulare, cu diametrul de până la 2 cm, olivacee apoi cafenii, înconjurate de o lizieră brună, bine conturată. Pe partea de sus a frunzelor, pe suprafaţa petelor se observă cu ochiul liber punctişoare negre, care sunt picnidele ciupercii. Uneori petele se perforează. Fructele sunt atacate de boală numai în condiţii de umiditate foarte înaltă a aerului. Pe suprafaţa lor apar pete circulare sau eliptice, mari (1-2 cm), de culoare brună, cufundate în pulpa fructului. Ţesuturile atacate putrezesc, iar pe suprafaţa lor se observă picnidele ciupercii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Ascochyta hortorum din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae cu stadiul perfect Didymella lycopersici. Este o specie polifagă, care atacă tomatele, ardeiul şi multe specii din alte familii botanice. Miceliul ciupercii se dezvoltă intramatrical, intercelular. Pe miceliu se formează picnide sferice, de 84-152 µ, cu conidii elipsoidale, hialine, bicelulare, mai rar unicelulare, de 10-12 x 2-4 µ. Fructificaţia sexuată sub formă de pseudotecii se formează rar în resturile vegetale. Ascosporii sunt hialini, ovali-eliptici, bicelulari, de 13-15 x 5-7 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de picnide în resturile vegetale şi ca miceliu în sămânţă. În spaţii protejate boala este favorizată de temperaturi înalte (opt.–28 oC), umiditatea aerului peste 85%, exces de îngrăşăminte organice în substratul nutritiv. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soirilor rezistente; igiena culturală; dezinfectarea chimică a spaţiului serei; tratarea termică sau chimică a substratului nutritiv; se va folosi sămânţă sănătoasă sau tratată termic la 50oC 143 timp de 30 min. ori chimic cu TMTD 80 WP - 6-7 g/kg; după răsărire se va evita udarea prea abundentă şi se vor face aerisiri corespunzătoare ale spaţiului protejat; la apariţia simptomelor se vor face tratamente cu zeamă bordoleză de 1%, care se vor repeta din 10 în 10 zile; după terminarea ciclului de cultură, se vor elimina şi se vor distruge toate resturile vegetale din seră. OFILIREA VINETELOR Uveadanie baklajan (rus.); Verticillium blight, Fusarium blight (engl.) Ofilirea este o traheomicoză periculoasă a vinetelor, mai ales pentru cele din sere şi solarii. Patografia bolii. În funcţie de agentul patogen care le provoacă, simptomele pot fi diferite. La un atac de Verticillium dahliae, pe frunze apar zone de îngălbenire, urmate de necrozarea ţesuturilor pe o jumătate a frunzei, care ulterior se extind şi la cealaltă jumătate. Porţiunile necrozate au culoare brun-deschisă şi sunt flasce. Marginile frunzelor atacate se răsucesc în sus. Într-un stadiu mai avansat, frunzele se usucă, au culoarea brună şi atârnă în lungul tulpinii. Defolierea plantelor are loc treptat, începând de la bază şi progresează spre vârf. Pe secţiuni transversale sau longitudinale prin tulpina plantelor atacate se observă brunificarea pereţilor vaselor conducătoare, care se extinde în peţiolul frunzelor şi uneori chiar în pedunculul fructelor. În cazul ciupercii Fusarium oxysporum f. sp. melongenae, primele simptome apar sub forma clarefierii nervurilor secundare şi îngălbenirii unilaterale a frunzelor. Ulterior frunzele inferioare şi apoi cele superioare se ofilesc şi se usucă. În special în partea bazală a plantelor, pe o zonă de 5-10 cm, pereţii vaselor conducătoare prezintă o brunificare puternică, care este extinsă în rădăcinile principale şi cele secundare. Sistemul radicular al plantelor bolnave este slab dezvoltat, se brunifică şi putrezeşte. La plantele atacate de Fusarium, spre deosebire de Verticillium, brunificarea este limitată în partea bazală. Talia şi fructificarea plantelor bolnave sunt mai reduse în comparaţie cu cele sănătoase. Agent patogen. Boala este provocată de ciupercile Verticillium dahliae şi Fusarium oxysporum f. sp. melongenae din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Ambele specii sunt paraziţi facultativi de răni, care pot trăi şi ca saprofiţi în sol. În plante pătrund prin perişorii absorbanţi şi prin rănile de pe rădăcini. Caracterele biologice ale agenţilor patogeni şi epidemiologia bolii sunt descrise în compartimentele “ Bolile ardeiului” şi “ Bolile tomatelor”. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în compartimentele serei; se vor evita ca culturi premergătoare legumele solonacee; igiena culturală; dezinfectarea solului înainte de plantare cu 144 vapori la temperatura de 75-80 oC la 30-35 cm în sol timp de o oră sau tratarea chimică cu Dazomet 90 G – 50 g/m2. În timpul perioadei de vegetaţie se vor aplica tratamente preventive la sol, în jurul bazei tulpinii, cu suspensie din fungicidele sistemice: Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal, căte 0,5 l la o plantă; primul tratament se face la 10 zile după plantare, folosindu-se concentraţia de 0,05%, iar următoarele 2-3 la intervale de 25-30 zile cu 0,1%; fungicidele sistemice menţionate au şi efect curativ, dacă tratamentele încep la apariţia primelor simptome; în acest caz, concentraţia se măreşte la 0,15%, cantitatea de suspensie la o plantă - la 1 litru, iar intervalul dintre tratamente se reduce la 15-20 zile; de regulă, atacul poate fi oprit prin aplicarea a două tratamente. În Republica Moldova împotriva acestei boli se recomandă folosirea preparatului biologic Trihodermin BL prin tratarea seminţelor 5-6 g/kg, încorporarea în sol înainte de semănat 15-20 g/m2, la răsădire 0,5-1,0 g la plantă, prin stropire în perioada de vegetaţie 4-8 g/m2 şi prin stropirea plantelor în regiunea coletului cu suspensie de 0,5% - 0,3 l soluţie la o plantă. ALTERNARIOZA SAU PĂTAREA BRUNĂ A FRUNZELOR Alternarioz ili buraia piatnistosti listiev (rus.); Early blight (engl.) Alternarioza este o micoză periculoasă a pătlăgelelor vinete, frecvent întâlnită în câmp, răsadniţe, sere şi solarii. Patografia bolii. Atacul se manifestă pe frunze şi pe fructele de la baza plantelor. Pe frunze apar pete mari, circulare, la început de culoare gălbuie, apoi brune, zonate concentric, similare cu cele de la culturile de tomate. La suprafaţa fructelor apar pete circulare de 0,6 –1,2 cm în diametru, de culoare brună, cu marginile bine conturate, adâncite în ţesuturi. Într-un stadiu mai avansat, petele fuzionează şi formează suprafeţe mari infectate, care penetrează pulpa fructului până la adâncimea de 1cm sau mai mult. Ţesuturile atacate sunt spongioase şi au culoarea cafenie sau cafenie-cenuşie. La suprafaţa petelor apare un mucegai de culoare gri-închis, iar când ciuperca sporulează abundent, culoarea devine verde-măslinie. În faza de răsad, boala se manifestă prin pete brune, de formă neregulată, de câţiva milimetri în diametru, dispuse în partea bazală a tulpiniţei. Treptat sectoarele atacate se măresc în diametru, cuprinzând tulpina de jur împrejur. În urma atacului, răsadul se ofileşte şi se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Alternaria porri f. sp. solani din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Demataceae. Caracterele biologice ale agentului patogen sunt descrise în compartimentul „Bolile ardeiului”. Prevenire şi combatere. Împotriva acestei boli se recomandă aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul alternariozei tomatelor. 145 MANA VINETELOR Fitoftoroz baklajan (rus.); Blight of eggplant (engl.) Mana este o micoză potenţial dăunătoare a vinetelor, care poate fi periculoasă în cazul excesului de umiditate în culturile protejate. Patografia bolii. Semnele patografice ale acestei boli se manifestă pe organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, fructe. Pe frunze se formează pete mari, circulare sau neregulate, verzi-gălbui, cu aspect hidrozat. Pe timp umed, pe faţa inferioară a limbului foliar, petele se acoperă cu un puf fin, albicios, care reprezintă conidioforii şi conidiile ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, petele se extind, confluează şi determină uscarea frunzelor. Pe fructe boala se manifestă sub forma unor pete mari, circulare, de câţiva centimetri în diametru, de culoare brună, puţin adâncite în ţesuturi. Mai frecvent sunt atacate fructele bine dezvoltate. Petele de pe fructe pot fi solitare sau confluează, ocupând suprafeţe mari. În cazul aerisirii necorespunzătoare a spaţiilor protejate, la hotarele petelor de pe fructe apare un puf cenuşiu-albicios, care constituie fructificaţia asexuată a patogenului. În condiţii favorabile bolii, fructele putrezesc în întregime. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phytophthora parasitica din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Sifonoplastul ciupercii este alcătuit din hife hialine, neseptate, ramificate, care se dezvoltă intramatrical, intra- şi intercelular. La înmulţirea asexuată, formează conidiofori neramificaţi, care ies prin stomate la suprafaţa de jos a frunzelor. Pe conidiofori se formează câte o singură conidie de 25-50 x 20-40 µ, care germinează în prezenţa picăturilor de apă, rezultând zoospori biflagelaţi, de 8-12 x 5-8 µ. Uneori ciuperca formează clamidospori de culoare brună, de 20-60 µ în diametru, care servesc ca organe de rezistenţă în sol. La înmulţirea sexuată, în ţesuturile infectate iau naştere oospori sferici, cu episporul neted, de culoare gălbuie, de 15-30 µ în diametru. Din germinarea oosporilor rezultă zoospori biflagelaţi, mobili, care infectează plantele prin străpungerea activă a cuticulei sau prin leziuni. De la un ciclu de cultură la altul ciuperca se păstrează sub formă de oospori şi clamidospori. Temperaturile înalte (25-30 oC) şi umiditatea relativă a aerului în spaţiile protejate mai mare de 90% creează condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea manei. În afară de vinete, ciuperca atacă tomatele, ardeiul, pepenii, ceapa, fasolea etc. Prevenire şi combatere. Măsurile de protecţie recomandate la mana de sol a tomatelor sunt eficiente şi împotriva manei vinetelor. 146 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor vinetelor Pentru obţinerea unor recolte stabile şi de înaltă calitate, în sere şi solarii sunt necesare măsuri speciale de prevenire şi combatere a bolilor. Pentru culturile protejate de pătlăgele vinete se vor folosi atât soiuri, cât şi hibrizi care trebuie să prezinte o serie de însuşiri, după cum urmează: - să prezinte rezistenţă sau toleranţă genetică la principalele organisme nocive; - să suporte bine oscilaţiile de temperatură, înclusiv o temperatură mai scăzută noaptea, în jur de 15oC; - să prezinte un potenţial mare de producţie, respectiv un număr mai mare de fructe pe plantă; - să realizeze o producţie cât mai timpurie şi de calitate, cu luciu bine pronunţat şi coloraţie uniformă a pulpei. La înfiinţarea culturilor de pătlăgele vinete în sere şi solarii, se vor folosi seminţe procurate din reţeaua autorizată, care garantează autenticitatea soiurilor şi hibrizilor, precum şi calitatea seminţelor. Pentru obţinerea unui răsad sănătos, sămânţa se va trata cu TMTD 80 WP – 3 g/kg sau în apă caldă la 50oC timp de 30 minute. Înainte de semănat, împotriva ciupecilor de sol, sămânţa se poate trata cu preparatul biologic Trihodermin – BL, 15 mlrd.sp/g. – 5-6 g/kg. Amestecul nutritiv pentru producerea răsadului se va dezinfecta termic cu vapori supraîncălziţi la 70-80oC timp de o oră sau cu Formalină 40 SC - 2,0 l /m3, ţinându-se cont de timpul de pauză. Părţile interne ale serelor, sistemele de susţinere de la solarii, tocurile şi ramele răsadniţelor se vor spăla bine cu un jet puternic de apă, apoi se vor dezinfecta cu o soluţie de formalină 3% sau fosfat trisodic 3%. În acelaşi mod se vor trata ghivecele, paletele, uneltele şi materialele folosite. Solul din sere şi solarii se schimbă sau se dezinfectează prin metodele termică ori chimică (vezi compartimentul “ Bolile tomatelor”). În fază de răsad, pentru prevenirea apariţiei putrezirii şi căderii plăntuţelor, cauzată de Pythium de baryanum şi alte ciuperci de sol, în răsadniţe se vor respecta parametrii de temperatură şi umiditate. Pentru o aerisire corespunzătoare a plantelor în sere şi solarii, distanţele de plantare trebuie stabilite în funcţie de vigoarea soiului / hibridului şi de durata culturii, rezultând o desime de 2,5-2,6 plante /m2 în sere şi 3,3 –3,5 plante /m2 în solarii. După înfiinţarea culturilor, se recomandă îndeplinirea la timp şi la un înalt nivel calitativ a lucrărilor de întreţinere, cum ar fi: asigurarea şi menţinerea densităţii optime, susţinerea plantelor, afânarea superficială a solului, udarea plantelor, 147 fertilizarea fazială, dirijarea creşterii şi fructificării, defolierea, cârnirea ramificaţiilor etc. O mare importanţă pentru micşorarea gradului de atac cu boli o are dirijarea factorilor de mediu. Temperatura se reglează în funcţie de faza de creştere a plantelor şi de intensitatea radiaţiei luminoase. În general, în cursul nopţii, nu sunt recomandate temperaturi sub 16-18 oC în intervalul de la plantare la începutul fructificării şi sub 20o C în perioada de fructificare. În cursul zilei, temperatura se corelează cu intensitatea luminii, aceasta fiind 18-21oC în zilele noroase şi 24-27oC în zilele însorite. Se va avea în vedere că temperaturile mai mari de 26-27oC favorizează dezvoltarea ciupercii Ascochyta hortorum şi Fusarium oxysporum. După plantare, udarea plantelor în seră se va face cu o cantitate redusă de apă, a cărei temperatură trebuie să fie de 18-20oC, pentru a evita răcirea solului, care favorizează atacul de Verticilliun dahliae. Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută la nivel de 60-80%. Umiditatea mai ridicată a aerului favorizează dezvoltarea ciupercilor Phytophthora parasitica, Ascochyta hortorum şi Colletotrichum melongena. În timpul vegetaţiei se vor respecta măsurile de igienă culturală, care prevăd eliminarea din spaţiul protejat a plantelor cu simptome de viroze şi traheomicoze, dezinfectarea uneltelor de muncă în timpul operaţiilor în verde, instalarea dezinfectoarelor la intrarea în seră. Tratamentele chimice în timpul vegetaţiei se vor face preventiv sau la apariţia primelor simptome. În cazul semnalării atacului de Phytophthora parasitica, se vor culege fructele atacate, se vor înlătura frunzele bazale şi se va asigura o aerisire bună a plantelor. După aceasta se vor efectua tratamente chimice cu zeama bordoleză 1%, Oxihom 80 WP – 0,5%, Avixil 70 WP -0,5% etc. Produsele menţionate sunt eficiente, de asemenea, împotriva alternariozei şi ascohitozei. Împotriva ciupercilor Verticillium dahliae şi Fusarium oxysporum sunt eficace tratamentele profilactice cu produse sistemice (Benlate, Bavistin, Derosal 0,1%, câte 0,5 l/plantă). Primul tratament se administrează peste 10 zile după plantare, următoarele două - cu interval de 25-30 de zile. Putregaiul radicular, ofilirea verticiliană şi fuzariană se pot combate cu Trihodermin-BL - 4-8 g/kg prin 2-3 stropiri cu interval de 10-12 zile. BOLILE CARTOFULUI MANA Fitoftoroz kartofelea (rus.); Potato blightlate, Late blight of potato (engl.) Este una dintre cele mai răspândite şi mai periculoase boli ale cartofului, originară din America de Sud. În Europa a apărut în prima jumătate a sec. XIX, fiind semnalată în 1830 în Germania. Dezvoltându-se în masă, în anii 1839-1840 148 mana a cauzat distrugerea totală a culturilor de cartof în Anglia, Irlanda şi alte ţări, provocând foamete. Datorită lipsei condiţiilor favorabile pentru dezvoltare, umidităţii înalte şi temperaturii scăzute a aerului în timpul vegetaţiei, în condiţiile Republicii Moldova boala nu are dezvoltare epifitotică. Patografia bolii. Mana atacă toate organele aeriene ale plantei şi tuberculii. Primele simptome se manifestă pe frunze, de obicei în timpul butonizării şi înfloritului culturii. Pe frunze, mai des la marginile foliolelor, apar pete gălbui, difuze, de dimensiuni mici. Cu timpul, petele se măresc, capătă o culoare negricioasă, având la hotare o aureolă clorotică. Pe timp umed, pe partea inferioară a frunzelor, la marginile petelor apare fructificaţia conidiană a ciupercii sub forma unui puf albicios fin. În condiţii favorabile boala poate avea dezvoltare rapidă şi atunci aparatul foliar în timp de câteva zile este distrus în întregime (Planşa IV). Pe peţioluri şi tulpini apar pete alungite de culoare brună, de dimensiuni diferite, care, înconjurând aceste organe, provoacă uscarea sectoarelor aşezate mai sus. Pe tuberculi se formează pete uscate de culoare cenuşie-plumburie, tari, puţin adâncite în ţesuturi. În secţiune se observă brunificarea ţesuturilor, care uneori ajunge până în centrul tuberculului. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phytophthora infestans din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Phytophthoraceae. Miceliul este neseptat, trăieşte în spaţiul intercelular, se hrăneşte prin haustori, uneori miceliul pătrunde în celulele plantei parazitate. Fructificaţia asexuată are aspectul unui puf alb pe partea inferioară a frunzei şi este constituită din conidiofori subţiri, hialini, cu 3-4 ramificaţii care ies prin stomate. Conidiile sunt unicelulare, hilaine, ovoidale, de 25-30 x 15-24 µ. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte prin conidii. Ele germinează numai în prezenţa picăturilor de apă, formând zoospori (la temperatura de 15oC) sau un filament de miceliu în alte condiţii. Tuberculii sunt infectaţi prin intermediul conidiilor care nimeresc în sol fiind spălate de pe organele aeriene. Infectarea tuberculilor are loc prin lenticele, ochiuri sau prin leziuni. Cu cât tuberculii sunt mai aproape de suprafaţa solului, cu atât ei sunt mai puternic expuşi infecţiei. De la un an la altul infecţia se transmite prin miceliul din tuberculii infectaţi, mai rar prin miceliul din resturile vegetale. Ca rezervă de infecţie oosporii nu prezintă interes. Pierderile de recoltă pot fi foarte mari, în funcţie de momentul când s-a produs atacul, de condiţiile mediului şi sensibilitatea soiurilor cultivate. Tuberculii infectaţi pierd rezistenţa şi în timpul păstrării în silozuri sunt distruşi de alte microorganisme. 149 În afară de cartof, ciuperca Phytophthora infestans poate ataca tomatele, vinetele şi multe specii de buruieni solonacee. Prevenire şi combatere. Respectarea asolamentului cu revenirea cartofului numai după 3 ani; material semincer provenit din culturi neinfectate; încolţirea tuberculilor înainte de plantare cu înlăturarea celor cu colţi deformaţi, brunificaţi şi firavi; evitarea terenurilor joase, compacte şi umede care favorizează atacul; aplicarea echilibrată a îngrăşămintelor în funcţie de caracteristica solului şi cerinţele plantei, excesul de azot mărind sensibilitatea la mană; muşuroitul plantelor micşorează atacul tuberculilor de mană; nimicirea buruienilor; îndepărtarea vrejilor înainte de recoltare; recoltarea pe timp uscat pentru preîntâmpinarea infectării tuberculilor; zvântarea tuberculilor după recoltare în locuri adăpostite; în depozite temperatura trebuie menţinută la 1-3oC, iar umiditatea de 75-80%; tratarea chimică a tuberculilor înainte de plantare; în timpul vegetaţiei se aplică tratamente chimice cu zeamă bordoleză de 1% şi alte fungicide recomandate. MACROSPORIOZA Buraia peatnistosti kartofelea (rus.); Early blight of potato (engl.) Această boală se mai numeşte boala petelor negre sau arsura timpurie a cartofului. Este răspândită şi păgubitoare în toate zonele cultivatoare de cartof. În Republica Moldova se întâlneşte în fiecare an atât la cartof, precum şi la tomate, vinete, ardei. Simptome. Boala atacă organele aeriene şi tuberculii. Pe frunze simptomele apar în timpul înfloritului, iar uneori şi mai înainte, sub formă de pete circulare sau neregulate, de culoare brună-negricioasă, cu inele concentrice pe suprafaţă, de 1-2 cm în diametru (Planşa V). Petele apar la început pe frunzele de la baza plantei, apoi se extind şi în etajele superioare. Pe suprafaţa petelor se observă un puf fin catifelat, brun-închis, care constituie fructificaţia asexuată a ciupercii. Ţesuturile atacate se usucă şi cad, perforând foliolele. Sectoarele dintre pete se îngălbenesc, frunzele se usucă înainte de timp. Pe tuberculi se formează pete uscate, tari, de culoare neagră, puţin adâncite în ţesuturi. În secţiune prin tuberculi se observă un putregai negru-bruniu superficial, până la 5 mm adâncime. În depozite tuberculii pot fi distruşi în întregime, când agentului patogen al acestei boli i se asociază alte microorganisme. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Macrosporium solani = Alternaria solani din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Corpul vegetativ este un miceliu gălbui septat, ramificat, intercelular. Pătrunde în ţesuturi prin stomate sau direct prin epidermă. Conidioforii se formează solitar sau în grupuri, sunt neramificaţi, bruni şi poartă de obicei câte o conidie brun-negricioasă, de 90-180 x 15-25 µ, cu septe transversale şi longitudinale. 150 În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte prin conidii, iar de la un an la altul se păstrează în resturile vegetale şi în tuberculii infectaţi. Boala este favorizată de temperaturi înalte cuprinse între 26-30oC, rouă, ploi de scurtă durată, alternarea perioadelor secetoase cu cele cu precipitaţii abundente. Prevenire şi combatere. Împotriva acestei boli se recomandă aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul manei cartofului. VERTICILIOZA Vertiţilioz, Vertiţilioznoe uveadanie kartofelea (rus.); Verticillium blight (engl.) Boala a fost semnalată pentru prima dată în 1879 în Germania. S-a răspândit mai apoi şi în alte ţări europene, în S.U.A. şi Canada, întâlnindu-se în timpul de faţă în toate zonele cultivatoare de cartof. În unii ani pierderile de recoltă pot constitui 25-30%. Patografia bolii. Boala se manifestă în toată perioada de vegetaţie, însă mai evident în timpul înfloritului. Atacul se caracterizează printr-o veştejire lentă a plantelor. Primele simptome apar mai întâi la frunzele bazale, apoi la frunzele din etajele superioare. Pe frunze apar pete mari de formă neregulată, de culoare cafenie, mărginite de o zonă galbenă lată. Frunzele se îngălbenesc, se ofilesc şi se usucă. Când după o perioadă ploioasă urmează vreme călduroasă şi uscată, poate apărea o ofilire parţială, care se manifestă prin veştejirea foliolelor numai de pe o parte a frunzei. De obicei frunzele ofilite nu cad de pe plante, ci atârnă pe lăstari. În secţiune transversală prin tulpină se observă un atac parţial sau total al sistemului vascular, lumenul vaselor fiind astupat de hifele ciupercii. Spre sfârşitul vegetaţiei, miceliul străbate pereţii vaselor, ieşind la suprafaţa tulpinii, unde se formează fructificaţia asexuată. Afectând întregul sistem vascular, ciuperca trece din tulpini în stoloni şi tuberculi. Tuberculii proveniţi din plantele bolnave spre primăvară se înnegresc, iar ochiurile tuberculilor putrezesc. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Verticillium albo–atrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Miceliul ciupercii se dezvoltă în vasele conducătoare, provocând simptomele traheomicozei. Conidioforii sunt filamentoşi, septaţi, alungiţi, cu câteva verticile din 3-5 ramuri scurte, incolore. Pe ramificaţii se formează conidii ovoide, unicelulare, hialine, de 3-12×1,5-3,0 µ. Ca sursă de infecţie servesc tuberculii infectaţi, resturile vegetale şi solul infectat cu microscleroţi. Prevenire şi combatere. Folosirea pentru plantare a tuberculilor sănătoşi; rotaţia culturilor pe o perioadă de 5-6 ani cu excluderea solonaceelor; nimicirea şi îndepărtarea plantelor bolnave din cultură. 151 RÂIA NEAGRĂ SAU CANCERUL Rak kartofelea (rus.); Potato wart disease (engl.) Râia neagră, cancerul sau buba neagră este una dintre cele mai periculoase boli ale cartofului datorită peirderilor considerabile de recoltă pe care le cauzează şi persistenţei îndelungate (până la 10 ani) a patogenului în sol. A fost semnalată pentru prima dată în Anglia în anul 1870, apoi în Germania şi alte ţări europene. Pentru Republica Moldova râia neagră este o boală de carantină externă. Patografia bolii. Boala se manifestă frecvent pe organele subterane ale cartofului, cu excepţia rădăcinilor, şi foarte rar pe tulpinile aeriene şi pe frunze. Pe tuberculi şi pe stoloni apar tumori coraliforme, de dimensiuni variabile. La început tumorile sunt mici, cărnoase, apoi se brunifică şi până la urmă se înnegresc. Pe acelaşi tubercul pot apărea mai multe tumori, cuprinzând porţiuni mari din pulpa cartofului, care degradează şi putrezeşte. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Synchytrium endobioticum din cl. Chytridiomycetes, ord. Chytridiales. Este un parazit obligat. Transmiterea bolii de la un an la altul şi răspândirea ei dintr-o regiune în alta se face prin akinetosporangi (spori de rezistenţă), proveniţi din înmulţirea sexuată, care se formează în tumorile canceroase şi se păstrează în sol timp de 8-10 ani. Akinetosporangii sunt bruni-gălbui, sferici sau unghiulari, cu membrană groasă, de 30-80 µ în diametru. Primăvara şi vara boala se răspândeşte prin zoosporii rezultaţi din germinarea akinetosporangilor şi din transformarea holocarpică a gimnoplastului în organ de fructificare asexuată. Boala este favorizată de precipitaţii bogate (peste 600 mm anual) şi temperaturi relativ joase (optimum pentru infecţie, 15oC), pH-ul solului 3,9 – 8,5. În afară de cartof, parazitul poate ataca diferite specii de Solonaceae cultivate şi sălbatice. Prevenire şi combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară pentru preîntâmpinarea răspândirii bolii; în cazul depistării cancerului, focarele se vor localiza, se va respecta un asolament strict cu întoarcerea cartofului peste 7-9 ani. FUZARIOZA Fuzarioz kartofelea (rus.); Dry rot of potato (engl.) Este o boală frecventă şi păgubitoare în câmp şi în depozitele de păstrare a tuberculilor. Patografia bolii. În timpul vegetaţiei fuzarioza se manifestă prin ofilirea treptată a frunzelor, începând de la baza plantei. La un atac slab, plantele rămân în viaţă, însă au creştere slabă. În secţiune prin tulpina plantelor bolnave se observă 152 brunificarea vaselor conducătoare. Pe timp umed boala se poate dezvolta sub formă de putrezire a bazei tulpinilor, mai rar a rădăcinilor şi stolonilor. Pe aceste organe apare un înveliş compact de miceliu şi fructificaţie asexuată. Plantele infectate slab produc tuberculi mici, ofiliţi, de culoare mai închisă. În timpul păstrării sunt atacaţi tuberculii cu leziuni, care se infectează în timpul recoltării, precum şi cei cu simptome de mană, alternarioză ş.a. Pe suprafaţa tuberculilor apar sectoare adâncite în ţesuturi, cu suprafaţa denivelată, de culoare brună. În interior pulpa se brunifică, parţial se usucă, formează caverne. Treptat tuberculii bolnavi se întăresc, se zbârcesc şi se acoperă cu sporodohii colorate în alb-cenuşiu, galben, roz. Agent patogen. Boala este provocată de mai multe specii de ciuperci din genul Fusarium, fam. Tuberculariaceae, ord. Hyphales, cl. Deuteromycetes. Ofilirea este cauzată mai des de Fusarium oxysporum. Miceliul acestei ciuperci se dezvoltă în vasele conducătoare, pe care le blochează şi le brunifică cu ajutorul toxinelor. Formează microconidii unicelulare, ovale, hialine şi macroconidii septate transversal, drepte sau încovoiate. Putregaiul uscat al tuberculilor, în marea majoritate a cazurilor, este cauzat de ciupercile Fusarium solani, Fusarium coeruleum, Fusarium culmorum, Fusarium sambicinum, Fusarium orthoceras. Boala este favorizată de umiditatea ridicată a solului şi a aerului din depozite, temperaturi cuprinse între 10-35oC. Prevenire şi combatere. Agrotehnica înaltă a culturii; material săditor neinfectat; rotaţia culturilor; se vor pune la păstrare tuberculi neinfectaţi de boli, fără leziuni; dezinfectarea depozitelor, aerisirea corespunzătoare şi temperatura aerului între 1-3oC. RÂIA FĂINOASĂ Poroşistaia parşa kartofelea (rus.); Powdery scab of potato (engl.) Patografia bolii. Atacă organele subterane ale plantei, mai frecvent tuberculii. Pe tuberculi se formează pustule de 1mm în diametru, care cresc şi ies din suprafaţa tuberculului. Pustulele au culoare brună. Cu timpul membrana pustulei se rupe în formă de stea, eliberând o pulbere făinoasă albă-gălbuie sau cafenie, alcătuită din sporii ciupercii. La tuberculii bolnavi numărul de ochiuri se reduce până la 50%, însă cele care s-au format nu pierd puterea de încolţire. Pe rădăcini şi stoloni apar pustule izolate s-au asociate în grupuri, de culoare brună, care deschizându-se formează leziuni. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Spongospora subterranea din cl. Plasmodiophoromycetes, ord. Plasmodiophorales. 153 Corpul vegetativ este un plasmodiu intracelular. Infecţia se produce prin răni şi lenticele cu ajutorul zoosporilor. În urma gametogamiei izogame se formează sporii de rezistenţă, care se păstrează în sol mai mult de 5 ani. Dezvoltarea bolii este favorizată de umiditate > 90%, temperaturi moderate (12–18oC), soluri grele cu reacţia acidă pH – 4,7-5,4. RIZOCTONIOZA Rizoktonioz kartofelea (rus.); Rhizoctonia disease of potato (engl.) Este o boală păgubitoare răspândită în toate ţările cultivatoare. Patografia bolii. Boala atacă tuberculii, tulpinile, stolonii şi rădăcinile. Pe tuberculi se formează scleroţi crustiformi, brun-negrii, asemănători cu glomerulele de sol. Din tuberculi infectaţi iau naştere stoloni brunificaţi, care putrezesc în sol sau, dacă răsar, formează tulpini cu pete brune adâncite în ţesuturi, uneori cu striuri negre şi crăpături. În timpul vegetaţiei plantele atacate se ofilesc şi se usucă, începând de la vârf. Ele se smulg uşor, deoarece au rădăcinile putrede. La un atac mai slab plantele cresc încet, sunt tufoase, au tulpinile mai groase, uneori cu tuberculi aerieni. Recolta scade considerabil din cauza că tuberculii infectaţi aproape că nu formează tulpini productive, o bună parte din plante pier pe parcursul vegetaţiei, iar cele care rămân în viaţă sunt debilitate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Rhizoctonia solani din cl. Deuteromycetes, ord. Myceliales. Este un parazit facultativ de sol, cu polifagie foarte pronunţată, care poate ataca peste 100 de specii de plante, provocând în majoritatea cazurilor putrezirea rădăcinilor. Ciuperca iernează în formă de scleroţi pe tuberculi şi în sol, se dezvoltă la umiditate înaltă şi temperaturi cuprinse între 9-27oC. După sădirea tuberculilor în sol, scleroţii germinează, formând hife miceliene cu ramificaţii laterale sub unghi drept. În stadiul perfect parazitul poartă denumirea Hypochnus solani şi este încadrat în cl. Basidiomycetes, ord. Hymenomycetales. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor sănătos; alegerea tuberculilor sănătoşi pentru sădire; alegerea terenului; se vor evita solurile umede, reci, grele cu reacţia acidă; rotaţia culturilor cu întoarcerea peste 5-6 ani; tratarea chimică a tuberculilor; fertilizarea minerală a solului; hrănirea suplimentară cu microelemente; în câmpurile cu soluri grele, se va face boronirea plantaţiilor înainte de răsărirea plantelor; nimicirea resturilor vegetale; recoltarea pe timp uscat. 154 PUTREGAIUL INELAR Kolţevaia gnili kartofelea (rus.); Bacterial ring spot (engl.) Este o bacterioză răspândită în toate zonele cultivatoare de cartof, care poate cauza pierderi de 10-40% din recoltă. Patografia bolii. Boala atacă plantele în întregime. În câmp primele simptome apar la sfârşitul perioadei de înflorire. Frunzele treptat se îngălbenesc, se încreţesc sau se răsucesc de-a lungul nervurilor mediane, se ofilesc şi se usucă. Mai evident acest simptom se observă în perioadele secetoase. Plantele infectate termină perioada de vegetaţie cu 2-4 săptămâni înaintea celor sănătoase. Tuberculii atacaţi nu se deosebesc la exterior de cei sănătoşi, însă sub coajă apar pete circulare mici de putregai umed de culoare galbenă deschisă. În secţiune se observă un atac al sistemului vascular în formă de inel. Uneori sunt atacate numai o parte din vasele conducătoare. Prin presare, din sistemul vascular iese la suprafaţa secţiunii un lichid gălbui vâscos. În unele cazuri fasciculele vasculare se brunifică din cauza altor microorganisme care nimeresc în tuberculii infectaţi. Tuberculii sănătoşi se infectează în timpul recoltării pe timp umed prin contact direct cu tulpinile atacate de putregaiul inelar. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Clavibacter michiganense pv. sepedonicum din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria este bacilară, Gram-pozitivă, imobilă. Pe agar nutritiv formează colonii mici, rotunde, albe-gălbui. Peste iarnă bacteria se păstrează în tuberculii infectaţi. În sol agentul patogen nu poate rezista datorită antagonismului microbian. În timpul plantării bacteriile din tuberculii infectaţi se transmit la cei sănătoşi în procesul de secţionare şi manipulare. Prevenire şi combatere. Respectarea rotaţiei culturilor în asolament cu reîntoarcerea cartofului peste 3-4 ani; fertilizarea minerală a solului cu predominarea potasiului (10-15%), care împiedică acumularea glucozei necesară pentru patogen; folosirea materialului săditor sănătos; în elită şi prima reproducţie nu trebuie să fie tuberculi infectaţi; în timpul vegetaţiei, în loturile semincere, se fac două controale fitosanitare: înainte de înflorire şi cu două săptămâni înainte de recoltare; toate plantele bolnave sunt scoase şi nimicite în afara câmpului; recoltarea pe timp uscat cu cosirea în prealabil a părţii aeriene. ÎNNEGRIREA BAZEI TULPINII Ciornaia nojka kartofelea (rus.); Bacterial soft rot (engl.) Este cea mai periculoasă bacterioză a cartofului în zonele cu precipitaţii bogate şi temperaturi moderate în timpul vegetaţiei. Patografia bolii. Boala apare în toate fazele de dezvoltare a plantei, însă 155 mai frecvent în prima jumătate a vegetaţiei. Creşterea plantelor încetineşte sau se întrerupe. Frunzele de jos devin pieloase, sfărâmicioase, cu marginile întoarse în sus, iar frunzele din etajul superior se răsucesc şi rămân mici. Plantele rămân mai mici, au un aspect îndesat, cu lăstari erecţi şi îndoiţi spre tulpină sub un unghi mai ascuţit. Plantele bolnave uneori formează o singură tulpină. Baza tulpinii se subţiază şi se înnegreşte, iar ţesuturile din această zonă prezintă un putregai moale. În secţiune transversală prin tulpină se observă înnegrirea fasciculelor vasculare. La un atac timpuriu, tuberculii nu se formează. În cazul atacului mai târziu, tuberculii se formează, însă în interior apare un putregai negru, care întotdeauna se începe din locul de fixare a stolonului. În tuberculii atacaţi se pot forma caverne care conţin un lichid cu miros specific de acid butiric. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Erwinia carotovora subsp. atroseptica = Erwinia phytophthora din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria este bacilară, peritrih, Gram-negativă. Pe agarul nutritiv formează colonii circulare, proeminente, albe-cenuşii. Ca sursă de infecţie servesc tuberculii şi resturile vegetale infectate neputrezite. În tuberculi bacteriile pătrund prin răni, lenticele, ochiuri. Patogenul se poate răspândi şi cu ajutorul insectelor. Daune mari această boală aduce în anii cu precipitaţii bogate, mai ales pe loturile cu soluri grele. Prevenire şi combatere. Crearea şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea rotaţiei culturilor cu întoarcerea cartofului peste 2-3 ani; folosirea materialului săditor sănătos; doze echilibrate de îngrăşăminte minerale; în timpul vegetaţiei se fac două controale fitosanitare cu scoaterea şi nimicirea plantelor bolnave: primul control după răsărirea plantelor, al doilea în perioada înfloririi; evitarea rănirii tuberculilor la recoltare; uscarea şi călirea solară a tuberculilor înainte de păstrare. MOZAICUL COMUN Obîknovennaia mozaika kartofelea, X-virus kartofelea (rus.); Potato mild mosaic, Potato mottle, Potato virus X (engl.) Patografia bolii. Patografia bolii este diferită în funcţie de condiţiile de mediu, vârsta plantei, soiul de cartof, tulpina virusului ş.a. La frunzele tinere apare o mozaicare slabă a ţesuturilor dintre nervurile principale, vizibilă în transparenţă. La unele soiuri mozaicul frunzelor poate fi însoţit de o încreţire moderată a foliolelor (Planşa VI). În cazul tulpinilor mai virulente, pe toate organele aeriene apar pete necrotice alungite de culoare brunănegricioasă. La temperaturi sub 10oC şi peste 24oC simptomele bolii se maschează. Simptomele sunt mai grave în cazul asocierii cu virusurile A,Y, S, M. 156 Agent patogen. Boala este provocată de virusul Solanum virus 1 (Potato virus X). Particulele virusului au formă de bastonaşe filamentoase de 5,5 x 15 nm. Patogenul este polifag, atacă peste 50 de specii de plante. Iernează în tuberculii infectaţi. Se răspândeşte prin contactul rădăcinilor, colţilor şi frunzelor. Poate fi transmis de la o plantă la alta de insecta Melanopus differenciales, prin Cuscuta campestris şi prin zoosporii ciupercii Synchytrium endobioticum, pe cale mecanică cu mâinile şi uneltele de muncă în timpul lucrărilor culturale. STRICUL - MOZAICUL“Y” AL CARTOFULUI Polosataia mozaika, Y – virus kartofelea (rus.); Potato streak (engl.) Este una dintre cele mai răspândite şi periculoase viroze ale cartofului. În afară de cartof, infectează tomatele, tutunul şi ardeiul. Patografia bolii. Manifestarea simptomologică a bolii poate di diferită în funcţie de tulpina virală, condiţiile climaterice, soiul de cartof, prezenţa altor virusuri. Pe frunze, peţioluri şi tulpini, începând de la baza plantei, apar pete necrotice în formă de dungi de culoare brună-negricioasă. Frunzele virozate sunt mai mici şi au foliolele încreţite. Începând de jos, frunzele se usucă şi cad. Pe tulpină rămân câteva frunze la vârf, care sunt mozaicate şi încreţite (Planşa VI). Plantele bolnave formează mai puţini tuberculi, care sunt mai mici, uneori însoţiţi de necroze. Din tuberculii infectaţi se formează plante pitice cu frunze deformate şi necrozate. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Solanum virus 2 (Potato virus Y). Particulele virale au formă de filamente flexuoase, de 684-740 x 11 nm. Iernează virusul în tuberculii infectaţi. În timpul vegetaţiei se transmite prin afidele Myzus persicae, Myzus ornatus şi pe cale mecanică. ÎNCREŢIREA FRUNZELOR Morşcinistaia mosaika kartofelea (rus.); Potato super mild, veinal mosaic (engl.) Patografia bolii. Boala se manifestă printr-o deformare puternică a frunzelor. Iniţial pe frunze apar pete neregulate, verzi deschise. Cu timpul foliolele se încreţesc, au marginile ondulate, întoarse în jos (Planşa VI). Aceasta se datoreşte creşterii mai reduse a nervurilor în comparaţie cu cea a parenchimului foliar. Plantele infectate rămân mici, au internodurile scurtate, nu înfloresc şi termină să vegeteze cu 3-4 săptămâni mai înainte decât cele sănătoase. Simptomele sunt mai evidente pe timp răcoros. La unele soiuri se observă polignirea tulpinilor. Agent patogen. Boala este provocată de virusul A al cartofului (Potato virus A), uneori împreună cu virusurile K, S, X,Y (Potato virus K, S, X, Y). 157 Particulele virusului A sunt filamentoase, de 730 x 15 nm. Iernează virusul în tuberculii de cartof infectaţi. Se transmite pe cale mecanică şi prin afide. RĂSUCIREA FRUNZELOR Skrucivanie listev kartofelea (rus.); Potato leaf roll (engl.) Simptome. Semnele patografice ale bolii la organele aeriene apar peste 2-3 ani după infectarea materialului săditor. Plantele bolnave au o culoare clorotică, sunt rigide, au creştere slabă şi habitusul mai redus. Marginile foliolelor se îndoaie spre faţa superioară (Planşa VI). Cu timpul răsucirea cuprinde treptat toate frunzele, care devin rugoase, pieloase, casante şi rigide. Pedunculii frunzelor sunt aşezaţi pe tulpină sub un unghi mai ascuţit decât la plantele sănătoase. La unele soiuri virusul provoacă necroze în pulpa tuberculilor. Plantele bolnave formează tuberculi mici cu formă alungită. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Solanum virus 14 (Potato virus L – Potato leafroll virus). Virusul se prezintă sub formă de particule izometrice de 24 nm în diametru. Virusul se păstrează în tuberculi. În timpul vegetaţiei se răspândeşte prin intermediul afidei Myzus persicae pe cale persistentă. În afară de cartof, poate ataca diferite specii de Amaranthus, Gomphrena globosa şi alte plante. STOLBURUL Stolbur kartofelea (rus.); Potato stolbur (engl.) Este o boală păgubitoare, răspândită în Bulgaria, România, Ungaria, Cehia şi alte ţări din Europa. În Republica Moldova se întâlneşte destul de frecvent în anii secetoşi cu temperaturi ridicate. Patografia bolii. În câmp boala apare în prima jumătate a lunii iulie. Foliolele frunzelor din vârful plantei se răsucesc cu marginile în sus de-a lungul nervurii principale. Marginile şi baza foliolelor, în funcţie de soiul de cartof, capătă o culoare gălbuie-violacee. Mai târziu frunzele se ofilesc, începând de la baza plantelor. Creşterea este frânată, se formează o mulţime de lăstari erecţi, care cu timpul se ofilesc şi se usucă. La temperaturi ridicate şi secetă plantele infectate se usucă în decurs de 2-3 săptămâni de la apariţia simptomelor. În condiţii de temperaturi scăzute şi umiditate ridicată, plantele vegetează timp îndelungat. Uneori formează tuberculi aerieni în locul de fixare a frunzelor pe tulpină. Productivitatea plantelor bolnave este joasă. În unele cazuri tuberculii plantelor infectate au consistenţă gumoasă, iar la germinare formează colţi filamentoşi. Agent patogen. Boala este provocată de micoplasma Chlorogenus australiensis var. stolbur. Celulele de micoplasmă populează floemul, sunt 158 polimorfe, peretele celular fiind înlocuit printr-o membrană. Dimensiunile micoplasmei variază de la 50 la 100 nm. Nu se transmite prin tuberculi. Se păstrează în plante rezervatoare, aşa ca Convolvulus arvensis ş.a. Se transmite prin cicada Hyalesthes obsoletus. GOTICA SAU BOALA TUBERCULILOR FUSIFORMI Gotika, Veretenovidnosti klubnei (rus.); Potato spindle tuber virus (engl.) Patografia bolii. Boala se manifestă printr-o alungire evidentă a plantelor. Frunzele sunt mici, cu foliolele puţin răsucite de-a lungul nervurii principale, au culoare verde închisă sau violetă, sunt încreţite şi aşezate pe plante sub un unghi mai ascuţit decât în stare normală. Ca rezultat plantele capătă un aspect arhitectural de stil gotic. Plantele bolnave formează tuberculi alungiţi, fusiformi. În anii secetoşi, la unele soiuri tuberculii se acoperă cu pete mari necrotice şi crăpături. Încolţirea acestor tuberculi şi răsărirea plantelor este frânată, se formează lăstari neramificaţi, erecţi, rigizi, de culoare verde mai închisă. Agent patogen. Boala este provocată de viroidul tuberculilor fusiformi – Potato spindle tuber, un patogen specific descoperit de T. Dienner în 1971, alcătuit dintr-o spirală de ARN fără capsidă de proteină. Viroidul se autoreproduce în celulele vegetale şi cauzează dereglarea activităţii vitale a plantei. Viroidul se păstrează în tuberculi, iar în timpul vegetaţiei se răspândeşte prin insecte cu aparatul bucal de înţepat-supt. Măsurile de prevenire şi combatere a bolilor provocate de patogeni ultramicroscopici - Crearea şi cultivarea soiurilor rezistente. Este cunoscut faptul că specia sălbatică Solanum edinense este rezistentă la virusul răsucirii frunzelor, iar Solanum demissum la virusul încreţirii frunzelor şi la stolbur. - Pentru plantare se va folosi numai material sănătos, liber de virusuri, obţinut în zone închise, favorabile culturii cartofului, dar nefavorabile iernării, zborului şi înmulţirii insectelor vectoare. - Rotaţia culturilor în asolament cu evitarea altor solonacee timp de 2-3 ani. - Agrotehnica înaltă a culturilor semincere de cartof, nimicirea la timp a buruienilor rezervatoare. - Eliminarea plantelor virozate din loturile semincere înainte de zborul intens al insectelor vectoare. - Tratamente chimice împotriva insectelor vectoare. 159 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cartofului Culturile de cartof sunt atacate de un număr apreciabil de agenţi patogeni de natură diferită, care condiţionează atât nivelul producţiei, cât şi calitatea tuberculilor. Pentru prevenirea atacului de boli, trebuie să se respecte toate măsurile prevăzute de tehnologia culturii cartofului, care contribuie atât la o creştere şi dezvoltare bună a plantulelor, cât şi la diminuarea influenţei nocive a agenţilor patogeni asupra recoltei şi calităţii ei. Astfel, printre măsurile culturale cu implicaţii fitosanitare pot fi menţionate: cultivarea de soiuri rezistente; alegerea corectă a terenului; rotaţia culturilor în asolament şi alegerea culturilor premergătoare; prelucrarea şi fertilizarea corespunzătoare a solului; material săditor neinfectat, de calitate superioară; respectarea perioadei de plantare şi a densităţii plantelor; chimioterapia; recoltarea în perioada optimă şi păstrarea corespunzătoare a tuberculilor etc. Cultivarea de soiuri rezistente. Selecţia şi introducerea în cultură a soiurilor de cartof rezistente la boli constituie o cale sigură de prevenire a atacului agenţilor patogeni. Dintre soiurile cultivate în prezent în Republica Moldova, majoritatea se comportă ca mijlociu rezistente la boli provocate de ciuperci, însă sunt sensibile la atacul patogenilor ultramicroscopici. Ca rezistente la boli virotice pot fi menţionate soiuriloe Kondor, Fink, Gunosa, Spelber. Alegerea terenului. Cartoful se cultivă cu succese bune pe terenuri cu soluri nisipoase sau nisipo-argiloase, permeabile şi bine drenate, cu reacţia neutră sau slab acidă. Se vor evita terenurile cu soluri grele, compacte, care reţin apa timp îndelungat şi predispun plantele la atacul de Phytophthora infestans, Alternaria solani, Spongospora subterranea, Erwinia phytophthora, Fusarium sp. ş.a. Izolarea teritorială a câmpurilor semincere faţă de culturile pentru consum şi alte solonacee la minimum 1000 m. Rotaţia culturilor în asolament. Prin sol şi resturi vegetale se transmit majoritatea agenţilor patogeni care atacă cartoful. De aceea se recomandă întoarcerea culturilor de cartof pe acelaşi câmp peste 3-4 ani. Pe solele pe care sa depistat atacul de cancer (Synchytrium endobioticum) se va face o rotaţie de 7-9 ani, deoarece sporii de rezistenţă ai acestei ciuperci se pot păstra în sol până la 8-10 ani. Cele mai bune culturi premergătoare sunt cerealele spicoase, ierburile multianuale, porumbul, floarea-soarelui ş.a. Monocultura în asociaţie cu condiţiile pedoclimaterice nefavorabile pot cauza pierderi de până la 20-30% din recolta potenţială de tuberculi. Prelucrarea şi fertilizarea solului. Prelucrarea solului se va face în corespundere cu cerinţele tehnologiei de cultivare a cartofului. Fertilizarea echilibrată cu îngrăşăminte minerale constituie o măsură cu implicaţii fitosanitare, 160 datorită căreia sporeşte rezistenţa plantelor de cartof la mană şi alternarioză. Administrarea unilaterală a îngrăşămintelor cu azot predispune plantele la atacul de Fusarium sp., Phytophthora infestans, Erwinia phytophthora etc. Gunoiul de grajd se va introduce sub cultura premergătoare. Calitatea materialului semincer. Condiţiile pedoclimaterice ale Republicii Moldova sunt nefavorabile pentru producerea materialului de plantare, care degradează repede din cauza virozelor. Cartoful de sămânţă se produce în “zone naturale închise”, cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea plantelor de cartof şi nefavorabile pentru înmulţirea insectelor vectoare, înconjurate cu spaţii de izolare naturale. Înainte de plantare tuberculii seminceri se sortează, eliminându-se cei cu simptome de mană, fuzarioză, putregai umed şi se pun la preîncolţire. După preîncolţire se înlătură tuberculii cu colţii brunificaţi, înnegriţi, filiformi, precum şi cei care nu au încolţit. Pentru o răsărire cât mai uniformă a plantelor, tuberculii sănătoşi se sortează în mai multe fracţii după mărime. Tuberculii destinaţi plantării se tratează cu Dithane M 45 WP - 2,0-2,5 kg/t), Rizoplan - 10 ml/t sau cu apă caldă la 47-48oC timp de 4 ore. Plantarea tuberculilor. Epoca optimă pentru plantare este determinată de temperatura solului, care la adâncimea de încorporare a tuberculilor (4–5cm) trebuie să fie de 6-8oC. Desimea plantelor se stabileşte în funcţie de soi, factorii climaterici şi tehnologici şi poate constitui 60–70 mii de tuberculi la 1 ha în culturile semincere şi 45–50 mii în culturile pentru consum. Plantarea mai timpurie este o metodă de micşorare a gradului de atac al plantelor cu viroze, deoarece ele reuşesc să lege tuberculi înainte de a veni în contact cu insectele vectoare. Desimea exagerată şi adâncimea mai mică de încorporare a tuberculilor măreşte atacul de mană. Întreţinerea culturilor. În timpul vegetaţiei se va duce o luptă permanentă cu buruienile, care creează o microclimă favorabilă pentru dezvoltarea manei, alternariozei, rizoctoniozei etc. Muşuroirea plantelor determină o scădere a gradului de atac cu ciuperca Phytophthora infestans. În culturile semincere se vor face controale fitosanitare în scopul depistării şi distrugerii plantelor infectate de viroze şi putregaiul inelar al tuberculilor. Chimioterapia. În ţara noastră tratamente chimice în vegetaţie se recomandă numai în anii cu condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea ciupercii Phytophthora infestans. Sunt omologate şi recomandate pentru utilizare produse cu acţiune fungicidă, cum ar fi: Bravo 500 SC -1,5-1,8 l/ha, Acrobat MZ 69 WP – 2,0 kg/ha, Folpan 50 WP – 3,0 kg/ha, Tatto 55 SC – 3,0 l/ha), Metaxil SP - 2,5 kg/ha ş.a. Primul tratament se face la avertizare, în faza de butonizare a plantelor. Recoltarea şi depozitarea tuberculilor. Pentru preîntâmpinarea infectării tuberculilor cu mană, alternarioză şi putregaiul inelar, cu două săptămâni înainte 161 de recoltare, în culturile semincere se recomandă cosirea părţii aeriene sau defolierea chimică. Recoltarea se va face pe timp uscat în scopul preîntâmpinării infecţiilor tuberculilor prin răni. După recoltare tuberculii se vor zvânta la aer liber, sub şoproane special amenajate, timp de două săptămâni. Tuberculii se vor păstra peste iarnă în depozite dezinfectate, bine aerisite, la temperaturi de 2-4oC şi umiditatea relativă a aerului de 85-90%. În timpul păstrării materialului de plantat se vor face periodic controale fitosanitare pentru depistarea focarelor de putrezire a tuberculilor şi lichidarea lor. Carantina fitosanitară. În Republica Moldova este supus regulilor de carantină fitosanitară cancerul cartofului, provocat de ciuperca Synchytrium endobioticum. BOLILE CULTURILOR CUCURBITACEE MANA CUCURBITACEELOR Peronosporoz tîkvennîh (rus.); Downy mildew of cucurbits (engl.) Mana este una dintre cele mai nocive boli ale cucurbitaceelor care produce pagube mari în culturile de castraveţi. A fost descoperită şi descrisă în 1868 pe insula Cuba de către Berkley şi Curtis. În prezent boala se întâlneşte în toate zonele cu precipitaţii bogate şi temperaturi moderate. Pe parcursul anilor 19811984, mana a avut dezvoltare epidemică în Republica Moldova, cauzând pierderi foarte mari de recoltă. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze sub formă de pete mici, verzi-gălbui, unghiulare sau circulare. Peste câteva zile petele capătă culoare brun-deschisă, sunt mărginite de nervuri, iar pe partea de jos se acoperă cu un înveliş cenuşiu-violaceu, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen (Planşa VII). În cazul unor atacuri puternice, petele confluează, ocupând sectoare mari din limbul foliar. Frunzele atacate devin sfărâmicioase, se usucă şi cad, lăsând tulpinile desfrunzite. În urma căderii frunzelor florile se scutură, iar fructele, dacă au prins să se formeze, rămân mici, nu au gust normal şi nu se maturizează la timp. Boala are dezvoltare rapidă, astfel că în timp de câteva zile poate nimici plantaţiile în întregime. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Pseudoperonospora cubensis din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Este o specie parazită obligată. Corpul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast puternic ramificat, intramatrical, intercelular. În celulele plantei gazdă pătrund haustori – organe specializate pentru nutriţie. La suprafaţa frunzelor atacate, prin stomate ciuperca emite conidiofori, solitari sau asociaţi în buchete, ramificaţi dihotomic 162 în partea superioară. La capetele ramificaţiilor, pe sterigme, se formează conidii ovoidale, unicelulare, cenuşii-gălbui, de 18-28 x 12-30 µ. Conidiile germinează în prezenţa picăturilor de apă, formând zoospori, care pătrund în plante prin stomate. De la o plantă la alta conidiile se răspândesc prin intermediul vântului, picăturilor de ploaie, insectelor, uneltelor de muncă. În condiţii nefavorabile pentru dezvoltare, ciuperca trece la înmulţirea sexuată, formând în frunzele atacate oospori de culoare gălbuie, de formă sferică, cu diametrul de 36-43,5 m. Oosporii prezintă principala rezervă de infecţie pentru anul viitor. Ca sursă adăugătoare de inocul pot servi şi conidiile de pe plantele bolnave din sere. Boala este favorizată de terenuri joase, fără curenţi de aer, umiditate ridicată a aerului şi temperaturi optime cuprinse între 16-22oC. Nocivitatea bolii este foarte mare, pierderile pot constitui până la 100% din recolta potenţială. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu revenirea cucurbitaceelor peste 2-3 ani; se vor evita terenurile joase, fără curenţi de aer; respectarea densităţii optime a plantelor pentru a asigura o aerisire satisfăcătoare a culturilor; combaterea buruienilor; tratamente chimice profilactice cu fungicide omologate (Acrobat MZ 69 WP - 2,0 kg/ha, Bravo 500 SC - 1,5-1,8 l/ha, Ridomil Gold MZ 68 WP – 2,5 kg/ha), începând din faza de 3-4 frunze; în teren adăpostit se recomandă dezinfectarea substratului nutritiv, încăperilor, inventarului şi respectarea parametrilor de umiditate, temperatură, aerisire; nimicirea resturilor vegetale. FĂINAREA CUCURBITACEELOR Mucinistaia rosa tîkvennîh (rus.); Cucurbits Mildew (engl.) Făinarea este o boală foarte păgubitoare întâlnită în toate zonele cultivatoare de cucurbitacee. Atacul este mai frecvent la castraveţi şi dovlecei. În zonele cu climă continentală afectează puternic culturile de pepeni verzi şi galbeni. Patografia bolii. Boala poate ataca toate organele aeriene, mai frecvent frunzele. În câmp deschis semnele patografice ale făinării se manifestă, de obicei, începând cu a doua jumătate a vegetaţiei. Pe frunze se observă sectoare acoperite cu o eflorescenţă albă cu aspect făinos, care treptat se extind şi ocupă frunza în întregime (Planşa VIII). Cu timpul învelişul de pe frunze capătă o culoare cenuşie întunecată din cauza formării unor puncte negre, care reprezintă corpurile fructifere ale ciupercii. Ţesuturile atacate se brunifică, frunzele devin sfărâmicioase şi se usucă înainte de timp. Aceleaşi simptome uneori se pot observa pe tulpini, cârcei şi peţioluri. Plantele atacate au dezvoltare slabă, formează fructe puţine la număr, mici, deformate. 163 Agent patogen. Boala este provocată de câteva specii de ciuperci din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae. Mai frecvent se întâlnesc Sphaerotheca fuliginea şi Erysiphe cichoracearum f. sp. cucurbitacearum. În cazul ciupercii Sphaerotheca fuliginea, învelişul de pe frunze are culoare roz-cenuşie din cauza formării cleistoteciilor şi se găseşte mai frecvent pe partea inferioară a frunzelor. Cleistoteciile sunt monoasce, cu apendici simpli, ascosporii eliptici, hialini, unicelulari, de 20-25 x 12-15 m. La un atac de Erysiphe cichoracearum, simptomele sunt mai frecvent vizibile pe partea superioară a frunzelor. Învelişul de pe frunze este, de regulă, alb, deoarece cleistoteciile se formează rar. Cleistoteciile sunt poliasce, cu apendici neramificaţi. Ascosporii sunt hialini, elipsoidali, unicelulari, de 20-22 x 9-11 m. Ambele specii sunt ectoparazite, cu miceliul pe suprafaţa organelor atacate. Pe miceliu se găsesc conidiofori simpli, cu lanţuri de conidii elipsoidale, hialine, care produc infecţiile secundare. Iernează cleistoteciile în resturile vegetale, infecţia primară fiind asigurată de ascospori. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bolii este de 26-28oC. Infecţiile se pot produce şi în condiţii de umiditate redusă a aerului, până la 45-46%. Nocivitatea bolii este mare, pierderile putând constitui 20-30% în câmp şi până la 60% din recoltă în culturile forţate. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cucurbitaceelor peste 3-4 ani; igiena culturală; la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente chimice cu produse omologate (Saprol 20 EC - 0,5-0,8 l/ha, Sulf coloidal şi WP - 2,0-4,0 kg/ha, Topas 100 EC - 0,15 l/ha); după recoltare, resturile vegetale infectate se vor încorpora în sol prin arătură de toamnă; în teren adăpostit, înainte de plantarea răsadului, se vor dezinfecta încăperile serelor, iar după terminarea vegetaţiei plantele vor fi smulse şi distruse. ANTRACNOZA CUCURBITACEELOR Antraknoz tîkvennîh (rus.); Anthracnose of cucurbits (engl.) Antracnoza este o boală periculoasă, răspândită în zonele cu climă moderată. Produce pagube destul de mari în culturile de castraveţi şi pepeni. Patografia bolii. Boala poate ataca plantele în toate fazele de dezvoltare atât în câmp, cât şi în culturile forţate. În faza de plantule, pe cotiledoane se formează pete circulare, brunenegricioase, adâncite în ţesuturi. Petele treptat se necrozează, iar pe timp umed plăntuţele cad la pământ şi putrezesc. Pe frunzele adevărate apar pete circulare sau colţuroase, cu marginile difuze, 164 verzi-gălbui, care mai târziu devin brun-roşiatice. În condiţii de umiditate ridicată, pe suprafaţa petelor se observă puncte de culoare rozovie, care sunt acervulii ciupercii. Cu timpul ţesuturile atacate se usucă şi se rup, perforând frunzele. Pe tulpini şi peţioluri se formează pete brune, alungite, adâncite în ţesuturi. În aceste locuri tulpina se frânge, determinând pieirea plantei. Simptomul tipic de antracnoză se manifestă pe fructe, unde apar pete circulare, mari (1-2 cm), hidrozate, de culoare verde-închis, care cu timpul se adâncesc în ţesuturi, formând ulcere. Sectoarele atacate se acoperă cu cercuri concentrice punctate, de culoare cărămizie, alcătuite din acervulii ciupercii. Pe leziunile de pe fructe nimeresc diferite specii de ciuperci saprofite şi parazite facultative, cum ar fi: Fusarium sp., Alternaria sp., Cladosporium sp., care cauzează putrezirea ţesuturilor în profunzime. La un atac timpuriu fructele sunt deformate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Colletotrichum lagenarium din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. Miceliul este alcătuit din hife hialine, septate şi se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, formează acervuli subepidermali. În acervuli se găsesc conidiofori hialini, neseptaţi, neramificaţi, care poartă pe ei conidii unicelulare, necolorate, elipsoidale sau cilindrice, cu dimensiuni de17-20×3,5-6,5 m. Printre conidiofori se formează câteva sete brune, rigide, caracteristice şi pentru alte specii din g. Colletotrichum. În timpul extragerii seminţelor din fructe atacate, conidiile pot adera pe suprafaţa seminţelor. În condiţii nefavorabile pentru dezvoltare, ciuperca poate forma scleroţi. Peste iarnă agentul patogen rezistă în resturile vegetale şi pe suprafaţa seminţelor sub formă de conidii şi fragmente de miceliu. Pot ierna şi scleroţii care nimeresc în sol. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte cu ajutorul conidiilor diseminate de vânt, picături de ploaie, păsări, insecte. Pătrunderea infecţiei se realizează prin stomate, leziuni sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi moderate. Nocivitatea bolii constă în micşorarea esenţială a suprafeţei fotosintetice, pieirea prematură a plantelor, deprecierea cantitativă şi calitativă a recoltei. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cucurbitaceelor peste 5-6 ani; folosirea de sămânţă din culturi neatacate de antracnoză; tratarea termică (15 min. în apă de 58oC) sau chimică a seminţelor cu produse omologate; combaterea la timp a buruienilor care creează o microclimă favorabilă pentru dezvoltarea bolii; la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente chimice cu fungicide omologate (Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha, Sulfat de cupru - 3,0-6,0 kg/ha), care 165 se vor repeta în funcţie de condiţiile climaterice şi durata de acţiune a pesticidului utilizat; nimicirea resturilor vegetale prin arătură de toamnă. ASCOHITOZA CUCURBITACEELOR Askohitoz tîkvennîh (rus.); Ascochyta leaf spot (engl.) Ascohitoza este una dintre cele mai periculoase boli ale castraveţilor în cultura forţată. În câmp deschis atacă, de asemenea, pepenii verzi, pepenii galbeni, dovlecii şi alte cucurbitacee. Patografia bolii. Atacă toate organele aeriene ale plantelor. Iniţial boala apare în sere pe noduri, tulpini şi pe resturile de lăstari şi frunze înlăturate de pe plante. Ţesuturile atacate par a fi negre din cauza picnidelor ciupercii care se formează pe ele. De pe noduri, cu timpul, boala trece pe tulpini, atacând ţesuturile superficiale, care capătă o culoare cenuşie şi se acoperă cu puncte negre – picnide. La umiditate înaltă, ciuperca poate provoca putrezirea coletului, urmată de pieirea plantei. Pe frunze simptomele apar în masă în faza de legare a fructelor. Apar pete mari circulare sau neregulate, galben-deschise ori clorotice. Ţesuturile se usucă, devin cenuşii, deoarece se acoperă cu picnide. De regulă, frunzele sunt atacate de la margini. Ciuperca poate pătrunde în vasele conducătoare, cauzând ofilirea şi pieirea plantelor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Ascochyta cucumeris = Ascochyta melonis din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. În stadiul perfect parazitul se numeşte Didymella cucumerina şi este încadrat în cl. Ascomycetes, ord. Dothideales, fam. Mycosphaerellaceae. Miceliul ciupercii se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, formează picnide sferice, subcuticulare, în care se găsesc conidii bicelulare, hialine, elipsoidale, de 7-18 x 3-7 m. În resturile vegetale, în stadiul saprofit, se formează fructificaţia sexuată a ciupercii sub formă de pseudoperitecii cu asce şi ascospori hialini, biceluari, ovoidali, de 17-19 x 7-8 m. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de picnide şi pseudoperitecii în resturile vegetale, în sol şi pe sămânţă. Infecţia primară a plantelor se realizează prin conidii şi ascospori, infecţiile secundare - prin conidii. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi moderate. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; după terminarea ciclurilor de vegetaţie, din seră se vor scoate şi se vor arde resturile vegetale; dezinfectarea încăperilor serei şi a inventarului; schimbarea substratului nutritiv sau dezinfectarea lui prin metoda termică sau chimică; tratarea chimică a seminţelor cu produse omologate; tratarea plantelor cu Trihodermin Th 7F-BL-2,0-5,0 kg/ha îndată după răsădire şi cu interval de 10-12 zile; la apariţia 166 simptomelor, se rcomandă tratamente cu fungicide omologate (Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha, Sulfat de cupru - 3,0-6,0 kg/ha), ţinându-se cont de perioada de pauză a preparatelor utilizate. PĂTAREA BRUNĂ SAU CLADOSPORIOZA CUCURBITACEELOR Buraia peatnistosti, Kladosporioz tîkvennîh (rus.); Scab of cucurbits (engl.) Boala este cunoscută în ţările cultivatoare de cucurbitacee cu climă temperată încă de la începutul secolului XIX. Importanţă practică cladosporioza are în culturile de castraveţi atât în câmp, cât şi în teren adăpostit. Patografia bolii. Boala poate ataca plantele în toate fazele de dezvoltare, semnele patografice manifestându-se pe toate organele aeriene, mai frecvent şi mai grav pe fructe. În faza de plantule, pe cotiledoane, uneori pe tulpiniţă, apar pete hidrozate, de culoare verde-deschis, care în scurt timp se necrozează şi devin cenuşii. În urma atacului plăntuţele pier sau au creştere slabă. Pe frunze se formează pete unghiulare, de 5-7 mm în diametru, hidrozate. Ţesuturile atacate la început se decolorează, iar mai apoi devin cenuşii, cu excepţia nervurilor, se necrozează şi se sfărâmă uşor în bătaia vântului. În condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea bolii, pe suprafaţa petelor poate apărea fructificaţia asexuată a ciupercii sub forma unui înveliş olivaceu. La un atac puternic al frunzelor, boala provoacă scurtarea internodurilor şi stagnarea creşterii plantelor. Pe tulpini cladosporioza se manifestă sub formă de pete înguste, alungite longitudinal, de culoare brună, cu sau fără fructificaţie, în funcţie de umiditatea aerului şi temperatura favorabilă. Simptomele tipice ale cladosporiozei sunt mai evidente pe fructe, care pot fi atacate în toate fazele de creştere. Pe ele se formează pete cenuşii hidrozate, care treptat se transformă în ulcere cu exudaţii. Uneori ulcerele se extind în profunzimea fructului, ajungând pănă la seminţe. Sectoarele atacate se acoperă cu un înveliş măsliniu alcătuit din conidiofori şi conidii. În condiţii de umiditate ridicată, fructele atacate putrezesc. La un atac timpuriu fructele pot fi deformate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Cladosporium cucumeris = Cladosporium cucumerinum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelulr intramatrical, intercelular, alcătuit din hife ramificate, hialine, mai târziu verzui-olivacee. La înmulţirea asexuată, formează conidiofori neramificaţi, septaţi, care poartă conidii uni-, bi- şi tricelulare, brune-olivacee, de forme diferite, cu dimensiuni de 10-30 x 3-6 m. Patogenul iernează sub formă de miceliu şi conidii în resturile vegetale şi în 167 sămânţă. De la o plantă la alta conidiile se răspândesc prin vânt, insecte, unelte de muncă. Infecţia se realizează prin stomate sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Germinarea conidiilor este favorizată de umiditatea aerului mai mare de 90% şi temperaturi cuprinse între 18-25oC. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cucurbitaceelor peste 3-4 ani; folosirea seminţelor provenite din culturi neatacate; tratarea termică (apă de 50oC - 20-25 min.) sau chimică a seminţelor cu produse omologate; evitarea terenurilor joase fără curenţi de aer; dezinfectarea încăperilor serei şi a uneltelor de muncă; dezinfectarea termică sau chimică a substratului nutritiv; tratamente chimice în timpul vegetaţiei cu fungicide omologate; distrugerea resturilor vegetale. OFILIREA CUCURBITACEELOR Traheomikoz tîkvennîh (rus.); Fusarium, Verticillium blight of cucurbits (engl.) Este una dintre cele mai răspândite şi mai păgubitoare boli la toate speciile de cucurbitacee, întâlnită mai frecvent în culturile forţate din sere şi solarii. Patografia bolii. Boala atacă plantele în toate fazele de dezvoltare. Semnele patografice ale bolii pot fi diferite în funcţie de agentul patogen care îşi dă concursul în fenomenul de ofilire a plantelor şi se manifestă în trei forme: - ofilirea vasculară acută; - ofilirea vasculară lentă; - ofilirea cauzată de putrezirea rădăcinilor. Forma de ofilire acută se întâlneşte mai frecvent în faza de înflorire şi fructificare. Plantele infectate se ofilesc şi se usucă pe parcursul a câteva zile, păstrându-şi timp îndelungat culoarea verde. Viteza desfăşurării procesului patologic este în funcţie de temperatura aerului şi aprovizionarea cu apă a plantelor. În cazul ofilirii lente, începând de la jumătatea tulpinii, frunzele se îngălbenesc şi se ofilesc. Plantele infectate au creşterea slabă şi internoduri mai scurte. Procesul patologic evoluează lent şi treptat plantele se ofilesc în întregime. Atât la ofilirea acută, cât şi la la cea lentă plantele au rădăcinile brunificate. În secţinune transversală prin tulpini se observă brunificarea vaselor conducătoare. Ofilirea se datoreşte formării în lumenul vaselor a unor îngrămădiri de hife miceliene, care blochează curentul ascendent de apă şi substanţe nutritive. Ofilirea cauzată de putrezirea rădăcinilor se datoreşte activităţii unui grup mare de microorganisme parazite facultative, care trăiesc în sol, aşa ca Rhizoctonia sp., Pythium sp., Fusarium sp., Alternaria sp, Sclerotinia sclerotiorum etc. În acest caz viteza desfăşurării procesului de ofilire este în funcţie de specia predominantă. 168 Agenţi patogeni. Forma de ofilire vasculară acută este provocată de ciuperca Fusarium oxysporum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Tuberculariaceae. Parazitul are mai multe forme specializate pe diferite cucurbitacee, cum ar fi: f. cucumerinum la castraveţi, f. melonis la pepeni galbeni, f. niveum la pepeni verzi. Corpul vegetativ este un miceliu multicelular, hialin, exogen sau endogen. La înmulţirea asexuată, formează sporodohii alcătuite din macroconidii multiseptate, drepte sau încovoiate, de 21-49 x 2,3-4 m, şi microconidii de 8-9 x 1,6-2 m. Agentul patogen iernează sub formă de clamidospori în resturile vegetale rămase în sol. Plantele se infectează prin leziunile de pe rădăcini şi chiar prin perişorii absorbanţi. Forma de ofilire vasculară lentă este cauzată de ciuperca Verticillium alboatrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular hialin care trăieşte în vasele conducătoare ale plantelor. În condiţii de umiditate înaltă, pe tulpini şi peţioluri se formează conidiofori verticilaţi, cu conidii unicelulare hialine, ovoidale, de 4-6 x 1,7-2,8 m. Conidiile se transmit de la o plantă la alta prin vânt, insecte, picături de apă. Ca organe de rezistenţă ciuperca formează microscleroţi, care se păstrează în sol timp îndelungat şi servesc ca rezervă de infecţie. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cucurbitaceelor peste 4-5 ani; în cazul culturilor forţate, se recomandă dezinfectarea scheletului şi geamurilor cu formalină de 2-3%; schimbarea în fiecare an sau dezinfectarea substratului nutritiv prin metoda termică sau chimică; tratarea chimică a seminţelor cu produse omologate sau prăfuirea lor cu Trihodermin BL – 5-6 g/kg; introducerea în sol (15-20 g/m2) a preparatului biologic Trihodermin BL înainte de semănat; în timpul vegetaţiei, se recomandă 2-3 tratamente ale plantelor cu Trihodermin BL – 4-8 g/m2 cu interval de 10-12 zile; după recoltare plantele se vor smulge şi se vor nimici. PUTREGAIUL ALB AL CASTRAVEŢILOR Belaia gnili ogurţov (rus.); Sclerotinia – Wilt of cucumber (engl.) Putregaiul alb este o boală foarte răspândită în culturile forţate de castraveţi, care în condiţii favorabile poate cauza pierderi însemnate de producţie. Patografia bolii. Boala poate ataca plantele în toate fazele de dezvoltare. În faza de plăntuţe, în zona coletului apare o pată de putregai umed, care în scurt timp înconjoară baza tulpiniţei. Plăntuţele infectate cad la pământ şi putrezesc. Pe sectoarele atacate, se formează un înveliş alb cu aspect de vată, care constituie miceliul agentului patogen (Planşa IX). 169 La plantele mature boala atacă tulpinile, fructele, uneori chiar şi frunzele. Pe tulpini, mai frecvent în treimea de jos a lor, apar pete hidrozate de putregai, care evoluează repede şi se extind de jur împrejurul sectorului atacat. Odată cu dezagregarea ţesuturilor, apare simptomul tipic de sclerotinoză – miceliu alb şi scleroţi negri. Partea superioară a plantei se ofileşte. În condiţii de umiditate foarte înaltă pot fi atacate şi fructele, care se înmoaie şi putrzesc. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Sclerotiniaceae. Sclerotinia sclerotiorum este o specie polifagă care atacă peste 360 specii de plante din 225 genuri, încadrate în 64 familii botanice. Dintre plantele de cultură, în afară de floarea- soarelui, atacă soia, fasolea, castraveţii, sfecla, tutunul ş.a. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu septat, hialin, exogen şi endogen. Patogenul nu formează fructificaţie conidiană. Iernează scleroţii care pot rezista în sol 8 ani. Primăvara, la temperaturi cuprinse între 12 şi 22 oC şi umiditatea aerului foarte ridicată, scleroţii situaţi la 2-5 cm adâncime în sol germinează, dând naştere la apotecii pedunculate cu asce şi ascospori. Formarea corpurilor fructifere are loc mai activ la temperatura de 12-16oC, peste această temperatură carpogeneza se reduce, iar la 25oC apoteciile nu se mai formează. În apotecii se găsesc asce cilindrice, de 130-183 x 8-10 µ, care conţin câte 8 ascospori unicelulari, hialini, eliptici, de 9-13 x 4- 6,5 µ. Aceştia produc infecţii la partea aeriană a plantei. De la o plantă la alta ciuperca se răspândeşte şi prin fragmente de miceliu în timpul îndeplinirii lucrărilor culturale şi recoltării. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi solului în sere şi temperaturi moderate. Mai puternic sunt atacate plantele slăbite din diferite cauze. În câmp deschis putregaiul alb se întâlneşte mai rar, de obicei la fructele care vin în contact cu solul. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament; alegerea raţională a premergătorilor cu evitarea culturilor susceptibile la Sclerotinia sclerotiorum; dezinfectarea termică sau chimică a substratului; tratarea seminţelor cu Trihodermin BL - 5-6 g/kg; tratarea substratului nutritiv cu Trihodermin Th 7F-BL - 2-5 kg/ha, cu interval între tratamente de 1012 zile; pentru evitarea dezvoltării sclerotiniozei, se recomandă ca umiditatea aerului să fie de 50-60%, iar temperatura în seră relativ constantă – 20-22oC; după terminarea vegetaţiei se recomandă înlăturarea şi distrugerea resturilor de plante, care constituie principala sursă de infecţie. 170 PĂTAREA UNGHIULARĂ A CASTRAVEŢILOR Uglovataia peatnistosti ogurţov (rus.); Angular leaf spot of cucumber (engl.) Pătarea unghiulară este cea mai răspândită şi păgubitoare bacterioză a castraveţilor. În condiţiile Republicii Moldova boala are impact economic în culturile de castraveţi din câmp deschis. Patografia bolii. Boala se manifestă pe organele aeriene ale plantelor. Pe cotiledoane, mai frecvent de la margini apar pete mici, uleioase, de culoare cafenie, care treptat ocupă cotiledoanele în întregime. Pe timp umed, pe sectoarele atacate se observă picături de exudat bacterian. Plantulele infectate se usucă şi cad. La plantele mature boala atacă frunzele, peţiolurile, tulpinile şi fructele. Pe frunze apar pete unghiulare mărginite de nervuri, de culoare verde-închis, cu aspect hidrozat uleios. În condiţii de umiditate sporită, pe partea de jos a frunzelor se observă un exudat vâscos de culoare gălbuie. Mai târziu ţesuturile atacate se usucă şi se desprind, perforând frunzele. Pe peţioluri şi tulpini boala se manifestă sub formă de pete cafenii alungite, puţin adâncite în ţesuturi, care uneori determină frângerea acestor organe. Pe fructe apar ulcere decolorate, mai târziu de culoare întunecată, cu picături de exudat bacterian. Fructele atacate putrezesc sau rămân deformate, pierzând valoarea comercială. În cazul unui atac puternic, agentul patogen poate pătrunde în profunzimea fructelor, localizându-se în tegumentul seminţelor. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Pseudomonas syringae pv. lachrymans = Pseudomonas lachrymans din cl. Eubacteria, ord. Pseudomonodales. Dermatoplaştii au formă bacilară, cu 1-5 flageli polari, de 1,2-2×0,8 m. Bacteria este Gram-negativă, aerobă, asporogenă. În timpul iernii agentul patogen rezistă în resturile vegetale neputrezite, pe suprafaţa seminţelor şi în interiorul lor. De la o plantă la alta, în timpul vegetaţiei, se transmite prin intermediul picăturilor de apă, insectelor, uneltelor de muncă şi prin vânt. Infecţia se realizează prin stomate şi prin leziuni în prezenţa picăturilor de apă. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bolii este de 25-27oC. În condiţii favorabile perioada de incubaţie durează 4-5 zile. Uneori boala se întâlneşte şi la pepeni galbeni, fiind provocată de Pseudomonas syringae pv. melonis. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la bacterioză; rotaţia culturilor în asolament cu revenirea castraveţilor pe aceeaşi solă peste 2-3 ani; folosirea de sămânţă sănătoasă sau dezinfectată cu apă caldă de 53oC timp de 1 oră; produsele pe bază de Tiuram nu dau rezultate pozitive la tratarea seminţelor; fertilizarea solului cu îngrăşăminte potasice măreşte rezistenţa plantelor la boală; după răsărire se recomandă tratamente foliare cu zeamă bordoleză 171 (0,5-1,0%), urmate în timpul vegetaţiei de încă 2-3 stropiri cu produse cuprice omologate, la interval de 10 zile; se va evita irigarea culturilor de castraveţi prin aspersiune; după terminarea perioadei de vegetaţie resturile de plante vor fi încorporate în sol prin arătură adâncă de toamnă; în culturi protejate se vor respecta cerinţele igienei culturale; se va regla umiditatea şi temperatura aerului în defavoarea agentului patogen; în cazul apariţiei bolii se recomandă tratări foliare cu produse cuprice omologate, respectând termenul de aşteptare pentru fiecare fungicid. MOZAICUL OBIŞNUIT AL CASTRAVEŢILOR Obîknovennaia mozaika ogurţov (rus.); Cucumber common mosaic (engl.) Mozaicul comun este o viroză păgubitoare, răspândită în toate ţările cultivatoare de castraveţi în câmp deschis, mai rar în sere. Boala se întâlneşte, de asemenea, la dovlecei, pepeni galbeni şi la alte cucurbitacee. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii variază în funcţie de tulpina virusului, condiţiile climaterice, faza de dezvoltare a plantei. La un atac timpuriu, în faza de plantule cotiledoanele se îngălbenesc, apoi se ofilesc şi se usucă. La frunzele tinere apar pete sau cercuri verzi-gălbui, care dau frunzelor un aspect tipic de mozaic. Frunzele atacate se deformează şi au marginile întoarse în jos. La plantele bolnave creşterea este stagnată, internodurile se scurtează, apare simptomul de rozetare a frunzelor în vârful plantei. În unele cazuri florile sunt deformate şi nu leagă. În condiţii de luminozitate scăzută şi temperaturi sub 20oC în timpul zilei boala se poate manifesta sub formă de putrezire a rădăcinilor şi ofilire a plantelor. Această formă periculoasă a bolii se întâlneşte mai frecvent în teren protejat. În câmp deschis, simptomul ofilirii plantelor se semnalează uneori în culturile de pepeni galbeni. La plantele infectate fructele capătă o culoare pestriţă de mozaic. Sectoarele verzi deschise sunt proeminente şi dau suprafeţei fructului un aspect denivelat. Mai rar se întâlneşte forma “pikle white”, când fructele au culoare aproape albă. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Cucumis virus 1 = Marmor cucumeris var. vulgare. Particulele virale au formă sferică cu diametrul de 35-40 nm. Virusul este foarte sensibil la uscăciune, poate fi inactivat la 60-70oC. Virusul poate avea ca plantă gazdă peste 300 de specii din 40 de familii botanice, inclusiv tomatele, tutunul, ardeii, vinetele, varza, morcovul, pătrunjelul, ţelina, mazărea, fasolea, gherghinele, gladiolele şi multe specii de buruieni. Virusul poate fi transmis prin inoculare de suc prin cel puţin 10 specii de Cuscuta şi peste 60 specii de afide, printre care Acyrthosiphon pisum, Aphis fabae, Macrosiphum euphorbiae, Myzus persicae ş.a. La castraveţi transmiterea prin 172 sămânţă are loc rar, a fost dovedită transmiterea la Cucumis melo. Circuitul virusului în natură este asigurat de un număr mare de plante gazdă multianuale. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; izolarea teritorială a culturilor cucurbitacee la 500-1000 m de semincerii de sfeclă şi crucifere, legume bianuale, culturi ornamentale perene; combaterea sistematică a insectelor vectoare; distrugerea buruienilor gazdă; pregătirea seminţelor din culturi neatacate; în sere se recomandă smulgerea şi distrugerea plantelor infectate; în culturile forţate se vor evita temperaturi mai joase de 20oC, care favorizează dezvoltarea mozaicului obişnuit. MOZAICUL VERDE AL CASTRAVEŢILOR Zelionaia mozaika ogurţov (rus.); Green cucumber mosaic (engl.) Mozaicul verde este o viroză foarte frecventă în culturile forţate de castraveţi. Patografia bolii. Patografia bolii poate varia mult în funcţie de tulpina virusului, condiţiile climaterice, faza de dezvoltare a plantei în momentul infecţiei. Mozaicul verde, după semnele patografice, este asemănător cu mozaicul obişnuit. Atacă, de regulă, frunzele tinere. Pe ele apar sectoare verzi deschise sau gălbui de forme neregulate, care alternează cu sectoare de culoare verde normală. Se observă, de asemenea, o deformare uşoară a limbului, apariţia enaţiunilor pe partea inferioră, necrozarea marginilor frunzelor. Plantele bolnave rămân în creştere, se micşorează brusc numărul fructelor din cauza scuturării ovarelor. În unele cazuri, se observă scurtarea internodurilor, brunificarea şi fasciarea tulpinilor, formarea nodurilor duble. Fructele care au reuşit să se formeze nu au suprafaţă denivelată, uneori se observă o marmorare slabă sau apariţia unor dungi galbene. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Cucumis virus 2 = Marmor astrictum. Particulele virale au formă de bastonaşe, cu lungimea de 275-300 nm, iar diametrul de 14-18 nm. Virusul este foarte rezistent la uscăciune, se inactivează la temperatura de 80-90oC, se transmite pe cale mecanică prin contact direct. Agentul patogen se păstrează în seminţe şi sol, iar în cazul metodei hidropon de creştere a castraveţilor - în cheramzit. Nu se cunosc alte plante gazdă în afară de cucurbitacee. Boala este favorizată de schimbarea bruscă a temperaturii şi o densitate prea mare a plantelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; schimbarea în fiecare an a solului în sere sau dezinfectarea termică a lui (92oC timp de 10 min. sau 76oC – 3 zile); în cazul metodei hidroponice de cultivare a castraveţilor, dezinfectarea cheramzitului cu o soluţie de formalină de 5%; producerea materialului semincer neinfectat; folosirea seminţei păstrate timp de 2-3 ani; tratarea termică a seminţelor la 50-52oC timp de 72 ore şi la 70-80oC timp de 24 ore; dezinfecţia seminţelor în soluţie de 10% de fosfat trisodic (Na3PO4 . 12 H2O) timp de 30 min., după care 173 seminţele se spală 20 min. sub robinet şi se usucă; înlăturarea şi nimicirea plantelor bolnave; temperatura aerului şi a solului în sere să nu fie mai joasă de 20oC; apa cu care se udă plantele să aibă temperatura de 20-22oC. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cucurbitaceelor În teren protejat Spre deosebire de alte culturi protejate, plantele de castraveţi pot fi atacate de o serie de boli foarte periculoase care, atunci când se creează condiţii favorabile pentru dezvoltare, pot compromite cultura în întregime. De aceea, pentru obţinerea unor recolte stabile şi de înaltă calitate de castraveţi, în spaţii acoperite sunt necesare măsuri speciale de protecţie a plantelor. În cultura de sere şi solarii se vor folosi numai hibrizi, la care polenizarea florilor este contraindicată, deoarece aceasta duce la deformarea fructelor şi afectarea calităţii comerciale. Aceşti hibrizi trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: - să fie rezistenţi sau toleranţi la bolile principale; - să suporte fără urmări negative oscilaţiile de temperatură, inclusiv temperaturi mai scăzute noaptea; - să prezinte un potenţial mare de producţie, inclusiv la cultivarea în condiţii de mediu mai puţin favorabile; - să realizeze o producţie timpurie ridicată şi de calitate; - să fie cât mai puţin pretenţioşi la condiţii de lumină insuficientă; - să aibă o capacitate limitată de formare a lăstarilor care, dacă nu se înlătură la timp, creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea ciupercilor Pseudoperonospora cubensis, Colletotrichum lagenarium, Ascochyta cucumeris, Cladosporium cucumerinum etc. La înfiinţarea culturilor de castraveţi în sere şi solarii, se vor folosi seminţe procurate din reţeaua autorizată, care garantează autenticitatea hibrizilor şi calitatea seminţelor. Pentru culturile din solarii se recomandă hibrizii: Darina - rezistent la VMC, mană, făinare, antracnoză, cladosporioză, bacterioză; Farid - rezistent la mană şi făinare. Pentru siguranţă, seminţele vor fi supuse termoterapiei (aer uscat, 72 de ore la temperatura de 76oC) sau chimioterapiei cu preparate specifice. Împotriva manei, seminţele se dezinfectează cu Apron 35 WP – 3-5 g/kg, iar împotriva altor micoze şi bacterioze sămânţa se va trata cu TMTD 80 WP – 8 g/kg. Pentru nimicirea infecţiei de Cucumis virus 2, seminţele se dezinfectează prin imersie cu fosfat trisodic de 10% timp de 30 min., apoi se spală sub robinet 20 min. şi se usucă. Amestecul nutritiv pentru producerea răsadului se va trata termic cu vapori la temperatura de 70-80oC timp de 1oră sau chimic cu formalină 40 SC – 2 l/m3, 174 Previcur 607 – 300 ml/m3, Dazomet 90 G – 200 g/m3 etc. La înfiinţarea culturilor de castraveţi în sere şi solarii, producerea răsadului este obligatorie. Pentru obţinerea unui răsad viguros şi sănătos, este necesar de a respecta anumite norme de microclimă. Din punct de vedere fitosanitar, cultura castraveţilor pe baloţi de paie este preferabilă deoarece elimină în mare măsură infecţia unor agenţi patogeni de sol şi evită excesul de umiditate, care favorizează atacul bolilor principale. Nu se va reveni cu cultura castraveţilor în acelaşi compartiment de seră la 2 cicluri succesive, dezinfectarea de bază se va face între ciclurile I şi II. Se recomandă, de asemenea, dezinfecţia spaţiului de seră şi a scheletului serei înainte de fiecare ciclu de cultură. După înfiinţarea culturilor, se recomandă îndeplinirea la timp şi la un înalt nivel calitativ a tuturor lucrărilor de întreţinere, cum ar fi: asigurarea şi menţinerea desimii optime a plantelor, afânarea solului, udarea, fertilizarea fazială a culturii, dirijarea creşterii şi fructificării, corectarea factorilor de mediu. Dirijarea factorilor de mediu are o importanţă deosebită pentru prevenirea şi diminuarea atacului cu boli la cultura protejată de castraveţi. Temperatura se menţine la 20-22oC în primele 10-12 zile de la plantare, ziua şi noaptea. În continuare, temperatura de noapte va fi de 18oC în perioada de iarnă şi de 20-22oC primăvara şi vara. Temperatura de zi: 22oC în ianuarie - februarie, 24oC în luna martie, 26oC în aprilie, 28-30oC în perioada mai - iunie. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie între 80-90%. Umiditatea solului se va menţine prin irigări repetate la nivelul de 80-90% din c.c.a. Aerisirea solariilor şi serelor permite zvântarea condensatului de pe frunze şi reducerea umidităţii aerului, diminuânduse astfel riscul declanşării atacului ciupercilor Botrytis cinerea, Cladosporium cucumerinum, Sclerotinia sclerotiorum, Pseudoperonospora cubensis etc. În timpul perioadei de vegetaţie, culturile se controlează în scopul depistării şi eliminării plantelor atacate de viroze şi traheomicoze. Materialul biologic infectat se scoate în afara serei şi se nimiceşte în locuri special destinate. La intrarea în sere se instalează dezinfectoare îmbibate cu soluţie de fosfat trisodic de 3% sau sulfat de cupru 2%. În timpul lucrului, pentru a preveni extinderea atacului de viroze, bacterioze şi traheomicoze, muncitorii trebuie să-şi dezinfecteze mâinile şi uneltele de muncă cu soluţie de fosfat trisodic 3%. În timpul vegetaţiei se aplică, de asemenea, tratamente chimice preventive sau la avertizare. După 7-10 zile de la plantare, se fac tratamente la sol în jurul plantelor cu aşa fungicide ca: Benlate, Topsin M-70, Derosal sau Bavistin 0,05-0,1%, câte 1,0 l de soluţie la plantă pentru prevenirea atacului de Fuzarium oxysporum şi Verticillium albo-atrum. Tratamentele se repetă de 2-3 ori la un ciclu, cu interval de 25-30 zile. Împotriva putrezirii rădăcinilor, putregaiului alb şi cenuşiu, ascohitozei, 175 fuzariozei şi verticiliozei se recomandă două - trei tratamente cu suspensie de Trihodermin BL (4-8 g/m2), cu interval de 10-12 zile. La apariţia simptomelor de făinare sunt necesare tratamente foliare cu produse omologate, cum ar fi: Karathane FN 57 WP - 1,0-3,0 kg/ha, Topas 100 CE 0,5-0,75 l/ha, Trifmine 30 WP - 0,3-0,5 kg/ha etc. Pentru prevenirea atacului de mană, antracnoză, ascohitoză, cladosporioză, se recomandă tratamente foliare cu: Acrobat MZ 69 WP – 2,0 kg/ha, Avixil 70 WP - 2,1-2,9 kg/ha, Daconil 75 WP - 2,0-4,0 kg/ha, Oxihom 80 WP - 1,9-2,1 kg/ha, zeamă bordoleză 1% (3,0 -6,0 kg/ha după sulfat de cupru). Se va respecta cu stricteţe timpul de pauză până la recoltare. Împotriva ciupercii Sclerotinia sclerotiorum se recomandă ungerea sectoarelor atacate ale tulpinii cu Sumilex 50 WP în amestec cu var stins în raport 1:1. După terminarea fiecărui ciclu de cultură, se vor aduna toate resturile vegetale şi se vor elimina pentru a fi distruse. Se va face o curăţenie generală înainte de dezinfectarea serei. În câmp deschis Alegerea terenului. Pentru culturile neprotejate de castraveţi se vor alege terenuri plane sau puţin înclinate spre sud, cu soluri permeabile, uşoare, nisipolutoase sau argilo-nisipoase, cu pH-ul – 5,5-7,0, teritorial izolate de câmpurile de cucurbitacee din anul precedent. Rotaţia culturilor. În resturi vegetale şi în sol se păstrează o serie de agenţi patogeni periculoşi, cum ar fi: Fusarium oxysporum f. sp. cucumerinum, Verticillium albo-atrum, Colletotrichum lagenarium, Sphaerotheca fuliginea, Erysiphe cichoracearum, Pseudomonas syringae pv. lachrymans, Pseudoperonospora cubensis ş.a. Aceasta determină necesitatea întoarcerii cucurbitaceelor pe aceeaşi solă peste 4-5 ani. Cele mai bune culturi premergătoare sunt: cartoful, ceapa, ierburile multianuale ş.a. Întreţinerea culturilor. Prelucrarea de bază a solului sub culturile de castraveţi se va face în corespundere cu cerinţele tehnologiei de cultură. Fertilizarea solului cu exces de fosfor şi potasiu măreşte rezistenţa la boli. În timpul vegetaţiei se vor îndeplini la timp şi calitativ toate lucrările prevăzute în tehnologia de cultivare a castraveţilor, cum ar fi: afânarea solului, distrugerea buruienilor, smulgerea şi nimicirea plantelor cu simptome de viroze şi ofilire fuzariană. Chimioterapia. În vegetaţie, pentru reducerea extinderii atacului de făinare, se recomandă tratamente cu: Sulf coloidal sau WP - 2-4 kg/ha), Saprol 20 EC 0,5-0,8 l/ha, Trifmine 30 WP - 0,3-0,5 kg/ha, Topas 100 EC - 0,125-0,15 l/ha, Karathane FN 57 WP - 1-3 kg/ha), Karathane LC 35 EC - 0,5-1,0 l/ha ş.a. Împotriva manei, antracnozei, cladosporiozei, ascohitozei se recomandă tratamente 176 profilactice cu produse omologate, aşa ca: Sulfat de cupru (3-6 kg/ha în componenţa zemii bordoleze), Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha, Bravo 500 - 1,5-2,0 kg/ha, Acrobat MZ 69 WP – 2,0 kg/ha etc. La semnalarea atacului de pătare unghiulară se vor face tratamente cu preparate cuprice omolgate, cum ar fi Sulfat de cupru (3-6 kg/ha) şi Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha. Bioterapia. Împotriva bacteriozei unghiulare, în vegetaţie, se recomandă tratarea plantelor cu Pentafag-M - 1-3 l/ha. Pentru reducerea atacului de Sclerotinia sclerotiorum, Pythium de baryanum, Rhizoctonia solani ş.a. se poate utiliza preparatul biologic Trihodermin Th 7F-BL - 2-5 kg/ha. BOLILE CEPEI ŞI USTUROIULUI MANA CEPEI Lojnaia mucinistaia rosa luka (rus.); Downy mildew of onion (engl.) Mana este cea mai răspândită şi nocivă boală a cepei în zonele cu precipitaţii bogate şi temperaturi moderate. Boala prezintă un pericol deosebit de mare în culturile semincere. În afară de ceapă, uneori mana este semnalată la usturoi şi praz. Patografia bolii. Boala se manifestă în culturile semincere, de producere a arpagicului şi la ceapa pentru bulbi. La plantele de seminceri, pe tijele florale apar pete mari, clorotice, alungite, cu marginile difuze. Treptat petele se măresc în dimensiuni, ocupând sectoare mari din tija florală. Pe timp umed ţesuturile atacate se acoperă cu un înveliş cenuşiuviolet, care constituie fructificaţia asexuată a patogenului (Planşa X). Mai târziu sectoarele atacate capătă o culoare aproape neagră din cauza invadării lor cu diferite specii de microorganisme saprofite din genurile Macrosporium, Alternaria, Stemphylium etc. La un atac puternic se observă frângerea şi căderea tijelor florale. La culturile pentru producerea arpagicului, mana se manifestă în formă de focare. Boala evoluează rapid, astfel că în condiţii favorabile bolii culturile pentru arpagic într-un timp scurt pot fi nimicite în întregime. La ceapa pentru producerea bulbilor, mana se manifestă prin simptome asemănătoare celor descrise mai sus. În cazul unui atac puternic, miceliul ciupercii pătrunde în partea apicală a bulbilor şi serveşte ca sursă de infecţie dacă bulbii vor fi utilizaţi pentru producerea seminţelor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Peronospora destructor = Peronospora schleideni din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast intramatrical intercelular. La suprafaţă, prin stomate, patogenul emite conidiofori ramificaţi dihotomic la capete, cu sterigme pe care se formează conidii unicelulare, ovoidale, 177 cenuşii-violacee, de 37-54 x 24-30 µ. Conidiile germinează la umiditate foarte înaltă a aerului (96-100%) şi temperaturi cuprinse între 4 şi 25oC (opt. 13oC). Infecţia se realizează prin stomate. La înmulţirea sexuată, în ţesuturile atacate, ciuperca formează oospori sferici, cu episporul brun-întunecat, de 17- 40 µ în diametru. Oosporii iernează în resturile vegetale, putând rezista în sol până la 4-6 ani. Principala sursă de infecţie o constituie bulbii şi arpagicul infectaţi în care iernează miceliul ciupercii. Infecţia nu se transmite prin sămânţă. Nocivitatea bolii este extrem de mare şi constă în pieirea plantelor infectate, capacitatea germinativă scăzută a seminţelor, micşorarea recoltei de sămânţă cu 30-50%. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cepei peste 3-4 ani; evitarea excesului de azot în sol; folosirea materialului semincer şi săditor certificat, recoltat din culturi neatacate de mană; izolarea teritorială a culturilor de ceapă pentru consum şi arpagic de câmpurile semincere; tratarea termică a bulbilor seminceri la temperatura de 44oC timp de 12 ore sau la 45 oC 8 ore, iar a arpagicului la 40oC timp de 8 ore; irigarea corespunzătoare a culturilor; combaterea la timp a buruienilor, care prin prezenţa lor creează o microclimă favorabilă pentru dezvoltarea manei; în timpul vegetaţiei se recomandă tratamente chimice profilactice cu fungicide omologate (Acrobat MZ 69 WP - 2,0 kg/ha, Ridomil Gold MZ 68 WP - 2,5 kg/ha ş.a.); după recoltare – nimicirea resturilor vegetale. PUTREGAIUL CENUŞIU Seraia şeikovaia gnili luka (rus.); Grey mold neck rot (engl.) Este o boală periculoasă a cepei în timpul păstrării bulbilor şi numai în condiţii de umiditate foarte mare a solului poate ataca plantele în câmp. Într-o măsură mai redusă boala se întâlneşte şi la usturoi. Patografia bolii. Mai frecvent atacul de putregai cenuşiu se manifestă la bulbi. Pe bulbi, în zona coletului sau în dreptul rănilor, ţesuturile se înmoaie şi par a fi fierte. Treptat bulbii putrezesc în întregime şi se acoperă cu un înveliş pulverulent de culoare cenuşie, constituit din conidiofori şi conidii. Ciuperca fructifică, de obicei, pe foile cărnoase, însă poate forma fructificaţia asexuată şi pe foile uscate de la suprafaţa bulbului, dacă umiditatea aerului în depozit este înaltă. Bulbii infectaţi emană un miros specific de mucegai. Cu timpul, pe sectoarele atacate ale bulbilor se observă o mulţime de corpuscule de culoare negrie, care sunt scleroţii ciupercii. Bulbii în curs de putrezire, de obicei, sunt invadaţi de alte microorganisme saprofite, care produc putrezirea totală a lor (Planşa X). 178 În cazul culturilor forţate de ceapă pentru verdeaţă, mai rar în câmp, boala se poate manifesta şi pe frunze. Pe frunzele mai avansate în vegetaţie, mai ales la extremitatea limbului, apar pete ovale, decolorate, puţin adâncite în ţesuturi, de câţiva milimetri în diametru. Frunzele atacate se îndoaie în jos. În condiţii de umiditate înaltă, pe sectoarele atacate apare fructificaţia ciupercii. În majoritatea cazurilor, plantele infectate putrezesc, cu excepţia celor slab atacate, care reuşesc să formeze frunze noi. În culturile semincere, uneori se semnalează atacuri ale tijelor florale şi inflorescenţelor. Aceste organe, pe vreme umedă, se acoperă cu mucegai cenuşiu, se frâng sau formează sămânţă de calitate joasă. La usturoi putregaiul cenuşiu are un aspect mai uscat, fructificaţia asexuată a ciupercii se formează mai rar, pe foile protectoare apar microscleroţi. Agent patogen. Boala este provocată de trei specii de ciuperci: Botrytis allii, Botrytis squamosa, Botrytis byssoidea din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Corpul vegetativ al agenţilor patogeni este constituit din hife septate, ramificate, la început subhialine, apoi cenuşii întunecate. La înmulţirea asexuată, formează conidiofori ramificaţi arborescent în treimea superioară, care poartă conidii unicelulare, ovoidale, hialine sau cenuşii-gălbui adunate în ciorchini. Cele trei specii care produc putregaiul cenuşiu se deosebesc între ele după unele caractere culturale şi morfologice. Conidiile au dimensiuni de 6-16 x 4-8 µ (Botrytis allii), 13-24 x 9-18 µ (Botrytis squamosa), 10-16 x 6-8 µ (Botrytis byssoidea). Peste iarnă patogenii rezistă sub formă de miceliu în sol, pe resturi vegetale, în bulbi infectaţi sau prin scleroţi în solzii bulbilor. În timpul vegetaţiei ciupercile se răspândesc prin conidii, care germinează la umiditate înaltă şi temperatură optimă de 22-23oC. Infecţia se realizează în prezenţa picăturilor de apă prin diferite leziuni de pe bulbi. Boala este favorizată de timp umed şi răcoros în timpul recoltării, păstrarea în condiţii necorespunzătoare a bulbilor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; pregătirea materialului semincer şi săditor din culturi neatacate; evitarea terenurilor joase cu exces de umiditate; administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu fosfor; tratarea seminţelor şi arpagicului cu produse omologate; recoltarea cepei pe timp uscat; după recoltare arpagicul şi bulbii se vor usca timp de 5-8 zile la 3035oC; în momentul depozitării rădăcinile şi coletul trebuie să fie uscate; în timpul păstrării se recomandă ca temperatura aerului să fie de 1-2oC, umiditatea aerului mai joasă de 75%, înălţimea stratului până la 60 cm. 179 PUTREGAIUL ALB AL BULBILOR Belaia gnili luka (rus.); White rot of onion (engl.) Este o boală destul de frecventă la majoritatea speciilor din g. Allium, mai ales în anii secetoşi şi în culturile neirigate, producând pagube atât în câmp, cât şi în depozite. Patografia bolii. În culturile de ceapă şi usturoi în câmp primele simptome se observă primăvara devreme. Frunzele, începând de la vârfuri, se îngălbenesc, se ofilesc şi se usucă. În timp scurt plantele se usucă în întregime. Boala, de obicei, se dezvoltă sub formă de focare, lăsând goluri în plantaţii. Plantele ofilite se smulg uşor din cauza că au rădăcinile putrezite. Pe rădăcini şi pe solzii bulbilor se observă un înveliş micelian cu aspect de vată, în care mai târziu se formează o mulţime de scleroţi punctiformi, de culoare neagră, cu dimensiuni de mărimea seminţelor de mac. În cazul unui atac mai târziu, ofilirea şi uscarea frunzelor aproape că nu se observă, însă procesul de putrezire continuă în depozite. În timpul păstrării, boala se poate manifesta în mod diferit în funcţie de umiditatea aerului. În depozite prea uscate bulbii au la exterior un aspect normal, însă, înlăturând foile externe, se observă formarea scleroţilor pe ţesuturile mai profunde. La umiditate înaltă ţesuturile se înmoaie şi putrezesc. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sclerotium cepivorum din cl. Deuteromycetes, ord. Myceliales. Este o ciupercă sterilă la care înmulţirea asexuată şi sexuată lipsesc. În ciclul de dezvoltare formează numai scleroţi şi miceliu. Miceliul este alcătuit din hife septate, ramificate, de culoare albă şi se poate dezvolta atât intramatrical, cât şi extramatrical. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu şi scleroţi în resturile vegetale, în sol şi în plantele speciilor sălbatice din g. Allium. Scleroţii se pot păstra în sol până la 4-5 ani. Temperatura optimă pentru germinarea scleroţilor este cuprinsă între 20-24oC. Infecţia plantelor se realizează prin răni. Răspândirea ciupercii se face prin contactul rădăcinilor şi prin intermediul uneltelor de muncă. Boala este favorizată de soluri grele cu umiditatea redusă (40 %). Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; evitarea terenurilor joase, cu soluri grele; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cepei peste 4-5 ani; tratarea chimică a seminţelor cu produse omologate; respectarea densităţii optime a plantelor; în timpul depozitării şi pe parculsul perioadei de păstrare se vor alege şi vor fi eliminaţi bulbii bolnavi; respectarea parametrilor de temperatură (1-2o C) şi umiditate (75%) în depozite. 180 RUGINILE CEPEI ŞI USTUROIULUI Rjavcina luka i cesnoka (rus.); Onion rust, Garlic rust (engl.) Rugina se întâlneşte la toate speciile genului Allium, având dezvoltare puternică numai în anii cu condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului patologic, fără a cauza pierderi mari de recoltă. Simptome. Bola se manifestă pe frunze şi tijele florale. Semnele patografice sunt, într-o oarecare măsură, în funcţie de specia patogenului care provoacă rugina. În cazul unui atac de Puccinia porri, pe frunze se formează pete galbene, circulare sau ovoidale, cu picnide punctiforme, galbene-cafenii pe suprafaţă. În jurul picnidelor apar cercuri din pustule mici, de culoare portocalie, care sunt ecidiile ciupercii. Mai târziu, în luna iunie, în dreptul petelor de pe organele atacate se formează pustule prăfoase, brune-roşiatice, care constituie uredofaza agentului patogen. Spre sfârşitul vegetaţiei, pe aceleaşi organe apar teleutopustule de 1-2 mm, aşezate în striuri alungite, de culoare cenuşie întunecată. La un atac puternic frunzele se îngălbenesc, apoi se ofilesc şi se usucă. În cazul speciilor Melampsora allii-populina şi Melampsora allii-salicisalba, pe frunze şi tijele florale apar numai fazele de picnide şi ecidii, cu simptome asemănătoare celor produse de Puccinia porri. Uredopustulele şi teleutopustulele se formează pe frunzele de plop şi salcie albă. Specia Puccinia allii dezvoltă pe organele verzi ale diferitelor specii de Allium numai uredopustule şi teleutopustule. Agenţi patogeni. Boala este provocată de speciile Puccinia porri şi Puccinia allii din cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Puccinaceae. Mai rar se întâlnesc speciile Melampsora allii-populina şi Melampsora allii-salicis-alba din fam. Melampsoraceae. Puccinia porri este o specie macrociclică autoică care parazitează pe praz, ceapă şi usturoi. Ciuperca formeaza ecidiospori sferici, gălbui, de 21-24 µ în diametru, cu suprafaţa verucoasă. Uredosporii au formă eliptică, dimensiuni de 28-32×21-28 µ, culoare cafenie. Teliosporii ciupercii pot fi bicelulari şi unicelulari, de culoare brună-închis, cu dimensiuni de 32-60×12-22 µ, 23-32×15-21 µ. Peste iarnă ciuperca Puccinia porri rezistă sub formă de teliospori în resturile vegetale sau ca miceliu peren în plantele speciilor multianuale de ceapă. Puccinia allii este o specie microciclică, autoică. În ciclul de dezvoltare ciuperca formează numai uredospori şi teliospori. Uredosporii sunt unicelulari, sferici sau eliptici, de culoare galbenă şi au dimensiuni de 18-32×18-24 µ. Teliosporii sunt bicelulari, pedunculaţi, de culoare brună şi au dimensiuni de 35-80×17-30 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de uredomiceliu în speciile perene de Allium. Melampsora allii-populina este o specie macrociclică heteroică. Pe ceapă 181 se dezvoltă fazele de picnide şi ecidii. Ecidiosporii sunt ovali, de 17-23 x 14-19 µ, cu suprafaţa verucoasă. Uredosporii şi teliosporii se formează în pustule pe frunze de plop. Ciuperca iernează sub formă de teliospori în frunzele căzute de plop sau ca miceliu în speciile perene de Allium. Melampsora allii-salicis alba este o specie macrociclică heteroică. Fazele de picnide şi ecidii se formează pe ceapă. Ecidiosporii sunt unicelulari, poliedrici, de 16-26 x 15-18 µ, cu membrana fin verucoasă. Fazele de uredospori şi teliospori se formează pe Salix alba. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de teliospori în frunzele de salcie albă sau ca miceliu în speciile perene de ceapă. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament; distrugerea resturilor vegetale; în culturile semincere, la apariţia simptomelor de rugină, se recomandă tratamente foliare cu fungicide omologate. TĂCIUNELE CEPEI Golovnea luka (rus.); Onion smut (engl.) Este o boală periculoasă care însă se întâlneşte rar la ceapă, uneori la usturoi. Patografia bolii. Boala se manifestă mai frecvent la plantele de ceapă provenite din sămânţă. În luna mai, pe frunze apar striuri longitudinale, veziculoase, de culoare cenuşie-argintie. Odată cu creşterea frunzelor striurile se măresc în dimensiuni, capătă o culoare cenuşie întunecată. Cu timpul epiderma care acoperă striurile crapă, eliberând o masă negricioasă pulverulentă, alcătuită din teliosporii ciupercii. Plantele atacate au creştere slabă, frunzele au vârfurile încovoiate în jos. La un atac puternic al frunzelor plantele se usucă înainte de timp. În cazuri rare simptomele bolii se manifestă şi pe bulbii maturi. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Urocystis allii = Tuburcinia allii din cl. Basidiomycetes, ord. Ustilaginales, fam. Tilletiaceae. Teliosporii ciupercii sunt asociaţi în glomerule. Fiecare glomerulă este alcătuită din 2-3 spori centrali, fertili, de culoare brună, cu diametrul de 7-16 µ, care sunt înconjuraţi de 5-14 teliospori hialini, sterili, cu diametrul de 3-7,5 µ. Având o aşa structură, teliosporii sunt foarte rezistenţi la condiţii nefavorabile de mediu şi se pot păstra în sol până la 8-10 ani. Teliosporii germinează la temperaturi cuprinse între 3 şi 32oC (opt. 13-22oC), formând bazidii cu bazidiospori de 2-3 µ, care prin înmugurire dau naştere la sporidii. Din germinarea sporidiilor se formează un miceliu, care poate trăi saprofit în sol timp îndelungat. Infecţia plantelor este germinală şi se realizează până la ieşirea plăntuţelor din sol. Miceliul pătruns în plantă se localizează în mezofil, unde mai târziu fructifică, formând teliospori. Ca surse de infecţie servesc solul infectat şi seminţele, pe suprafaţa cărora se pot păstra teliosporii. 182 Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cepei peste 5-6 ani; tratarea chimică a seminţelor cu produse omologate; în cazul apariţiei focarelor de tăciune, se vor smulge plantele atacate şi se vor nimici în afara câmpului. PUTREGAIUL UMED AL BULBILOR Mokraia gnili luka (rus.); Bacterial soft rot of onion bulbs (engl.) Este o bacterioză răspândită aproape în toate ţările cultivatoare de ceapă, provocând pierderi mari în timpul păstrării bulbilor în depozite. Patografia bolii. La plantele de ceapă provenite din sămânţă boala se manifestă la sfârşitul perioadei de vegetaţie, în timpul uscării naturale. La bulbii infectaţi, în zona coletului, se formează o pată mare, decolorată sau de culoare slab roz. Ţesuturile în dreptul petei se înmoaie şi sunt îmbibate cu apă (Planşa XI). De obicei, prima foaie cărnoasă nu este atacată, iar următoarele două capătă culoare galbenă-cafenie, sunt hidrozate şi se înmoaie. La un atac puternic bulbii putrezesc în întregime şi degajă un miros puternic, neplăcut. În timpul păstrării bacteria se răspândeşte de la un bulb la altul şi împreună cu alte microorganisme provoacă putrezirea în masă a cepei. La plantele semincere provenite din bulbi parţial atacaţi, frunzele şi tijele florale se decolorează, au dezvoltare slabă, iar cu timpul putrezesc de la colet şi cad la pământ. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Erwinia carotovora = Erwinia carotovora pv. carotovora din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Este o bacterie bacilară, peritrih, Gram-negativă, asporogenă, de 1,5-5×0,6-0,9 µ. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bacteriei este cuprinsă între 25 şi 30oC. În timpul vegetaţiei bacteria se răspândeşte prin insecte, în special prin musca cepei – Hylemia antiqua şi prin fitohelminţi. De la un an la altul rezistă în resturile vegetale neputrezite şi în bulbii seminceri atacaţi parţial. Înfecţia se realizează prin leziuni. Pătrunzând în plante, bacteria se localizează în spaţiul intercelular, produce fermentul protopectinaza cu care dizolvă membranele celulare şi duce la apariţia putregaiului umed. Bacteria are o polifagie foarte pronunţată şi, în afară de ceapă, se întâlneşte la morcov, cartof, varză etc. Boala este favorizată de umiditate înaltă a solului, temperaturi ridicate, densitatea numerică mare a insectelor care provoacă leziuni pe suprafaţa bulbilor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cepei peste 3-4 ani; evitarea terenurilor joase cu soluri grele şi exces de umiditate; înainte de a se pune la păstrare, ceapa se va zvânta în mod natural timp de 7-10 zile, vor fi înlăturaţi bulbii cu leziuni pe suprafaţă; 183 în depozite păstrarea se va face la temperatura de 1-3oC, umiditatea aerului 7580%, înălţimea stratului până la 50 cm; la apariţia focarelor de putregai umed, ceapa se va alege, vor fi înlăturaţi din depozit bulbii atacaţi; aerisirea corespunzătoare a depozitelor; în timpul pregătirii pentru plantare bulbii seminceri infectaţi vor fi distruşi; administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi irigarea corespunzătoare a culturilor de ceapă; după recoltare resturile vegetale vor fi întoarse sub brazdă. MOZAICUL CEPEI Polosataia mozaika luka (rus.); Onion mosaic (engl.) Este o viroză răspândită în toate zonele cultivatoare de ceapă, aducând pierderi mari în special culturilor semincere. Simptome. Boala se manifestă pe frunze şi tijele florale. Pe frunze, începând de la bază, apar striuri longitudinale de culoare galbenă, care treptat confluează şi ocupă limbul până la vârf. Un simptom caracteristic al bolii pe frunze este formarea de adâncituri cu aspectul unor “urme de degete”. Cu timpul frunzele capătă o culoare gălbuie, pierd turgescenţa şi cad la pământ (Planşa XI). Plantele infectate formează bulbi mai mici, de formă alungită, care nu se maturizează complet, sunt mai sensibili la putrezire, încolţesc în timpul păstrării. Pe tijele florale se formează dungi galbene, iar în cazul unor atacuri puternice ele sunt deformate. Uneori se observă modificări patologice ale florilor, când în locul staminelor şi pistilului apar formaţiuni cu aspect de frunze. Semincerii atacaţi formează seminţe de calitate joasă, cu facultatea germinativă scăzută. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Allium virus 1 = Marmor cepae. Particulele de virus au formă filamentoasă, de 722 x 16 nm. Virusul poate fi inactivat prin încălzire la o temperatură de 75-80oC. În diluţie 1:10 000 îşi pierde infectivitatea, în frunze uscate capacitatea de infectivitate se păstrează pe parcursul a 117 zile. De la un an la altul virusul rezistă în bulbi, arpagic şi în speciile spontane de Allium. De la o plantă la alta virusul se răspândeşte printr-un număr mare de afide, aşa ca: Myzus persicae, Macrosiphum pisi, Aphis pomi, Brevicoryne brassicae etc. Transmiterea virusului este de tip nepersistent. Perioada de incubaţie durează 10-14 zile. În afară de ceapa comună (Allium cepa), virusul atacă şi alte specii de Allium, cum ar fi: Allium sativum, Allium ascalonicum ş.a. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; producerea materialului săditor şi semincer neinfectat; izolarea teritorială a culturilor de ceapă şi usturoi pentru consum la 500-1000 m faţă de culturile semincere; rotaţia culturilor în asolament şi alegerea corectă a culturilor premergătoare; 184 smulgerea şi înlăturarea din câmp a plantelor virozate; combaterea la timp a buruienilor; lupta cu insectele vectoare. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor cepei şi usturoiului Obţinerea unor recolte înalte şi rentabile de ceapă este posibilă prin aplicarea unui complex de măsuri tehnologice îndreptate spre crearea unor condiţii cât mai favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. În tehnologia de cultivare a cepei sunt prevăzute măsuri preventive şi curative de combatere a bolilor, care se aplică atât în câmp, căt şi în depozite. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Introducerea în cultură a soiurilor rezistente sau tolerante la boli este o metodă radicală de protecţie a plantelor şi constituie o cale sigură de prevenire a atacului agenţilor patogeni, precum şi de obţinere a unor recolte ecologic pure. Soiurile Dnestrovschi şi Pingvin sunt relativ rezistente la putregaiul cenuşiu, iar hibridul Prestige este rezistent la mană. Alegerea terenului. Ceapa se poate cultiva cu rezultate satisfăcătoare pe terenuri cu soluri relativ uşoare, nisipo-argiloase. Pentru reducerea atacului unor aşa agenţi patogeni ca Peronospora destructor, Botrytis cinerea, Erwinia carotovora ş.a., se vor evita solurile compacte, care reţin apa timp îndelungat. Terenurile joase din depresiuni, datorită lipsei curenţilor de aer, creează condiţii favorabile pentru o dezvoltare puternică a manei, mai ales în cazul cepei anului întâi de viaţă. Se va respecta o izolare teritorială de minimum 500 m între culturile de ceapă pentru consum, seminceră sau pentru producerea arpagicului. Rotaţia culturilor în asolament. Se recomandă să nu se cultive ceapa pe acelaşi teren mai devreme de 3-4 ani, iar în locurile în care a fost semnalat atacul de tăciune (Urocystis allii) – peste 7-8 ani. Se vor evita în calitate de cultură premergătoare morcovul, cartoful şi varza, plante susceptibile la atacul de Erwinia carotovora. Fertilizarea solului. Se va evita aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor cu azot, deoarece acestea măresc sensibilitatea plantelor la mană şi putregaiul umed al bulbilor. Introducerea gunoiului de grajd sub cultura premergătoare, iar a îngrăşămintelor cu fosfor direct sub ceapă determină mărirea rezistenţei plantelor la putregaiul cenuşiu şi putregaiul umed bacterian. Starea fitosanitară a materialului semincer. Culturile de ceapă pentru producerea materialului semincer şi săditor se vor afla sub o supraveghere permanentă în scopul depistării la timp a focarelor de boli infecţioase. În câmpurile de ceapă seminceră se vor nimici plantele infectate de viroze şi de mană în formă difuză. Sămânţa va fi curăţată de impurităţi în care se pot păstra diferiţi agenţi patogeni. Arpagicul va fi sortat atent pentru eliminarea celor seci. Împotriva manei 185 şi putregaiului cenuşiu, sămânţa şi arpagicul se vor încălzi la 40-45oC timp de 816 ore, iar bulbii seminceri 16-24 ore. Înainte de semănat se recomandă tratarea seminţelor şi arpagicului cu TMTD 80 WP - 3-5 kg/t. Întreţinerea culturilor. Se va acorda toată atenţia distrugerii buruienilor, care creează o microclimă umedă, favorabilă pentru dezvoltarea manei şi a putrezirii bulbilor. Lucrările în culturi se vor efectua când plantele nu sunt umede, pentru a preveni diseminarea agenţilor patogeni. Irigarea se va face prin brazde, evitânduse excesul de apă. Împotriva manei, ruginilor şi altor boli, la avertizare sau la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente cu produse fungicide omologate, cum ar fi: Acrobat MZ 69 WP – 2,0 kg/ha, Ridomil Gold MZ 68 WP - 2,5 kg/ha, Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha, Sulfat de cupru - 6,0-8,0 kg/ha. Numărul de tratamente va fi în funcţie de condiţiile climaterice şi durata de acţiune a produselor utilizate, se va ţine cont de perioada de aşteptare. După recoltare resturile vegetale vor fi întoarse sub brazdă. Recoltarea şi păstrarea bulbilor. Recoltarea se va face pe timp uscat. Pierderile de producţie datorate unei recoltări mai timpurii sunt compensate de obţinerea unor bulbi sănătoşi şi de evitarea extinderii putregaiului cenuşiu şi putregaiului umed bacterian în perioada păstrării. După recoltare, pentru preîntâmpinarea apariţiei focarelor de putrezire în depozite, bulbii seminceri şi arpagicul se vor usca timp de 5-8 zile la temperatura de 30-35oC sau 10-12 zile la aer liber. În momentul depozitării bulbii trebuie să aibă rădăcinile şi coletul complet uscate. În timpul păstrării se va asigura aerisirea corespunzătoare a depozitului. Temperatura aerului se va menţine între 1-2oC, umiditatea nu mai mare de 75%. BOLILE MORCOVULUI FĂINAREA Mucinistaia rosa morkovi (rus.); Powdery mildew of carrots (engl.) Este o micoză foarte frecventă pe frunzele de morcov, mai ales în anii secetoşi cu temperaturi înalte. Patografia bolii. Boala atacă toate organele aeriene ale plantelor. La morcovul din anul întâi de viaţă, pe partea superioară a frunzelor apare un înveliş fin albicios, alcătuit din miceliul ciupercii. Cu timpul simptomul făinării poate fi observat pe partea inferioară a frunzelor şi pe peţioluri. Treptat învelişul de pe sectoarele atacate devine pulverulent ca urmare a formării fructificaţiei conidiene. La un atac puternic frunzele devin sfărâmicioase şi se usucă înainte de timp. La plantele semincere simptomele făinării pot fi depistate pe tulpini şi fructe. În a doua jumătate a vegetaţiei, pe toate organele atacate, în învelişul micelian apar numeroase puncte negre, care sunt cleistoteciile parazitului. 186 Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Erysiphe umbelliferarum f. sp. dauci din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae. Corpul vegetativ al agentului patogen este un miceliu multicelular, ectoparazit, fixat pe organele atacate prin apresori, de la care în celulele epidermale pătrund haustorii. La înmulţirea asexuată ciuperca formează conidiofori neramificaţi, care poartă lanţuri de conidii unicelulare, cilindrice sau ovoidale, hialine, de 17-42 x 10-18 µ, cu suprafaţa netedă. În urma procesului sexuat se formează cleistotecii sferice, de culoare brună, de 90-115 µ în diametru, cu apendici neramificaţi. În fiecare corp fructifer se găsesc 48 asce cu câte 2-5 ascospori unicelulari, elipsoidali, hialini, de 20-25 x 11-13 µ. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale în care iernează cleistoteciile. Infecţia primară se realizează prin ascospori, infecţiile secundare - prin conidii. Poate rezista peste iarnă şi miceliul localizat în partea de sus a rizocarpilor proveniţi din plante infectate de făinare. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament; nimicirea resturilor vegetale; respectarea densităţii optime a plantelor; în cazul unor atacuri puternice, se recomandă tratamente cu fungicide omologate. FOMOZA SAU PUTREGAIUL USCAT Fomoz ili suhaia gnili (rus.); Phoma blight (engl.) Patografia bolii. Boala se manifestă mai frecvent prin uscarea plantelor semincere în câmp şi putrezirea uscată a rizocarpilor în depozitele de păstrare a morcovului. La plantele semincere simptomele apar mai frecvent în a doua jumătate a vegetaţiei, aproape de toamnă. Pe tulpini, noduri, inflorescenţe, peţioluri şi chiar pe frunze apar pete alungite sau striuri cenuşii-cafenii cu picnide sub formă de puncte negre pe suprafaţă. Picnide se pot forma şi în suprafaţa seminţelor. Sectoarele atacate se usucă şi devin fragile. În partea de sus a rizocarpilor şi pe colet se observă un putregai uscat brun, uneori în formă de cercuri concentrice. Semincerii puternic atacaţi se usucă înainte de timp sau se frâng în bătaia vântului. În timpul păstrării în depozite, pe rizocarpii infectaţi apar pete cenuşii, adâncite în ţesuturi. Sub aceste pete ţesuturile se usucă şi capătă o culoare brună. În sectoarele putrezite se pot forma caverne căptuşite în interior cu miceliul ciupercii. Pe la mijlocul iernii, la suprafaţa ţesuturilor atacate apar picnidele parazitului, dispuse în grupuri. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phoma rostrupii din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Miceliul ciupercii se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată formează picnide sferice, 187 mari, de 500 µ în diametru, în care se găsesc conidii hialine, unicelulare, de 4-6×1,5-3 µ. Conidiile sunt eliberate din picnide numai la umiditate înaltă, fiind înglobate într-o masă gelatinoasă. Uneori în resturile vegetale ciuperca formează şi fructificaţia sexuată (Leptosphaeria rostrupii) sub formă de pseudoperitecii cu asce şi ascospori. Peste iarnă agentul patogen rezistă în seminţe, resturi vegetale şi în rizocarpi infectaţi. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte prin conidii. În câmp boala este favorizată de umiditatea înaltă a aerului şi temperaturi de 20-25oC. În depozite putrezirea rizocarpilor progresează odată cu creşterea temperaturii aerului. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament; izolarea teritorială a câmpurilor semincere de cele cu morcov pentru consum; folosirea de sămânţă provenită din plante neinfectate; tratarea termochimică a seminţelor în suspensie de TMTD 80 WP în concentraţie de 1% la temperatura de 52-53oC timp de 15-20 min.; dozele ridicate de PK măresc rezistenţa rizocarpilor la putregai brun; rizocarpii butaşi se vor pregăti numai din câmpuri neinfectate; înainte de păstrare rizocarpii seminceri se tratează cu TMTD 80 WP - 5-7 kg/t sau Sumilex 50 WP - 2-4 kg/t; dezinfectarea depozitelor prin arderea brichetelor de sulf, 30 g/m3; păstrarea corectă a rizocarpilor (temperatură 1-2oC, umiditatea aerului 80-85%). ALTERNARIOZA SAU PUTREGAIUL NEGRU Alternarioz ili ciornaia gnili (rus.); Alternaria blight of carrots (engl.) Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie şi în depozite în timpul păstrării. În faza de plantule se observă înnegrirea coletului, îngălbenirea, ofilirea şi uscarea frunzelor. La plantele mature atacul se manifestă pe frunze sub formă de pete mici, brune-negricioase, înconjurate de o lizieră galbenă. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, foliolele se înnegresc, iar plantele atacate par a fi atinse de ger. Uneori sunt atacate şi peţiolurile. Pe ele se observă pete alungite de culoare brună, care duc la uscarea frunzelor. La rizocarpi alternarioza provoacă un putregai uscat, negru, acoperit la suprafaţă de pete cenuşii, adâncite în ţesuturi. Din rizocarpi infectaţi se formează seminceri care se usucă înainte de timp sau au creştere slabă, formând seminţe nedezvoltate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Alternaria dauci = Alternaria radicina din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Miceliul se dezvoltă intramatrical, intercelular şi intracelular. 188 La înmulţirea asexuată formează conidiofori scurţi, neramificaţi, de culoare brună-olivacee. Pe conidiofori se găsesc 1-3 conidii multicelulare, măciucate, de culoare brună, cu septe transversale şi longitudinale, de 32-35 x 10-22 µ. De la un al la altul se păstrează în sămânţă, resturi vegetale, rizocarpi butaşi. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte prin conidii, diseminarea cărora se face prin picături de apă şi unelte de muncă. Conidiile germinează la umiditate înaltă şi temperaturi cuprinse între 15 şi 35oC. Boala este favorizată de timp cald şi ploios, fertilizarea neechilibrată cu exces de azot. Prevenire şi combatere. Împotriva alternariozei se recomandă aceleaşi măsuri ca şi în cazul fomozei. PUTREGAIUL UMED BACTERIAN Mokraia bakterialnaia gnili (rus.); Bacterial soft rot (engl.) Putregaiul umed este o bacterioză foarte răspândită şi periculoasă a morcovului în toate ţările cultivatoare. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă la rizocarpi în câmp şi, mai frecvent, în depozite în timpul păstrării. În câmp putregaiul umed se întâlneşte la plantele de seminceri şi se manifestă prin îngălbenirea, ofilirea şi uscarea părţii aeriene a plantelor. Aceste simptome se datoresc putrezirii rădăcinilor. Primele simptome pe rizocarpi se manifestă sub formă de pete umede, de culoare galbenă-brunie în zona coletului, care cresc, confluează şi se adâncesc în profunzime. Ţesuturile atacate se înmoaie, putrezesc şi se transformă într-o masă mucilaginoasă de culoare brună cu miros înţepător neplăcut. În condiţii necorespunzătoare de păstrare, boala are dezvoltare în masă, cauzând pierderi colosale. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Erwinia carotovora var. carotovora = Erwinia phytophthora f. sp. carotovorae. Bacteria este bacilară, Gram-negativă, mobilă, cu cili peritrihi, de 1,5-5 x 0,6-0,9 µ. Peste iarnă patogenul rezistă în resturile vegetale neputrezite. Bacteria este diseminată de insecte, poate fi transmisă şi prin uneltele de muncă. În plante pătrunde prin răni. În ţesuturile plantei bacteria se dezvoltă intercelular. Cu ajutorul fermentului pectinaza, bacteria descompune membranele celulare şi cauzează macerarea ţesuturilor. Boala este favorizată de umiditate de peste 90% şi temperatura aerului cuprinsă între 26 şi 30oC. În condiţii favorabile perioada de incubaţie poate fi de 18-36 ore. Bacteria Erwinia carotovora var. carotovora este o specie polifagă şi atacă plante din diferite familii botanice, cum ar fi: varza, conopida, ceapa, ardeii etc. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi; 189 rotaţia culturilor în asolament cu excluderea celor susceptibile la putregai umed bacterian; aplicarea îngrăşămintelor cu PK care sporesc rezistenţa faţă de această boală; nu se vor pune la păstrare rizocarpi ofiliţi, degeraţi, atacaţi de alte boli şi dăunători; pregătirea corespunzătoare şi dezinfectarea depozitelor; depozitele trebuie să fie bine aerisite, temperatura 1-3oC, umiditatea aerului sub 90%; în depozite se vor face controale pentru depistarea focarelor de putrezire umedă şi lichidarea lor. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor morcovului - Cultivarea soiurilor rezistente. - Rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea morcovului peste 3-4 ani. - Alegerea corectă a culturilor premergătoare cu excluderea celor susceptibile la putregaiul umed, putregaiul alb şi cenuşiu, aşa ca: varza, conopida, ţelina, ceapa etc. - Alegerea corectă a terenului cu soluri relativ uşoare şi permeabile. - Fertilizarea solului cu exces de PK care sporesc rezistenţa la bolile principale. Gunoiul de grajd se va introduce sub cultura premergătoare. - Tratarea chimică a seminţelor cu TMTD 80 WP - 6-8 g/kg sau cu Formalină 1:300, cu sudaţie timp de 2 ore. - Pregătirea rizocarpilor butaşi numai din culturi neatacate de boli. - Nu se vor pune la păstrare rizocarpi ofiliţi, degeraţi, atacaţi de boli şi dăunători. - Depozitele pentru păstrarea rizocarpilor se vor dezinfecta prin arderea brichetelor de sulf 30-40 g/m3. - Rizocarpii butaşi, înainte de depozitare, se vor trata cu TMTD 80 WP -5-7 kg/t sau cu Sumilex 50 WP - 2-4 kg/t. - În timpul vegetaţiei, în cazul unor atacuri puternice cu boli foliare (făinare, alternarioză etc.), se vor face tratamente cu fungicide omologate. - După recoltare se recomandă distrugerea resturilor vegetale prin arătură adâncă de toamnă. BOLILE VERZEI ÎNNEGRIREA ŞI PUTREZIREA PLĂNTUŢELOR DE VARZĂ Ciornaia nojka rassadî kapustî (rus.); Damping off on young cabbage (engl.) Înnegrirea şi putrezirea coletului este o boală periculoasă a răsadurilor de crucifere, cunoscută în majoritatea zonelor cultivatoare. 190 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă din faza de cotiledoane până la formarea a 2-3 perechi de frunze. La plăntuţele atacate se observă înnegrirea şi putrezirea rădăcinilor şi a ţesuturilor din zona coletului. Sectorul atacat se subţiază şi devine filiform, plăntuţa cade la pământ şi se usucă sau putrezeşte. O dezvoltare mai puternică a bolii se observă atunci când răsadul este prea des şi când aerisirea răsadniţelor este nesatisfăcătoare. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Olpidium brassicae = Olpidium radicis din cl. Chytridiomycetes, ord. Chytridiales, fam. Olpidiaceae. Corpul vegetativ al patogenului este un gimnoplast intracelular. La înmulţirea asexuată, gimnoplastul se transformă holocarpic într-un zoosporangiu de vară, înzestrat cu un gât tubular alungit, care iese din ţesuturile atacate şi serveşte pentru eliberarea zoosporilor. Zoosporii sunt lipsiţi de membrană celulară, au diametrul de 3 µ, sunt prevăzuţi cu un singur flagel. Venind în contact cu perişorii absorbanţi, zoosporii îşi retrag flagelul şi se înconjoară cu o membrană care crapă, lăsând să treacă în plantă conţinutul lor citoplasmatic. În celulele parazite se formează gimnoplaşti care se hrănesc pe seama conţinutului celular. La iepuizarea substanţelor hrănitoare, gimnoplaştii se transformă holocarpic în zoosporangi. Acest ciclu se poate repeta de mai multe ori, până intervin condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea ciupercii şi ea trece la înmulţirea sexuată. Rolul gameţilor îl îndeplinesc zoosporii, care fuzionează câte doi, formând un zigozoospor biflagelat, care pătrunde în plantele de răsad prin perişorii absorbanţi. Pătrunşi în celule, zigozoosporii (planozigoţii) se îmbracă într-o membrană dublă şi se transformă în spori de rezistenţă, numiţi chiste sau akinetosporangi, care cu resturile vegetale nimeresc în sol, unde se pot păstra timp îndelungat. În anii următori, în condiţii favorabile, chistele germinează producând zoosporangi cu zoospori, care provoacă infecţiile primare. Boala este favorizată de o umiditate ridicată a aerului şi solului şi are dezvoltare puternică atunci când răsadul este prea des şi nu se realizează o aerisire corespunzătoare a răsadniţei. Ciuperca Olpidium brassicae este o specie polifagă care preferă plante din fam. Cruciferae, însă poate avea ca gazdă şi plantele de tomate, tutun, sfeclă, salată etc. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; igiena culturală; dezinfectarea solului în răsadniţe pe cale termică sau chimică; corectarea reacţiei solului spre pH = 8-9; tratarea seminţelor cu Rizoplan - 20 ml/kg; la apariţia primelor simptome, răsadul se va stropi cu soluţie de 0,1% de Rizoplan; tratarea se va repeta peste 20 de zile; evitarea densităţii prea mari a răsadului şi a excesului de umiditate; aerisirea corespunzătoare a răsadniţelor; controale fitosanitare pentru depistarea şi nimicirea focarelor de înnegrire şi putrezire a răsadului. 191 FOMOZA SAU PUTREGAIUL USCAT Fomoz kapustî, Suhaia gnili (rus.); Cabbage blak – leg, Dry rot and canker of cabbage (engl.) Fomoza este o micoză foarte răspândită în majoritatea ţărilor cultivatoare de varză. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă în toate fazele de dezvoltare, atacând toate organele plantelor de varză. În faza de plantule, pe cotiledoane apar pete circulare sau neregulate, gălbuialbicioase cu puncte negre - picnide pe suprafaţă. Ca rezultat cotiledoanele se usucă şi cad. Tulpiniţele atacate se subţiază în zona coletului, se decolorează şi se usucă sau putrezesc, în funcţie de umiditatea aerului şi solului. După transplantarea răsadului în câmp, fomoza se manifestă pe frunze, flori, fructe şi tulpini. Simptomele foliare se caracterizează prin pete solitare, circulare, mai rar neregulate, până la 2 cm în diametru, de culoare albă-gălbuie, uneori mărginite de o zonă brună. Pe suprafaţa petelor se observă picnidele ciupercii sub formă de puncte negre. Sectoarele atacate se subţiază, se usucă şi se sfărâmă. La plantele semincere, pe flori se formează pete albicioase-cenuşii cu picnide pe suprafaţă. La un atac timpuriu al silicvelor, acestea se strangulează şi se usucă din cauza petelor care se formează pe suprafaţa lor. În silicvele parţial atacate se formează seminţe mici, zbârcite. Într-o fază mai avansată a bolii, seminţele au dimesiuni normale, însă au pe suprafaţă pete negricioase şi sunt lipsite de luciul caracteristic al seminţelor neinfectate. Foarte periculos este atacul de fomoză la tulpini. Se formează pete de culoare albă-cenuşie, înconjurate de o lizieră brună, puţin adâncite în ţesuturi. Boala treptat progresează, ajungând până la măduvă. În secţiune transversală se depistează o înnegrire completă a ţesuturilor tulpinii şi formarea de caverne în care se găseşte miceliul ciupercii. În urma dereglării curentului ascendent de apă şi substanţe hrănitoare, plantele se ofilesc şi se usucă. Ele se smulg uşor din sol, deoarece au rădăcinile putrezite. În timpul păstrării verzei în depozite, pe frunzele de la suprafaţă pot fi observate pete uscate, cenuşii, cu puncte negre - picnide. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phoma lingam = Phoma brassicae din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos ramificat, alcătuit din hife brune-olivacee, care se dezvoltă inter- şi intracelular. La înmulţirea asexuată formează picnide globuloase, de culoare brună, cu diametrul de 65-80 x 105-240 µ. La umiditate înaltă a aerului conidiile sunt eliberate din picnide, fiind înglobate într-o masă gelatinoasă. Temperatura optimă pentru germinarea conidiilor este de 17-18oC. 192 De la un an la altul ciuperca se păstrează în resturile vegetale, în seminţe şi în butaşii seminceri. De la o plantă la alta, în timpul vegetaţiei, conidiile se transmit prin insecte, picături de apă, vânt, cu mâinile şi uneltele de muncă. Infectarea plantelor se realizează prin răni produse de insecte, mai rar direct prin cuticulă şi epidermă. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 15-23oC şi umiditatea înaltă a aerului. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la fomoză; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea cruciferelor peste 3-4 ani; folosirea de sămânţă sănătoasă; tratarea chimică a seminţelor cu TMTD 80 WP - 5-6 g/kg; pregătirea butaşilor seminceri din câmpuri neatacate de boală; în timpul sădirii butaşilor în câmp, se vor înlătura cei atacaţi de fomoză; respectarea complexului de măsuri privind producerea răsadului sănătos; lupta sistematică cu insectele transmiţătoare ale infecţiei de Phoma lingam; la apariţia simptomelor bolii, mai ales în culturile semincere, se recomandă tratamente chimice cu produse omologate. FUZARIOZA Fuzarioz ili uveadanie kapustî (rus.); Fusarium blight of cabbage (engl.) Fuzarioza sau ofilirea infecţioasă este o boală comună pentru varza albă, gulii, conopidă, varza creaţă şi roşie, ridichi. Patografia bolii. Boala atacă răsadul şi plantele mature. Cotiledoanele şi frunzele răsadului se îngălbenesc, plantele se usucă. În secţiune transversală prin peţioluri se observă atacul vaselor conducătoare sub formă de inel cafeniu. Examenul microscopic al secţiunilor arată prezenţa în vase a hifelor miceliene. Într-o fază mai avansată a dezvoltării, boala cauzează micşorarea turgescenţei frunzelor, îngălbenirea şi căderea lor. Aceste simptome se datoresc atacului sistemului vascular, care poate fi pus în evidenţă făcând secţiuni transversale prin tulpini şi rădăcini. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Fusarium oxysorum f. sp. conglutinans = Fusarium conglutinans dun cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Tuberculariaceae. Corpul vegetativ al patogenului este un miceliu multicelular care se dezvoltă în interiorul vaselor conducătoare. În condiţii favorabile ciuperca formează miceliu aerian pe care se găsesc macroconidii şi microconidii. Macroconidiile sunt cilindricefusiforme, cu 3-5 septe, de 28-34 x 3,2-3,7 µ. Microconidiile sunt unicelulare, mai rar bicelulare, de 6-15 x 2-3,5 µ. În afară de conidii, ciuperca formează clamidospori hialini, uni- şi bicelulari, care pot rezista în sol până la 11 ani. Boala este favorizată de temperaturi ale aerului cuprinse între 20-25oC, carenţă de potasiu în sol, umiditate relativ scăzută a solului. Ca sursă de infecţie serveşte solul infectat cu clamidospori şi resturile plantelor bolnave. 193 Nocivitatea bolii constă în pieirea răsadului, dezvoltarea slabă a plantelor mature infectate, creşterea sensibilităţii la putrezire în timpul păstrării în depozite. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcere peste 5 ani; adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate; îndeplinirea complexului de măsuri pentru producerea răsadului neinfectat; în culturile semincere se vor înlătura plantele cu simptome de fuzarioză şi se vor nimici în afara câmpului. ALTERNARIOZA SAU PĂTAREA NEAGRĂ Alternarioz krestoţvetnîh kul,tur (rus.); Black leaf spot, Dark leaf spot of cabbage (engl.) Alternarioza sau pătarea neagră a cruciferelor este o boală mai frecvent întâlnită în culturile semincere de varză albă, conopidă, gulie, varză de Bruxelles, muştar etc. Patogtafia bolii. Simptomele bolii se manifestă pe toate organele aeriene, în toate fazele de dezvoltare a plantelor. Pe cotiledoane şi tulpiniţa răsadului apar striuri şi pete necrotice de culoare neagră, care cauzează pieirea plantelor tinere. La plantele mature, pe frunze se observă pete circulare sau elipsoidale, cu dimensiuni de 3-10 mm, de culoatre galbenă apoi neagră, cu cercuri concentrice pe suprafaţă. Pe timp umed petele se acoperă cu o eflorescenţă fină, brun-negricioasă, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen. Pe tulpini şi peţioluri, boala se manifestă sub formă de striuri de culoare neagră, dispuse în direcţia axului. La plantele semincere, pe silicve, se formează numeroase pete punctiforme sau striuri negricioase, care treptat se măresc în dimensiuni, confluează şi se adâncesc în ţesuturi. Mai rar pot fi atacate rădăcinile sub formă de putrezire a lor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Alternaria brassicae din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Corpul vegetativ al parazitului este un tal filamentos, alcătuit din hife septate, brune-olivacee. Miceliul se dezvoltă inter- şi intracelular. La înmulţirea asexuată, în condiţii de umiditate ridicată a aerului, ciuperca formează conidiofori scurţi, septaţi, neramificaţi, de culoare olivacee, care poartă conidii mari, măciucate, cu septe transversale şi longitudinale, de 60-140 x 14-18 µ. Primăvara, în resturile vegetale infectate, agentul patogen uneori formează fructificaţia sexuată în pseudoperitecii sferice de culoare neagră. Ascosporii ciupercii Pleospora herbarum sunt multicelulari, multiseptaţi, de 33-43 x 15-21 µ. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale şi seminţele în care se păstrează miceliul şi conidiile. În timpul vegetaţiei ciuperca se răspândeşte de la o plantă la alta prin conidii. 194 Nocivitatea bolii constă în deprecierea calitativă a seminţelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor cu întoarcerea verzei peste 3-4 ani; distrugerea resturilor vegetale; îndeplinirea complexului de măsuri pentru producerea răsadului sănătos; tratarea chimică (TMTD 80 WP - 5-6 g/kg) sau termică a seminţelor în apa caldă de 50oC timp de 10-15 min., apoi 2-3 min. în apă rece, după care se usucă; în timpul vegetaţiei, în culturile semincere se recomandă tratamente cu fungicide omologate; semincerii atacaţi se vor recolta mai devreme; după treierat sămânţa se va păstra în depozite uscate. NERVAŢIUNEA NEAGRĂ A VERZEI Sosudistîi bakterioz kapustî (rus.); Black rot of cabbage (engl.) Este o bacterioză răspândită în toate zonele cultivatoare de varză, descoperită prima dată în S.U.A. în anul 1889. Patografia bolii. Boala se manifestă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie pe toate organele aeriene ale plantelor. La un atac timpuriu cotiledoanele, începând de la margini, se înnegresc, apoi se ofilesc şi cad. După transplantare în câmp, se observă brunificarea şi înnegrirea nervurilor. Frunzele plantelor bolnave se usucă, devin pergamentoase şi, începând de la baza plantei, cad. În secţiune transversală prin tulpini şi peţioluri se observă brunificarea vaselor conducătoare şi prezenţa în ele a unui lichid mucilaginos de culoare închisă. Uneori boala atacă numai frunzele dintr-o parte a plantelor. Pe timp secetos, este destul de frecventă forma de putregai uscat, care duce la transformarea căpăţânii într-un buchet de fibre. Sub acţiunea altor microorganisme, în condiţii de umiditate înaltă, boala se poate dezvolta sub formă de putregai umed al căpăţânilor şi al mugurilor florali. Plantele puternic atacate rămân mici, au dezvoltare slabă şi nu leagă căpăţâni. Pe silicve se formează pete negre, lucioase, de forme şi dimensiuni diferite, seminţele în ele sunt nedezvoltate. Boala este foarte periculoasă, frecventă în culturile semincere de varză albă şi conopidă în anii cu verile călduroase şi umede. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Xanthomonas campestris pv. campestris = Xanthomonas campestris din cl. Eubacteria, ord. Pseudomonodales. Bacteria este bacilară, monotrih, Gram-negativă, asporogenă, de 0,7-2 x 0,3-0,5 µ. Pe substratul nutritiv formează colonii mici, galbene, circulare, umede. Temperatura minimă pentru dezvoltarea bacteriei este de 5oC, optimă de 26oC, maximă de 37oC. Peste iarnă bacteria rezistă în seminţe, resturi vegetale, butaşi seminceri. În cursul vegetaţiei bacteria se răspândeşte prin picături de apă, insecte, melci. În 195 plante patogenul pătrunde prin răni, stomate, hidatode şi trăieşte în vasele conducătoare, producând traheobacterioza verzei. Perioada de incubaţie durează 10-30 de zile în funcţie de condiţiile climaterice. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea verzei peste 3 ani; îndeplinirea complexului de măsuri pentru producerea răsadului sănătos; folosirea de sămânţă provenită numai din culturi semincere neinfectate de bacterioză; în cazul seminţelor cu provenienţă necunoscută, acestea se vor trata chimic (formalină 0,3%, timp de 15 min. cu sudaţie timp de 2 ore) sau termic (apă de 50oC timp de 20 min.); pentru tratarea seminţelor este recomandat şi preparatul biologic Rizoplan, 20 ml/kg; la transplantare răsadul bolnav se va distruge; înainte de sădire în câmp butaşii seminceri infectaţi se vor alege; în timpul vegetaţiei în culturile semincere se vor distruge plantele infectate, se va duce lupta cu buruienile şi insectele vectoare. PUTREGAIUL UMED Slizistîi bakterioz kapustî (rus.); Soft rot of cabbage (engl.) Este o bacterioză frecvent întâlnită la varză şi conopidă în anii ploioşi. Simptome. Semnele patografice ale bolii se manifestă în toate fazele de dezvoltare a plantelor. La un atac timpuriu, pe cotiledoane şi primele frunze apar pete uleioase, care cauzează pierirea răsadului. În perioada legării căpăţânilor frunzele exterioare se brunifică, pe timp umed putrezesc şi devin transparente. Destul de frecvent, începând din locul de inserţie a frunzelor, pe cocean ţesuturile putrezesc, se înmoaie, capătă o culoare galbenăcenuşie, au miros neplăcut. Putrezeşte de asemenea şi partea internă a coceanului, în el formându-se caverne. La un atac puternic căpăţâna putrezeşte în întregime şi se separă de cocean. În timpul păstrării în depozite căpăţânile şi butaşii seminceri putrezesc în întregime, mai ales dacă nu se respectă regimul termic. Uneori butaşii seminceri sunt atacaţi de bacterioză, fără simptome vizibile. Plantele de seminceri provenite din butaşi infectaţi vegetează slab şi nu sunt viabile. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Erwinia carotovora p.v. carotovora = Erwinia carotovora din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria este bacilară, Gram-negativă, peritrih, de 1,5-5,0 x 0,6-0,9 µ. Erwinia carotovora este o specie polifagă care poate ataca plante din diferite familii botanice: Cruciferae, Umbeliferae, Solonaceae, Liliaceae etc. Bacteria iernează în resturile vegetale neputrezite, în căpăţâni şi plante-mamă depozitate, în tractul digestiv al unor insecte transmiţătoare. În timpul vegetaţiei, de la o plantă la alta, se transmite prin musca verzei, ploşniţe şi alte insecte dăunătoare. Nu se transmite prin sămânţă. 196 Condiţii favorabile pentru bacterioza mucilaginoasă se creează la temperaturi cuprinse între 20-25oC, umiditatea aerului mai mare de 50%, plantarea cu întârziere a semincerilor, întreţinerea necorespunzătoare a plantaţiilor. În anii cu precipitaţii abundente, boala poate cauza pierderi considerabile. Prevenire şi combatere. Rotaţia culturilor în asolament; alegerea corectă a premergătorilor cu excluderea culturilor susceptibile la bacteria Erwinia carotovora, cum ar fi ceapa, morcovul, cartoful etc.; în timpul punerii la păstrare şi primăvara înainte de plantare, se vor înlătura plantele-mamă infectate; respectarea perioadei optime de plantare a semincerilor; întreţinerea plantaţiilor în conformitate cu tehnologia producerii seminţelor de varză; recoltarea la timp, înainte de îngheţuri; în timpul vegetaţiei, sunt necesare tratamente chimice împotriva insectelor vectoare atât la seminceri, cât şi la varza pentru consum. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor verzei - Selecţia şi cultivarea soiurilor şi hibrizilor de varză rezistenţi la boli. - Îndeplinirea complexului de măsuri pentru producerea răsadului neatacat de boli infecţioase. - Termoterapia seminţelor în apă de 50oC timp de 20 min. - Împotriva putrezirii răsadului şi a bacteriozelor se recomandă tratarea seminţelor cu Rizoplan – 20 ml/kg. - Rotaţia culturilor în asolament cu întoarcerea verzei peste 3, iar în cazul fuzariozei - peste 6-7 ani. - Alegerea corectă a culturilor premergătoare cu evitarea celor susceptibile la putregai umed, cum ar fi morcovul, ceapa şi cartoful. - În timpul transplantării răsadului în câmp, se vor nimici plantele cu simptome ale unor boli infecţioase. - În cazul prognozării unor atacuri puternice de mană, fomoză şi alternarioză, se vor face tratamente cu fungicide omologate, adăugând insecticide împotriva insectelor vectoare. - Distrugerea la timp a buruienilor, mai ales a celor crucifere, care pot fi rezervatoare de infecţie a unor boli. - Plantele-mamă pentru seminceri se vor pregăti din culturi neatacate de boli. - În timpul păstrări plantelor-mamă în depozite, se va menţine temperatura de 1-2oC, iar umiditatea aerului de circa 90%. - Înainte de plantare se vor înlătura şi se vor distruge plantele-mamă cu simptome ale unor boli infecţioase. - Pregătirea şi fertilizarea corespunzătoare a solului, plantarea cât mai timpurie şi întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor semincere. 197 - În timpul vegetaţiei, împotriva bolilor cu infecţie locală se vor face tratamente cu fungicide omologate. - Lupta sistematică cu insectele vectoare (musca verzei, ploşniţele etc.) şi cu buruienile. - În culturile semincere se vor face controale fitosanitare şi se vor înlătura plantele cu simptome ale fuzarioazei, nervaţiunii negre, putregaiului umed. - Recoltarea la timp şi distrugerea resturilor vegetale prin arături adânci de toamnă. BOLILE LEGUMELOR VERDEŢURI MANA SALATEI Peronosporoz salata (rus.); Downy mildew of lettuce (engl.) Mana este una dintre cele mai răspândite şi mai periculoase boli ale salatei, semnalată şi descrisă încă în secolul XIX. Patografia bolii. Semnele patografice ale manei se manifestă pe toate organele aeriene, în toate fazele de dezvoltare a plantelor. Pe partea superioară a frunzelor apar pete mici (2-3 mm), de culoare verde deschisă, cu marginile nedelimitate. În condiţii de umiditate ridicată, petele se acoperă pe partea inferioară a limbului cu o eflorescenţă alb-cenuşie, formată din conidioforii şi conidiile ciupercii. Într-o fază mai avansată de dezvoltare a bolii, ţesuturile atacate capătă o culoare brună sau galben-brună, petele devenind unghiulare şi bine delimitate de nervuri. Treptat petele cresc, confluează şi ocupă sectoare mari din limbul frunzei (Planşa XII). Frunzele atacate putrezesc sau se usucă, în funcţie de umiditatea aerului. Primele simptome apar pe frunzele exterioare ale rozetei, care se găsesc în apropierea solului, extinzându-se treptat spre centrul rozetei. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Bremia lactucae = Peronospora ganglioniformis din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Patogenul este un parazit obligat, intercelular. Sifonoplastul este ramificat, neseptat, hialin. Ca organe de nutriţie formează haustori globuloşi, care pătrund în celulele vii ale plantei atacate. Pe miceliu iau naştere conidiofori grupaţi în fascicule, care ies prin stomate. Conidioforii sunt hialini, lungi, ramificaţi dihotomic în partea superioară, având la capete 3-8 sterigme pe care se găsesc conidii unicelulare, hialine, ovoide, de 16-27 x 13-21 m. La înmulţirea sexuată, ciuperca formează oospori sferici, galbeni-brunii, de 26-34 m în diametru, care asigură păstrarea ciupercii de la un an la altul. Poate rezista peste iarnă şi miceliul pătruns în sămânţă. Boala este favorizată de temperaturi joase (noaptea 6-10oC, ziua 13-21oC), umiditatea relativă a aerului aproape de 100%, persistenţa îndelungată a picăturilor de apă pe frunze, timp noros. 198 Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea cerinţelor igienei culturale; resturile vegetale rămase după recoltare în seră se adună, se scot în afară şi se distrug; după răsărirea plantelor se va evita excesul de umiditate prin rărirea plantelor şi prin aerisiri permanente ale încăperilor serei; peste noapte se va menţine o temperatură de 18-19oC; udarea se va face numai la sol; la semnalarea atacului, tratamentele chimice se aplică numai în faza de răsad, cu condiţia că până la recoltare să fie minimum 3 săptămâni. O eficacitate bună au fungicidele de contact: Dithane M-45, Sancozeb, Vandozeb şi Polyram DF în concentraţie de 0,2%. PUTREGAIUL ALB AL SALATEI Belaia gnili salata (rus.); Sclerotinia disease of lettuce (engl.) Putregaiul alb sau sclerotinioza este o micoză foarte răspândită şi păgubitoare, mai ales în culturile forţate de salată şi alte legume. Patografia bolii. Simptomele de manifestare a bolii pot fi puse în evidenţă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, mai frecvent însă se întâlnesc la plantele mai dezvoltate. La plantele atacate se observă ofilirea frunzelor de la periferia rozetei. Frunzele se înmoaie, se usucă sau putrezesc, în funcţie de umiditatea aerului. Boala poate avea dezvoltare rapidă, astfel că într-un timp scurt se extinde şi la frunzele din interiorul rozetei, transformând planta într-o masă de putregai umed, de culoare brună. Mai frecvent simptomele bolii apar la baza plantei, în zona coletului, şi se manifestă prin pete apoase, de culoare cenuşie. Treptat boala se extinde în jos, cauzând putrezirea rădăcinilor, şi în sus spre baza frunzelor. În condiţii de umiditate înaltă şi aerisire necorespunzătoare a serelor, sectoarele atacate se acoperă cu un mucegai fin, albicios, alcătuit din miceliul ciupercii. În învelişul micelian se formează scleroţi de culoare neagră, de formă şi dimensiuni diferite. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales. Este o specie polifagă, care poate ataca peste 300 specii de plante din familii botanice diferite. Corpul vegetativ al ciupercii este constituit din hife hialine, subţiri, cu diametrul de 3-13 m. Peste iarnă agentul patogen rezistă, sub formă de scleroţi sau miceliu, în sol şi în resturile vegetale. Din germinarea scleroţilor rezultă hife miceliene sau apotecii în formă de disc, susţinute pe pedunculi, cu lungimea de 5-12 mm. În apotecii se găsesc asce cu ascospori elipsoidali, hialini, de 8-14 x 6-8 m. Ascosporii sunt diseminaţi de curenţi de aer sau picături de apă, ajung în contact cu organele susceptibile ale plantelor pe care le infectează. Boala este favorizată de umiditate abundentă şi temperaturi moderate (15-22oC). 199 Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; dezinfectarea termică sau chimică a solului din sere; excluderea din rotaţie a culturilor susceptibile la putregai alb; în sere se va face corectarea temperaturii şi umidităţii aerului în scopul creării unor condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea bolii; la apariţia focarelor de putregai alb, ele se vor arde cu sulfat de cupru 4% sau formalină 3%; toate resturile vegetale se vor scoate în afara serei şi se vor nimici. SEPTORIOZA SALATEI Seprorioz salata (rus.); Septoria disease of lettuce (engl.) Septorioza este o micoză răspândită în culturile de salată din Europa, Asia şi America. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, începând cu cele de la baza plantei. Frunzele atacate prezintă pete galbene, apoi galbene-brunii, brune-cenuşii, mai târziu cenuşii-albicioase, circulare sau neregulate, bine delimitate de nervuri, înconjurate de o lizieră brună, vizibile pe ambele părţi ale limbului, la început de 1-3 mm în diametru, apoi se măresc şi pot ajunge până la 10 mm. În centrul petelor se observă punctişoare negre, care reprezintă picnidele ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, petele confluează, ocupând sectoare mari din limbul frunzei. Frunzele puternic atacate se îngălbenesc, se brunifică şi se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria lactucae din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales. Corpul vegetativ al patogenului este un miceliu multicelular, alcătuit din hife septate, hialine, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. Pe miceliul endogen se formează picnide sferice, brune-negricioase, de 85-186 m în diametru, punctiforme, cufundate până sub osteol în ţesutul frunzei. Pe peretele intern al picnidei se găsesc conidiofori scurţi, neramificaţi, care poartă conidii filamentoase, drepte sau curbate în formă de seceră, hialine, multicelulare, de 24-32 x 1,5-2 m. De la un an la altul ciuperca se transmite prin picnidele din resturile vegetale infectate sau prin miceliul localizat în seminţe. În timpul perioadei de vegetaţie conidiile sunt diseminate prin intermediul insectelor, uneltelor de muncă, picăturilor de apă, curenţilor de aer. Boala este favorizată de umiditatea înaltă a aerului în sere şi temperaturi cuprinse între 18-20oC. Prevenire şi combatere. Împotriva septoriozei se recomandă aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul manei salatei. 200 CERCOSPORIOZA SALATEI Ţerkosporoz salata (rus.); Cercospora leaf spot of lettuce (engl.) Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze sub formă de pete circulare sau neregulate, bine distincte pe ambele părţi ale limbului, de 2-8 mm în diametru, de culoare brună sau cenuşie, împrăştiate haotic pe frunze. La un atac puternic petele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar. Într-o fază mai evoluată a bolii, pe suprafaţa petelor se observă o pulbere fină, de culoare cenuşie-brunie, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen. Frunzele puternic atacate se usucă, celelalte rămân mai mici, se îngălbenesc, iar marginile se brunifică şi se necrozează. Mai puternic sunt atacate frunzele de la marginile rozetei, care contactează cu solul. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Cercospora longissima din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Corpul vegetativ al ciupercii este alcătuit din hife septate, care se dezvoltă intramatrical, intercelular şi emit prin stomate conidiofori cu conidii. Conidioforii sunt de culoare cenuşie, drepţi sau noduroşi, de 19-80 x 3,8-5,3 m, dispuşi în buchete. Terminal pe conidiofori se formează conidii de culoare gălbuie, de formă alungită, mai îngroşate la bază, multicelulare, de 38-106 x 2,8-4,1 m. În timpul iernii ciuperca rezistă în resturile de plante atacate şi în seminţe. În perioada de vegetaţie infecţiile primare şi secundare se realizează prin conidii diseminate de curenţi de aer, picături de apă, insecte. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 18-21oC şi o umiditate cât mai mare a aerului. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; îndeplinirea la timp a măsurilor de igienă culturală; tratarea chimică a seminţelor cu fungicide omologate; dirijarea temperaturii şi umidităţii aerului în sere în scopul creării unor condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea bolii; în cazul unui atac timpuriu puternic, se pot efectua tratamente chimice cu Mancozeb, Sancozeb, Vondozeb – 0,2%, ţinându-se cont de intervalul de pauză. FĂINAREA SALATEI Mucinistaia rosa salata (rus.); Powdery mildew of lettuce (engl.) Făinarea este o micoză periculoasă, semnalată atât la Lactuca sativa, cât şi la unele specii din flora spontană a genului Lactuca. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe faţa superioară a limbului prin formarea unei eflorescenţe fine, albicioase, cu aspect făinos, alcătuită din miceliu, conidiofori şi conidii. Porţiunile atacate se extind repede şi pot să acopere întreaga suprafaţă a limbului. În cazul unui atac puternic făinarea poate afecta şi partea inferioară a frunzelor, cu aceleaşi simptome ca şi pe faţa superioară. 201 În urma atacului, frunzele îşi pierd luciul, marginile se îndoaie în jos. Treptat frunzele se ofilesc şi se usucă. Uneori pe sectoarele atacate, mai frecvent lângă nervuri, se pot observa nişte punctişoare negre, care sunt periteciile ciupercii. Agent patogen. Făinarea salatei este provocată de ciuperca Erysiphe cichoracearum f. sp. lactucae din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos, alcătuit din hife septate, hialine, care se fixează pe suprafaţa frunzelor cu ajutorul apresorilor şi se hrăneşte din celulele epidermale prin intermediul haustorilor. La înmulţirea asexuată, pe miceliu se formează conidiofori scurţi, neramificaţi, hialini, pe care se găsesc conidii unicelulare, hialine, cilindro-ovoide, de 20-32 x 12-20 m. La înmulţirea sexuată, se formează peritecii sferice, de culoare brunnegricioasă, cu apendici simpli, scurţi, neramificaţi. În interiorul periteciilor se găsesc mai multe asce cu ascospori hialini, eliptici, de 15-28 x 9-18 m. În perioada de vegetaţie ciuperca se răspândeşte prin conidii, care pot fi uşor vehiculate de curenţi de aer. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 10 şi 32oC şi o umiditate relativă a aerului de 77-85%. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea măsurilor de igienă culturală; evitarea plantaţiilor prea dese şi a dozelor exagerate de azot în sol; aerisirea corespunzătoare a serelor; în cazuri grave, se recomandă tratamente cu preparate pe bază de sulf omologate, ţinându-se cont de timpul de pauză al fungicidelor aplicate. MANA SPANACULUI Peronosporoz şpinata (rus.); Leaf mold of spinach (engl.) Mana a fost descoperită şi descrisă în S.U.A. în anul 1939 de către Richards. În prezent este foarte răspândită, întâlnindu-se în toate ţările cultivatoare de spanac, atât în teren protejat, cât şi în câmp deschis. Patografia bolii. Semnele patografice ale manei se manifestă pe toate organele aeriene, mai frecvent pe partea superioară a frunzelor, sub forma unor pete cu contur nedefinit, circulare sau ovale, de 1-2 cm în diametru, de culoare verde-pal la început, apoi galbenă. Pe partea inferioară, uneori şi pe cea superioară, petele se acoperă cu un puf cenuşiu-violaceu, constituit din conidioforii şi conidiile ciupercii (Planşa XII). În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, petele apar în număr mare pe frunze, se extind, confluează şi acoperă sectoare mari din limbul frunzei. Ţesuturile atacate se necrozează, se brunifică şi cad, cauzând uscarea frunzelor. În cazul unor 202 atacuri masive, plantele dau producţii de calitate inferioară sau pier în întregime. Pierderile pe care le produce această boală variază în anii ploioşi între 15 şi 30%. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Peronospora spinaciae = Peronospora effusa din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Corpul vegetativ al patogenului este un sifonoplast intercelular. Prin stomate, la suprafaţă ies buchete de conidiofori ramificaţi dihotomic în partea superioară. Pe conidiofori se găsesc conidii unicelulare, ovoide, gălbui, de 20-32 x 15-23 m. De la un an la altul ciuperca rezistă în plantele viabile peste iarnă, în resturile vegetale din sere şi solarii, pe sămânţă şi în specii de Chenopodiaceae spontane, sub formă de miceliu sau oospori. În timpul perioadei de vegetaţie, ciuperca se răspândeşte prin conidii. Ele germinează la temperaturi cuprinse între 2 şi 30oC în prezenţa picăturilor de apă. În funcţie de condiţiile de dezvoltare, ciuperca poate forma mai multe generaţii de conidii. În ţesuturile atacate, ca rezultat al procesului sexuat, se formează organele de rezistenţă ale patogenului – oosporii, care se pot păstra în resturile vegetale până la 2 ani. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea cerinţelor igienei culturale; pe terenul din jurul serelor vor fi nimicite sistematic buruienile chenopodiacee şi nu se va cultiva spanac de toamnă; pentru semănat, se va folosi numai sămânţă provenită din plante sănătoase; dezinfectarea seminţelor prin metoda termică (apă 50oC - 25 min.) sau chimică cu TDTD 80 WP – 4 g/kg; respectarea densităţii optime a plantelor; corectarea temperaturii şi umidităţii aerului în sere în scopul creării condiţiilor nefavorabile pentru dezvoltarea manei. OFILIREA FUZARIANĂ A SPANACULUI Fuzarioznoe uveadanie şpinata (rus.); Fusarium blight of spinach (engl.) Ofilirea fuzariană a fost descoperită şi descrisă pentru prima dată în S.U.A., în anul 1919, de către Sherbakoff. În prezent este cunoscută în toate ţările în care se cultivă spanacul, atât în spaţii protejate, cât şi în câmp deschis. Patografia bolii. Plantele de spanac sunt susceptibile la fuzarioză începând de la răsărire şi până la maturitate. La plantele infectate frunzele se decolorează, pierd luciul caracteristic, se îngălbenesc şi se usucă. În culturile de spanac pentru consum, ofilirea frunzelor începe cu cele de la marginile tufei şi se extinde spre interior. Plantele treptat se ofilesc şi se usucă în timp relativ scurt. La plantele cu simptomul ofilirii ireversibile se observă brunificarea rădăcinilor, începând cu cele fasciculate. Într-o fază mai avansată a bolii, brunificarea şi putrezirea se extind şi la rădăcina pivotantă. În secţiuni transversale prin rădăcini şi tulpini în zona coletului se observă brunificarea vaselor conducătoare. 203 Agent patogen. Boala este cauzată de ciuperca Fusarium oxysporum f. sp. spinaciae din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Tuberculariaceae. Corpul vegetativ al agentului patogen se dezvoltă în lumenul vaselor conducătoare. Ca organe de propagare ciuperca formează microconidii elipsoidale, hialine, unicelulare şi macroconidii multicelulare, uşor curbate, hialine. Ciuperca rezistă în sol sub formă de miceliu şi ca clamidospori în resturile vegetale şi în sol. Infecţiile se realizează prin rădăcini, fiind favorizate de temperaturi între 15 şi 32oC, prezenţa insectelor dăunătoare şi a nematozilor în sol, pH-ul solului între 56, excesul de azot şi carenţa de potasiu în sol. Umiditatea solului, care favorizează o creştere viguroasă a plantelor, determină şi o dezvoltare rapidă a patogenului, cu urmări grave pentru plante. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea cerinţelor igienei culturale; eliminarea periodică a plantelor cu simptomul ofilirii fuzariene pentru a preveni sporularea şi răspândirea conidiilor prin care se realizează infecţiile secundare; în sere şi solarii solul se va dezinfecta termic cu vapori supraîncălziţi (70-80oC - 60 min.) sau chimic cu produse fumigante sau granulate - Formalină 40 SC - 2,0 l/m3, Basamid 98 G – 50 g/m2; după recoltare se vor distruge prin ardere toate resturile vegetale. ANTRACNOZA SPANACULUI Antraknoz şpinata (rus.); Anthracnose of spinach (engl.) Antracnoza este o micoză cunoscută în toate ţările cultivatoare de spanac, semnalată încă în anul 1890 în S.U.A. În sere şi solarii atacurile pot fi foarte puternice. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, peţioluri, iar în cazul semincerilor pot fi atacate tulpinile şi seminţele. Pe frunze se formează pete mici, umede, circulare, vizibile pe ambele părţi, de culoare gălbuie sau cenuşie-albicioasă, de 2-6 mm în diametru, cu marginile proeminente.Treptat petele se extind, confluează, capătă forme neregulate, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar. Pe sectoarele atacate, pe ambele părţi ale frunzei, se observă o mulţime de punctişoare negricioase, proeminente, care reprezintă fructificaţia asexuată a ciupercii în acervuli. La un atac puternic frunzele par a fi arse în foc, se usucă şi cad. Uneori pot fi atacate peţiolurile şi tulpinile sub formă de pete alungite, cenuşiuîntunecate. La un atac al semincerilor, seminţele prezintă pe suprafaţă pete mici, negricioase. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Colletotrichum spinaciae = Vermicularia spinaciae din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. 204 Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, alcătuit din hife septate, ramificate, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. Pe miceliu se formează acervuli cu diametrul de 40-70 µ, în care, în formă de strat, se găsesc conidiofori neramificaţi, hialini sau brunii, de 15-25 x 3-5 µ. Conidiile sunt hialine, unicelulare, drepte sau puţin curbate, cu capetele ascuţite, de 13-29 x 2,5-4 µ. În acervuli, printre conidiofori, se găsesc câteva sete brune, rigide. De la un an la altul patogenul se păstrează în resturile vegetale, pe spanacul semănat toamna şi pe suprafaţa seminţelor. Infecţia primară şi infecţiile secundare în timpul vegetaţiei se realizează prin conidii. Perioada de incubaţie durează 6-10 zile. Boala este favorizată de temperaturi peste 20oC şi umiditatea relativă a aerului mai mare de 80%. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; respectarea cerinţelor igienei culturale; respectarea tehnologiei de creştere a culturii; se va folosi numai sămânţă provenită de la plante sănătoase; pentru siguranţă, sămânţa va fi supusă termoterapiei (apă de 50oC timp de 25 min.) sau chimioterapiei (TMTD 80 WP - 6 g/kg); dirijarea şi corectarea temperaturii şi umidităţii aerului în scopul creării unui microclimat nefavorabil pentru dezvoltarea bolii; focarele bolii vor fi distruse prin înlăturarea manuală a plantelor bolnave din sere şi solarii. SEPTORIOZA PĂTRUNJELULUI Septorioz petruşki (rus.); Pertoselinum leaf spot (engl.) Septorioza sau pătarea albă a frunzelor este una dintre cele mai răspândite boli ale pătrunjelului, atât în culturi forţate, cât şi în câmp deschis. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze prin apariţia pe ambele părţi a unor pete mici, circulare, ovale sau colţuroase, de 0,75,0 mm în diametru, solitare, la început de culoare cenuşie-galbuie. Mai târziu petele devin albicioase, cu marginile de culoare brună. Într-o fază mai avansată a bolii, pe suprafaţa petelor se formează o mulţime de punctişoare brune-negricioase, care reprezintă picnidele ciupercii. La un atac puternic de septorioză frunzele se îngălbenesc şi treptat se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Septoria petroselini din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Miceliul este constituit din hife septate, hialine, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, pe miceliu se formează picnide de culoare brună, globuloase sau ovoide, de 65-88 x 46-78 µ, cufundate în ţesuturi şi înzestrate cu un osteol. În interiorul picnidelor se găsesc numeroase conidii incolore, filiforme, drepte sau încovoiate, multicelulare, de 30-40 x 1-2 µ. La maturitate conidiile sunt eliberate prin osteol, de unde se răspândesc pe alte frunze sau plante prin curenţi de aer, picături de apă, insecte şi produc noi infecţii. 205 Boala apare mai întâi pe frunzele din apropierea solului şi treptat se extinde pe frunzele superioare. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale în care se păstrează picnidele cu conidii. Conidiile pot adera la suprafaţa seminţelor. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; îndeplinirea la timp a măsurilor de igienă culturală; respectarea parametrilor de umiditate şi temperatură în teren protejat, în scopul creării condiţiilor nefavorabile pentru dezvoltarea bolii; folosirea de sămânţă sănătoasă provenită din plante neinfectate; tratarea chimică a seminţelor cu fungicide omologate; după terminarea vegetaţiei se recomandă adunarea şi arderea resturilor vegetale infectate. MANA PĂTRUNJELULUI Lojnaia mucinistaia rosa (rus.); Downy mildew of parsley (eng.) Mana este o micoză periculoasă în culturile de pătrunjel pentru frunze din spaţii protejate şi din câmp deschis în anii cu precipitaţii bogate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze. Pe partea superioară a foliolelor se formează pete decolorate, gălbui, ovale sau colţuroase, fără hotare precise. Petele pot fi solitare sau confluează, ocupând frunzele în întregime. În condiţii de umiditate înaltă şi aerisire necorespunzătoare a spaţiului protejat, pe partea inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, se formează o eflorescenţă albă, alcătuită din zoosporangiofori şi zoosporangi. Cu timpul sectoarele atacate ale frunzelor se necrozează, căpătând o culoare brună. Frunzele atacate se răsucesc şi se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Plasmopara petroselini din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast intramatrical, alcătuit din hife hialine, bine dezvoltate, cu numeroşi haustori neramificaţi, care servesc ca organe specializate de nutriţie. Prin stomate ies zoosporangiofori asociaţi în buchete, erecţi, hialini, ramificaţi monopodial în treimea superioară. Pe sterigme se găsesc zoosporangi ovoizi sau elipsoidali, hialini, de 15-30 x 12-26 µ. În zoosporangi se diferenţiază zoospori biflagelaţi, hialini, care în prezenţa picăturilor de apă infectează plantele prin stomate. La înmulţirea sexuată, în ţesuturile infectate, ciuperca formează oospori sferici, cu diametrul de 40 µ, cu episporul neted, de culoare galbenă-brunie. Ciuperca rezistă peste iarnă în resturile vegetale, sub formă de oospori, şi pe plantele din sere, sub formă de miceliu. Boala este favorizată de umiditatea aerului peste 85%, temperaturi moderate (18-20oC), aerisirea necorespunzătoare a spaţiului protejat. 206 Prevenire şi combatere. Împotriva manei frunzelor de pătrunjel se recomandă aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul septoriozei. FĂINAREA PĂTRUNJELULUI Nastoiaşciaia mucinistaia rosa petruşki (rus.); Petroselinum powdery mildew (engl.) Făinarea este o boală frecventă în câmp deschis şi în cultura forţată de pătrunjel şi alte specii de umbelifere. Patografia bolii. Semnele patografice ale făinării se manifestă pe frunze prin apariţia pe partea superioară a frunzelor a unei eflorescenţe fine, albicioase, constituită din miceliul ciupercii. Mai târziu învelişul de pe frunze devine pulverulent ca urmare a formării pe miceliu a fructificaţiei asexuate. La un atac puternic simptomul făinării poate fi depistat şi pe faţa inferioară a frunzelor. Într-o fază mai avansată a bolii, în învelişul de pe frunze se formează punctişoare negre, care sunt periteciile ciupercii. Frunzele puternic atacate de făinare treptat se îngălbenesc şi se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Erysiphe umbeliferarum f. sp. petroselini din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae. Miceliul ciupercii este exofit, se fixează pe frunze cu ajutorul apresorilor, hrănindu-se prin haustori din celulele epidermale. De pe miceliu se ridică conidiofori simpli, neseptaţi, care poartă conidii unicelulare, cilindrice sau ovoide, de 15-40×7-17 µ. În urma înmulţirii sexuate ciuperca formează peritecii sferice, de 90-115 µ în diametru, de culoare brună, cu apendici simpli, neramificaţi. În fiecare peritecie se găsesc 4-8 asce de 50-60 x 30-40 µ, iar în asce câte 2-5 ascospori eliptici, hialini, unicelulari, de 20-225 x 11-13 µ. Ciuperca Erysiphe umbeliferarum are mai multe forme specializate: f. dauci – pe morcov, f. apii - pe ţelină, f. pastinacea - pe păstârnac, f. anethi - pe mărar. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale infectate în care se păstrează periteciile. Infecţia primară se realizează prin ascospori, iar infecţiile secundare prin conidii. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; îndeplinirea măsurilor de igienă culturală; se vor evita ca culturi premergătoare mărarul, ţelina, păstârnacul; corectarea temperaturii şi umidităţii relative a aerului în sere şi solarii în scopul creării unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea făinării; după terminarea ciclului de vegetaţie toate resturile vegetale se vor scoate în afara serei şi se vor arde. 207 Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor legumelor verdeţuri Legumele pentru verdeţuri se consumă în stare proaspătă şi frunzele trebuie să fie lipsite de orice reziduuri de pesticide. De aceea măsurile de protecţie a acestor culturi sunt îndreptate în direcţia prevenirii apariţiei bolilor. Cultivarea soiurilor/hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la boli. Folosirea unui material biologic rezistent la acei patogeni care, fie că produc mari pagube, fie că se combat cu produse chimice, are o importanţă mare în sporirea rentabilităţii legumelor verdeţuri şi în ceea ce priveşte protecţia consumatorului. În afară de rezistenţă la principalele obiecte nocive, soiurile şi hibrizii legumelor verdeţuri trebuie să aibă o perioadă de vegetaţie scurtă şi să fie adaptaţi la condiţii de lumină mai puţin favorabile din perioada toamnă-iarnă. Asigurarea materialului biologic. La înfiinţarea culturilor de legume verdeţuri în sere şi solarii, se vor folosi seminţe procurate din reţeaua autorizată care garantează originea şi calitatea lor. Se ştie că prin sămânţă se transmit mulţi agenţi patogeni care provoacă boli periculoase, cum ar fi: Marmor lactucae, Septoria lactucae, Bremia lactucae, Peronospora spinaciae, Vermicularia spinaciae, Fusarium oxysporum f. sp. spinaciae, Septoria petroselinum. Sămânţa trebuie să provină din loturi libere de infecţie virotică, bacteriană şi micotică. Pentru siguranţă, sămânţa va fi supusă termoterapiei sau chimioterapiei. Prin termoterapie în apă de 50oC pe un timp de expunere de 25 min. se distruge infecţia virotică a seminţelor de spanac, iar cu aer uscat de 40oC timp de 10 zile se inactivează virusul Marmor spinaciae. Pentru combaterea infecţiei micotice de pe sămânţă, se poate utiliza preparatul TMTD 80 WP – 4-6 g/kg. Tratarea se face cu câteva zile înainte de semănat, inclusiv a seminţelor supuse tratamentului termic. Dezinfectarea amestecului pentru produs răsad şi a solului în sere şi solarii. În sol se pot permanentiza o serie de agenţi patogeni periculoşi, aşa ca: Pythium de baryanum, Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea, Rhizoctonia solani, Fusarium oxysporum etc. Pentru nimicirea acestei infecţii, amestecul destinat producerii răsadului se dezinfectează termic, cu vapori de apă, timp de o oră la 7080oC sau chimic, cu produse fumigante. Perioada de pauză după folosirea preparatelor chimice variază în funcţie de produs şi temperatura solului. În sere şi solarii solul se schimbă sau se tratează termic ori chimic (vezi compartimentul “Bolile tomatelor”). La apariţia primelor simptome ale bolilor la răsad, focarele se vor trata cu Ridomil MZ 72 WP - 0,25% sau Dithane M-45 WP – 0,2% împotriva ciupercii Bremia lactucae şi cu Ronilan 50 WP - 0,05 % sau Rovral 50 WP - 0,1% împotriva ciupercii Botrytis cinerea. În timpul pregătirii pentru plantare, plantele atacate de boli vor fi înlăturate şi distruse. 208 Dirijarea factorilor de mediu în culturile protejate de legume verdeţuri. Corectarea condiţiilor de mediu în direcţia optimizării lor reprezintă o componentă deosebit de importantă, care oferă posibilitatea de creare în momentul necesar a unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea agenţilor patogeni. Nerespectarea parametrilor de temperatură şi umiditate, precum şi aerisirea necorespunzătoare favorizează dezvoltarea unor boli periculoase ale legumelor verdeţuri. Astfel, în culturile protejate de salată, la temperaturi joase în timpul nopţii (6-9 oC ) şi umiditate relativă a aerului mai mare de 95%, ciuperca Bremia lactucae are dezvoltare epifitotică, cauzând pierderi mari de recoltă. În cazul umidităţii foarte ridicate a aerului, la aerisirea necorespunzătoare a spaţiului protejat şi temperaturi mai mari de 20oC se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea putregaiului cenuşiu al salatei (Botrytis cinerea), antracnozei spanacului (Vermicularia spinaciae), putrezirii şi căderii plăntuţelor (Pythium de baryanum) etc. Pentru mana spanacului (Peronospora spinaciae) se creează condiţii optime de dezvoltare la temperaturi în jur de 9oC şi umiditatea relativă a aerului de peste 95%. Bioterapia. Împotriva putrezirii rădăcinilor, putregaiului alb şi cenuşiu, fuzariozei se recomandă folosirea preparatului biologic Trihodermin-BL 15 mlrd. spori/g prin stropire (4,0-8,0 g/m2) în timpul vegetaţiei, cu interval de 10-12 zile, sau prin stropirea plantelor la sol cu suspensie de 0,5%, 0,25-0,3 l/plantă. Igiena culturală. Se recomandă să nu se revină cu una şi aceeaşi cultură pentru verdeţuri în acelaşi compartiment de seră la două culturi succesive. Pe parcusul vegetaţiei se vor face controale fitosanitare pentru depistarea şi lichidarea focarelor de boli. În cazul apariţiei bolilor infecţioase, recoltarea se va face cât mai degrabă posibil. După terminarea ciclului de cultură, toate resturile vegetale se adună şi se scot din spaţuil protejat, pentru a fi nimicite. Până la înfiinţarea unei culturi noi, în sere şi solarii se va menţine o curăţenie perfectă. BOLILE CULTURILOR POMICOLE SĂMÂNŢOASE PĂTAREA CAFENIE ŞI RAPĂNUL MĂRULUI ŞI PĂRULUI Parşa iabloni i gruşi (rus.); Apple scab, pear scab (engl.) Boala este răspândită în toate ţările în care se cultivă mărul şi părul, fiind considerată ca una dintre cele mai păgubitoare micoze ale acestor culturi. Boala este originară din Europa. A fost semnalată pentru prima dată în Suedia de Freis în 1819. S-a răspândit mai apoi în alte ţări şi continente. În Republica Moldova este cea mai păgubitoare boală a mărului şi părului, mai ales în anii cu precipitaţii atmosferice bogate şi temperaturi moderate. 209 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe toate organele tinere ale pomilor: frunze, flori, fructe, iar la păr şi pe lăstari. Pe ambele părţi ale frunzelor tinere, la măr mai frecvent pe faţa superioară, apar pete mici, circulare, de culoare gălbuie-cenuşie. Treptat petele cresc, ajungând pâna la 5-13 mm în diametru, şi capătă o culoare verde-măslinie sau brună, cu marginile difuze. Dimensiunile petelor sunt în funcţie de sensibilitatea soiului şi condiţiile mediului. După ce pe miceliul subcuticular se formează fructificaţia asexuată, petele capătă un aspect catifelat şi au culoare mai închisă. La un atac puternic petele acoperă o mare parte din suprafaţa frunzelor (Planşa XIII). În anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, frunzele se scutură înainte de timp. Sepalele atacate se împestriţează cu pete mici, de culoare măslinie, acoperite cu fructificaţie asexuată. La fructe boala se manifestă sub formă de pete cenuşii-măslinii, în dreptul cărora ţesuturile se suberifică şi crapă. La un atac timpuriu, fructele se deformează şi se înnegresc, pierzând valoarea comercială. Crăpăturile de pe fructe prezintă porţi pentru pătrunderea ciupercii Monilia fructigena şi pentru alte microorganisme care provoacă putrezirea şi distrugerea fructelor în întregime. În cazul în care recoltarea fructelor se face pe timp umed, rapănul pe fructe se poate manifesta în depozite sub formă de pete mici, brune–negrii. La păr, pe lăstarii erbacei, simptomele sunt asemănătoare cu cele de pe frunze. Mai târziu pe lăstari apar crăpături longitudinale şi transversale în scoarţă, din cauza cărora în iernile friguroase lăstarii şi ramurile atacate se usucă. Uscarea ramurilor atacate se datoreşte pătrunderii miceliului în profunzimea ţesuturilor scoarţei şi distrugerii stratului generator. Agent patogen. Boala este provocată de ciupercile Venturia inaequalis la măr şi Ventruria pirina la păr. Ambele specii sunt încadrate în cl. Ascomycetes, ord. Pleosporales. După fructificaţia asexuată patogenii poartă denumirea Fusicladium dentriticum la măr şi Fusicladium pirinum la păr. Aceste ciuperci sunt încadrate în cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Morfologic agenţii patogeni se deosebesc puţin, însă au o specializare filogenetică îngustă. Peste iarnă se păstrează în frunzele căzute, sub formă de miceliu de rezistenţă. La păr miceliul poate ierna în scoarţa ramurilor atacate. Spre primăvară, ca urmare a procesului de înmulţire sexuată, se formează pseudoperitecii cu asce şi ascospori. Pseudoperiteciile sunt ovale sau piriforme, cufundate în ţesuturile frunzei, prevăzute cu un osteol înconjurat de nişte perişori bruni. În fiecare corp fructifer se formează 120-200 de asce cu câte 8 ascospori bicelulari, cu celulele neegale, de culoare brună-olivacee, de 13-17 x 6-7 µ la Venturia inaequalis şi 14-20×5-8 µ 210 la Venturia pirina. Maturizarea şi aruncarea ascosporilor are loc la umiditate înaltă şi temperaturi cuprinse între 7-23oC. Ascosporii se răspândesc prin curenţi de aer şi cu picături de ploaie. Germinează la umiditate înaltă şi temperatura optimă de 18-20oC, formând un filament de miceliu care străpunge cuticula şi pătrunde în ţesuturi. Perioada de incubaţie durează 8-21 zile în funcţie de temperatura aerului. Miceliul se dezvoltă subcuticular şi formează în momentul fructificării strome pe care apar conidiofori bruni, neseptaţi, neramificaţi, cu conidii la capete. La specia Fusicladium dendriticum conidiile sunt bicelulare, piriforme, verzi-măslinii, de 13-60×6-12 µ, iar la Fusicladium pirinum conidiile sunt la început unicelulare, iar la maturitate bicelulare, de 13-30 x 5-9 µ. Prin conidii se realizează infecţiile secundare, care se pot repeta de 9-10 ori. Conidiile germinează în prezenţa picăturilor de apă ce stagnează pe organele verzi, temperatura optimă fiind de 20oC. Perioada de incubaţie în cazul infecţiilor cu conidii are aceeaşi durată ca şi în cazul infectării cu ascospori. Perioada cea mai critică pentru dezvoltarea epifitotiilor este din momentul deschiderii mugurilor florali până la căderea petalelor. Cantitatea de inocul primar este influenţată mult de frecvenţa şi durata ploilor de primăvară. Dacă vremea este ploioasă, infecţia frunzelor tinere are proporţii mari şi asigură producerea infecţiilor secundare. Nocivitatea bolii constă în micşorarea considerabilă a recoltei, deprecierea calitativă a fructelor, micşorarea suprafeţei fotosintetice a pomilor, cheltuieli suplimentare pentru tratamentele chimice. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente, cum ar fi: Prima, Florina, Poiana ş.a.; respectarea tehnologiei de cultură în plantaţii; măsuri de igienă culturală – tăierea şi arderea lăstarilor şi ramurilor bolnave, încorporarea în sol a frunzelor căzute, curăţarea muşchilor şi lichenilor de pe tulpini; o dată în 23 ani, în perioada repausului vegetativ, la temperaturi cuprinse între 4-20oC, se recomandă tratarea cu DNOC 40 PS - 15 kg/ha; la începutul desfacerii mugurilor, se face tratarea cu zeamă bordoleză de 1-2%; în timpul vegetaţiei se recomandă tratamente cu unul din următoarele preparate: Bravo 500 SC - 2,0-2,5 kg/ha, Daconil 75 WP - 2,0-2,0 kg/ha, Oxiclorură de cupru 90 WP - 4,0-6,0 kg/ha, Score 25 EC - 0,15 -0,2 l/ha, Cuproxat SC - 5,0 l/ha, Clarinet 19 EC - 1,5 l/ha, Stroby WG - 0,2 kg/ha, Tuoreg 500 WP - 0,2 kg/ha, Ringo 20 SC - 1,0 l/ha, Flint 50 WG - 0,15 kg/ha ş.a.; ca agent biologic împotriva ciupercii Venturia inaequalis poate fi utilizată specia antagonistă Chaetomium globosum. 211 FĂINAREA MĂRULUI Mucinistaia rosa iabloni (rus.); Powdery mildew of apple (engl.) Făinarea, împreună cu rapănul mărului, este una dintre cele două boli principale care cauzează pierderi mari şi reclamă tratamente chimice permanente în timpul vegetaţiei. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, începând de la dezmugurire păna la căderea frunzelor. Boala atacă frunzele, florile, lăstarii, uneori fructele tinere. Frunzele sunt atacate odată cu apariţia lor. Pe frunzele tinere apare un înveliş albicios, pulverulent, vizibil pe ambele părţi ale limbului foliar. Frunzele se deformează, se răsucesc în partea superioară, devin sfărâmicioase şi se usucă înainte de timp. În timpul verii, pe frunze pot fi şi alte simptome. La frunzele din mijlocul coroanei, pe faţa superioară, apar pete de forme diferite, clorozate, cu margini difuze, acoperite pe partea de jos cu un înveliş roşcat. La un atac al florilor, petalele se deformează, se decolorează şi devin albe. În unele cazuri petalele se îngroaşă, se ofilesc, florile atacate se usucă fără a lega fructe. Pe lăstarii tineri apare un înveliş micelian albicios şi prăfos datorită formării conidioforilor şi conidiilor. În a doua jumătate a vegetaţiei, mai frecvent spre toamnă, învelişul de pe lăstari se brunifică în urma formării pe ei a unor puncte de culoare brună închisă, care sunt corpurile fructifere ale agentului patogen. Începând de la vârf, lăstarii atacaţi se usucă, uneori se îndoaie în jos. În cazuri rare pot fi atacate fructele tinere. Atacul determină o stagnare în creştere, apariţia unui pânziş de culoare cafenie şi chiar căderea fructelor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Podosphaera leucotricha din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales. După fructificaţia conidiană agentul patogen poartă denumirea de Oidium farinosum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, hialin, septat, care se fixează pe ţesuturile organelor parazitate cu ajutorul apresorilor şi se hrăneşte din celulele epidermale prin haustori. Pe miceliu, în timpul vegetaţiei, se formează conidii unicelulare, hialine, de 16-27 x 10-17 µ, asemănătoare cu nişte butoiaşe aşezate în lanţuri pe conidiofori scurţi neramificaţi. Conidiile dau miceliului un aspect prăfos. În timpul vegetaţiei conidiile asigură infecţia primară şi infecţiile secundare. Conidiile pot germina la temperaturi cuprinse între 10-33oC, în lipsa picăturilor de apă folosind vaporii care rezultă din procesul de transpiraţie. Infecţia frunzelor se realizează prin străpungerea directă a cuticulei. Organele de înmulţire sexuată, sub formă de peritecii, se formează mai târziu tot pe miceliul aerian de pe organele atacate. Ele au formă sferică, sunt la 212 început gălbui, apoi brune-negricioase, cu apendici ramificaţi dihotomic la capete. În peritecii se formează câte o singură ască cu 8 ascospori elipsoidali, unicelulari, hialini, de 22-26 x 12-13 µ. În Moldova forma perfectă a ciupercii a fost observată de academicianul Tr. Săvulescu în anul 1930 în livezile din jurul Chişinăului. Agentul patogen iernează în solzii mugurilor sub formă de miceliu de rezistenţă şi, mai rar, sub formă de peritecii pe lăstarii atacaţi. Primăvara, pe miceliul de rezistenţă din mugurii infectaţi în anul trecut, se formează conidii, care asigură infecţia primară. Periteciile care se formează din luna mai până în toamnă nu au importanţă ca sursă de infecţie, deoarece în timpul repausului vegetativ ele sunt distruse de alte microorganisme. Nocivitatea bolii este foarte mare. Pierderile de recoltă pot constitui 30-50%. Dezvoltarea miceliului în muguri determină micşorarea rezistenţei lăstarilor la îngheţuri. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente, cum ar fi Poiana, Gloria, Frumos de Voineşti, Vagner premiat; agrotehnica înaltă în plantaţii; tăierea şi arderea lăstarilor bolnavi; tratamente chimice cu produse omologate: Sulf muiabil - 8-16 kg/ha; Sulf coloidal - 8-16 kg/ha, Kumulus DF – 3,0 kg/ha; Trifmine 30 WP - 0,5-0,75 kg/ha; Orius 25 EW - 0,5 l/ha; Topas 100 EC - 0,3-0,4 l/ha; Saprol 20 EC – 1-2 l/ha ş.a.; apariţia şi manifestarea făinării poate fi redusă considerabil de ciuperca hiperparazită Ampelomyces quisqualis. PUTREGAIUL BRUN AL FRUCTELOR Buraia gnili ili monilioz (rus.); Brown rot, Monilia rot (engl.) Boala produce pagube în livezile de măr, păr, gutui şi în depozitele de păstrare a fructelor. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se pot manifesta pe flori, lăstari, frunze, ramuri, fructe. În condiţiile Republicii Moldova, forma de atac cu denumirea arsura moniliană nu se întâlneşte decât la gutui în anii cu primăvară ploioasă şi relativ răcoroasă. Această formă a bolii apare primăvara, în luna mai, manifestându-se prin brunificarea frunzelor, începând de la peţiol. Pe timp umed, pe partea de jos a frunzelor, pe suprafaţa petelor apare o eflorescenţă albă-cenuşie, care constituie fructificaţia asexuată a ciupercii. Fructele tinere se brunifică şi se mumifică, rămânând mai mult timp să atârne pe ramuri. La un atac mai timpuriu, se poate observa şi brunificarea florilor. Mai periculos şi mai frecvent este atacul sub formă de putrezire a fructelor mature. Sunt atacate numai fructele cu leziuni mecanice sau cu răni cauzate de dăunători carpofagi. În jurul rănilor de pe fructe se formează pete circulare, de culoare brună, care, în condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, se extind repede, astfel că în timp de câteva zile fructul putrezeşte în întregime. La umiditate înaltă şi 213 temperaturi ridicate, pe sectorul putrezit al fructelor apar sporodohiile ciupercii sub formă de pernuţe albe-gălbui, dispuse în cercuri concentrice. Această formă a bolii este cunoscută sub denumirea de putregai brun (brown rot). În timpul păstrării în depozite, mai frecvent se întâlneşte forma de putregai negru (black rot). În condiţii de temperaturi mai coborâte şi insuficienţă de lumină, fructele putrezesc, apoi se înnegresc, fără ca pe suprafaţa lor să se formeze fructificaţia asexuată. Uneori la fructele cu canalul stilar deschis se întâlneşte forma de putregai al inimii (core rot). În acest caz agentul patogen produce brunificarea şi putrezirea pulpei din interior. În anii cu toamnă secetoasă fructele putrede se deshidratează, se zbârcesc şi rămân să atârne pe ramuri. Această formă poartă denumirea de mumifiere a fructelor (mummy rot). Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Monilia fructigena din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae cu forma perfectă Monilinia fructigena cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Sclerotiniaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, bine dezvoltat, hialin, ramificat, care se dezvoltă în spaţiile intercelulare. La înmulţirea asexuată, pe fructele putrede, se formează sporodohii albegălbui, mai târziu galbene-brunii, alcătuite din conidiofori scurţi, neramificaţi şi lanţuri de conidii hialine, unicelulare, elipsoidale, de 12-34 x 9-15 µ, legate între ele prin disjunctori. Conidiile servesc pentru răspândirea infecţiei în timpul vegetaţiei. La înmulţirea sexuată, pe fructele mumifiate, ciuperca formează în primăvară apotecii pedunculate, brune-cenuşii, cu asce şi ascospori ovali, hialini, unicelulari, de 9-12 x 5-7 µ. Apoteciile se formează foarte rar şi numai în anumite condiţii pedoclimatice. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu în fructele mumifiate şi în ramurile atacate. Boala este favorizată de umiditatea înaltă a aerului, distrugerea integrităţii fructelor, persistenţa îndelungată a picăturilor de apă pe fructe. La culturile sămânţoase fructele pot fi atacate şi de alte specii din g. Monilia, cum ar fi Monilia laxa, Monilia cinerea, Monilia cydoniae ş.a., cu simptome care diferă de cele produse de Monilia fructigena. Arsura moniliană la gutui este provocată de specia Monilia linhartiana cu stadiul perfect Monilinia linhartiana. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; adunarea şi distrugerea fructelor mumifiate care au iernat pe ramuri; încorporarea în sol a fructelor putrede prin arătură de toamnă; lupta permanentă cu insectele care prin muşcături şi înţepături deschid porţile pentru infecţia de Monilia sp.; în timpul vegetaţiei tratamentele aplicate împotriva rapănului sunt eficace şi împotriva moniliozei; pregătirea 214 corespunzătoare a depozitelor pentru păstrarea fructelor; pentru păstrare se vor depozita numai fructe fără răni mecanice, neatacate de boli şi dăunători. CANCERUL NEGRU AL MĂRULUI Ciornîi rak iabloni (rus.); Apple black – rot canker (engl.) Cancerul negru este una dintre cele mai periculoase boli cronice ale culturilor sămânţoase, descrisă încă în secolul XIX în Italia de Baccarini. Patografia bolii. Boala se întâlneşte, de regulă, în livezile bătrâne, neîngrijite şi se poate manifesta pe frunze, flori, fructe, ramuri şi tulpini. Pe frunze, de la începutul verii, se observă pete mici, de culoare roşieviolacee, care treptat cresc, ajungând pana la 10 mm în diametru, şi sunt înconjurate de o zonă brună. Mai târziu petele devin brune-gălbui sau brune-roşiatice, cu partea centrală cenuşie, pe care se găsesc câteva puncte negre - picnidele ciupercii. Uneori petele de pe frunze se extind excentric, fomând pete neregulate cu marginile lobate. La un atac puternic petele pot acoperi limbul foliar aproape în întregime, determinând căderea frunzelor cu 1-2 luni înainte de timp. În cazul în care defolierea se repetă mai mulţi ani la rând, se produce o debilitare treptată a pomilor, care determină micşorarea producţiei de fructe. Florile sunt atacate mai rar. Ele se ofilesc şi se usucă. Pe stamine şi pistil se formează picnide sub formă de puncte negre. La fructe boala se manifestă sub formă de pete brune, care se extind repede, acoperind parţial sau total suprafaţa fructului. Pulpa se brunifică, capătă un gust neplăcut şi putrezeşte. Atacul fructelor este asemănător cu cel cauzat de Monilia fructigena, deosebindu-se prin culoarea mai închisă şi prin prezenţa la suprafaţa lor a unor puncte negre - picnidele ciupercii. Simptomele tipice ale cancerului negru se observă pe organele lemnoase. În scoarţă, de obicei în punctele de inserţie a ramurilor, apar pete brune-violacee, adâncite în ţesuturi. Cu timpul scoarţa din dreptul ţesuturilor atacate se înnegreşte, crapă şi se exfoliază, apar crăpături longitudinale şi transversale pe întreaga suprafaţă a sectoarelor atacate. În scoarţă, sub suber, apar puncte mici negre, care sunt picnidele ciupercii. Pe parcursul a câţiva ani sectoarele atacate se măresc, cuprinzând ramurile şi tulpinile de jur împrejur, ceea ce determină uscarea lor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sphaeropsis malorum din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Forma perfectă – Physalospora cydoniae este încadrată în cl. Ascomycetes, ord. Xylariales, fam. Amphisphaeriaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, hialin sau olivaceu, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată parazitul formează picnide sferice sau piriforme, de culoare neagră-cărbunoasă. În interiorul picnidelor 215 se găsesc conidii hialine, apoi brune, unicelulare, mai rar bicelulare, cilindrice, cu capetele rotunjite, de 18-25 x 8-12 µ. Prin conidii ciuperca se răspândeşte în timpul vegetaţiei. Ca rezultat al procesului sexuat, în scoarţa sectoarelor atacate ciuperca formează peritecii negre, globuloase, de 350 µ în diametru, în care se găsesc asce cu ascospori eliptici, hialini, unicelulari, de 25-35 x 7-12 µ. Ciuperca iernează sub formă de peritecii, picnide şi miceliu de rezistenţă în scoarţa ramurilor. Infecţiile primare se realizează prin ascospori şi conidii. Filamentele de miceliu, care rezultă din germinarea sporilor, pătrund în ţesuturi prin răni cauzate de ger, grindină, insecte, iar în frunze prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Temperatura optimă pentru germinarea conidiilor este de 20oC. Perioada de incubaţie durează 15-21 zile. Boala este favorizată de prezenţa leziunilor pe organele aeriene, umiditatea înaltă a aerului, temperaturi cuprinse între 15-21oC, îngrijirea necorespunzătoare a plantaţiilor. În afară de măr, ciuperca Sphaeropsis malorum poate ataca părul, gutuiul, prunul, piersicul, caisul, agrişul, trandafirul, liliacul şi un număr mare de specii lemnoase forestiere. Prevenire şi combatere. Agrotehnica corespunzătoare în plantaţii; tăierea şi arderea ramurilor atacate şi a pomilor pieriţi din cauza bolii; dezinfectarea rănilor produse în urma tăierilor cu o soluţie de sulfat de cupru de 1%, urmată de ungerea lor cu mastic sau var de livadă; toamna şi primăvara devreme tulpinile şi ramurile de schelet se vor trata cu lapte de var de 20% în amestec cu sulfat de cupru de 1%; tratamentele chimice îndreptate împotriva rapănului sunt eficace şi împotriva cancerului negru. PUTREGAIUL ALB AL RĂDĂCINILOR Belaia gnili kornei (rus.); White root rot, Armillaria root rot (engl.) Boala este frecventă în livezile de măr amplasate pe terenuri de sub vii şi specii lemnoase forestiere. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă printr-o debilitare cronică a pomilor pe parcursul a mai mulţi ani. Pomii infectaţi vegetează slab, sunt lipsiţi de vigoare, frunzele au un aspect clorotic, fructele se dezvoltă slab şi nu ajung la maturitate completă. În anii secetoşi se poate observa o ofilire lentă a frunzelor. Peste câţiva ani de la infectare, apar ramuri uscate şi, în cele din urmă, pomii atacaţi se usucă în întregime. Simptomele tipice ale bolii se observă pe organele subterane ale pomilor 216 Planşa I. Bolile tomatelor 1 - frunze atacate de mană; 2 – simptome de mană pe fructe; 3 – fructificaţia asexuată a ciupercii Phytophthora infestans; 4 – frunze cu simptome de septorioză; 5 – picnida ciupercii Septoria lycopersici; 6 – conidiile ciupercii. 217 Planşa II. Bolile tomatelor 1 – plantă atacată de cladosporioză; 2 – simptome de cladosporioză pe frunze; 3 – fructificaţia asexuată a ciupercii Cladosporium fulvum; 4 – ofilirea fuzariană a tomatelor. 218 Planşa III. Bolile ardeiului 1 – mana ardeiului în câmp; 2 – alternarioza ardeiului pe fructe; 3 – fructificaţia asexuată a ciupercii Alternaria porri f. solani; 4 – mozaicul tutunului la ardei. 219 Planşa IV. Mana cartofului 1 – frunze atacate; 2 – simptomele manei pe tuberculi; 3 – secţiune prin tubercul atacat de mană; 4 – atac de mană în câmp. 220 Planşa V. Macrosporioza cartofului 1 – frunze atacate; 2 – simptome pe tuberculi; 3 – miceliu, conidiofori şi conidii de Macrosporium solani. 221 Planşa VI. Virozele cartofului 1 – mozaicul obişnuit; 2 – încreţirea frunzelor; 3 – răsucirea frunzelor; 4 – stricul cartofului. 222 Planşa VII. Bolile castraveţilor Mana castraveţilor pe partea superioară a frunzelor (a) şi pe partea inferioară(b). 223 Planşa VIII. Făinarea cucurbitaceelor 1 – simptome de făinare la castraveţi; 2 – făinarea dovlecilor; 3 – făinarea pepenilor; 4 – cleistotecii cu asce; 5 – conidiofori cu conidii. 224 Planşa IX. Putregaiul alb 1 – simptomele bolii pe rădăcini şi tulpini; 2 – ofilirea plantelor; 3 – fructificaţia sexuată a ciupercii Sclerotinia sclerotiorum. 225 Planşa X. Bolile cepei 1 – frunze atacate de mană; 2 – atac de mană în câmp; 3 – bulbi cu simptome de putregai cenuşiu; 4 – fructificaţia asexuată a ciupercii Botrytis allii. 226 Planşa XI. Bolile cepei 1 – putregaiul umed bacterian; 2 – mozaicul cepei. 227 Planşa XII. Bolile legumelor verdeţuri 1 – 2 – simptomele manei spanacului; 3 – fructificaţia asexuată a ciupercii Peronospora spinaciae; 4 – mana salatei; 5 – fructificaţia asexuată a ciupercii Bremia lactucae. 228 Planşa XIII. Rapănul mărului şi părului 1 – 2 – simptome pe frunze; 3 – 4 – fructe de măr şi păr atacate de rapăn. 229 Planşa XIV. Bolile culturilor sămânţoase 1 – simptomele septoriozei părului; 2 – 3 – frunze de gutui şi păr atacate de entomosporioză; 4 – fructificaţia asexuată a ciupercii Entomosporium maculatum; 5 – 6 – frunze de păr atacate de rugină; 7 – tulpină de ienupăr cu simptome de rugină; 8 - 9 – uredospori şi teliospori ai ciupercii Gymnosporangium sabinae. 230 Planşa XV. Arsura bacteriană a rozaceelor 1 – plantaţie de gutui cu simptome de arsură bacteriană; 2 – 3 – lăstari şi fructe atacate de bacteria Erwinia amylovora. 231 Planşa XVI. Bolile culturilor sâmburoase 1 – pom de cais cu simptome de citosporioză; 2 – strome cu picnide în scoarţa organelor lemnoase infectate; 3 – îngălbenirea şi căderea frunzelor la pomii atacaţi de verticilioză; 4 – necroza internă a lemnului cauzată de ciuperca Verticillium albo - atrum. 232 Planşa XVII. Bolile sâmburoaselor cauzate de ciupercile Tafrinale 1 – băşicarea frunzelor de piersic; 2 – hurlupii prunelor; 3 – mături de vrăjitoare; 4 – fructificaţia sexuată a ciupercilor Taphrina sp. 233 Planşa XVIII. Antracnoza coacăzului 1 – 2 – 3 - simptome pe frunze şi fructe; 4 – acervulii cu conidii; 5 – apotecie cu asce şi ascospori. 234 Planşa XIX. Septorioza coacăzului 1 – 2 – 3 – simptome pe frunze; 4 – picnidă cu conidii; 5 – pseudoperitecie cu asce şi ascospori. 235 Planşa XX. Bolile zmeurului 1 – rugina zmeurului; 2 – teliospori; 3 – uredospori; 4 – simptome de septorioză a zmeurului; 5 - picnida şi conidiile ciupercii Septoria rubi. 236 Planşa XXI. Bolile căpşunului 1 – pătarea brună; 2 – pătarea albă; 3 – putregaiul cenuşiu; 4 – xantoza frunzelor; 5 - răsucirea frunzelor. 237 Planşa XXII. Mana viţei de vie 1 – pete pe faţa superioară a frunzelor; 2 – pete pe faţa inferioară a frunzelor; 3 – atac pe inflorescenţe; 4 – struguri atacaţi de mană. 238 Planşa XXIII. Făinarea viţei de vie 1 – simptome foliare; 2 – 3 – 4 – 5 – struguri atacaţi de făinare. 239 Planşa XXIV. Putregaiul cenuşiu al viţei de vie 1 – simptome foliare; 2 – lăstari atacaţi; 3 – simptomele bolii pe inflorescenţe; 4 – putregaiul cenuşiu pe struguri. 240 după îndepărtarea solului. Pe colet şi rădăcini scoarţa este brunificată, puţin adâncită în ţesuturi. Între scoarţă şi lemn se constată prezenţa unui strat pâslos, de culoare albă, cu miros de mucegai, alcătuit dintr-o îngrămădire de hife miceliene. De la rădăcinile atacate pornesc în toate direcţiile nişte cordoane negre, de 1-3 mm grosime şi până la câţiva metri lungime, care sunt rizomorfele ciupercii. După putrezirea ţesuturilor lemnoase, pe ele sau în sol apar corpurile fructifere cu picior şi pălărie, de culoare galbenă-cafenie, care se formează în buchete compacte. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Armillaria mellea = Armillariella mellea din cl. Basidiomycetes, ord. Agaricales, fam. Agaricaceae. Miceliul ciupercii se dezvoltă între lemn şi scoarţă sub forma unei împletiri dense cu aspect de lame. Mai târziu sub scoarţă se formează cordoane miceliene asemănătoare rădăcinilor, numite rizomorfe, care la început au culoare albicioasă, mai târziu brună, aproape neagră. Ciuperca poate forma şi scleroţi negri cu dimensiuni de până la 10 cm. Corpurile fructifere se formează toamna pe timp umed la capetele rizomorfelor, pe rădăcinile superficiale, pe colet şi pe cioturile pomilor tăiaţi. Bazidiofructele au himenoforul lamelar, pălăria de 12-20 cm, piciorul pănă la 20 cm înălţime. În stratul himenial se găsesc bazidii cu bazidiospori hialini, elipsoidali, de 6-9 x 5-6 µ. Ciuperca rezistă sub formă de rizomorfe pe rădăcinile şi tulpinile moarte. Venind în contact cu rădăcinile vii, extremitatea rizomorfei emite nişte filamente de miceliu care pătrund în ţesuturi, străbat straturile corticale şi vin în contact cu lemnul. Infecţia se realizează şi prin rănile de pe colet şi rădăcini. Basidiosporii nu joacă un rol important în infecţia plantelor vii. Putregaiul alb al rădăcinilor poate fi cauzat şi de ciuperca Rosellinia necatrix din cl. Ascomycetes, ord. Xylariales. Prevenire şi combatere. Extragerea pomilor infectaţi cu tot cu rădacini şi arderea lor; adunarea şi arderea resturilor vegetale lemnoase; dezinfectarea solului cu formalină de 1% (10 l/m2) cu minimum o lună înainte de sădirea unui alt pom sănătos; folosirea de portaltoi rezistent la această boală; evitarea excesului de umiditate în sol prin drenare şi irigare corespunzătoare; pe terenurile de pe care au fost defrişate păduri, livezi şi vii, timp de câţiva ani se vor creşte culturi de câmp care nu sunt susceptibile la infecţia de Armillaria mellea şi Rosellinia necatrix; evitarea folosirii gunoiului de grajd sau composturilor care conţin resturi de plante lemnoase. 241 SEPTORIOZA FRUNZELOR DE PĂR Belaia piatnistosti ili septorioz listiev gruşi (rus.); White leaf spot or septoria of pear (engl.) Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze şi numai uneori, în condiţii foarte favorabile, pe fructe. Pe frunze, la începutul lunii iunie, apar pete necrotice, circulare sau neregulate, de culoare brună, cu dimensiuni de 1-5 mm. Treptat, începând din centrul petelor, ţesuturile atacate se usucă şi capătă o culoare cenuşie-albicioasă. Culoarea brună se păstrează numai la marginile petelor. Pe faţa superioară a limbului foliar, în dreptul petelor se observă nişte puncte mici, de culoare brună-negricioasă, care sunt picnidele ciupercii. Cu timpul petele cresc, confluează şi ocupă suprafeţe mari din frunză (Planşa XIV). Uneori pete asemănătoare se observă şi pe peţiolurile frunzelor. În cazul unor atacuri puternice, frunzele se usucă înainte de timp. În condiţii de umiditate înaltă a aerului, la soiurile sensibile de păr, pot fi atacate şi fructele verzi. Pe ele apar pete cu dimensiuni de 3-7 mm, de culoare albă-cenuşie, cu lizieră brună la margini şi puncte negre (picnide) în centru. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria piricola din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae cu forma perfectă Mycosphaerella sentina din cl. Ascomycetes, ord. Dothideales, fam. Mycosphaerelaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată parazitul formează picnide sferice sau ovoidale, brunenegricioase, cufundate în ţesuturi, cu diametrul de 80-150 µ, prevăzute cu un osteol relativ larg în partea superioară. În picnide se diferenţiază conidii hialine, alungite, încovoiate, septate, de 30-42 x 3 µ. Conidiile se răspândesc cu ajutorul picăturilor de apă şi prin vânt. Ele germinează numai în prezenţa picăturilor de apă. După căderea frunzelor, în stadiul saprofit, ciuperca formează fructificaţia sexuată sub formă de pseudoperitecii globuloase, de 80-110 µ, în care se conţin asce cu ascospori bicelulari, hialini, de 26-33 x 3 µ. Ascosporii asigură infecţia primară a frunzelor după căderea unor ploi abundente şi temperaturi mai mari de 10-12oC. De la un an la altul ciuperca se poate păstra şi sub formă de picnide cu conidii. În anii cu precipitaţii bogate, în prima jumătate a vegetaţiei boala poate avea o dezvoltare puternică, mai ales în pepiniere, cauzând de multe ori căderea prematură a frunzelor. Prevenire şi combatere. Măsurile de igienă culturală, precum şi tratamentele care se aplică împotriva rapănului sunt eficace şi în combaterea pătării albe a frunzelor de păr. 242 PĂTAREA BRUNĂ A FRUNZELOR DE PĂR ŞI GUTUI Burovatosti listiev aivî i gruşi, entomosporioz (rus.); Quince and pear leaf blight or Entomosporiose (engl.) Entomosporioza este o boală periculoasă frecvent întâlnită în pepiniere şi livezi de păr şi gutui în anii cu precipitaţii atmosferice bogate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, uneori pe fructe şi lăstari. Începând din primăvară, pe frunze apar pete circulare, de 2-3 mm în diametru, vizibile pe faţa superioară a limbului, de culoare roşie-carmin, apoi brună-cărămizie, cu marginile bine delimitate. Pe faţa superioară a frunzelor, în centrul petelor, se formează 1-2 puncte proeminente de culoare aproape neagră, care sunt pseudopicnidele agentului patogen. În cazul unor atacuri puternice petele confluează, ocupând porţiuni mari din limb (Planşa XIV). Frunzele puternic atacate se brunifică, se răsucesc, se usucă şi cad înainte de timp, producând o defoliere prematură a pomilor atacaţi. Pe lăstarii verzi se observă brunificarea scoarţei, iar mai târziu apar ulcere longitudinale care determină uscarea vârfurilor. Pe fructe, mai frecvent la gutui, entomosporioza se manifestă sub formă de pete mici, brune, adâncite în pulpă. La un atac timpuriu fructele se deformează şi pierd valoarea comercială. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Entomosporium maculatum din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Leptostromataceae cu forma perfectă Fabraea maculata cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Dermataceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, bine dezvoltat, ramificat, intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată ciuperca formează strome subcuticulare în care se găsesc pseudopicnide crustoase, acoperite cu un scut de culoare întunecată, până la maturarea conidiilor. În pseudopicnide se găsesc conidiofori cu conidii hialine, cruciforme, tetracelulare, triflagelate, cu dimensiuni de 18-25 x 6-13 µ. La înmulţirea sexuată, pe frunzele căzute, spre primăvară, se formează apotecii nepedunculate în care se găsesc asce cu ascospori ovoidali, bicelulari, hialini, de 1820 x 6-7 µ. Ascosporii diseminaţi de vânt provoacă infecţia primară a organelor verzi. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de strome miceliene şi conidii în leziunile de pe lăstari şi în frunzele căzute. Boala este favorizată de precipitaţii bogate în timpul vegetaţiei. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; încorporarea în sol a frunzelor căzute prin arătură de toamnă; în pepiniere, în anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, se recomandă tratamente cu preparate cuprice sau cu alte fungicide antirapăn. 243 FILOSTICTOZA FRUNZELOR Filostiktoz listiev(rus.); Phyllosticta leaf spot (engl.) Este o boală de tipul pătarea frunzelor, care în anii cu dezvoltare în masă poate cauza căderea înainte de timp a frunzelor, mai ales în pepiniere. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii sunt în funcţie de specia agentului patogen care le cauzează. Boala este provocată de câteva specii de ciuperci din g. Phyllosticta, ord. Pycnidiales, cl. Deuteromycetes, printre care mai frecvente sunt: la măr – Phyllosticta mali şi Phyllosticta briardi; la păr – Phyllosticta pirina; la gutui – Phyllosticta cydoniae. În stadiul perfect aceste ciuperci sunt încadrate în g. Mycosphaerella, ord. Dothideales, cl. Ascomycetes. La un atac cu Phyllosticta mali, pe frunze apar pete mici, brunii, mai apoi cenuşii cu marginile brune-închis. În a doua jumătate a verii, în centrul petelor se formează picnide cu conidii hialine, unicelulare, ovoidale sau ovale, de 4-5 x 2,5 µ. În cazul ciupercii Phyllosticta briardi, petele sunt circulare sau puţin colţuroase, de culoare galbenă deschisă, până la 5 mm în diametru, fără lizieră, cu punctişoare negre (picnide) pe suprafaţă. Conidiile sunt cilindrice, unicelulare, hialine, de 4-5 x 4,5 µ. La un atac de Phyllosticta pirina, petele sunt brune, circulare sau neregulate, solitare sau confluente, cu picnide pe suprafaţă. Conidiile au formă cilindrică, sunt unicelulare, hialine, de 10 µ lungime. Specia Phyllosticta cydoniae cauzează pete brune, circulare sau neregulate, vizibile pe ambele părţi ale frunzei, cu picnide pe faţa de sus. Conidiile sunt cilindrice, drepte sau încovoiate, cu lungimea de 10 µ. Fructificaţia sexuată în pseudoperitecii se formează după căderea frunzelor şi nu are mare importanţă în ciclul evolutiv al acestor ciuperci. Iernează agenţii patogeni în frunzele căzute, sub formă de picnide cu conidii, mai rar ca pseudoperitecii cu asce şi ascospori. Boala este favorizată de umiditate bogată a aerului şi temperaturi relativ înalte. Prevenire şi combatere. Împotriva filostictozei sunt eficace aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul rapănului mărului. RUGINA MĂRULUI ŞI A PĂRULUI Rjavcina iabloni i gruşi (rus.); Apple and pear rust (engl.) Boala se întâlneşte în zonele în care sunt răspândite diferite specii de Juniperus şi în livezi de păr neîngrijite. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, mai rar pe fructe tinere şi ramuri. 244 Pe frunze, la sfârşitul primăverii, apar pete îngroşate, ovale sau circulare, cu diametrul de 5-10 mm, izolate sau confluente, de culoare galbenă-roşiatică cu lizieră portocalie pe faţa superioară şi de culoare galbenă pe partea inferioară a frunzelor. Pe faţa superioară a limbului foliar, în centrul petelor, se observă picnidele ciupercii sub forma unor puncte mici de culoare neagră (Planşa XIV). În a doua jumătate a verii, pe faţa inferioară a petelor apar formaţiuni proeminente cu lungimea de până la 2 mm, care sunt ecidiile ciupercii. În momentul maturizării, ecidiosporii sunt eliberaţi din ecidii sub forma unei pulberi de culoare brună închisă. Pe peţioluri, fructe tinere şi lăstari boala se manifestă sub formă de hipertrofii, din care prin crăpături sunt eliberaţi ecidiosporii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Gymnosporangium tremelloides = Gymnosporangium juniperinum la măr şi Gymnosporangium sabinae = Gymnosporangium fuscum la păr. Ambele specii sunt încadrate în cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Puccinaceae. Mărul şi părul sunt gazde intermediare pe care se dezvoltă picnidele şi ecidiile agenţilor patogeni. Forma de uredospori nu se cunoaşte. Teliofaza se formează pe tulpinile de Juniperus communis şi Juniperus nana la rugina mărului şi pe Juniperus sabina, Juniperus virginiana la rugina părului. La diferite specii de Juniperus atacul se manifestă pe ramuri sub forma unor hipertrofii cu excrescenţe veziculoase de culoare întunecată. Teliosporii ciupercii Gymnosporangium tremelloides sunt elipsoidali, de culoare gălbuie sau brună-castanie, pedunculaţi, cu dimensiuni de 42-52 x 18-30 µ. La Gymnosporangium sabinae teliosporii sunt ovali sau alungiţi, de culoare brună, pedunculaţi, de 30-49 x 20-28 µ. Pe ienupăr teliosporii apar la al doilea sau al treilea an după infecţia lui cu ciupercile Gymnosporangium sp. De la un an la altul patogenii rezistă sub formă de teliospori şi miceliu în ramurile de Juniperus. Teliosporii pot fi vehiculaţi prin vânt la distanţe de câţiva km. Primăvara ei germinează la temperaturi de 8-28oC, formând bazidii cu bazidiospori care provoacă infecţia părului şi a mărului. Prevenire şi combatere. Împotriva ruginii nu se recomandă măsuri speciale de protecţie; în apropierea livezilor de meri şi peri, pe o rază de 200 m, se taie şi se ard ramurile de Juniperus atacate de rugină; fungicidele aplicate împotriva rapănului mărului şi părului sunt eficace şi împotriva ruginii. CANCERUL BACTERIAN AL RĂDĂCINILOR Kornevoi rak ili zobovatosti kornei (rus.); Crown gall ( engl.) Patografia cancerului bacterian la plante este cunoscută de mult timp, cu toate că caracterul infecţios şi natura bacteriană a bolii au fost stabilite de Cavara abia în 1895. La pomii fructiferi cancerul se întâlneşte mai des pe rădăcinile pomilor tineri în pepiniere, unde nivelul atacului poate atinge 10-20%. 245 Patografia bolii. Boala se manifestă sub formă de tumori canceroase pe organele subterane. Pe rădăcini şi colet se formează tumori, la început mici, suculente, de culoare albă-gălbuie, cu suprafaţa netedă, care iau naştere din ţesutul parenchimatic. Treptat tumorile canceroase cresc, capătă o culoare brună, devin tari, lemnoase şi au suprafaţa externă denivelată. La sfârşitul perioadei de vegetaţie o parte din tumorile de pe rădăcini se desprind de pe sectoarele atacate şi rămân în sol, infestându-l pe mulţi ani. Tumorile se formează ca rezultat al procesului de hipertrofie şi hiperplazie a celulelor cambiului, care sub acţiunea bacteriei capătă un metabolism diferit de cel al plantelor sănătoase. Agent patogen. Boala este provocată pe bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Patogenul se caracterizează printr-o polifagie foarte pronunţată şi poate ataca peste 650 de specii de plante, cum ar fi viţa de vie, sfecla, trandafirul, morcovul, tomatele, floarea-soarelui ş.a. Bacteria are formă de bastonaşe cu dimensiuni de 1-3×0,4-0,8 µ, este Gramnegativă, mobilă, peritrih cu 4-6 flageli. Pe agar formează colonii de formă circulară şi culoare albicioasă. Bacteria se dezvoltă pe substraturi nutritive cu pH-ul cuprins între 6,5 şi 8. În medii de cultură cu pH-ul mai jos de 5 bacteria pierde patogenitatea. Temperatura minimă pentru dezvoltare este de 0oC, optimă 25-30oC, maximă 37oC, letală 50-52oC. Este înregistrat un număr mare de tulpini ale bacteriei Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens, care se deosebesc între ele după virulenţă şi cercul de plante gazdă. S-a dovedit că oncogenitatea tulpinilor este controlată de anumite gene care se află pe o plasmidă mare numită Ti (tumor inducing). Pomii fructiferi sunt atacaţi de tulpini ale bacteriei din biotipurile 1şi 2. Bacteria poate rezista în sol în stadiul saprofit până la 3-5 ani. De la o plantă la altă se transmite prin insecte, unelte de muncă, apa de ploaie sau de irigaţie. Infecţia plantelor se realizează prin răni sau prin locul de sudură între altoi şi portaltoi. Dintr-o zonă în alta boala se răspândeşte prin materialul săditor. Boala este favorizată de terenuri cu soluri compacte şi umede, prezenţa nematozilor şi a insectelor dăunătoare în sol, exces de azot, temperaturi cuprinse între 24-30oC. S-a dovedit că exudatele radiculare ale unor specii de plante (rapiţă, porumb ş.a.) inhibă înmulţirea bacteriilor. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor neinfectat; pepinierele pomicole vor fi amplasate pe terenuri cu soluri relativ uşoare, pe care ultimii 3-4 ani au fost cultivate cereale spicoase, porumb, rapiţă, lucernă etc.; combaterea faunei dăunătoare din sol; este interzis de a cultiva în pepiniere morcov 246 şi sfeclă, care intră în cercul de plante gazdă ale bacteriei; în timpul recoltării pomii altoiţi cu simptome de cancer se înlătură şi se ard, iar cei sănătoşi se introduc cu rădăcinile în soluţie de sulfat de cupru de 1% pe timp de 15 min. ARSURA BACTERIANĂ A MERILOR ŞI PERILOR Bakterialnîi ojog iabloni i gruşi (rus.); Fire blight of apple and of pear (engl.) Arsura sau focul bacterian este o boală răspândită în multe ţări ale lumii, originară din America de Nord. A fost semnalată prima dată de Denning în S.U.A. în anul 1793 la măr, păr şi gutui. Caracterul infecţios al bolii a fost determinat de Burrill, unul dintre fondatorii fitobacteriologiei, în 1880. În Republica Moldova arsura bacteriană a rozaceelor este supusă regulilor de carantină fitosanitară. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe flori, frunze, lăstari, fructe, ramuri şi tulpini. Florile pe neaşteptate se brunifică, se ofilesc şi se înnegresc. Frunzele se răsucesc, se înnegresc şi rămân să atârne timp îndelungat pe ramuri. De la flori şi frunze infecţia se extinde în lăstari, care se usucă şi se încovoaie sub formă de cârlig. Treptat bacteria pătrunde în ramuri şi tulpini, infectând pomii în întregime (Planşa XV). Pomii atacaţi de boală par a fi trecuţi prin foc. Pe sectoarele atacate scoarţa se umflă, apoi se scurge un lichid gumos, la început incolor, mai târziu sub formă de picături galbui-chihlimbarii sau brune-închis. Pe timp uscat picăturile de exudat bacterian se întind pe sectorul atacat ca o peliculă lucioasă care mai apoi se usucă, formând o pojghiţă în care se păstrează bacteriile. Bacteria poate forma şi exudat filamentos care se răspândeşte uşor prin vânt, facilitând răspândirea la distanţe mai mari. În timpul verii dezvoltarea bolii încetineşte, însă în primăvara anului viitor continuă şi se răspândeşte pe tot pomul. Pot fi infectate şi fructele verzi, pe care apar leziuni hidrozate difuze, în dreptul cărora ţesuturile atacate se adâncesc în fruct şi capătă o culoare brună-negrie. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Erwinia amylovora din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria este bacilară, mobilă, peritrih, Gram-negativă, cu dimensiuni de 0,9-1,5×0,7-1,0 µ, rezistentă la uscăciune, păstrăndu-se în exudat uscat aproape un an. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bacteriei este de 30oC, minimă 3oC, maximă 45-50oC. Infecţia pomilor are loc la temperaturi cuprinse între 18 şi 36oC, umiditatea aerului peste 50%. Durata perioadei de incubaţie este de la 3-4 până la 6-10 zile în funcţie de sensibilitatea soiurilor. 247 Ca sursă de infecţie servesc pomii infectaţi, unde bacteriile se păstrează în ulcerele de pe ramuri şi tulpini, în muguri şi fructele atacate rămase pe pomi. Bacteria poate rezista peste iarnă şi în plantele de Grataegus, Sorbus, Cotoneaster infectate de boală. Bacteria se răspândeşte prin albine, afide, păsări. Este posibilă transmiterea prin uneltele de muncă în timpul altoirii. Ploile puternice cu vânt constituie cel mai important factor climateric în diseminarea bacteriei Erwinia amylovora. Unele specii de păsări care se hrănesc cu fructe pot răspândi agentul patogen la zeci de kilometri. În afară de măr şi păr, Erwiniw amylovora atacă gutuiul, trandafirul, prunul, coacăzul, zmeurul şi alte specii de plante. Nocivitatea bolii este foarte mare. Arsura bacteriană a pus în primejdie de dispariţie cultura părului şi a gutuilui. Prevenire şi combatere. Îndeplinirea cerinţelor serviciului de carantină fitosanitară; folosirea materialului săditor neinfectat; controale fitosanitare în plantaţii şi pepiniere în scopul depistării la timp a primelor simptome ale bolii; lăstarii şi ramurile atacate vor fi tăiate la 20-25 cm sub leziune şi vor fi imediat arse; izolarea teritorială a plantaţiilor noi de cele bolnave la minimum 2,0-2,5 km; înainte de înfiinţarea unor noi plantaţii, în zona respectivă se vor distruge rozaceele spontane şi pomii de măr şi păr sălbăticiţi; combaterea insectelor transmiţătoare de infecţie; în cazul depistării simptomelor focului bacterian în plantaţiile de sămânţoase, se recomandă tratamente chimice cu fungicide cuprice, cum ar fi: Cuproxat SC – 5,0 l/ha; Kocide 2000 WP - 2,0-2,5 kg/ha; Bouille Bordelaise 8-10 kg/ha; Sulfat de cupru 10-20 kg/ha (în componenţa zemii bordoleze); Oxiclorură de cupru 90 WP 4-6 kg/ha. PROLIFERAREA MĂRULUI Proliferaţia iabloni (rus.); Apple proliferation disease, Apple witches broom (engl.) Proliferarea este o boală periculoasă cunoscută în toate zonele producătoare de mere. Natura infecţioasă a bolii a fost stabilită de Rui în 1950 în Italia. În Republica Moldova proliferarea la măr şi gutui a fost descrisă de T. Verderevschi în anul 1966. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă, încă din pepiniere, printr-o stagnare în creştere a plantelor, care capătă un aspect de tufă compactă. Acest simptom se datoreşte ramificării sub un unghi mai ascuţit al plantelor infectate în comparaţie cu cele sănătoase. În plantaţiile tinere creşterea pomilor continuă să stagneze datorită intrării în vegetaţie a mugurilor axilari. Un simptom caracteristic al bolii sunt măturile de vrăjitoare, care apar pe 248 tulpini şi ramurile de schelet în a doua jumătate a verii. Lăstarii din măturile de vrăjitoare au frunzele mai înguste şi mai lungi, cu limbul puţin colorat şi nervurile de culoare verde deschisă sau galbenă. Stipele sunt hipertrofiate şi au marginea dinţată. Măturile de vrăjitoare nu constituie un simptom permanent şi apar, de regulă, în faza de şoc a bolii. Ele se formează mai frecvent la soiurile sensibile la această boală. În faza cronică de dezvoltare boala se manifestă prin simptome diferite, cum ar fi: desfacerea cu întârziere a mugurilor foliari şi florali, înverzirea şi deformarea florilor, înflorirea de vară, desfacerea mugurilor florali toamna, transformarea mugurilor florali în muguri vegetativi şi a staminelor în petale. Fructele rămân mai mici, nu se colorează, sunt turtite, cu pedunculul alungit. Pulpa fructelor este spongioasă, fără gust, cu un conţinut dedus de acizi şi zahăr. La pomii bolnavi frunzele capătă înainte de timp un colorit de toamnă, însă cad mai târziu decât la pomii sănătoşi. Toate aceste simptome determină reducerea din an în an a recoltei atât cantitativ, cât şi calitativ. Agent patogen. Boala este provocată de un parazit ultramicroscopic de tipul micoplasmelor. Cu ajutorul microscopului electronic în floemul plantelor infectate au fost puşi în evidenţă corpusculi sferici, cu diametrul de 90-900 nm, cu membrană dublă. Micoplasma atacă mărul şi gutuiul. Experimental a fost infectat şi părul. Ca plantă test se foloseşte soiul de măr Golden delicious. De la o plantă la alta patogenul se transmite prin anastomozele radiculare. Dintr-o zonă în alta se răspândeşte prin material săditor. Nu se cunoaşte modul de diseminare naturală a bolii. Se presupune transmiterea micoplasmei prin cicade. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor devirozat; în plantaţiile-mamă de altoi şi portaltoi, se vor defrişa plantele cu simptome ale bolii; utilizarea altoiului şi portaltoiului obţinut de la plante-mamă testate pe soiurile indicatoare; în pepiniere puieţii infectaţi se scot şi se nimicesc; eliberarea de infecţie a materialului preţios se poate face prin termoterapie timp de trei săptămâni la 37oC; îndeplinirea la timp a măsurilor culturale pentru a mări vigoarea pomilor. ÎNMUIEREA LEMNULUI LA MĂR Guttapercevosti iabloni ili razmeagcenie drevesinî (rus.); Apple rubbery wood (engl.) Boala a fost semnalată pentru prima dată în Anglia în anul 1944, iar natura infecţioasă a fost stabilită în 1950. În prezent înmuierea lemnului la măr şi păr este cunoscută în majoritatea ţărilor producătoare de fructe. În Republica Moldova simptomele bolii au fost semnalate de T. Verderevschi în 1975 la soiurile Golden spur şi Golden delicious. Patografia bolii. Principalul semn patografic al bolii este flexibilitatea 249 neobişnuit de mare a lăstarilor, mai rar a ramurilor. Flexibilitatea se poate manifesta la o parte a pomului sau este generalizată la toate ramurile. Pomii infectaţi au aspectul unor sălcii plângătoare, mai ales când sunt încărcaţi cu fructe. Flexibilitatea excesivă a lemnului se explică prin nelignificarea xilemului şi a traheidelor. În locul ligninei, la îngroşarea pereţilor celulari participă numai celuloza, care poate fi pusă uşor în evidenţă prin colorarea secţiunilor cu floroglucină. Pomii infectaţi rămân mai mici, sunt sensibili la Phytophthora cactorum şi la temperaturi joase, recolta scade cu 30-50%. Boala se dezvoltă mai puţin la pomii altoiţi pe portaltoi cu creştere puternică. Temperaturile foarte înalte în timpul vegetaţiei frânează şi parţial maschează simptomele bolii. Carenţa de azot şi potasiu în sol favorizează dezvoltarea bolii. Simptomele vizibile se manifestă numai la soiurile sensibile, deşi în mod latent pot fi infectate şi soiuri relativ rezistente. Agent patogen. Boala este provocată de un parazit ultramicroscopic de tipul micoplasmelor. În afară de măr, agentul patogen poate ataca diferite soiuri de Pyrus communis, Cydonia oblonga, Prunus avium, Prunus cerasus. În floemul peţiolurilor frunzelor de pe pomi cu simptome ale bolii au fost depistaţi corpusculi asemănători cu micoplasmele. În xilemul lăstarilor infectaţi au fost depistate microorganisme de tipul rickettsiilor sau bacteriilor actinomicete. Răspândirea agentului patogen se face prin materialul săditor infectat. Nu se cunoaşte transmiterea prin sămânţă şi răspândirea în mod natural. Ca plantă indicatoare se foloseşte soiul Lord Lambourne. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor neinfectat; folosirea de altoi şi portaltoi sănătos, obţinuţi de la plante-mamă testate pe soiul indicator Lord Lambourne; fertilizarea solului cu îngrăşăminte de azot şi potasiu măreşte rezistenţa la această boală; pentru eliberarea de infecţie a materialului preţios se poate utiliza termoterapia timp de 20 de zile la 37oC. MOZAICUL MĂRULUI Mozaika iabloni (rus.); Apple mosaic (engl.) Mozaicul este cea mai răspândită şi periculoasă viroză a mărului, întâlnită în toate ţările cultivatoare. În Republica Moldova virusul mozaicului mărului a fost descris de T. Verderevschi în 1962. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze şi diferă în funcţie de tulpina virusului, receptivitatea soiului, vârsta pomilor şi condiţiile climaterice. Primăvara pe frunzele tinere apar pete împrăştiate haotic, de culoare verdedeschis, galbenă, galbenă-aprins, galbenă-aurie, de formă şi dimensiuni diferite. 250 Uneori petele au formă de inele, linii drepte sau curbate, împestriţări, dungi colorate de-a lungul nervurilor. Mai târziu sectoarele atacate se necrozează, iar frunzele puternic atacate se scutură prematur. Simptomele foliare sunt mai grave la temperaturi de 18-22oC şi se maschează la 26-30oC. Pe frunzele care se formează în perioada cu temperaturi înalte ale aerului simptomele vizibile ale bolii lipsesc. Tulpinile slabe ale virusului cauzează formarea unor pete mici clorotice, chiar şi pe cele mai sensibile soiuri. La soiurile sensibile atacate de tulpini virulente frunzele pot fi deformate şi rugoase, iar pe fructe pot fi observate inele clorotice. Pomii puternic infectaţi au creştere slabă şi dau producţii scăzute. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Pyrus virus 2 = Marmor mali. Aparţine grupei Ilarvirus. Particulele virale sunt izometrice, cu dimensiuni de 25-29 nm. Temperatura de inactivare în suc este de 49oC. Au fost puse în evidenţă mai multe tulpini, care se deosebesc între ele după gradul de virulenţă, aspectul şi intensitatea simptomelor, cercul de plante gazdă. În afară de măr, virusul poate ataca şi specii de plante din g. Pyrus, Cydonia, Prunus, Sorbus, Rosa, Crataegus ş.a. Ca plante indicatoare sunt folosite soiurile Lord Lambourne, Ionathan, Renet de Champagne. Răspândirea virusului se realizează prin înmulţirea şi comercializarea materialului infectat. Vectorii virusului nu se cunosc. În pepiniere şi în plantaţii intensive virusul se poate transmite prin contactul dintre rădăcini. Pyrus virus 2 este transmisibil şi prin sămânţă. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor neinfectat; inactivarea virusului din plantele total infectate se va face prin termoterapie în termocamere timp de 3-4 săptămâni la temperatura de 37oC. MOZAICUL INELAR AL PĂRULUI Kolţevaia mozaika gruşi (rus.); Pear ring mosaic (engl.) Mozaicul inelar este una dintre cele mai răspândite viroze ale părului, descrisă pentru prima dată în Olanda în 1954. Patografia bolii. La soiurile de păr sensibile, aşa ca Beurre Hardy, Marianne ş.a., îndată după începerea vegetaţiei, pe frunze apar inele neregulate, pete sau linii de culoare verde-deschis sau galbene-verzui, care pot fi însoţite de pete necrotice de culoare neagră sau cenuşie. Suprafaţa limbului este ondulată şi deformată. Pe suprafaţa fructelor apar formaţiuni inelare sau benzi înguste de culoare verde-deschis sau brune. La soiurile mai puţin sensibile simptomele apar sporadic doar pe unele frunze, sub formă de benzi de culoare verde-deschis, mai puţin evidente decât la soiurile 251 sensibile. Intensitatea dezvoltării bolii este influenţată de condiţiile de mediu. Temperaturile ridicate şi seceta duc la accentuarea simptomelor. La pomii mai bătrâni simptomele sunt mai puţin evidente decât la cei tineri. În unele condiţii simptomele pot fi mascate. Pomii infectaţi sunt mai sensibili la temperaturile scăzute. Agent patogen. Boala este provocată de o tulpină a virusului pătării clorotice a mărului (Apple chlorotic leaf spot virus). Aparţine grupei Closterovirus. Particulele virusului sunt filiforme, de 600 x 12 nm, se inactivează la 52-54oC. În mod natural şi prin inoculare atacă peste 50 specii de plante, inclusiv toate speciile de măr, părul, gutuiul, piersicul, vişinul, cireşul, prunul, caisul ş.a. Majoritatea soiurilor de măr sunt puternic infectate cu VPC fără a manifesta simptome vizibile evidenţiate, deşi producţia acestora este semnificativ redusă. La gutui VPC produce boala denumită mozaicul inelar. Vectorii acestui virus nu sunt cunoscuţi, prin sămânţă nu se transmite. Experimental virusul poate fi transmis prin grefare de scoarţă, altoire şi inoculare de suc. Principala cale de răspândire este materialul săditor infectat. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor devirozat; eliberarea de infecţie a plantelor total infectate se va face prin termoterapie timp de 14-21 de zile la 37oC. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor pomilor sămânţoşi În plantaţiile intensive şi superintensive de pomi sămânţoşi se simte foarte bine efectul monoculturii, care se manifestă prin sporirea gradului de atac cu boli odată cu creşterea numărului de ani de la plantarea livezii. Tratamentele chimice, aplicate ani şi ani la rând, duc la dereglarea echilibrului biologic natural, care se exteriorizează prin apariţia unor forme din ce în ce mai virulente ale agenţilor patogeni. De aceea, în scopul micşorării pierderilor de recoltă, se impune aplicarea raţională a unui întreg complex de măsuri cu caracter profilactic şi terapeutic în funcţie de biologia patogenilor, condiţiile de mediu, gradul de rezistenţă al soiurilor etc. Soiuri rezistente. La înfiinţarea unor noi plantaţii se recomandă de a alege soiuri rezistente sau tolerante la bolile principale, introducerea în cultură a cărora poate reduce esenţial pierderile calitative şi cantitative de recoltă. Ca soiuri cu rezistenţă controlată genetic la atacul de Venturia inaequalis pot fi menţionate: Coredem, Prima, Florina, Generos ş.a. La infecţia de Podosphaera leucotricha sunt rezistente soiurile Red Delicious, Coredem, Tîganca, Domneşti, Renet de Champagne, Jonathan 26 etc. Foarte sensibile la făinare sunt soiurile Jonathan, Renet Simirenco ş.a. Alegerea terenului. Pentru înfiinţarea livezilor de pomi sămânţoşi se vor alege terenuri care corespund staţional culturilor de măr, păr şi gutui. Se vor evita 252 sectoarele cu soluri grele, reci, umede, cu apele freatice aproape de suprafaţă, inundabile, care predispun pomii la atacul de cancer bacterian (Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens), precum şi terenurile aride, unde pomii au creştere slabă şi rezistenţă scăzută la boli infecţioase. Material săditor sănătos. La înfiinţarea plataţiilor pomicole cu specii sămânţoase, se va folosi material săditor produs în gospodării specializate, care garantează autenticitatea şi calitatea lui. Materialul săditor trebuie să fie liber de infecţia cu patogeni ultramicroscopici, cancer bacterian (Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens) şi arsură bacteriană (Erwinia amylovora). Producerea materialului săditor devirozat necesită îndeplinirea unui complex de măsuri speciale, care include: selecţia fitosanitară a plantelor-mamă, a marcotierelor şi plantelor producătoare de sămânţă pentru portaltoi; testarea plantelor-mamă vizual sănătoase; termoterapia; înmulţirea plantelor-mamă libere de infecţie ultramicroscopică; înfiinţarea pepinierelor pentru producerea materialului devirozat. Pepinierele pomicole vor fi amplasate cât mai departe de livezile intrate în producţie. Se va evita cultivarea în asolamentul pepinierelor a unor aşa culturi ca morcovul şi sfecla, întrucât ele infestează solul cu bacteria Agrobacterium radiobacter pv. timefaciens. Solul poate fi eliberat de această bacterie prin cultivarea timp de 1-2 ani a ierburilor anuale, rapiţei, muştarului şi altor culturi crucifere. Împotriva cancerului bacterian, înainte de eliberarea din pepiniere, materialul săditor se va trata prin introducerea rădăcinilor într-o soluţie de sulfat de cupru de 1%. Întreţinerea plantaţiilor. Toate lucrările culturale se vor face la timp şi la un înalt nivel calitativ. Fertilizarea solului cu exces de azot favorizează dezvoltarea bolilor. În scopul limitării păstrării şi extinderii agenţilor patogeni, se recomandă: tăierea şi arderea lăstarilor şi ramurilor puternic atacate sau uscate din cauza bolilor; extragerea şi arderea pomilor uscaţi din cauza atacului de Stereum purpureum, Sphaeropsis malorum etc., curăţarea muşchilor şi lichenilor de pe tulpini şi ramuri, adunarea şi îngroparea în sol a fructelor putrede, arătura adâncă de toamnă pentru mobilizarea solului şi încorporarea sub brazdă a resturilor vegetale infectate. În timpul repausului vegetativ, toamna târziu sau primăvara devreme, se recomandă tratarea tulpinilor şi ramurilor de schelet cu lapte de var de 20% pentru preîntâmpinarea arsurilor solare, care favorizează infecţia cu Sphaeropsis malorum, Stereum purpureum, Nectria galligena, Cytospora sp. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se vor combate buruienile prin erbicidizare sau prăşile mecanice şi manuale. Chimioterapia. Protecţia chimică a plantelor de sămânţoase este absolut necesară în timpul vegetaţiei. În scopul micşorării rezervei de infecţie a ciupercilor Venturia inaequalis şi Venturia pirina, toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme, se recomandă tratarea pomilor şi a solului cu soluţie de 253 selitră amoniacală 10% sau de uree 7%. O dată în trei ani, pentru distrugerea stadiilor de iernare a agenţilor patogeni şi a dăunătorilor, la temperaturi cuprinse între 4 şi 20oC, plantaţiile de sămânţoase se tratează cu DNOC 1% (1500 l/ha). În faza “con verde”, dacă nu s-a făcut tratarea de eradicare cu DNOC, plantaţiile se vor trata cu zeamă bordoleză de 1-2% (25-30 kg/ha sulfat de cupru). În anii când s-a efectuat tratarea de eradicare, prima stropire în vegetaţie împotriva rapănului se va face în fenofazele E-F (răsfirarea inflorescenţelor – înflorirea corolei) cu zeamă bordoleză 1% (1500 l/ha). Tot în această perioadă, se recomandă şi prima tratare împotriva făinării, utilizând produse pe bază de sulf: Sulf coloidal sau Sulf WP (816 kg/ha), Kumulus DF (3,0 kg/ha), Microthiol special Dispers (3,0-5,0 kg/ha), Karathane FN - 57 WP (1,0-2,0 kg/ha), Vectra 100 SC (0,25-0,3 l/ha) etc. Îndată după înflorire vor fi aplicate stropiri împotriva rapănului, făinării, moniliozei, septoriozei părului, filostictozei şi altor boli, utilizând produse omologate, cum ar fi: - împotriva rapănului şi bolilor de tipul pătarea frunzelor – Merpan 80 WG (1,5-2,0 l/ha), Chorus 75 WP (0,2 kg/ha), Bravo 500 SC (2,0-2,5 l/ha), Euparen 50 WP (4-6 kg/ha), Euparen M 50 WP (2,0 kg/ha), Kocide 2000 (2,0-2,5 kg/ha), Dithane M - 45 WP (2,0-3,0 kg/ha), Penncozeb 80 WP (2,0-3,0 kg/ha), Sancozeb 800 WP (3,0 kg/ha), Utane M-45 WP (2,5-3,0 kg/ha), Ringo 20 SC (1,0 l/ha), Polyram DF (2,5 kg/ha), Sulfat de cupru (10-20 kg/ha), Cuproxat SC (5,0 l/ha), Stroby WG (0,2 kg/ha), Tuoreg 500 WP (0,2 kg/ ha), Ringo 20 EC (1,0 kg/ha), Flint 50 WG (0,15 kg/ha); - împotriva făinării – Sulf coloidal şi Sulf WP (8-16 kg/ha), Kumulus DF (3,0 kg/ha), Microthiol special Dispers (3,0-5,0 kg/ha), Karathane FN-57 WP (1,0-2,0 kg/ha), Karathane LC 35 EC (1,0-1,5 l/ha), Topas 100 EC (0,3-0,4 l/ha); - împotriva rapănului şi făinării – Vectra 100 SC (0,25-0,3 l/ha), Score 25 EC (0,15-0,2 l/ha), Rubigan 120 EC (0,6-0,8 l/ha), Stroby WG (0,15-0,2 kg/ha), Clarinet 19 EW (0,5 l/ha), Sanazole 250 EC (0,3 l/ha), Orius 25 EW (0,5 l/ha), Flint 50 WG (0,15 kg/ha), Saprol 20 EC (1,0-2,0 l/ha) ş.a. Numărul de tratamente în vegetaţie poate fi diferit în funcţie de sensibilitatea soiurilor, condiţiile climaterice, durata de acţiune a fungicidului. Bioterapia. Împotriva bacteriozelor cauzate de Erwinia amylovora, Pseudomonas sp., Xanthomonas sp. se recomandă tratarea plantaţiilor în vegetaţie cu Pentafag-M (1,0-1,2 l/ha). Pentru reducerea atacului de rapăn la măr, se poate utiliza ciuperca antagonistă Chaetomium globosum. Ciuperca hiperparazită Ampelomyces quisqualis poate fi folosită ca agent biologic împotriva făinării. Carantina fitosanitară. În Republica Moldova, dintre bolile pomilor sămânţoşi este supusă regimului de carantină fitosanitară arsura bacteriană a rozaceelor (Erwinia amylovora). 254 BOLILE CULTURILOR POMICOLE SÂMBUROASE BOLILE DE TIPUL USCARE A RAMURILOR ŞI POMILOR MONILIOZA SÂMBUROASELOR Monilioz kostocikovîh (rus.); Brown rot (engl.) Monilioza este una dintre cele mai răspândite micoze a sâmburoaselor, întâlnită în toate ţările cultivatoare, care produce pagube prin distrugerea florilor şi putrezirea fructelor. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe flori, frunze, lăstari, ramuri tinere şi fructe. Boala se dezvoltă în două forme: arsura moniliană şi putregaiul brun al fructelor. Primăvara, în perioada înfloririi, mai ales pe timp ploios, boala atacă florile, frunzele şi ramurile tinere. Ca urmare a atacului, acestea se ofilesc, se brunifică şi se usucă. Florile atacate se pot confunda uşor cu cele distruse de îngheţurile târzii de primăvară. Pe timp ploios, la suprafaţa organelor atacate, se formează perniţe mici, alcătuite de miceliul şi fructificaţiile ciupercii. Prin pedunculii florali miceliul pătrunde în ramurile tinere. În cazul în care atacul se repetă câţiva ani la rând, pe pomi apar ramuri uscate. Forma de primăvară a bolii se numeşte arsură moniliană şi este foarte frecventă la cais, zarzăr, cireş, vişin, prun. Fructele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, mai frecvent cele ajunse la maturitate şi când în această fază intervin perioade de vreme ploioasă. Fructele mature sunt infectate prin rănile produse de insecte, grindină, leziuni mecanice. Ciuperca trece uşor de la fructele atacate la cele cu care acestea se găsesc în contact. Pe fructe, în locul unde s-a produs infecţia, apare o pată circulară, brună, care creşte treptat şi poate să se extindă asupra întregului fruct. Porţiunea atacată a pulpei capătă o culoare brună şi se înmoaie. Ciuperca formează la suprafaţa fructelor fructificaţiile conidiene, care se prezintă sub forma unor perniţe proeminente împrăştiate haotic, de culoare cenuşie. Fructele atacate cad sau rămân prinse de ramuri, se mumifiază, asigurând în acest fel transmiterea bolii în anul următor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Monilia laxa din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae; forma perfectă – Monilinia laxa este încadrată în cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Sclerotiniaceae. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de conidii şi miceliu în ramurile atacate şi în fructele mumifiate. Pe aceste organe se formează în primăvară perniţe pufoase, de culoare gălbuie-cenuşie – sporodohiile ciupercii, alcătuite din conidiofori şi conidii. Cu ajutorul vântului, ploii şi a insectelor, conidiile ajung în flori, unde germinează şi dau naştere unor filamente miceliene, care infectează toate organele florale. Trecând prin pedunculul florilor, miceliul ajunge în scoarţa 255 ramurilor tinere şi în frunzele în curs de dezvoltare. Infecţiile secundare sunt asigurate de conidii, care se formează în lanţuri simple sau ramificate, la capătul unor conidiofori scurţi, şi sunt elipsoidale, unicelulare, hialine sau gălbui, de 12-15×10 µ. Pe fructele mumifiate se formează uneori, în al doilea an, apoteciile ciupercii, care conţin asce cu 8 ascospori hialini, unicelulari, elipsoidali, de 10-15 x 5-7 µ. Uneori monilioza poate fi cauzată de speciile Monilia cinerea şi Monilia fructigena. În cazul ciupercii Monilia fructigena, fructificaţia asexuată se formează pe fructe sub formă de cercuri concentrice din perniţe proeminente de culoare gălbuie-brunie. Boala este favorizată de perioade prelungite cu ploi şi temperaturi relativ joase. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; adunarea şi distrugerea fructelor putrede, rămase pe ramuri sau căzute; tăierea şi arderea lăstarilor şi ramurilor atacate în timpul vegetaţiei; arătură de toamnă pentru încorporarea resturilor vegetale în sol; în faza de “buton roz” pomii se vor trata cu zeamă bordoleză de 1%; după înflorire şi peste o lună se recomandă tratamente cu Oxiclorură de cupru 90 WP - 4-6 kg/ha sau cu alte produse omologate; lupta sistematică cu insectele care dăunează fructele. CIURUIREA FRUNZELOR Dîrceataia piatnistosti listiev (rus.); Shot hole (engl.) Boala este o micoză comună în livezile neîngrijite de piersic, cais, zarzăr, cireş, vişin, prun şi migdal, producând pagube mai ales în anii cu precipitaţii bogate şi temperaturi moderate. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe muguri, frunze, fructe, lăstari şi ramuri. Mugurii atacaţi se acoperă cu un strat compact de clei de culoare cafenie, se usucă şi nu se mai desfac. Pe frunze apar pete circulare, de 2-5 mm în diametru, cafenii-deschise, mărginite de o lizieră brună-roşiatică. Ţesuturile atacate se brunifică şi se desprind de restul limbului, perforând frunzele. Pe fructe, mai frecvent la zarzăr, cais şi piersic, se formează pete circulare cenuşii-brunii, punctiforme (1-2 mm), cu marginile roşii-violacee, proeminente. Fructele atacate sunt pâsloase, aspre la pipăit, au gust neplăcut, pierd valoarea comercială. Pe lăstarii verzi, în jurul mugurilor, scoarţa se brunifică, crapă, apar ulcere ce fac ca mugurii să se usuce şi să capete un aspect sticlos. Uneori ramurile tinere se deformează, apar umflături şi cancere deschise, prin care se produc scurgeri abundente de gomă. Atacul pe lăstari este foarte periculos, întrucât duce la uscarea lor. 256 Pe ramurile mai evoluate şi pe cele de schelet atacul se prezintă prin ulcere adânci, cu marginile proeminente ca urmare a tendinţei de cicatrizare şi vindecare, când vegetaţia este activă. Miceliul ciupercii pătrunde în profunzime, se produc scurgeri de gomă, ţesuturile se necrozează, având drept rezultat pieirea ramurilor sau a pomilor în întregime. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Coryneum beijerinckii din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. Unii cercetători sunt de părere că ciuruirea frunzelor este cauzată de ciuperca Clasterosporium carpophilum din ord. Hyphales. În ulcerele de pe ramuri şi tulpini umplute cu gomă se găsesc hife miceliene septate, ramificate, care se dezvoltă inter- şi intracelular, cauzând necrozarea celulelor. La înmulţirea asexuată ciuperca formează acervuli discoidali sau lenticulari, de culoare închisă, în care se găsesc conidiofori septaţi, neramificaţi, hialini sau albibrunii, de 18-20 x 1,5 µ. Pe fiecare conidiofor se formează câte o singură conidie ovoidal-cilindrică, multicelulară, cu 2-6 septe, de 23-65 x 10-18 µ, hialină sau roşcată. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu în scoarţa ramurilor şi tulpinilor atacate, prin conidii în aglomerările de gomă şi sub solzii mugurilor. Conidiile germinează la umiditate ridicată a aerului şi temperaturi cuprinse între 5 şi 40oC (opt.– 18-22oC). În urma germinării conidiilor se formează un filament de miceliu care pătrunde în ţesuturi prin stomate sau prin străbaterea activă a cuticulei. Organele lemnoase se infectează prin leziunile din scoarţă. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, perioada de incubaţie durează 5-7 zile. Apa de ploaie favorizează dezvoltarea agentului patogen şi are o importanţă hotărâtoare în răspândirea conidiilor din ulcerele cu gomă. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; agrotehnica corespunzătoare în livezi; tăierea şi arderea lăstarilor şi ramurilor atacate; dezinfectarea rănilor produse în urma tăierilor cu o soluţie de var de livadă; încorporarea resturilor vegetale în sol; în faza de buton roz se recomandă tratarea cu zeamă bordoleză de 1%; după înflorire şi pe parcursul vegetaţiei se vor aplica tratamente cu produse omologate în funcţie de rezistenţa soiului şi condiţiile climaterice. CITOSPORIOZA SAU USCAREA RAMURILOR Ţitosporoz ili usîhanie vetvei (rus.); Die - back (engl.) Citosporioza este o micoză periculoasă, mai ales în plantaţiile de cais, zarzăr, cireş şi piersic, când pomii sunt debilitaţi din cauza acţiunii unor factori nocivi externi şi a agrotehnicii necorespunzătoare. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă sub formă de 257 uscare a unor ramuri de schelet sau a pomilor în întregime primăvara sau la începutul verii. Pomii atacaţi se usucă până la desfacerea mugurilor sau în timpul înfloririi. Bobocii florali se răsucesc, se brunifică, se usucă şi mult timp nu cad de pe ramurile uscate. Dacă mugurii florali se desfac, aceasta se derulează, de regulă, cu o întârziere de 4-7 zile. Pomii atacaţi se recunosc prin foliajul debil, care se îngălbeneşte puţin, se usucă şi rămâne timp îndelungat să atârne pe ramuri. Această formă acută a bolii, care cauzează uscarea pomilor, se datoreşte necrozării şi blocării vaselor conducătoare (Planşa XVI). În scoarţa ramurilor atacate se dezvoltă numeroase fructificaţii ale ciupercii sub formă de conuri proeminente, reprezentând picnidele parazitului din care, pe vreme ploioasă, se scurge o masă roşiatică, răsucită în spirală, alcătuită din conidii. O studiere mai atentă a pomilor atacaţi oferă posibilitatea de a observa pe tulpini şi pe ramurile de schelet leziuni în formă de ulcere adâncite în ţesuturi. În secţiune se observă necrozarea ţesuturilor, care ajunge până la inima trunchiului. Agent patogen. Boala etse provocată de ciuperca Cytospora leucostoma şi alte specii de Cytospora din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae; stadiul perfect – Valsa leucostoma din cl. Ascomycetes, ord. Diaportales, fam. Valsaceae. Miceliul ciupercii se dezvoltă în scoarţă şi în lemn. În scoarţă se formează strome negre cărbunoase în care se găsesc picnide alcătuite din mai multe cavităţi cu un canal osteolar unic. Pe pereţii interni ai picnidelor sunt fixaţi conidiofori scurţi cu conidii unicelulare, hialine, drepte sau curbate, de 5-6 x 1 µ. La înmulţirea sexuată, în aceleaşi strome din scoarţă, se formează şi periteciile ciupercii, de obicei câte 2-3 la un loc. Periteciile sunt sferice, înzestrate cu un gât alungit care traversează stroma şi conţin în interior asce de 35- 45 x 7-8 µ, cu ascospori cilindrici, ovoizi, hialini, curbaţi, de 9-12 x 2,5 -3 µ. Ciupercile din g. Cytospora sunt paraziţi facultativi de răni, care pot ataca numai plantele debilitate din diferite cauze. Infecţiile au loc numai în perioada repausului vegetativ, prin conidii şi ascospori, care sunt spălaţi din strome cu apa de ploaie. Boala este favorizată de agrotehnica joasă în plantaţii, condiţii pedoclimaterice necorespunzătoare pentru culturile sâmburoase, ierni friguroase fără zăpadă, grindină, insecte dăunătoare şi boli care cauzează leziuni în scoarţă etc. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; îndeplinirea măsurilor profilactice îndreptate spre ridicarea rezistenţei pomilor la infecţia de Cytospora sp., cum ar fi: alegerea corectă a terenului şi a sortimentului de soiuri; evitarea arsurilor de iarnă şi primăvară de pe tulpini şi ramurile de schelet prin tratarea lor cu lapte de var de 20%; dezinfectarea rănilor mari rezultate în urma tăierilor, prin tratarea lor cu sulfat de cupru de 1-2%; lupta sistematică 258 cu dăunătorii şi bolile care cauzează leziuni ale scoarţei; tăierea ramurilor infectate şi extragerea pomilor uscaţi din cauza bolii; în timpul repausului vegetativ, toamna şi primăvara, se recomandă tratamente cu zeamă bordoleză de 1-2%. VERTICILIOZA SÂMBUROASELOR Vertiţillioz kostocikovîh (rus.); Wilt of stone fruit (engl.) Verticilioza sau pieirea prematură a sâmburoaselor este una dintre cele mai răspândite şi mai periculoase boli, mai ales în plantaţiile tinere de prun, cireş şi cais. Patografia bolii. La pomii bolnavi, în iulie – august, frunzele se îngălbenesc şi cad, începând din centrul coroanei şi de la baza ramurilor de schelet. Cu timpul îngălbenirea şi căderea frunzelor se răspândeşte în direcţia vârfurilor ramurilor şi lăstarilor, uneori păstrându-se numai câte o rozetă la extremităţile lor (Planşa XVI). Scoarţa ramurilor şi tulpinilor este sănătoasă, pe ea lipsind simptomele bolii. Semnul caracteristic al bolii este necroza sistemului vascular în formă de inel sau cerc punctat întrerupt. Ramurile mai rămân în vegetaţie atât timp cât brunificarea vaselor este parţială. Când zona brunificată formează un inel pe circumferinţa ramurii, aceasta se usucă din cauza blocării apei şi a elementelor de nutriţie din circuitul ascendent. Uscarea se poate produce în câteva zile sau mai lent, în timp de una sau mai multe săptămâni. Uscarea bruscă are loc, de regulă, în lunile secetoase iulie – august, când temperaturile sunt foarte ridicate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Verticilium albo-atrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Ciuperca se caracterizează printr-o polifagie foarte pronunţată şi poate avea ca plante gazdă câteva sute de specii din diferite familii botanice. Miceliul trăieşte în sistemul vascular al pomilor infectaţi. Infecţiile se produc prin rănile de pe rădăcini, cauzate de insecte sau produse cu uneltele de muncă. Ca sursă permanentă de infecţie servesc microscleroţii, care pot rezista în sol peste 78 ani. În condiţii favorabile microscleroţii germinează, formând filamente de infecţie sau conidiofori verticilaţi, care poartă conidii unicelulare, hialine, de 6-12 x 3 µ. Boala este favorizată de umiditate înaltă a solului şi exces de azot, agrotehnică joasă în plantaţii, condiţii pedoclimaterice necorespunzătoare pentru culturile sâmburoase. Verticilioza poate ataca plantele în orice vârstă, însă mai sensibili sunt pomii tineri, cu vârsta de 2-5 ani. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; înfiinţarea plantaţilor pe terenuri cu soluri libere de infecţie, pe care în ultimii 5-6 ani nu s-au cultivat solonacee, căpşunul, culturile sâmburoase; plantaţiile de piersic, prun, cireş se vor amplasa pe terenuri bine încălzite, fără exces de umiditate şi amplitude mari 259 de temperatură în cursul anului; se va interzice cultivarea în pepiniere şi în livezile de sâmburoase a culturilor susceptibile la atacul de Verticillium albo-atrum; întreţinerea solului în livezi va fi ogor negru, iar pe sectoarele irigate se vor semăna ierburi graminee cu lucernă; administrarea dozelor complete de NPK cu predominarea potasiului; defrişarea pomilor puternic infectaţi sau uscaţi şi înlocuirea lor cu alţii, dezinfectând în prealabil gropile (1,5-2 luni) cu formalină 40% (65g + 10 l H2O la 1m2). BOALA PLUMBULUI Mlecinîi blesk (rus.); Silver leaf (engl.) Boala este cunoscută, în toate zonele cultivatoare de fructe, ca o micoză gravă a culturilor sâmburoase. Atacă de asemenea mărul, părul, arbuştii fructiferi şi decorativi, unele specii lemnoase dintre foioase. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze şi pe organele lemnoase aeriene. Pomii bolnavi se recunosc după frunzele de pe unele ramuri care au un luciu plumburiu-argintiu. În cazul unor atacuri grave frunzele se adună în rozetă. Luciul lăptos al frunzelor este produs de acţiunea toxinelor ciupercii, care determină o ridicare a epidermei de pe mezofil pe partea superioară a frunzelor şi formarea între epidermă şi mezofil a unui strat subţire de aer, care provoacă fenomenul de reflecţie a luminii. Această anomalie este, de obicei, ireversibilă şi apare numai pe una sau câteva ramuri ale pomului. În secţiune transversală prin ramuri cu frunze argintii se observă că lemnul are o culoare cafenie. Lemnul tulpinilor şi ramurilor mai groase prezintă necroze. Într-o fază mai avansată de dezvoltare a bolii, ţesuturile lemnoase putrezesc şi se transformă într-o masă spongioasă. Pe ramurile atacate se formează lăstari scurţi, puternic ramificaţi, cu aspect de “mături de vrăjitoare”. Pomii atacaţi vegetează slab, dau producţii scăzute şi se usucă pe parcursul a câţiva ani. Pe arborii slăbiţi sau morţi se formează corpurile fructifere ale ciupercii. Boala apare, de regulă, după iernile friguroase şi uscate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Stereum purpureum din cl. Basidiomycetes, ord. Aphyllophorales. Parazitul formează corpuri fructifere semicirculare, parţial concrescute, elastice apoi rigide, de culoare albă-argintie, cu stratul himenial neted, purpuriu. Bazidiosporii sunt hialini, alungiţi, curbaţi, de 4,5 -10 x 4 µ. Infecţia se realizează prin răni, unde bazidiosporii sunt aduşi de vânt, ploaie, insecte xilofage. Miceliul rezultat din germinarea bazidiosporilor pătrunde în 260 ţesuturi, unde se dezvoltă lent şi produce toxine, care se răspândesc prin vasele conducătoare la distanţe mari de la locul de pătrundere. În anii cu verile calde şi secetoase pomii infectaţi aparent îşi revin, simptomele de pe frunze dispar, însă în anul viitor ele apar din nou. Mai grav suferă pomii tineri, care sunt predispuşi la infecţie. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; sporirea rezistenţei pomilor la temperaturi joase prin efectuarea la timp şi la un înalt nivel calitativ a tuturor măsurilor agrotehnice; evitarea producerii de răni mari; rănile rezultate din tăieri se vor dezinfecta cu sulfat de cupru 2%, apoi se vor unge cu mastic; toamna şi primăvara se recomandă tratarea trunchiurilor şi a ramurilor de schelet cu lapte de var de 20% la care se adaugă 1% de sulfat de cupru; tăierea şi arderea ramurilor atacate, extragerea pomilor uscaţi din cauza bolii; la apariţia primelor simptome pe frunze, în plantaţii se recomandă cultivarea solului, hrănirea suplimentară şi irigarea abundentă. ALTE MICOZE ALE CULTURILOR SÂMBUROASE FĂINAREA SÂMBUROASELOR Mucinistaia rosa kostocikovîh (rus.); Powdery mildew (engl.) Făinarea este o micoză frecvent întâlnită la piersic, mai rar la prun şi cais. Produce pagube în anii cu primăveri reci şi umede, urmate de veri calde şi secetoase. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze şi lăstari, iar la piersic şi pe fructe. La piersic sunt atacate frunzele tinere din vârful lăstarului, pe care apare un înveliş alb curat de miceliu. Frunzele se încreţesc şi se usucă. Pe frunzele mature se formează sectoare delimitate de nervuri acoperite cu o pâslă miceliană mai compactă cu aspect pulverulent, datorită conidiilor ciupercii. Lăstarii verzi sunt înconjuraţi de un manşon alb. Ei se deformează şi se usucă. Corpurile fructifere ale ciupercii se formează rar, de aceea învelişul de pe frunze şi lăstari are o culoare albă. Pe fructe făinarea se manifestă sub forma unor sectoare compacte de pâslă miceliană de culoare albă-cenuşie. În dreptul acestor sectoare ţesuturile fructului crapă, se brunifică şi putrezesc. La cais şi prun simptomele se întâlnesc, de regulă, pe frunze la sfârşitul verii, sub formă de pete miceliene albe, presărate cu cleistotecii, care le dau o culoare cenuşie. Atacul relativ târziu al frunzelor de cais şi prun micşorează pagubele aduse de făinare. Efectul dăunător se simte însă în pepiniere. Puieţii atacaţi se deosebesc de cei sănătoşi prin aceea că frunzele se îngălbenesc şi se usucă. Agent patogen. La culturile pomicole sâmburoase făinarea este provocată 261 de câteva specii de ciuperci parazite obligate din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales, fam. Erysiphaceae. Pe pomii de piersic parazitează ciuperca Sphaerotheca pannosa f. persicae cu stadiul neperfect – Oidium leucoconium din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Miceliul ciupercii este hialin, septat, ramificat, ectoparazit. Pe hifele miceliene se formează conidiofori neramificaţi, ce poartă lanţuri de conidii unicelulare, hialine, eliptice, de 17-24 x 9-16 µ, care produc infecţii în timpul vegetaţiei. La înmulţirea sexuată ciuperca formează peritecii monoasce, sferice, complet închise, cu apendici neramificaţi. În peritecii se găseşte o singură ască de 64-125 x 45-110 µ cu 6-8 ascospori unicelulari, hialini, eliptici, de 22-26 x 14-20 µ. Pe pomii de cais, prun şi alte sâmburoase parazitează ciuperca Podosphaera tridactyla. La înmulţirea asexuată formează conidiofori simpli cu conidii elipsoidale, trunchiate la capete, hialine, de 17-30 x 9-17 µ. În stadiul perfect ciuperca formează peritecii monoasce, sferice, brune, de 66-105 µ, cu apendici ramificaţi dihotomic la capete. Asca conţine 8 ascospori unicelulari, elipsoidali, hialini, de 17-25 x 13-16 µ. Pe Prunus spinosa, mai rar pe Prunus domestica şi pe Prunus cerasifera parazitează ciuperca Uncinula prunastri. Parazitul atacă frunzele, pe care spre toamnă apar pete circulare acoperite cu un înveliş alb-cenuşiu de miceliu şi fructificaţie asexuată de tip Oidium. Mai târziu, se formează peritecii poliasce brune, cu apendici lungi, răsuciţi la vârf în formă de cârlig. Ascosporii sunt elipsoidali, hialini, unicelulari, de 13-20 x 5-11 µ. Peste iarnă patogenii rezistă sub formă de peritecii pe frunzele căzute şi pe lăstari, precum şi ca miceliu în muguri. Boala este periculoasă, mai ales, în livezile tinere de piersic, unde micşorează ritmul de creştere a pomilor şi rezistenţa lor la temperaturi joase în timpul iernii. Făinarea este favorizată de exces de azot în sol, umiditatea relativă a aerului scăzută şi temperaturi peste 20oC. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; tăierea şi arderea lăstarilor atacaţi; nimicirea frunzelor căzute prin încorporarea lor sub brazdă; întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor; folosirea echilibrată a îngrăşămintelor minerale, fără exces de azot; în perioada de vegetaţie, la apariţia primelor simptome sau la avertizare, se recomandă tratamente cu produse pe bază de sulf sau alte fungicide omologate. 262 BĂŞICAREA FRUNZELOR DE PIERSIC Kurceavosti listiev persika (rus.); Leaf curl ( engl.) Băşicarea este cea mai răspândită şi cea mai periculoasă boală a piersicului în Republica Moldova, originară din Europa, descrisă de Berkeley în anul 1857. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, uneori pe fructe şi lăstari erbacei. Primele simptome ale bolii se observă în luna mai, când pe frunzele tinere, pe partea superioară, apar băşicări şi gofrări cărora pe faţa inferioară le corespund adâncituri. Aspectul băşicat al frunzelor se datoreşte hipertrofierii parenchimului foliar sub acţiunea substanţelor de creştere secretate de agentul patogen. Sectoarele atacate au la început culoare roşiatică, datorită acumulării antocianilor, iar mai târziu capătă o nuanţă verde-gălbuie, devin rigide şi casante (Planşa XVII). Pe ambele feţe ale limbului foliar apare un strat argintiu, constituit din fructificaţia sexuată a ciupercii, care se prezintă sub formă de strat himenial de asce cu ascospori. După câteva zile frunzele atacate se brunifică şi cad. Peste 2-3 săptămâni pomii de piersic îşi refac foliajul pe seama rezervelor din ţesuturile ramurilor. Frunzele nou formate nu se mai atacă de agentul patogen şi vegetează până toamna. Lăstarii atacaţi se îngroaşă, se deformează, rămân scurţi, capătă o culoare gălbuie şi se usucă. În cazuri rare ciuperca poate provoca hipertrofierea florilor şi fructelor tinere. Dacă atacul de băşicare se repetă câţiva ani la rând, vigoarea pomilor scade, ei devin sensibili la temperaturi joase din timpul iernii şi treptat se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Taphrina deformans = Exoascus deformans din cl. Ascomycetes, ord. Taphrinales, fam. Taphrinaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este constituit din hife binucleate care se dezvoltă în spaţiile intercelulare ale mezofilului frunzelor. După istovirea ţesuturilor parazitate miceliul iese între cuticulă şi epidermă şi se descompune în celule ascogene, din care iau naştere asce ovoide, de 25-43 x 8-14 µ, aşezate sub formă de strat himenial. Ascosporii sunt sferici, hialini, de 3-5 µ în diametru. Ascosporii pot înmuguri în asce sau în afara lor, de aceea uneori în asce sunt mai mult de 8 ascospori. Peste iarnă ciuperca rezistă în scoarţă sau solzii mugurilor sub formă de ascospori sau micelii primare haploidale, rezultate din germinarea ascosporilor. Primăvara miceliile haploidale copulează, formând micelii secundare, care pătrund prin stomate sau direct prin cuticulă în spaţiile intercelulare. În aşa mod se realizează infecţia primară. Ciuperca nu formează fructificaţia asexuată, de aceea infecţiile secundare lipsesc. Boala este favorizată de primăveri ploioase şi reci, cu temperaturi cuprinse între 7-15oC. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; în prima jumătate 263 a vegetaţiei şi în timpul repausului vegetativ lăstarii atacaţi se taie şi se ard; toamna după căderea frunzelor sau primăvara până la desfacerea mugurilor, o dată în trei ani, se recomandă tratarea cu DNOC de 1% - 1500 l/ha; în faza de buton roz pomii se vor stropi cu zeamă bordoleză de 1%; după înflorire se recomandă tratamente cu fungicide acuprice omologate, cum ar fi: Antracol 70 WG 1,5-2,0 kg/ha, Bravo 500 SC – 2,0 l/ha, Delan 70 WG - 0,5-0,7 kg/ha, Euparen M WP – 2,0 kg/ha ş.a. HURLUPII PRUNELOR Kormaşki sliv (rus.); Pockets (engl.) Boala se întâlneşte în anii cu primăvară ploioasă şi rece la diferite specii ale genului Prunus, mai frecvent la Prunus domestica. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă la sfârşitul primăverii – începutul verii. Ovarele infectate îşi pierd forma caracteristică soiului, se alungesc şi se lăţesc, luând forma unei vezicule. Fructele infectate sunt mai mari decât cele sănătoase, au o culoare galbenă-verzuie şi un gust acrişor-dulceag. Mezocarpul este hipertrofiat, iar endocarpul nu se mai dezvoltă. Peste 1-2 săptămâni fructele atacate se acoperă cu un strat argintiu-albicios, mai târziu brun-violoaceu, care se zbârcesc şi cad. Sunt înregistrate cazuri de hipertrofiere parţială a fructului. Agent patogen. Boala este cauzată de ciuperca Taphrina pruni din cl. Ascomycetes, ord. Taphrinales, fam. Taphrinaceae. Corpul vegetativ al ciupercii se dezvoltă intramatrical intercelular, iar în momentul fructificării se localizează sub cuticulă, formând un strat ascogen din care iau naştere ascele. Ascele au formă cilindrică, sunt hialine, de 30-60 x 8-15 µ. În asce numărul de ascospori poate şi diferit, deoarece ei au capacitatea de înmugurire chiar în interiorul ascei. Ascosporii sunt aproape sferici, unicelulari, de 4-5 µ în diametru, galbeni-verzui. Ei nu pot provoca infecţii secundare în anul curent şi rezistă peste iarnă în crăpăturile scoarţei. E cunoscut faptul că poate ierna şi miceliul ascuns în solzii mugurilor şi în scoarţa ramurilor. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi moderate (17-19oC) în timpul înfloririi. În afară de Taphrina deformans şi Taphrina pruni pe sâmburoase pot parazita şi alte specii de Taphrina, aşa ca Taphrina cerasi, care provoacă “mături de vrăjitoare” la vişin, şi Taphrina minor, care cauzează băşicarea frunzelor de vişin, însă ele nu au valoare practică (Planşa XVII). Prevenire şi combatere. Adunarea şi nimicirea fructelor atacate; tăierea şi arderea ramurilor care poartă fructe atacate; la începutul desfacerii mugurilor, tratarea cu zeamă bordoleză de 1%; în prima jumătate a vegetaţiei, stropirea plantaţiilor cu produse cuprice şi acuprice. 264 PĂTAREA ROŞIE SAU POLISTIGMOZA PRUNULUI Krasnaia piatnistosti ili polistigmoz slivî (rus.); Red leaf spot (engl.) Pătarea roşie este o boală foliară răspândită în zonele cultivatoare de prune din centrul şi estul Europei. În Republica Moldova polistigmoza se întâlneşte des la soiurile sensibile din grupa vinetelor, la care poate provoca căderea în masă a frunzelor în lunile iulie - august. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă de la începutul verii sub formă de pătare a frunzelor. Pe limbul foliar apar pete circulare, gălbui-portocalii, care treptat se înroşesc, căpătând o culoare roşie-cărămizie. Ţesuturile din dreptul petelor se îngroaşă şi se bombează puţin în sus. Pe faţa inferioară a frunzelor petele prezintă nişte deschizături punctiforme, care sunt osteolele picnidelor ciupercii. Spre sfârşitul verii ţesuturile atacate din dreptul petelor treptat se închid la culoare, petele căpătând în cele din urmă o culoare brună-negricioasă. Dimensiunile petelor variază între 5 şi 10 mm în funcţie de soiul atacat. Uneori frunzele soiurilor sensibile sunt complet acoperite cu pete roşii, asimilaţia clorofiliană fiind redusă esenţial. Frunzele puternic atacate se usucă şi cad, boala provocând astfel o desfrunzire prematură a pomilor, care influenţează negativ producţia de fructe şi, în general, vigoarea vegetativă a pomilor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Polystigma rubrum din cl. Ascomycetes, ord. Sphaeriales, fam. Sphaeriaceae; f. as. Polystigmina rubra cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Nectrioidaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular alcătuit din hife septate, ramificate, care se dezvoltă intracelular în ţesuturile parazitate, formând strome colorate. În timpul vegetaţiei, în urma înmulţirii asexuate, în strome se formează picnide ovoide, de 110-234 µ, în care se diferenţiază conidii hialine, filiforme, unicelulare, de 25-30 x 1-1,5 µ, încovoiate la capete. Conidiile au pierdut capacitatea de a produce infecţii ale frunzelor, însă ele asigură procesul sexuat al ciupercii. După căderea frunzelor atacate miceliul continuă să se dezvolte ca saprofit, iar spre primăvară în strome se formează peritecii cu asce şi ascospori unicelulari, hialini, elipsoidali, de 11-13 x 4,5 µ. După înflorire ascosporii ajung în faza de maturitate, sunt proiectaţi în aer, de unde nimeresc pe frunze şi germinează în prezenţa picăturilor de apă, provocând infecţia primară. Infecţiile secundare lipsesc, ele fiind înlocuite cu infecţiile primare, care se produc eşalonat pe parcursul a 30-45 de zile. Boala este favorizată de umiditatea înaltă a aerului şi temperaturi ridicate. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; distrugerea frunzelor căzute prin arătură de toamnă; întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor; la începutul desfacerii mugurilor se recomandă tratarea cu zeamă bordoleză de 265 1%; în timpul vegetaţiei, la soiurile sensibile la infecţia de Polystigma rubrum, se recomandă 1-2 tratamente cu fungicide omologate, aşa ca: Cuproxat SC – 5,0 l/ha, Oxiclorură de cupru 90 WP – 4,0-6,0 kg/ha ş.a. RUGINA PRUNULUI Rjavcina slivî (rus.); Plum rust (engl.) Rugina frunzelor de prun este o micoză răspândită în majoritatea zonelor cultivatoare de sâmburoase, fiind semnalată la Prunus domestica, Armeniaca vulgaris, Prunus spinosa, mai rar la Persica vulgaris şi Amygdalus communis. În Republica Moldova boala are valoare practică în plantaţii de prun cu soiuri sensibile. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze sub formă de pustule. Aproximativ în decada a treia a lunii iunie, pe partea superioară a limbului foliar apar pete punctiforme, de 1-2 mm în diametru, de culoare galbenă. Cu timpul, în dreptul petelor, pe partea inferioară a frunzelor, se formează uredopustule pulverulente, de culoare cafenie, împrăştiate haotic pe suprafaţa limbului. Spre toamnă, tot pe partea inferioară a frunzelor, apar teleutopustule de culoare neagră, cu aspect prăfos. La soiurile sensibile, în cazul unor atacuri puternice, rugina determină defolierea prematură a pomilor, obţinerea unor recolte mici, de calitate inferioară. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Tranzschelia prunispinosae din cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Puccinaceae. Ciuperca este o specie macrociclică, heteroică. În calitate de gazdă intermediară parazitul foloseşte plante din g. Anemone (Anemone ranunculoides, Anemone nemorosa, Anemone coronaria), în care iernează miceliul de rezistenţă, iar primăvara se dezvoltă forma ecidiană a ciupercii, mai ales pe partea inferioară a frunzelor. Ecidiosporii se răspândesc pe cale anemohoră şi, ajungând în contact cu frunzele de prun, le infectează. După încheierea perioadei de incubaţie, pe partea inferioară a limbului apar uredopustule în care se găsesc uredospori ovali, unicelulari, galbeni-portocalii, de 18-44 x 12-28 µ. Uredosporii asigură infecţiile secundare ale frunzelor, care se repetă de mai multe ori în funcţie de condiţiile climaterice. Spre toamnă ciuperca formează teliospori bicelulari, pedunculaţi, bruni, strangulaţi puternic la mijloc, de 30-45 x 18-25 µ, care iernează în frunzele căzute. Primăvara bazidiosporii rezultaţi din germinarea teliosporilor infectează gazda intermediară, pe care se formează picnide şi ecidii. Factorul principal care determină dezvoltarea bolii îl constituie umiditatea ridicată a aerului şi ploile persistente în primăvară. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; distrugerea frunzelor căzute prin arătură de toamnă; distrugerea gazdei intermediare în livezi şi în 266 vecinătatea lor; la soiurile sensibile, în timpul vegetaţiei, se recomandă tratamente chimice cu Polyram DF – 2,0-2,5 kg/ha. ANTRACNOZA SAU COCOMICOZA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI Kokkomikoz cereşni i vişni (rus.); Cherry leaf spot (engl.) Antracnoza este una dintre cele mai răspândite şi păgubitoare boli ale cireşului şi vişinului, mai ales în pepiniere, unde în anii ploioşi poate provoca defolierea prematură a puieţilor. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, uneori pe peţioluri, lăstari şi fructe. Începând din a doua jumătate a lunii mai, pe partea superioară a frunzelor, apar numeroase pete punctiforme, circulare, de 1-3 mm în diametru, de culoare roşiatică-purpurie, izolate, cu marginile reliefate. În condiţii de umiditate ridicată a aerului petele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar, iar ţesuturile dintre pete se îngălbenesc. Pe partea inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, apare un mucegai fin, alb-roz, care reprezintă acervulii ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, atacul progresează cu rapiditate, cauzând o cădere prematură, uneori totală, a frunzelor în plantaţii rău îngrijite şi în pepiniere. La unele soiuri, în partea centrală a fructului, se observă pete brune, adâncite în pulpă. În cazuri rare, pe peţioluri şi lăstari verzi apar ulcere mici, de câţiva mm în diametru, cu acervuli pe suprafaţă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Coccomyces hiemalis = Blumeriella hiemalis din cl. Ascomycetes, ord. Phacidiales; f. as. Cylindrosporium hiemale cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. Miceliul ciupercii este multicelular, ramificat, intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, în timpul vegetaţiei, ciuperca formează acervuli subepidermali în care se găsesc conidiofori scurţi, cilindrici. Pe conidiofori se formează conidii hialine, alungite, cilindrice, unicelulare sau cu 1-2 septe transversale, de 45-60 x 2,5-4,0 µ. Conidiile germinează în prezenţa picăturilor de apă şi asigură infecţiile secundare în timpul vegetaţiei. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu în frunzele căzute şi în lăstarii atacaţi. Spre primăvară, pe frunzele căzute, în urma înmulţirii sexuate apar apotecii sesile, mici, ovale, în care se găsesc asce cu ascospori filiformi, hialini, unicelulari sau cu 1-3 septe transversale. Ascosporii asigură infecţia primară. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; nimicirea frunzelor 267 căzute prin arătură de toamnă; întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor şi pepinierelor; în timpul vegetaţiei, în pepiniere şi plantaţii cu soiuri sensibile, se recomandă tratamente cu Oxiclorură de cupru 90 WP – 4,0-6,0 kg/ha, Topas 100 EC – 0,3-0,4 l/ha ş.a., ţinându-se cont de termenul de aşteptare. GNOMONIOZA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI Gnomonioz cereşni i vişni (rus.); Cherry leaf scorch (engl.) Gnomonioza sau pătarea roşiatică şi răsucirea frunzelor este o boală foliară relativ nouă pentru Republica Moldova. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, începând din luna iunie. Pe limbul foliar apar pete mari, fără hotare precise, clorotice, mai târziu roşiatice, care treptat se extind, ocupând suprafeţe mari sau limbul în întregime. Ca urmare frunzele atacate se usucă, se brunifică, se răsucesc sub formă de ţigară şi timp îndelungat nu cad de pe ramuri şi lăstari. Acelaşi simptom poate fi cauzat de ţigărar. Pe sectoarele atacte ale frunzelor, pe partea superioară, se observă o mulţime de puncte mici negricioase – picnidele ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltare boala poate ataca fructele. La un atac timpuriu fructele se brunifică şi cad. Fructele mature au pe suprafaţă pete brune-roşiatice, adâncite în pulpă, cu suprafaţa denivelată. Agent patogen. Boala este provoacată de ciuperca Gnomonia erythrostoma din cl. Ascomycetes, ord. Diaportales, fam. Gnomoniaceae; f. as. Libertina stipata din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales. Miceliul ciupercii se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată, pe miceliu se formează picnide sferice, de 70-100 µ, de culoare brună, cufundate în ţesutul lacunar. În picnide se găsesc conidii unicelulare, filiforme, hialine, de 18-25 x 1 µ. După căderea frunzelor, în stadiul saprofit, ciuperca formează fructificaţia sexuată sub formă de peritecii înzestrate cu un gât tubular, care iese pe partea de jos a frunzei. În peritecii se găsesc asce cu câte 8 ascospori bicelulari, necoloraţi, ovoidali, de 14-20 x 5-6 µ. Ascosporii asigură infecţia primară, care se realizează prin străpungerea activă a cuticulei. Infecţiile secundare au loc prin conidii. Boala este favorizată de ceaţă, rouă, ploi, terenuri joase fără curenţi de aer, temperaturi moderate ale aerului. Prevenire şi combatere. Adunarea şi arderea frunzelor atacate toamna, după căderea celor sănătoase; încorporarea frunzelor căzute în sol prin arătură de toamnă; tratamentele chimice aplicate împotriva cocomicozei sunt, de obicei, eficace şi împotriva gnomoniozei. 268 BACTERIOZELE ŞI VIROZELE SÂMBUROASELOR NECROZA BACTERIANĂ A SCOARŢEI Bakterialnîi nekroz korî (rus.); Bacterial of stone fruit, Bacterial spot (engl.) Boala este răspândită în toate ţările cultivatoare de sâmburoase, cauzând pierderi considerabile, mai ales la prun. În literatura ştiinţifică boala are mai multe denumiri, cum ar fi: arsura bacteriană a scoarţei, cancerul scoarţei, putregaiul bacterian al scoarţei, uscarea bacteriană a scoarţei. Patografia bolii. Boala are două forme de manifestare: acută şi cronică. În cazul formei acute, în august – septembrie, la pomii infectaţi frunzele capătă o culoare brună-roşiatică, se ofilesc şi se usucă, rămânând timp îndelungat pe ramuri. Pomii atacaţi par a fi trecuţi prin foc. Pe trunchiuri şi ramurile de schelet se observă pete cu dimensiuni diferite, adâncite în ţesuturi, cu o nuanţă cafenie-ruginie. În dreptul petelor lemnul se înmoaie şi are un miros specific de mucegai. La hotarele petelor apar crăpături din care se scurge un lichid vâscos. Pomii infectaţi cu forma acută se usucă în timp de 2-4 săptămâni. Forma cronică a bolii se manifestă primăvara şi în prima jumătate a verii. Mugurii se înnegresc şi se usucă, în jurul lor apare o zonă necrotică. Pe frunze boala apare sub formă de pătare perforată, fără lizieră. Pe scoarţa trunchiului şi ramurilor de schelet sectoarele atacate au o culoare mai întunecată, se umflă şi devin proeminente. Scoarţa se înmoaie, capătă o culoare brună şi emană un miros acrişor. În mai–iunie, la temperaturi mai mari de 17oC, scoarţa atacată se usucă şi crapă, formând ulcere alungite, însoţite de scurgeri abundente de gomă. La înlăturarea scoarţei se observă dezagregarea ţesuturilor lemnoase, care capătă o culoare neagră-cafenie. Din această fază se începe procesul de uscare cronică a ramurilor, apoi a pomilor în întregime. Agent patogen. Din pomii cu simptome de necroză a scoarţei au fost izolate două specii de bacterii fitopatogene, şi anume: Pseudomonas syringae pv. syringae şi Xanthomonas campestris pv. pruni din cl. Eubacteria, ord. Pseudomonadales. Peste iarnă bacteriile rezistă în pomii infectaţi. De la o plantă la alta bacteria este diseminată prin vânt, ploaie, insecte, unelte de muncă. Dintr-o zonă în alta se transmite prin materialul săditor. Boala este favorizată de precipitaţii abundente în timpul vegetaţiei, schimbarea bruscă a temperaturii aerului, densitatea numerică mare a insectelor dăunătoare. În afară de prun, boala a fost semnalată la cais, piersic, cireş, măr. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor sănătos; întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor; tăierea şi arderea 269 ramurilor atacate şi a pomilor uscaţi din cauza bolii; o acţiune bactericidă eficace o au preparatele pe bază de cupru: Sulfat de cupru - 10-20 kg/ha, Cuproxat SC - 5,0 l/ha; în timpul vegetaţiei un efect bun îl au tratamentele cu Pentafag-M – 1,0-1,2 l/ha. VĂRSATUL PRUNELOR Ospa sliv (rus.); Sarka disease, Plum-pox (engl.) Vărsatul este una dintre cele mai periculoase boli virotice ale prunului, descoperită pentru prima dată în Iugoslavia în anii primului război mondial. În 1932 Atanassoff a descris această boală în Bulgaria, ulterior fiind semnalată în majoritatea ţărilor europene. În afară de prun, poate ataca zarzărul, caisul şi piersicul. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze şi fructe. La prun, pe limbul foliar, apar pete inelare sau de alte forme, de culoare verde-deschis sau gălbuie, cu marginile difuze. La unele soiuri pe frunze se observă pete necrotice roşiatice, la altele apare simptomul deformării limbului foliar. Simptomele foliare sunt vizibile în mai-iunie şi septembrie-octombrie, mascânduse în lunile călduroase ale verii. Pe fructe simptomele vărsatului apar când ele au atins dimensiuni normale. Cu 3-4 săptămâni înainte de coacere, mai ales la soiurile din grupa vinetelor, pe suprafaţa fructelor apar pete de formă diferită (inele sau semiinele), de culoare verde-deschis, în dreptul cărora pulpa se colorează în roşuviolaceu, devine mai deasă şi are consistenţă gomoasă. În dreptul petelor în fructe se formează depresiuni. Fructele atacate sunt mai mici, nu au culoarea caracteristică soiului şi cad înainte de timp. Semne caracteristice ale bolii se observă şi pe sâmburi. La piersic simptomele se observă în prima jumătate a verii sub formă de îngălbenire a nervurilor secundare şi terţiare, urmată de deformarea limbului. În faza de semicoacere, pe fructe apar inele decolorate sau gălbui, iar la cele cu suprafaţa necolorată se observă repartizarea neuniformă a pigmenţilor. La zarzăr şi cais pe frunze apar pete clorotice inelare sau în benzi, cu marginile difuze, iar pe fructe se observă pete sau inele de culoare gălbuie, care se păstrează şi pe sâmburi. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Prunus virus 7 = Plumpox virus. Aparţine grupei Potyvirus. Particulele virale sunt filiforme, cu dimensiuni de 760 x 20 nm. Temperatura de inactivare în suc este cuprinsă între 52-55oC, diluţia limită este 1:1000, iar rezistenţa în suc 30-35 ore. Virusul se păstrează peste iarnă în celulele vii ale plantelor infectate. Dintro zonă în alta se răspândeşte cu materialul săditor. De la o plantă la alta se transmite prin vectori, cum ar fi: Myzus persicae, Phorodon humuli, Empoasca flavescens etc. Nu se transmite prin sol. A fost dovedită experimental transmiterea virusului Prunus virus 7 prin seminţe. 270 Ca plante indicatoare se folosesc soiurile de prun Renclod verde, Iscra ş.a. Dintre plantele erbacee se utilizează ca indicatoare: Cucurbita pepo, Cucurbita maxima, Chenopodium foetidum ş.a. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor liber de infecţie; pentru aceasta plantaţiile-mamă se vor testa periodic şi se vor extrage pomii infectaţi; combaterea sistematică a afidelor; întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor; material liber de virus se poate obţine prin termoterapie timp de 2-3 săptămâni la 37oC, urmată de altoirea vârfurilor pe portaltoi neinfectat. PĂTAREA INELARĂ CLOROTICĂ A SÂMBUROASELOR Hloraticeskaia kolţevaia piatnistosti kostocikovîh (rus.); Chlorotic ring spot (engl.) Boala se întâlneşte în toate zonele cultivatoare de sâmburoase. În Republica Moldova pătarea inelară clorotică la prun, vişin şi cais a fost descrisă de T. Verderevschi în anul 1970. Patografia bolii. Boala poate avea simptome diferite în funcţie de tulpina virusului şi cultura atacată. Principalele viroze produse de virusul pătării inelare clorotice a sâmburoaselor sunt: piticirea prunului, răsucirea frunzelor de prun, gomoza caisului, pătarea inelară clorotică a cireşului, îngălbenirea vişinului. Piticirea prunului (Prune dwarf). Cele mai tipice simptome se manifestă pe soiul Vinete de Italia. La pomii infectaţi frunzele sunt înguste, aspre, îngroşate, încreţite. Creşterea lăstarilor este încetinită, de aceea vârfurile lor au aspect de rozetă. În lunile cu temperaturi înalte ale verii creşterea lăstarilor se restabileşte, însă frunzele rămân mici şi puţin deformate. La pomii maturi infectaţi cu virusul PICS simptomele piticirii se pot manifesta de multe ori numai pe unele ramuri, celelalte rămânând aparent sănătoase. Aceasta se datoreşte vitezei reduse de migrare a virusului în plante. La unele soiuri de prun virusul PICS poate produce răsucirea frunzelor (Plum leaf roll). Limbul se răsuceşte spre partea superioară de-a lungul nervurii principale, frunzele fiind îngroşate şi fragile. Uneori sunt atacate numai unele ramuri. Frunzele cad înainte de timp, roada aproape lipseşte. La cais unele tulpini ale virusului PICS provoacă boala cunoscută sub denumirea de gomoză (Apricot gummosis). În Republica Moldova această formă a bolii a fost descrisă de T. Verderevschi în 1973. Se caracterizează prin apariţia unor necroze şi crăpături în scoarţă de-a lungul trunchiului şi a ramurilor, însoţite de scurgeri de gomă. La cireş virusul PICS produce pătarea inelară clorotică a frunzelor (Cherry chlorotic ring spot). Pe frunze apar desene inelare sau liniare clorotice. La unele soiuri 271 simptomele apar numai în anul ce urmează după infectare, infecţia rămânând apoi latentă. Pe nervura principală, pe partea inferioară a frunzelor, se formează enaţiuni. La vişin virusul PICS produce îngălbenirea frunzelor (Sour cherry yellows). Peste 3-4 săptămâni după înflorire, pe frunze apar pete galben-aprinse care cu timpul ocupă limbul în întregime. Frunzele îngălbenite cad peste 2-3 săptămâni. Căderea frunzelor se repetă periodic, iar pomii infectaţi la mijlocul verii pierd 3050% din frunze. În Republica Moldova îngălbenirea vişinului nu are valoare practică, în legătură cu lipsa condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea bolii. Agent patogen. Boala este provocată de virusul PICS (Chlorotic ring spot virus). Face parte din grupa Ilarvirus. Particulele virale au forme de la izometrică de 19-20 nm pâna la baciliformă cu lungimea de 73 nm. Virusul este inactivat la temperaturi cuprinse între 42-44oC, diluţia limită este de 1:10 – 1:50, iar rezistenţa în suc – 16 ore. Virusul se transmite prin polen şi sămânţă. Vectorii nu sunt cunoscuţi. Se răspândeşte cu materialul săditor. În procesul de termoterapie se inactivează la temperatura de 37 ± 1oC în timp de 2-3 săptămâni. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor liber de virus; clonele total infectate cu virusul PICS pot fi devirozate prin termoterapie; pepinierele, plantaţiile-mamă şi plantaţiile noi care se înfiinţează cu material liber de virus vor fi izolate teritorial de plantaţiile de producţie; în plantaţiile tinere se va face defrişarea pomilor cu simptome grave şi înlocuirea lor cu pomi sănătoşi. PĂTAREA INELARĂ NECROTICĂ A SÂMBUROASELOR Nekroticeskaia kolţevaia piatnistosti kostocikovîh (rus.); Necrotic ring spot (engl.) Virusul pătării inelare necrotice la piersic a fost descris în 1941 în S.U.A. În timpul de faţă este răspândit la diferite specii din genul Prunus în toate ţările cu climă temperată. Virusul PINS este foarte răspândit la culturile sâmburoase în Republica Moldova, unde sunt infectaţi 87% din pomii de cireş, 76% de vişin, 55% de prun, 46% de cais şi 26% de piersic. Virusul poate ataca 169 de specii de plante lemnoase şi erbacee, însă valoare practică are în cazul atacului vişinului, cireşului, piersicului, nectarinului. Simptome. Semnele patografice ale bolii sunt în funcţie de specia parazitată şi tulpina virusului. Virusul PINS produce următoarele viroze: pătarea inelară necrotică a vişinului şi cireşului, mozaicul în benzi al cireşului, pătarea inelară necrotică a piersicului, mozaicul în benzi al piersicului, pătarea inelară necrotică a cireşului, mozaicul în benzi al caisului, declinul şi mozaicul în benzi al prunului ş.a. La vişin au fost descrise câteva tulpini ale virusului PINS: 272 - tulpina obişnuită - plantele manifestă simptomele pătării inelare necrotice în anul ce urmează după infecţie. Mai târziu simptomele se repetă, uneori într-o formă mai slabă. În perioada cronică a bolii pe unele frunze pot apărea enaţiuni; - tulpina recurentă - plantele manifestă simptomele pătării inelare necrotice în fiecare an; - tulpina latentă - plantele manifestă simptome numai în faza de şoc a bolii, mai târziu simptomele vizibile lipsesc. La vişin, în linii generale, simptomele pătării inelare necrotice sunt următoarele: mugurii se desfac cu întârziere pe tot pomul sau la unele ramuri; frunzele sunt mai mici, dure, pieloase, cu marginile ondulate; pe frunze apar inele verzi-deschis, concentrice şi necrotice; ţesutul din mijlocul inelelor cade şi frunzele rămân perforate; în lunile calde ale verii frunzele sunt fără simptome vizibile. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Necrotic ring spot virus – virusul pătării inelare necrotice a sămburoaselor. Face parte din grupa Ilarvirus. Particulele virale sunt poliedrice, de 23 nm. Temperatura de inactivare a virusului este de peste 55oC, diluţia limită este de 1:50 – 1:500, rezistenţa în suc 16-24 ore. În condiţii experimentale virusul PINS se transmite prin altoire şi inoculare de suc. În natură se transmite prin polen şi sămânţă. Există şi căi necunoscute de transmitere a infecţiei. Vectorii nu sunt identificaţi. Ca plantă indicatoare serveşte cireşul japonez decorativ (Prunus serrulata). Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor liber de virus; izolarea teritorială a pepinierelor, plantaţiilormamă şi plantaţiilor noi de plantaţiile de producţie; în plantaţii tinere se vor defrişa pomii cu simptome grave şi se vor înlocui cu material neinfectat. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor pomilor sâmburoşi Combaterea integrată a bolilor culturilor pomicole sâmburoase (prun, piersic, cais, cireş, vişin ş.a) acordă prioritate cultivării soiurilor rezistente, producerii materialului săditor liber de infecţie, măsurilor agrotehnice, igienei culturale, chimioterapiei şi bioterapiei, carantinei fitosanitare etc. Spre deosebire de culturile sămânţoase, plantaţile cu specii sâmburoase sunt mai sensibile la condiţiile climaterice şi la nerespectarea tehnologiilor de cultură. Astfel, în anii cu primăveri ploioase şi relativ răcoroase se pot crea condiţii extrem de favorabile pentru unele specii de agenţi patogeni (Monilia laxa, Monilia cinerea, Taphrina deformans ş.a.), care pot cauza pierderi mari de recoltă. Soiuri rezistente. Introducerea în cultură a soiurilor rezistente este o măsură culturală care în anii cu condiţii climaterice normale contribuie la micşorarea 273 esenţială a numărului de tratamente chimice îndreptate împotriva bolilor. Astfel, faţă de Prunus virus 7 sunt rezistente soiurile de prun Anna Spath, Renclode, Ciacianska naibolea, Precoce favorite. La atacul de Polistigma rubrum sunt rezistente soiurile Tuleu gras, Renclod verde, Renclod althan ş.a., iar la Monilia sp. prezintă rezistenţă înaltă soiurile din grupul vinetelor (Vinete de Italia, Vinete de Moldova, Vinete româneşti), precum şi altele (Renclod negru, Nectarina roşie, Soperniţa). Pot fi menţionate ca rezistente la făinare soiurile de piersic Aurora, Cardinal, Favorite Morettini, iar la băşicare Amsden, Stark Sungolo ş.a. Alegerea terenului. Pentru înfiinţarea pepinierelor şi plantaţiilor noi de sâmburoase se vor alege terenuri care corespund staţional acestor culturi din punct de vedere al structurii şi fertilităţii solului, expoziţiei, adâncimii apelor freatice, direcţiei predominante a vântului şi curenţilor de aer rece etc. Se vor evita terenurile cu ape freatice la adâncime mică, cu soluri grele argiloase, expuse curenţilor de aer rece, care favorează dezvoltarea cancerului bacterian, apoplexiei, băşicării etc. Este interzisă plantarea sâmburoaselor după sâmburoase, arbuşti fructiferi şi legume solonacee, din cauza ciupercii Verticillium albo-atrum, care este un agent patogen comun al acestor culturi. În apropierea pepinierelor şi plantaţiilor tinere se vor nimici toţi pomii de sâmburoase sălbăticiţi, care de obicei sunt contaminaţi cu diferite boli infecţioase. Producerea materialului săditor liber de viroze. Complexul de măsuri pentru obţinerea şi înmulţirea materialului săditor neinfectat cu patogeni ultramicroscopici include: controale fitosanitare în plantaţiile-mamă şi în pepiniere, pentru depistarea şi distrugerea pomilor bolnavi; testarea plantelor-mamă vizual sănătoase la prezenţa infecţiei latente; pregătirea materialului de altoit numai din plante-mamă libere de infecţie; termoterapia clonelor preţioase pentru obţinerea materialului de superelită devirozat; înmulţirea materialului iniţial devirozat, înfiinţarea pepinierelor pentru producerea materialului săditor liber de infecţie cu patogeni ultramicroscopici; lupta sistematică cu insectele vectoare în scopul preîntâmpinării reinfectării plantaţiilor-mamă cu viroze şi micoplasmoze. Măsuri fitosanitare şi de întreţinere a plantaţiilor. Materialul săditor destinat înfiinţării plantaţiilor noi trebuie să fie liber de infecţie cu patogeni ultramicroscopici şi boli supuse regimului de carantină fitosanitară. Fertilizarea solului se va face fără exces de azot, care favorizează dezvoltarea bolilor, mărind sensibilitatea pomilor la atacul agenţilor patogeni. Prin arătura de toamnă se realizează mobilizarea solului şi încorporarea sub brazdă a frunzelor căzute şi fructelor putrede, limitând rezerva de infecţie a unor aşa agenţi patogeni ca: Polystigma rubrum, Coccomyces heimalis, Tranzschelia pruni-spinosae, Monilia cinerea, Monilia laxa etc. În timpul tăierilor se vor înlătura lăstarii şi ramurile atacate de făinare, arsură moniliană, 274 citosporioză, boala plumbului, clasterosporioză, bacterioze etc. Pomii uscaţi din cauza unor boli cronice, cum ar fi citosporioza, verticilioza, boala plumbului ş.a., se vor defrişa şi se vor arde. Rănile rezultate în urma tăierilor se vor trata cu o soluţie de 3% de sulfat de cupru, apoi se vor unge cu mastic de livadă. Pentru evitarea arsurilor solare, care favorizează infecţia pomilor cu Cytospora sp., Coryneum beijerinckii, Stereum purpureum, Xanthomonas sp. etc., toamna după terminarea vegetaţiei sau primăvara devreme se recomandă tratarea tulpinilor şi ramurilor de schelet cu lapte de var de 20%, adăugând 1% de sulfat de cupru. Se interzice categoric creşterea legumelor solonacee şi cartofului în livezile tinere de sâmburoase din cauza ciupercii Verticillium albo-atrum. Chimioterapia. Pentru prevenirea şi combaterea bolilor, în plantaţiile cu specii sâmburoase sunt necesare tratamente cu fungicide atât în vegetaţie, cât şi în perioada repausului vegetativ. Toamna după căderea frunzelor sau primăvara până la începutul desfacerii mugurilor, plantaţiile pot fi tratate cu DNOC 1% (1200-1500 l/ha). Această stropire este eficace împotriva organelor de rezistenţă ale agenţilor patogeni, precum şi contra stadiilor hibernante ale dăunătorilor. Primăvara în fenofazele buton verde – buton roz se aplică un tratament cu zeamă bordoleză de 1-2% (10-20 kg/ha sulfat de cupru) pentru evitarea infecţiilor de Taphrina deformans, Taphrina pruni, Polystigma rubrum, Coryneum beijerinckii, Coccomyces hiemalis, Xanthomonas campestris pv. pruni etc. În timpul verii tratamentele se aplică, la avertizare, cu unul din următoarele produse chimice omologate: Cuproxat SC (5,0-7,0 l/ha), Bravo 500 SC (2,0 l/ha), Delan 70 WG (0,5-07 kg/ha), Polyram DF (2,0-2,5 kg/ha), Oxiclorură de cupru 90 WP (4,0-6,0 kg/ha), Antracol 70 WG (1,5-2,0 kg/ha) – eficiente împotriva băşicării piersicului şi bolilor de tipul pătare a frunzelor. Pentru combaterea făinării, plantaţiile de piersic se tratează cu fungicide omologate, cum ar fi: Vectra 100 SC (0,25-0,3 l/ha), Impact 25 SC (0,2 l/ha), Stroby WG (0,15-0,2 kg/ha), Topas 100 EC (0,50,6 l/ha), Sulf coloidal sau Sulf WP (8-16 kg/ha). Sunt necesare, de asemenea, tratamente cu insecticide sistemice împotriva insectelor vectoare. Bioterapia. În culturile de pomi sâmburoşi, împotriva bacteriozelor (Pseudomonas sp., Xanthomonas sp., Erwinia amylovora) în Republica Moldova este omologat preparatul biologic Pentafag-M (1,0-1,2 l/ha), care se utilizează prin stropirea plantelor în perioada de vegetaţie. Carantina fitosanitară. În Republica Moldova sunt supuse măsurilor de carantină fitosanitară vărsatul prunelor (Prunus virus 7) şi arsura bacteriană a rozaceelor (Erwinia amylovora). 275 BOLILE NUCULUI COMUN ANTRACNOZA SAU GNOMONIOZA Antraknoz ili gnomonioz oreha (rus.) Antracnoza nucului este o micoză răspândită în toate ţările cultivatoare de nuci. În anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltare, în Republica Moldova produce pagube mari, pierderile putând constitui 30-50% din recoltă. Frecvenţa atacului de marsonioză în diferite tipuri de plantaţii poate atinge în unii anii 100%, fapt ce cauzează căderea în masă a frunzelor şi fructelor. Patografie. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, fructe şi pe ramurile tinere. Pe frunze, simptomele se observă pe ambele feţe ale limbului sub forma unor pete unghiulare, de culoare brună, cu marginea galbenă. La început petele sunt mici, răspândite pe toată suprafaţa frunzei, apoi confluează, atingând dimensiuni de până la 2 cm în diametru. Frunzele atacate se usucă şi cad, pomii se desfrunzesc înainte de vreme. Pe fructe, atacul se manifestă sub forma unor pete de culoare brună-negricioasă cu aspect ceros, răspândite neregulat pe suprafaţă. De la exocarp miceliul ciuperii pătrunde uneori la endocarp şi la sămânţă. Fructele atacate au pe endocarp pete negre. În timpul păstrării fructele infectate mucezesc şi pierd facultatea germinativă. Cu cât fructele sunt atacate mai timpuriu, cu atât pierderile sunt mai mari. Pe ramurile tinere boala se manifestă sub forma unor pete de culoare brunăînchis, de formă alungită, izolate sau confluente, care cu timpul evoluează în cancere deschise. Ramurile atacate se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Gnomonia leptostyla = Gnomonia junglandis = Sphaeria leptostyla = Sphaeria juglandis cl. Ascomycetes, ord. Diaportales, fam. Gnomoniaceae cu forma neperfectă Marssonina juglandis, încadrată în cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. La înmulţirea asexuată, pe faţa inferioară a frunzelor se diferenţiază acervuli de forma unor corpusculi mici, cenuşii sau negrii, vizibili cu ochiul liber. Conidiile sunt puse în libertate prin ruperea cuticulei. Ele sunt bicelulare, hialine, de 16-30 x 3-4 µ. După terminarea vegetaţiei, în frunzele căzute se formează fructificaţia sexuată sub formă de peritecii cu asce şi ascospori bicelulari, fusiformi, de 1626 x 2-6 µ. Ei sunt proiectaţi primăvara şi infectează frunzele, începând din luna mai. Maturizarea şi proiectarea în masă a ascosporilor are loc în condiţii de umiditate înaltă şi temperaturi de peste de 10oC. Prevenire şi combatere. Selecţia şi introducerea în cultură a soiurilor şi 276 formelor rezistente la marsonioză; punerea în evidenţă a formelor rezistente şi folosirea lor în încrucişările intraspecifice şi interspecifice; producerea materialului săditor neinfectat; pentru o protecţie garantată a puieţilor şi pomilor altoiţi, în pepinieră, se recomandă efectuarea tratamentelor chimice, de la începutul vegetaţiei, cu zeamă bordoleză de 1%; în anii ploioşi tratamentele se fac până în luna august, iar în anii obişnuiţi - până în iulie; în plantaţiile-mamă, în lupta cu marsonioza, o importanţă hotărâtoare are tratamentul de eradicare cu DNOC 40 PS –10-20 kg/ ha în perioada repausului vegetativ; acest tratament are efectul scontat numai în cazul în care norma de consum este de cel puţin de 2000 l/ha şi se face o spălare bună a coroanei pomului cu soluţia de lucru; aplicarea preparatului DNOC toamna creează condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea unui şir de boli care atacă organele lemnoase în timpul repausului vegetativ. ARSURA BACTERIANĂ Bakterialnîi ojog greţkogo oreha (rus.) Arsura bacteriană a nucului a fost semnalată pentru prima dată în S.U.A. în anul 1893. În prezent boala este răspândită în aproape toate ţările din Europa. Patografie. Boala atacă toate organele aeriene ale plantei: ramuri, frunze, inflorescenţe şi fructe. Pe ramuri şi pe lăstari, atacul se manifestă în mod obişnuit sub forma unor pete alungite, sub care se scurge un exudat care în contact cu aerul se usucă. La început petele au culoare brună, apoi se înnegresc. Ramurile tinere se usucă, începând de la vârf, lemnul se brunifică. După lignificare lăstarii nu se mai atacă. Mai târziu leziunile de pe lăstari iau aspectul unor cancere deschise. Pe tulpinile puieţilor din pepiniere, atacul se manifestă la fel ca pe ramurile pomilor şi produce adesea uscarea acestora. Frunzele pot fi atacate pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Atacul se manifestă prin apariţia între nervuri a unor pete mici, clorotice, care după uscare capătă o culoare brună sau neagră şi sunt limitate de o aureolă gălbuie sau clorotică. Ţesutul petelor devine fragil, se usucă şi se rupe uşor. Petele pot fi localizate şi pe marginea limbului, unde produc necroze care se usucă sau provoacă încreţituri ale frunzei. Pe peţiolurile frunzelor se observă pustule, care treptat se transformă în vezicule de culoare brună-negricioasă cu exudat galben în centru. Pe muguri se formează ulcere cu exudat galben ce acoperă mugurele cu o crustă lucioasă. Boala poate ataca şi florile. Infecţiile se produc, de regulă, când amenţii au o lungime de 1-2 cm, în momentul eliberării polenului, şi se manifestă prin brunificarea şi uscarea lor. La un atac timpuriu fructele se înnegresc şi cad. La fructe cu dimensiuni normale, pe exocarp apar pete circulare, de culoare brună, din care secretă un exudat galben, vâscos, ce formează o crustă pe suprafaţa zonei infectate. 277 Agent patogen. Boala este produsă de bacteria Xanthomonas campestris pv. juglandis = Xanthomonas juglandis cl. Eubacteria, ord. Pseudomonodales, fam. Pseudomonodaceae. Bacteria este bacilară, de 1,5-3,0 x 0,3-0,5 µ, asporogenă, aerobă, Gram-negativă, cu un cil polar. Pe agar formează colonii mici, albe, mai târziu galbene circulare, cu marginea mai închisă. De la un an la altul bacteria se păstrează în fructele atacate căzute, în seminţele cu epicarpul bolnav, provenite de la pomii atacaţi şi prin leziunile de pe ramuri. În cursul vegetaţiei bacteria este transmisă prin polenul de la amenţii atacaţi, prin apa de ploaie care spală leziunile produse de bacterii, prin intermediul acarienilor şi insectelor, prin operaţiile din timpul altoirii. Primele infecţii se produc primăvara, prin stomate, când temperatura ajunge la 12-14oC. Durata perioadei de incubaţie este condiţionată de temperatura aerului şi constituie 12-14 zile la 22-26oC. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; tăierea, îndepărtarea şi arderea ramurilor atacate; folosirea pentru semănat numai a nucilor provenite din pomii sănătoşi; folosirea de altoi şi portaltoi sănătoşi; tratamentele cu preparate cuprice omologate; în mod obişnuit se aplică câte 3-4 tratamente, din care primul înainte de înflorit. PĂTAREA ALBĂ A FRUNZELOR Belaia piatnistosti greţkogo oreha (rus.) Pătarea albă este o micoză mai puţin răspândită decât marsonioza şi bacterioza, însă este considerată ca păgubitoare. Patografie. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, din primăvară până în toamnă. Pe faţa superioară a limbului se formează pete galbene, unghiulare, bine limitate de nervuri, cărora le corespunde pe faţa inferioară o eflorescenţă albă, strălucitoare, asemănătoare cu cea produsă de Plasmopara viticola la viţa de vie. Uneori, la prima vedere, pătarea albă se poate confunda cu atacul acarianului Phytoptus juglandis, care produce erinoza frunzelor. Frunzele puternic atacate se usucă prematur şi cad. Pomii atacaţi de timpuriu pierd rezistenţa la temperaturi joase şi suferă mult din cauza îngheţurilor târzii de primăvară. Boala este periculoasă şi în pepinierele în care se creşte material săditor de nuc comun, deoarece pomii altoiţi şi puieţii pot rămâne fără frunze încă din luna august. Agent patogen. Boala este produsă de ciuperca Microstroma juglandis, cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Miceliul ciupercii are culoare galbenă şi se dezvoltă intercelular. La înmulţirea asexuată formează conidiofori în camerele substomatice, de unde ies prin osteole sub formă de fascicule. Conidioforii, asemănători cu nişte bazidii, sunt simpli, 278 măciucaţi, incolori, cu sterigme scurte, care poartă la capăt câte 5-6 conidii hialine, ovale, de 5-9 x 2-3 µ. Peste iarnă agentul patogen rezistă în frunzele căzute. În timpul vegetaţiei se răspândeşte prin mai multe generaţii de conidii. Boala este favorizată de precipitaţii bogate şi temperaturi înalte. Prevenire şi combatere. Tratamente cu fungicide cuprice omologate, în special în pepiniere, unde boala poate fi periculoasă; greblarea şi arderea frunzelor căzute, pentru lichidarea focarelor de infecţie. IASCA GALBENĂ Jioltîi trutovik (rus.) Patografie. Boala atacă organele lemnoase, pe care se observă corpuri fructifere de culoare galbenă. Miceliul ciupercii pătrunde prin răni şi se dezvoltă în lemn. Ţesuturile atacate capătă o culoare roşie, se usucă şi crapă. Miceliul ciupercii se extinde în lemn sub forma unei pelicule albe, catifelate. Lemnul atacat se poate desface uşor în linii curbe, de grosimea inelului anual. Cavitatea vaselor este plină de miceliu, iar în pereţii brunificaţi, fibrele lemnoase se prezintă fisurate şi devin friabile. Agent patogen. Iasca galbenă este produsă de ciuperca Polyporus sulphureus = Grifolia sulphurea cl. Basidiomycetes, ord. Hymenomycetales, fam. Polyporaceae. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, în rănile de pe scoarţa arborilor infectaţi se formează corpuri fructifere anuale, aglomerate în grupuri formate din mai multe exemplare concrescute. Ele pot avea grosimea de 2-3 cm şi lăţimea de până la 20 cm, sunt sesile, la început de consistenţă cărnoasă, cu faţa superioară de culoare galbenă-portocalie şi faţa inferioară de culoare galbenă-sulfurie, în interior albicioasă, poroasă, cu himenoforul tubular. Suprafaţa internă a tuburilor este tapisată cu bazidiile ciupercii, prevăzute cu patru sterigme, de care sunt prinşi bazidiospori ovali, hialini. Ciuperca Grifolia sulphurea este o specie polifagă, care în afară de nuc, mai atacă şi castanul comestibil, părul, prunul, arinul, arţarul, salcia, plopul, ulmul, platanul şi unele specii de răşinoase. Prevenire şi combatere. Agrotehnica înaltă în plantaţiile de nuc; controale fitosanitare în scopul depistării pomilor infectaţi; îndepărtarea corpurilor fructifere de la prima apariţie, împreună cu lemnul bolnav; ungerea rănilor cu sulfat de cupru 3% şi apoi acoperirea lor cu mastic pentru pomi; se vor respecta măsurile de igienă fitosanitară îndreptate spre mărirea rezistenţei pomilor la temperaturi joase şi evitarea rănilor care deschid porţile pentru infecţie. 279 IASCA COMUNĂ Ceşuiceatîi trutovik (rus.) Acest parazit este răspândit în toate ţările cultivatoare de Juglans regia, întâlnindu-se cu preponderenţă în plantaţii neîngrijite. Patografie. Semnele patografice se manifestă pe organele lemnoase. În cursul perioadei de vegetaţie, pe ramuri şi tulpini se formează corpurile fructifere anuale ale ciupercii, de formă semicirculară, cu un diametru de 10-30 cm, ce pot apărea izolat sau uneori grupate, însă toate din acelaşi punct. Miceliul pătrunde prin răni în ramuri şi tulpină, invadează lemnul şi produce putrezirea acestuia sub formă unei mase spongioase uscate de culoare gălbuie. Agent patogen. Atacul este produs de Polyporus squamosus, cl. Basidiomycetes, ord. Hymenomycetales, fam. Polyporaceae. Corpul fructifer al ciupercii este constituit dintr-o pălărie de culoare galbenă, acoperită cu solzi de culoare cafenie-închis, având ţesutul la început moale, apoi lignificat, cu un miros plăcut de carne. În tinereţe corpurile fructifere sunt comestibile. În porii corpului fructifer se găsesc bazidiile, cu dimensiunile de 54-60 x 7 µ, care poartă bazidiospori oblongi, elipsoidali, hialini, încrustaţi la capete, de 1214 x 5-6 µ. Această ciupercă poate trăi şi saprofit. Este o specie polifagă, periculoasă în special pentru nuc şi ulm. Mai atacă şi alte esenţe forestiere, ca: plopul, salcia, stejarul, fagul, platanul şi dudul. Prevenire şi combatere. Măsurile de protecţie recomandate împotriva ciupercii Polyporus sulphureus sunt eficace şi împotriva ciupercii Polyporus squamosus. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor nucului comun Realizarea cu succes a lucrărilor de protecţie integrată a nucului comun depinde de îmbinarea armonioasă a diferitelor metode de luptă cu organismele nocive, cum ar fi: metoda genetică, agrotehnică, biologică, chimică, fizicomecanică, în strânsă corelaţie cu măsuri organizatorice care ar creea condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea bolilor şi, în acelaşi timp, condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de nuc. Protecţia integrată a nucului comun trebuie să se efectueze pe fondul unei agrotehnici înalte şi raţionale, luând-se în considerare particularităţile unor tipuri concrete de plantaţii, cum ar fi pepiniere, plantaţiile-mamă de altoi şi de material semincer, plantaţii industriale de soi, plantaţii de tip forestier, fâşii de protecţie, alei ş.a. 280 Pentru înfiinţarea pepinierelor se vor alege terenuri plane, protejate de vânturile dominante, comode pentru irigare, bine aprovizionate cu substanţe nutritive, cu soluri permeabile, cu apele subterane nu mai aproape de 1,5 m. Se vor evita terenurile joase, cu exces de umiditate, fără curenţi de aer, unde persistă permanent pericolul îngheţurilor. Pentru preîntâmpinarea pătrunderii în pepiniere din plantaţii sau din pădure a unor aşa boli ca marsonioza şi arsura bacteriană, se recomandă izolarea teritorială a pepinierelor cu o zonă fitosanitară de 500-1000 m, în care să nu fie arbori de nuc obişnuit. În pepiniere, în scopul neadmiterii infectării puieţilor şi pomilor altoiţi cu verticilioză, putrezirea rădăcinilor şi cancerul bacterian, este interzisă creşterea unor aşa culturi ca legumele solonacee, căpşunul, floarea-soarelui, tutunul şi cucurbitaceele, care au patogeni comuni cu nucul. Se va duce o luptă permanentă cu buruienile, care creează o microclimă favorabilă pentru dezvoltarea bolilor. Pentru o protecţie garantată a puieţilor şi pomilor altoiţi împotriva marsoniozei, pătării albe şi arsurii bacteriene, o dată cu formarea a 3-5 frunze adevărate se vor face tratamente chimice cu zeamă bordoleză de 1%, Oxiclorură de cupru 90 WP - 2,4 kg/ha, Fundazol 50 WP - 0,5 kg/ha cu interval de 10-15 zile în funcţie de durata de acţiune a fungicidului. În anii ploioşi tratamentele continuă până la începutul lunii august, iar în condiţii obişnuite - până în a doua jumătate a lunii iulie. Ultimul tratament se va face cu zeamă bordoleză, deoarece are o acţiune protectoare mai îndelungată. Este evidentă necesitatea măsurilor de protecţie împotriva organismelor nocive şi în plantaţiile-mamă, care trebuie să fie teritorial izolate de livezi şi păduri la 1000-1500 m pentru prevenirea pătrunderii active a bolilor şi dăunătorilor. Este foarte important ca solul pe sectoarele destinate înfiinţării plantaţiilor-mamă să fie libere de buruieni multianuale şi de infecţia pedohoră a unor aşa patogeni ca Verticillium albo-atrum, Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens, Pythium sp., Rhizoctonia sp., Fusarium sp., etc. Împotriva stadiilor de iernare a bolilor şi dăunătorilor se recomandă ca toamna să se facă tratarea plantaţiilor-mamă cu DNOC 1% - 1500-2000 l/ha la temperatura aerului mai mare de 4o C. Când toamna nu s-au făcut tratamente cu DNOC, primăvara devreme se va efectua tratarea cu zeamă bordoleză de 2%. Pe parcursul vegetaţiei se vor face tratamente chimice cu zeamă bordoleză de 1% în funcţie de condiţiile climaterice concrete. Se interzice recoltarea fructelor din pomii seminceri prin lovirea ramurilor cu prăjini de lemn, pentru evitarea leziunilor mecanice. În plantaţiile industriale de soi, în scopul prelungirii termenului fructificării 281 eficiente a pomilor, protecţia plantelor are o importanţă foarte mare. Toate măsurile de protecţie se vor face numai în baza rezultatelor sondajelor de evidenţă a bolilor. Pentru micşorarea rezervei de infecţie, se recomandă încorporarea în sol a frunzelor căzute şi altor resturi vegetale prin arătură sau prin strângerea şi arderea lor, dacă este imposibil de a ara solul. Împotriva bolilor, tratamentele chimice se fac chiar din primul an după plantare. Eficacitatea tratamentelor chimice împotriva bolilor foliare poate fi ridicată esenţial prin corectarea termenelor efectuării lor în corelaţie cu prognoza de scurtă durată a realizării infecţiei primare. BOLILE ARBUŞTILOR FRUCTIFERI BOLILE COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI FĂINAREA Mucinistaia rosa (rus.); American gooseberry mildew (engl.) Făinarea este una dintre cele mai periculoase boli ale coacăzului şi agrişului, originară din America de Nord, descoperită şi descrisă încă în anul 1837 de Schweinitz. Patografia bolii. Boala atacă frunzele, lăstarii erbacei şi fructele. Pe frunze apar sectoare albicioase, constituite din miceliul ciupercii, vizibile pe ambele părţi ale limbului. Cu timpul învelişul micelian de pe frunze capătă o culoare gălbuie şi un aspect pulverulent datorită formării fructificaţiei asexuate. Frunzele atacate rămân mici, se încreţesc, se usucă şi cad. Plantele se dezvoltă anormal, dau producţie mică, pierd rezistenţa la temperaturi joase. La sfârşitul primăverii, pe lăstari, ciuperca formează un înveliş micelian albicios, pulverulent, care împiedică diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor. Mai târziu pâsla miceliană de pe lăstari se brunifică ca urmare a formării periteciilor. Fructele tinere se înnegresc şi se zbârcesc. Când sunt atacate fructele mai evoluate, acestea prezintă pete pâsloase, albicioase, apoi cenuşii-brunii, în dreptul cărora ţesuturile crapă şi întreg fructul este cuprins de putregai. Spre sfârşitul verii pâslele miceliene de pe organele parazitate capătă o coloraţie cenuşie-brună, datorită formării unui număr mare de corpuri fructifere. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sphaerotheca morsuvae din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales. Corpul vegetativ al ciuprcii este un miceliu multicelular, ectoparazit, înzestrat cu apresori pentru fixare pe substrat şi cu haustori care pătrund în celulele epidermale şi extrag substanţe hrănitoare. 282 La înmulţirea asexuată, pe miceliu se formează conidii hialine, unicelulare, cilindrice, cu dimensiuni de 24-27 x 15-18 µ, dispuse în lanţuri. În timpul verii, ca rezultat al înmulţirii sexuate se formează peritecii sferice, monoasce, de 76 -110 µ în diametru, cu apendici simpli, bruni, filamentoşi. Asca este ovoidală, de 70-170 x 50-60 µ şi conţine 8 ascospori unicelulari, hialini, ovoizi, de 15-20 x 15-18 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu localizat în lăstari şi muguri sau ca peritecii pe organele atacate. Primăvara miceliul de rezistenţă trece în formă activă şi fructifică, formând conidii, care împreună cu ascosporii servesc ca sursă primară de infecţie. În timpul vegetaţiei infecţiile secundare se realizează prin conidii. În afară de Sphaerotheca mors-uvae, pe Ribes sp. parazitează şi specia Microsphaera grossulariae, care provoacă făinarea europeană - o boală mai puţin răspândită şi periculoasă decât făinarea americană. Atacă mai des frunzele, formând pete mari albicioase, care nu se brunifică după apariţia periteciilor. Conidiile sunt unicelulare, hialine, elipsoidale, de 21-27 x 12-18 µ, dispuse în lanţuri. La înmulţirea sexuată, formează peritecii poliasce globuloase, de culoare brun-închisă, cu diametrul de 65-130 µ. Ascosporii sunt unicelulari, hialini, elipsoidali, de 13-24 x 10-15 µ. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; după terminarea vegetaţiei lăstarii atacaţi se taie şi se ard; administrarea îngrăşămintelor potasice şi fosfatice, care sporesc rezistenţa la făinare; respectarea densităţii optime a plantelor; distrugerea buruienilor; în timpul repausului vegetativ, o dată în 3 ani se recomandă tratarea cu DNOC 40 PS în concentraţie de 1% - 1200-1500 l/ha; înainte de înflorire şi după recoltare plantele se vor trata cu Karathane FN-57 WP 0,8-1,0 kg/ha, Topas 100 EC - 0,2-0,4 l/ha, Sulf coloidal - 3,0-4,0 kg/ha etc. ANTRACNOZA COACĂZULUI Antraknoz smorodinî (rus.); Gooseberry’s anthracnose (engl.) Boala este periculoasă în anii ploioşi, cauzând căderea prematură a frunzelor. Patografia bolii. Boala se manifestă mai frecvent pe frunze şi mai rar pe lăstari, pe pedunculii florali şi pe fructe. Din luna mai, pe frunze apar pete de 12 mm, brune-roşiatice, de formă circulară sau neregulată, care cu timpul cresc şi confluează, ocupând porţiuni mari din limb. Pe partea superioară a frunzei, în centrul petei se observă acervuli mici (0,5 mm) de culoare albă-cenuşie. Frunzele atacate se îngălbenesc, se brunifică, se usucă şi cad, lăsând lăstarii desfrunziţi încă din luna august (Planşa XVIII). 283 Pe lăstari se formează pete brune, alungite, care îi debilitează. Lăstarii devin sensibili la temperaturi joase şi suferă în timpul iernii. Pe peţioluri, pedunculii florali şi pe lăstarii erbacei, uneori apar pete elipsoidale, puţin adâncite în ţesuturi, cu marginile brune şi centrul mai deschis, mici, de 0,7-1,2 mm. Fructele sunt atacate mai rar sub formă de pete punctiforme brune sau aproape negre, înconjurate de o lizieră roşie îngustă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Gloeosporium ribis din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales; f.s. Pseudopeziza ribis Rehm. din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Dermataceae. Parazitul are două forme specializate: f. nigri pe coacăz negru şi f. rubri pe coacăz roşu. Miceliul se dezvoltă intercelular şi formează acervuli subepidermali, care mai târziu erup, eliberând conidiofori scurţi, simpli, hialini, cu microconidii arcuite, unicelulare, hialine, de 14-32 x 5-8 µ, şi macroconidii de 5-7 x 1,5-2 µ. Ele servesc la propagarea bolii în timpul vegetaţiei, asigurând infecţiile secundare. Ciuperca iernează în frunzele bolnave căzute, în care miceliul continuă să se dezvolte saprofit şi în care formează în primăvară fructificaţiile sexuate – apoteciile cu asce şi ascospori hialini, unicelulari, elipsoidali, de 12-17 x 7-8 µ, care asigură infecţiile primare. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi moderate. Nocivitatea bolii constă în defolierea prematură a plantelor, uscarea lăstarilor tineri, slăbirea rezistenţei la temperaturi joase. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; adunarea şi arderea sau îngroparea în sol a frunzelor căzute; respectarea densităţii plantelor; distrugerea buruienilor pentru o aerisire cât mai bună în plantaţii; înainte de înflorire şi după recoltare, se recomandă tratarea plantaţiilor cu zeamă bordoleză de 1% sau cu alte fungicide omologate. SEPTORIOZA Septorioz (rus.); Septoria leaf spot (engl.) Boala este cunoscută în toate zonele cultivatoare, cu importanţă practică în anii ploioşi şi cu temperaturi moderate. Patografia bolii. Boala atacă frunzele şi fructele de coacăz, mai rar de agriş. Pe frunze, începând din primăvară, apar pete circulare sau unghiulare, de 1-5 mm în diametru, brun-roşcate apoi cenuşii-albicioase, mărginite de o lizieră purpurie. La un atac puternic petele confluează. În centrul petelor, pe partea superioară a frunzelor, se observă câteva puncte negre, care reprezintă picnidele ciupercii (Planşa XIX). În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii petele acoperă întreaga suprafaţă a frunzelor, care se usucă şi cad înainte de timp. 284 Pe fructe, puţin înainte de coacere, apar pete brune, circulare, puţin adâncite în ţesuturi, uneori însoţite de crăpături. În centrul petelor se formează una sau mai multe puncte negre – picnide. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria ribis din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae cu stadiul perfect Mycosphaerella ribis din ord. Dothideales, cl. Ascomycetes. Miceliul ciupercii se dezvoltă intramatrical, intercelular. În timpul vegetaţiei patogenul formează picnide sferice, de 100-200 µ în diametru, de culoare brună, cu osteolul bine evidenţiat. În picnide se găsesc conidii hialine, alungite, arcuite, multicelulare, cu 2-4 septe transversale, de 28-160 x 1,5-2,6 µ. Fructificaţia sexuată se formează în stadiul saprofit de dezvoltare a ciupercii, în resturile vegetale, şi este prezentată prin pseudoperitecii cu asce şi ascospori bicelulari, fusiformi, hialini, de 16-22 x 5-6 µ. Ascosporii asigură infecţia primară. Infecţiile secundare se realizează prin conidii. Pentru germinarea conidiilor şi ascosporilor, este necesară prezenţa picăturilor de apă. Boala cauzează micşorarea suprafeţei fotosintetice a frunzelor, căderea prematură a lor, scăderea ritmului de creştere şi lignificare a lăstarilor, diminuarea cantitativă şi calitativă a recoltei. În anii cu precipitaţii bogate şi temperaturi moderate, pierderile pot constitui până la 40 -50% din recolta potenţială. Prevenire şi combatere. Împotriva septoriozei se recomandă aceleaşi măsuri ca şi în cazul antracnozei. RUGINA CILINDRICĂ Stolbceataia rjavcina (rus.); Red currant leaf rust (engl.) Boala este foarte răspândită pe diferite specii de Ribes şi pe Pinus strobus. Patografia bolii. Boala atacă frunzele, mai rar ramurile tinere. Pe partea superioară a limbului, apar pete de formă poligonală, gălbui-roşiatice sau violacee. Pe partea inferioară a limbului, în dreptul petelor apar fructificaţiile ciupercii sub forma unor pustule prăfoase, de culoare galbenă (uredopustule). În a doua jumătate a verii, pe partea inferioară a limbului apar teliospori adunaţi în coloane cilindrice de 2 mm înălţime. Frunzele puternic atacate cad timpuriu, deseori înainte ca fructele să ajungă la maturitate. Ca urmare fructele rămân mici, tari şi pe timp uscat se zbârcesc. Scoarţa ramurilor atacate are un aspect erodat. Agent patogen. Boala este cauzată de ciuperca Cronartium ribicola din cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Melampsoraceae. Ciuperca este macrociclică şi heteroică, având ca gazdă intermediară pinul strob şi alte specii din g. Pinus, pe care se formează picnidele şi ecidiile. 285 Uredopustulele şi teleutopustulele se dezvoltă pe frunzele de Ribes nigrum şi Ribes aureum. Uredosporii sunt unicelulari, aproape sferici, cu membrana slab gălbuie, fin echinulată, cu dimensiuni de 21-25 x 13-18 µ. Prin uredospori se realizează infecţiile secundare în plantaţiile de coacăz şi agriş. Teliosporii sunt unicelulari, alungiţi, de culoare brună, cu dimensiuni de 20-60 x 11-16 µ, adunaţi în coloane cilindrice cu lungimea de 2 mm şi grosimea de 120-150 µ. Teliosporii pot germina încă în toamnă, formând bazidii cu bazidiospori, care provoacă infecţia gazdelor intermediare (Pinus strobus şi Pinus sibirica). La pin ciuperca parazitează scoarţa şi ţesuturile lemnoase, formând cancere în care se formează spermogonii şi ecidii. Ecidiile au formă de vezicule cu dimensiuni de 2-7 x 2-3 x 2-2,5 mm. În ele se găsesc ecidiospori ovoidali, galbeni-oranj, de 22-29 x 19-20 µ, prin care se realizează infecţia primară a coacăzului şi agrişului. Boala este favorizată de timp cald şi precipitaţii bogate, mai ales în perioada înfloririi şi legării boabelor. În afară de Cronartium ribicola, pe coacăz şi agriş parazitează ciuperca Puccinia ribesii-caricis din fam. Puccinaceae, ord. Uredinales. Atacă frunzele şi fructele. Frunzele atacate prezintă pe partea superioară pete galbene, presărate cu numeroase punctişoare, la început galbene, mai târziu brune-negricioase, care sunt picnidele ciupercii. În dreptul petelor, pe partea inferioară a frunzelor apar ecidiile ciupercii, sub forma unor umflături galbene-roşiatice. Frunzele atacate cad prematur. Pe fructe se formează lagăre de ecidii, care duc la deformarea lor. Stadiul de uredo- şi teliospori se dezvoltă pe plante din genul Carex (Carex digitata). De aceea pe coacăz şi agriş boala se întâlneşte în prima jumătate a verii. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; plantaţiile noi de coacăz şi agriş se vor înfiinţa cât mai departe de arboreturile de pin; lupta cu buruienile şi respectarea densităţii plantelor; tratarea cu zeamă bordoleză 1% înainte de înflorire şi după recoltare. ATAVISMUL SAU REVERSIUNEA Mahrovosti ili reversia (rus.); Black currant reversion (engl.) Pentru prima dată această boală a fost semnalată şi descrisă la începutul secolului XX în Olanda. În timpul de faţă este răspândită în toate zonele cultivatoare de coacăz. Boala poartă denumirea de atavism din cauza apariţiei la plantele infectate a unor caractere ale strămoşilor sălbatici, dispărute pe parcursul evoluţiei. Patografia bolii. La plantele bolnave frunzele sunt mici şi înguste, cu un număr mai mic de nervuri, din care cauză ele se încreţesc. Din mugurii laterali nu se formează ciorchini, ci lăstari vegetativi tufoşi. Florile adesea sunt lipsite de pubescenţa normală, faţa inferioară a sepalelor este intens colorată. Florile se scutură fără a lega fructe. Primele simptome vizibile apar peste 1-2 ani de la infecţia plantelor, generalizându-se în curs de 3-4 ani. 286 Patografia bolii variază într-o măsură mică în funcţie de soi şi de tulpina agentului patogen. Agent patogen. Boala este provocată de micoplasma Currant reversion. Patogenul poate fi uşor transmis prin altoire şi se răspândeşte prin material săditor infectat. De la o plantă la alta infecţia se transmite prin acarianul Phytoptus ribis. În natură răspândirea agentului patogen are loc la sfârşitul primăverii – începutul verii, când acarianul părăseşte galele vechi pentru a infecta mugurii tineri. Deşi posibilităţile de deplasare ale vectorului sunt relativ reduse, răspândirea bolii se face destul de rapid din cauza numărului foarte mare de acarieni în gale. Diseminarea vectorului în plantaţii are loc prin vânt şi prin insecte. Nocivitatea bolii este foarte mare. Pierderile de recoltă pot constitui 20% şi mai mult. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor neinfectat; soiurile total infectate pot fi eliberate de infecţie prin termoterapie la 37oC timp de 20-30 de zile, urmată de separarea vârfurilor şi înrădăcinarea lor; inactivarea patogenului şi a acarianului în butaşi este posibilă şi prin aplicarea unui tratament cu apă caldă timp de 40 min. la 40oC, 10-15 min. la 45oC sau 5 min. la 47oC; infiinţarea plantaţiilor noi se va face cât mai departe de cele vechi; în plantaţii se vor face controale fitosanitare; plantele infectate vor fi extrase şi distruse prin ardere; în perioada ieşirii acarianului (aprilie - mai) se recomandă tratamente chimice cu acaricide omologate. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor coacăzului şi agrişului - cultivarea soiurilor rezistente; - înfiinţarea plantaţiilor-mamă cu material săditor neinfectat şi izolarea teritorială a lor faţă de alte plantaţii la 1,5-2,0 km; - controale fitosanitare în plantaţiile-mamă pentru depistarea plantelor infectate de atavism şi alte boli cronice şi defrişarea lor; - agrotehnica înaltă a culturilor; - în faza butonizării tratarea chimică împotriva vectorului Phitoptus ribis cu Sulf coloidal 1%, Neoron 500 EC – 0,9 l/ha sau cu alte acaricide omologate; - împotriva făinării (înainte de înflorire şi după recoltare), tratarea cu Derosal 50 EC (1,2 l/ha), Karathane FN 57 WP (0,8-1,0 kg/ha), Sulf coloidal şi Sulf WP (3-4 kg/ha), Trifmine 30 WP (0,6-1,0 kg/ha); împotriva antracnozei, septoriozei, ruginii tratarea cu zeamă bordoleză 1% (8-10 kg/ha după sulfat de cupru) sau cu alte fungicide omologate; - după recoltare, înlăturarea tulpinilor bolnave şi uscate, arătura de toamnă în scopul încorporării în sol a frunzelor infectate. 287 BOLILE ZMEURULUI RUGINA Rjavcina (rus.); Raspberry yellow rust (engl.) Rugina este una dintre cele mai răspândite şi periculoase boli ale zmeurului. Patografia bolii. Boala se manifestă pe frunze, peţioluri, mai rar pe lăstarii tineri. Primele simptome apar pe partea superioară a frunzelor sub formă de pete neregulate de culoare galbenă. Pe aceste pete, mai des pe faţa superioară, se observă puncte mici, portocalii-ruginii, care reprezintă picnidele ciupercii. Mai târziu apar ecidiile de culoare galbenă-portocalie, dispuse uneori în cerc în jurul picnidelor. Aceleaşi simptome apar şi pe celelalte organe atacate. Începând din luna iunie, pe faţa inferioară a limbului, pe peţioluri şi tulpini se formează uredopustule prăfoase, de culoare galbenă-portocalie, împrăştiate neregulat pe suprafaţa organelor atacate (Planşa XX). Spre sfârşitul verii, printre uredospori apar şi teliospori. În cazul acesta faţa inferioară a frunzei capătă o culoare negricioasă. Frunzele puternic atacate se îngălbenesc, se usucă şi cad prematur. Agent patogen. Rugina zmeurului este produsă de ciuperca Phragmidium rubi-idaei din cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Puccinaceae. Este o specie macrociclică autoică. Miceliul se dezvoltă intercelular. Uredosporii sunt unicelulari, ovoidali, gălbui, de 15-23 x 14-18 µ. Teliosporii sunt bruni, pedunculaţi, formaţi din 3-10 celule suprapuse, cu pedicelul hialin, de 60-110 x 25-32 µ. Teliosporii rezistă peste iarnă, iar în primăvară, prin germinare, dau naştere la bazidiospori, care produc infecţiile primare. Ecidiosporii şi, mai ales, uredosporii produc infecţiile secundare şi asigură răspândirea bolii în timpul vegetaţiei. Germinarea lor are loc în prezenţa picăturilor de apă, la temperaturi cuprinse între 15-25oC. La un atac puternic pierderile pot constitui până la 30% din roadă. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; adunarea şi arderea sau încorporarea sub brazdă a frunzelor căzute; tăierea şi arderea tulpinilor uscate; în timpul vegetaţiei, înainte de înflorire şi după recoltare, plantaţiile de zmeur se vor trata cu zeamă bordoleză de 1% sau cu alte fungicide omologate. SEPTORIOZA Septorioz (rus.); Septoria cane spot of raspberry (engl.) Boala a fost semnalată la zmeur şi mur în toate ţările cu climă temperată, mai frecvent în anii ploioşi. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, mai rar pe tulpini. Primăvara, peste câteva săptămâni de la apariţia frunzelor, pe ele se observă 288 pete de formă neregulată, de 1-4 mm în diametru, împrăştiate pe tot limbul, de culoare cenuşie-albicioasă, cu marginile purpurii sau brune. Ţesutul necrozat şi uscat se rupe, perforând frunzele. În anii cu precipitaţii bogate petele acoperă suprafeţe mari din foliole, având uneori 10-15 mm în diametru (Planşa XX). Pe partea inferioară a frunzelor se observă puncte negricioase, care sunt picnidele ciupercii. Frunzele puternic atacate se îngălbenesc, se brunifică, se usucă şi cad. Lăstarii defoliaţi nu se lignifică normal şi pierd rezistenţa la temperaturi joase în timpul iernii. Pe tulpini, în treimea de jos, apar pete mari, difuze, netede, slab vizibile, de obicei în jurul mugurilor. Mai târziu pe suprafaţa lor se observă puncte negre – picnide, epiderma lăstarilor crapă şi se răsuceşte. Atacul determină uscarea lăstarilor şi mugurilor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria rubi din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae; f. s. Mycosphaerella rubi din cl. Ascomycetes, ord. Dothideales. Miceliul ciupercii este bine dezvoltat, ramificat, septat, intercelular, hialin. La înmulţirea asexuată formează picnide cufundate în ţesuturi, aproape sferice, brune-negricioase, de 80-120 µ, în care se găsesc conidii filiforme, septate, hialine, de 40-50×1,5 µ. Fructificaţia sexuată apare în stadiul saprofit, în frunzele căzute, după iernare. Pseudoperiteciile sunt proeminente, sferice, de 60-80 µ în diametru, cu asce de 80-80 x 10-12 µ. În asce se găsesc ascospori bicelulari, hialini, de 18-20 x 7-8 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de picnide şi pseudoperitecii în resturile vegetale. Infecţiile primare se produc prin conidii şi ascospori, iar cele secundare - prin conidii. Boala este favorizată de precipitaţii bogate şi temperaturi moderate. Prevenire şi combatere. Împotriva acestei boli sunt eficace aceleaşi măsuri de protecţie ca şi în cazul ruginii zmeurului. ANTRACNOZA Antraknoz (rus.); Anthracnose (engl.) Boala se întâlneşte pretutindeni, însă este mai frecventă în zonele cu umiditate suficientă. Patografia bolii. Atacul se manifestă pe frunze şi lăstarii tineri. Pe frunze apar pete mici, roşiatice, care cu timpul se măresc, ajungând până la 2-4 mm în diametru. Mai târziu petele devin cenuşii-albicioase, mărginite de un chenar purpuriu-violaceu. Pe suprafaţa petelor apar puncte mici eliptice, cenuşiinegricioase – acervulii ciupercii. Ţesuturile atacate pot cădea, perforând frunzele. 289 Pe lăstari boala apare sub formă de pete roşiatice de 3-5 mm, ovale sau alungite, care cu timpul confluează, se adâncesc în ţesuturi şi formează ulcere. Sectoarele atacate se suberifică şi capătă o culoare cenuşie. Fructele afectate sunt deformate, o parte din fructe cad sau rămân verzi. În dreptul petelor de pe organele atacate se formează acervuli mici, bruni-negricioşi. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Gloeosporium venetum = Sphaceloma necator din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales cu stadiul perfect Elsinoe veneta din cl. Ascomycetes, ord. Myriangiales. Acervulii se formează sub epidermă şi conţin conidiofori scurţi, simpli, incolori, cu conidii unicelulare, hialine, cilindrice sau fusiform-alungite, de 5-8 x 2-3 µ. Stadiul perfect se formează în frunzele căzute. Iernează ciuperca sub formă de miceliu în plantele atacate. Dezvoltarea bolii este favorizată de umiditate înaltă a aerului, ceaţă, rouă şi temperaturi în jur de 20oC. Conidiile germinează numai în prezenţa picăturilor de apă. Boala determină necrozarea vârfurilor lăstarilor şi ciorchinilor fructiferi, mumificarea fructelor, căderea prematură a frunzelor, micşorarea rezistenţei la temperaturi joase. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor neinfectat; tăierea şi arderea lăstarilor şi tulpinilor atacate; încorporarea frunzelor căzute în sol prin arătură de toamnă; înainte de înflorire şi după recoltare se recomandă tratarea cu zeamă bordoleză de 1% sau cu alte fungicide omologate. ARSURA LĂSTARILOR SAU PĂTAREA PURPURIE Purpurovaia piatnistost (rus.); Spur blight of raspberry (engl.) Este una dintre cele mai periculoase boli ale zmeurului. Patografia bolii. Arsura se manifestă pe lăstari, muguri, peţioluri şi numai în cazuri rare atacă frunzele. Pe lăstari apar pete brune-roşiatice sau violacee, de regulă sub locul de inserţie a frunzelor. Petele cresc şi devin bine vizibile. Centrul petelor are o culoare mai deschisă şi prezintă numeroase puncte negre – picnide. Mai târziu scoarţa lăstarilor din dreptul petelor se exfoliază, mugurii axilari se usucă, iar pe frunze apar pete brune unghiulare de-a lungul nervurilor principale. În cazul atacurilor puternice lăstarii se usucă, începând de la vârf. Pe suprafaţa ţesuturilor atacate, pe lăstari, în timpul iernii apar picnide. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Didymella applanata din cl. Ascomycetes, ord. Dothideales cu stadiul neperfect – Phoma sp. din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales. 290 În timpul vegetaţiei ciuperca formează picnide cu conidii ovale, unicelulare, hialine, de 7×3 µ. Iernează miceliul în lăstarii atacaţi, iar în primăvara anului următor formează pseudotecii de culoare întunecată, cu asce şi ascospori ovoizi, hialini, bicelulari, de 15-16×5-6µ, care asigură infecţia primară. Infecţiile secundare se realizează prin conidii. Boala este provocată de umiditate foarte înaltă (până la 100%) a aerului şi temperaturi cuprinse între 15-20oC. Nocivitatea pătării purpurii constă în uscarea prematură a mugurilor şi tulpinilor, uscare care în condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului patologic poate atinge o cotă de până la 30%. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; folosirea materialului săditor neinfectat; menţinerea unei densităţi optime a plantelor; extragerea şi arderea tulpinilor infectate; înainte de înflorire şi după recoltare tratarea cu zeamă bordoleză în concentraţie de 1% sau cu alte fungicide omologate. MOZAICUL Mozaika malinî (rus.); Raspberry mosaic (engl.) Mozaicul este o denumire generică a simptomelor cauzate de virusurile care în condiţii naturale se răspândesc prin intermediul afidei tulpinilor de zmeur (Amphorophora idaei). Patografia bolii. Primele semne patografice ale bolii apar primăvara pe frunze sub formă de pete de decolorare sau inele, de 1-4 mm, dispuse haotic pe întreaga suprafaţă a limbului, pe sectoarele dintre nervuri. Forma şi dimensiunile petelor pot varia în funcţie de tulpina virusului şi condiţiile de vegetaţie. Petele sunt mai evidente pe frunzele lăstarilor fructiferi. Ţesuturile din dreptul petelor cresc mai lent, ceea ce determină băşicarea şi răsucirea în jos a limbului foliar. Frunzele plantelor bolnave au dimensiuni mai mici şi sunt deformate. În unele cazuri simptomele se manifestă sub formă de striuri verzi-deschis dea lungul nervurilor secundare şi terţiare, mai târziu se decolorează nervurile principale. La temperaturi înalte (peste 28oC) simptomele se maschează, iar la unele soiuri infecţia este latentă. Agent patogen. Mozaicul pătat al zmeurului este cauzat de Raspberry leaf spot virus şi Raspberry leaf mottle virus, specii înrudite, cu particule izometrice, de 30 nm. De la o plantă la alta se transmit prin păduchi de frunze: Amphorophora rubi, Amphorophora rubicola, Amphorophora sensoriata. Ca sursă de infecţie poate servi materialul săditor infectat. Mozaicul reticulat al zmeurului este provocat de virusul Rubus yellow net virus. Particulele virale au formă bacilară şi dimensiuni de 80-150 x 25-31 nm. Se transmite prin afide şi altoire. 291 Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor devirozat; în plantaţiile-mamă se vor face controale fitosanitare pentru depistarea şi nimicirea plantelor infectate de viroze; plantaţiile noi se vor amplasa cât mai departe de culturile mai vechi de zmeur; împotriva vectorilor infecţiei virale se vor aplica tratamente cu insecticide sistemice după dezmugurire şi după recoltarea fructelor. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor zmeurului - selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente la boli; - alegerea corectă a terenului, fertilizarea solului conform datelor analizei agrochimice, izolarea teritorială de alte plantaţii de zmeur la minimum 1 km; - înfiinţarea plantaţiilor-mamă cu material săditor sănătos; - toamna sau primăvara devreme, tăierea şi arderea tulpinilor atacate de boli, arătura adâncă pentru nimicirea resturilor vegetale infectate; - împotriva septoriozei, antracnozei, ruginii şi pătării purpurii, înainte de înflorire şi după recoltare, se recomandă tratamente cu zeamă bordoleză de 1% sau cu alte produse omologate; - întreţinerea corespunzătoare a plantaţiilor; - lupta sistematică cu insectele transmiţătoare de infecţie virotică. BOLILE CĂPŞUNULUI MANA CĂPŞUNULUI Fitoftoroz klubniki (rus.); Leather rot of strawberry, Red stele (engl.) Mana este una dintre cele mai periculoase şi mai puţin studiate boli ale căpşunului, mai ales în câmpuri irigate, care poate cauza pierderi esenţiale. Patografia bolii. Semnele patografice prin care se manifestă boala pot fi diferite în funcţie de agentul patogen care le provoacă. În cazul ciupercii Phytophthora fragariae, boala are două forme: cronică şi acută. Forma cronică se caracterizează prin întârzierea intrării în vegetaţie a plantelor, scurtarea peţiolurilor frunzelor, piticirea şi deformarea foliolelor. Plantele atacate fructifică slab, formează drajoni puţini. În timpul coacerii fructelor plantele se ofilesc şi parţial se usucă. În cazul formei acute de manifestare a bolii, primăvara, pe neaşteptate, frunzele de la periferia rozetei sau planta în întregime se ofilesc. Ţesuturile din zona coletului se colorează în brun-roşcat, iar la rădăcinile tinere se observă o necroză medulară sau terminală care determină uscarea lor. 292 Pe organele aeriene simptomele se exteriorizează peste un an de la infecţia plantelor. Ciuperca Phytophthora cactorum atacă rădăcinile şi organele aeriene. Fructele infectate se înmoaie, se colorează în roz-alb şi au un gust amar. La umiditate înaltă a aerului fructele se acoperă cu un înveliş fin, albicios, de miceliu. Pe frunze apar pete difuze, unsuroase, de culoare verde-închis. Frunzele se ofilesc, devin sfărâmicioase, marginile se îndoaie în jos. Pe rizomi se observă porţiuni necrozate, de 10-12 mm, care se extind şi determină pieirea plantelor. Agent patogen. Boala este provocată de ciupercile Phytophthora fragariae şi Phytophthora cactorum din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Phytophthoraceae. Specia Phytophthora fragariae formează conidiofori ramificaţi cu conidii piriforme, necolorate, cu dimensiuni de 38 x 50 µ. Ciuperca Phytophthora cactorum în ciclul de dezvoltare formează conidiofori cu conidii hialine, limoniforme, de 30-45 x 20-28 µ, şi oospori sferici, de culoare cafenie, cu diametrul de 29 µ. Peste iarnă rezistă oosporii în resturile vegetale şi miceliul în plantele infectate. Boala este favorizată de umiditatea ridicată a aerului şi solului şi de temperaturi moderate. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; la înfiinţarea unor plantaţii noi se vor evita terenurile cu soluri grele, impermeabile; drenarea terenurilor cu soluri umede; folosirea materialului săditor neinfectat; rotaţia culturilor cu întoarcerea căpşunului peste 6-8 ani; igiena culturală în plantaţii. PĂTAREA BRUNĂ A FRUNZELOR Buraia piatnistost listiev (rus.); Leaf blight of strawberry (engl.) Boala este răspândită în toate zonele cultivatoare de căpşun, fiind periculoasă în anii bogaţi în depuneri atmosferice. Patografia bolii. Boala se manifestă mai frecvent pe frunze, uneori pe peţioluri, pedunculii florali şi pe caliciul florilor. Pe frunze apar pete colţuroase, uneori mărginite de nervuri. La început petele au culoare purpurie şi dimensiuni de 2-7 mm în diametru. Mai târziu petele se măresc, confluează, ocupând o bună parte sau în întregime suprafaţa limbului. Culoarea petelor devine brună-roşiatică, apoi brunie, ţesuturile se necrozează şi frunzele se usucă înainte de timp (Planşa XXI). În dreptul petelor se observă formaţiuni punctiforme, brune-negricioase, proeminente, care sunt acervulii ciupercii. Pe celelalte organe petele sunt alungite, puţin adâncite în ţesuturi, brunenegricioase. Boala determină uscarea înainte de timp a frunzelor. 293 Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Marssonia fragariae = Marssonia potentillae f. fragariae din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae cu stadiul perfect Fabraea fragariae din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Dermataceae. Conidiile se formează pe frunzele vii în acervuli subcuticulari şi sunt incolore, bicelulare, puţin curbate, ascuţite la capăt, de 20-30 x 4-8 µ. Apoteciile cu asce şi ascospori se formează în resturile vegetale, neavând însemnătate în răspândirea bolii. Ascosporii sunt incolori, bicelulari, alungiţi, de 18-28×4-6 µ. Ciuperca iernează sub formă de miceliu în frunze, acervuli şi apotecii în resturile vegetale. Infecţia şi evoluţia bolii sunt favorizate de umiditate ridicată şi, mai ales, de densitatea prea mare a plantelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; igiena culturală, înfiinţarea plantaţiilor noi pe terenuri cu soluri bine drenate; respectarea densităţii optime a plantelor; reînnoirea culturilor peste fiecare 3 ani; tratarea plantaţiilor, înainte de înflorire şi după recoltare, cu zeamă bordoleză de 1% sau cu alte fungicide omologate. PĂTAREA ALBĂ A FRUNZELOR Belaia piatnistost listiev (rus.); Strawberry leaf spot (engl.) Pătarea albă este cea mai răspândită şi păgubitoare boală a căpşunului. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, peţioluri şi pedunculii florali, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Pe frunze, începând din primăvară, apar pete mici, până la 5 mm în diametru, circulare, mai rar unghiulare, solitare sau confluente, distribuite haotic pe faţa superioară a foliolelor. Iniţial petele au culoare roşiatică-violacee. Cu timpul petele devin albicioase în partea centrală şi roşii- violacee la margini (Planşa XXI). Pe timp umed, pe partea inferioară a frunzelor, petele se acoperă cu o pulbere cenuşiealbicioasă alcătuită din buchete de conidiofori, care ies prin stomate. Frunzele puternic atacate se înroşesc şi se usucă. Pe peţioluri şi pedunculii florali petele au formă alungită, de culoare roşieviolacee sau brună, cu dimensiuni de 5-10 mm în lungime şi 2-3 mm în lăţime. Pedunculii florali puternic atacaţi se brunifică, se subţiază şi se culcă la pământ. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Ramularia tulasnei din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Demaitaceae, cu forma perfectă Mycosphaerella fragariae din cl. Ascomycetes, ord. Dothideales. Miceliul ciupercii se dezvoltă în spaţiile intercelulare. La înmulţirea asexuată formează conidiofori neramificaţi, drepţi, unicelulari, care ies prin stomate şi poartă conidii ovoide sau cilindrice, unicelulare sau cu 1-3 pereţi transversali, hialine, drepte sau curbate, de 15-45 x 2,5- 4,5 µ. 294 În frunzele infectate, spre primăvară, se formează stadiul perfect al ciupercii sub formă de pseudoperitecii negricioase cu asce şi ascospori bicelulari, cilindrici, drepţi, hialini, de 12-15 x 3 -4 µ. Infecţia primară se realizează primăvara prin ascospori, iar infecţiile secundare, care se pot repeta de mai multe ori, se fac prin conidii. Uneori ciuperca formează scleroţi mici, de 0,5-0,8 mm în diametru, de culoare întunecată, care pot servi ca sursă adăugătoare de infecţie. Ciuperca pătrunde în plante prin stomate sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. În condiţii de umiditate sporită a aerului şi temperaturi moderate perioada de incubaţie durează 10-15 zile. Prevenire şi combatere. Împotriva pătării albe sunt eficiente aceleaşi măsuri de protecţie ca şi împotriva pătării brune a frunzelor. PUTREGAIUL CENUŞIU AL FRUCTELOR Seraia gnili plodov klubniki (rus.); Grey mould (engl.) Patografia bolii. Pot fi atacate toate organele aeriene ale plantelor, însă boala se manifestă mai frecvent pe flori şi fructe. Ţesuturile atacate se brunifică şi, în condiţii de umiditate ridicată, pe suprafaţa lor apare un înveliş abundent, cenuşiu, constituit din conidiofori şi conidiile ciupercii (Planşa XXI). Fructele putrezesc atât în câmp, înainte de recoltare, cât şi în timpul transportării şi păstrării. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Botrytis cinerea din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Pe organele atacate, în condiţii favorabile, se formează un mucegai bine dezvoltat, constituit din miceliu septat, conidiofori arborescenţi şi conidii unicelulare, hialine, de 9-15 x 6-10 µ. În resturile de plante bolnave ciuperca formează scleroţi mici, negri, de 2-5 mm în diametru. Peste iarnă parazitul rezistă sub formă de miceliu şi scleroţi în resturile vegetale. Boala este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi solului, îmburuienirea plantaţiilor, densitatea prea mare a plantelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; igiena culturală; menţinerea unei densităţi optime a plantelor; lupta sistematică cu buruienile; în anii ploioşi, se recomandă tratarea chimică a plantelor cu Derosal 50 SC (1,2 l/ ha) sau cu Rovral 50 WP (1,2 kg/ha) înainte de înflorire şi după recoltare. VERTICILIOZA Vertiţillioznoe uveadanie (rus.); Verticillium blight of strawberry (eng.) Patografia bolii. Plantele bolnave rămân din creştere, frunzele sunt nedezvoltate, iar cele din centrul rozetei sunt clorozate, cu peţiolurile înroşite. Mai târziu plantele capătă o culoare roşiatică-gălbuie, se ofilesc şi se usucă. Patogenul 295 atacă sistemul radicular şi coletul, dezvoltându-se în vasele conducătoare. În secţiune transversală se observă brunificarea fasciculelor de vase. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Verticillium albo-atrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Formează conidiofori verticilaţi, cu conidii unicelulare, hialine, ovoide, de 5-12 x 1-3 µ. Iernează sub formă de microscleroţi, care îşi păstrează viabilitatea în sol până la 8 ani. Miceliul pătrunde în plante prin rănile de pe rădăcini. Ciuperca este polivoră, de aceea un atac puternic se observă în cazul alegerii necorespunzătoare a culturii premergătoare (solonacee, cucurbitacee, sâmburoase, floarea-soarelui, agriş, zmeur etc.). Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; igiena culturală; producerea materialului săditor neinfectat; în plantaţiile-mamă, pe parcursul vegetaţiei, se fac controale fitosanitare pentru depistarea plantelor cu simptomul ofilirii şi distrugerea lor; în cazul înfiinţării unor noi plantaţii, printre premergători nu trebuie să fie culturi susceptibile la verticilioză. ÎNCREŢIREA FRUNZELOR Morşcinistosti listiev (rus.); Strawberry crinkle (engl.) Patografia bolii. Pe frunze apar pete mici, gălbui, neregulate, asociate cu nervurile, care de asemenea sunt decolorate sau îngălbenite. Foliajul este deformat, foliolele fiind de mărime inegală, distorsionate, încreţite, uneori răsucite. (Planşa XXI). Îngălbenirea poate cuprinde şi alte sectoare ale frunzelor. Peţiolurile şi frunzele sunt de dimensiuni relativ mai mici. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Fragaria virus 2 = Strawberry crinkle virus. Experimental virusul încreţirii poate fi transmis prin altoire şi afide. În plantaţiile de căpşun este diseminat de speciile de afide Chaetosiphon fragaefolii şi Chaetosiphon Jacobi în mod persistent, iar la distanţe mari - prin multiplicarea materialului de sădit infectat. Plantele infectate formează drajoni puţini şi dau recolte scăzute. ÎNGĂLBENIREA MARGINALĂ Pojeltenie kraiov listiev (rus.); Strawberry yellow – edge, Sreawberry xanthosis (engl.) Patografia bolii. Virusul îngălbenirii marginale produce o clorozare slabă a marginilor frunzelor tinere. În cazul infecţiilor complexe, formate din virusul îngălbenirii marginale şi virusul marmorării, virusul îngălbenirii marginale şi virusul încreţirii sau în asociaţie cu ambele virusuri, plantele infectate manifestă simptome de îngălbenire totală 296 sau de îngălbenire marginală (xantoză). Aceasta se caracterizează prin clorozarea marginilor foliolelor, curbarea spre faţa superioară a marginilor frunzelor tinere şi înroşirea prematură a frunzelor. Peţiolurile sunt scurte, plantele pitice. La temperaturi sub 15oC şi peste 20oC simptomele se maschează. Agent patogen. Boala este provocată de virusul Strawberry yellow-edge virus, uneori împreună cu virusul marmorării căpşunului (Strawberry mottle virus) şi cu virusul încreţirii frunzelor (Strawberry crinkle virus). În natură virusul îngălbenirii marginale se transmite în mod persistent sau circulativ prin afide vectoare: Pentatrichopus fragaefolii, Pentatrichopus thomasi şi Pentatrichopus thomasi jacobi; poate fi transmis şi prin Cuscuta sp. Boala se răspândeşte prin material săditor infectat. Prevenirea şi combaterea virozelor. Selecţia şi introducerea în cultură a clonilor cu rezistenţă genetică la viroze; folosirea materialului săditor liber de infecţie virotică; materialul preţios poate fi eliberat de virusuri prin termoterapie în camere la temperatura de 37-38oC timp de 8-20 zile; izolarea teritorială a plantaţiilor-mamă faţă de cele pentru consum la 1,5-2,0 km; în plantaţiile-mamă se va duce o luptă permanentă împotriva vectorilor, se vor face controale fitosanitare pentru depistarea şi extragerea plantelor virozate. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor căpşunului - selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; - amplasarea plantaţiilor-mamă la 1,5-2,0 km de alte plantaţii de căpşun; - înfiinţarea plantaţiilor-mamă cu material de sădit sănătos; - controale fitosanitare în plantaţiile-mamă în timpul vegetaţiei, pentru depistarea plantelor infectate cu viroze şi verticilioză şi nimicirea lor; - obţinerea materialului săditor liber de virusuri prin termoterapie (8-20 zile la 37-38oC), cultura meristemelor apicale şi controlul lor pe plante-test; - alegerea corectă a culturii premergătoare, cu evitarea solonaceelor, floriisoarelui, cucurbitaceelor, arbuştilor fructiferi ş.a.; - înainte de începutul vegetaţiei, strângerea şi arderea resturilor vegetale din plantaţii; - la începutul vegetaţiei, tratarea plantaţiilor împotriva micozelor de tipul pătare cu zeamă bordoleză 1%; - în timpul vegetaţiei (înainte de înflorire şi după recoltare), se recomandă tratamente cu zeamă bordoleză 1%; împotriva putregaiului cenuşiu, înainte de înflorire şi după recoltare, se recomandă tratarea cu Derosal 50 SC (1,2 l/ha) sau cu Rovral 50 WP (1,2 kg/ha). 297 BOLILE VIŢEI DE VIE MANA Mildiu (rus.); Downy mildew (engl.) Mana este cea mai păgubitoare boală a viţei de vie, răspândită aproape în toate zonele cultivatoare de struguri. La sfârşitul secolului XIX mana a cauzat marea criză a viticulturii europene, astfel fiind determinată baza cercetărilor privind combaterea bolilor viţei de vie prin metoda chimică. Boala este originară din America de Nord, unde a fost semnalată în 1834 de către Schweinitz. În 1878 mana a fost depistată în Franţa, iar în 1884 în Basarabia, în apropierea satului Leova. În funcţie de condiţiile climaterice ale anului, pierderile de recoltă cauzate de mană pot constitui de la 5 până la 80%. În strugurii proveniţi din plantaţii mănate creşte aciditatea şi scade conţinutul de zahăr, vinurile sunt lipsite de buchetul caracteristic soiului şi sunt expuse “băloşirii”. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe toate organele verzi ale plantelor: frunze, lăstari, cârcei, inflorescenţe, ciorchini şi boabe. În anii cu precipitaţii atmosferice bogate atacul de mană este periculos pe inflorescenţe, care se acoperă cu puf albicios, se brunifică şi se usucă. Pe partea superioară a frunzelor apar pete circulare, mai rar neregulate, de culoare galbenă-uleioasă, fără hotare precise. Dimensiunile petelor variază în funcţie de sensibilitatea soiului şi pot fi de la 4-5 mm până la 1-2 cm. Pe timp umed, pe partea inferioară a frunzelor se observă o eflorescenţă fină, de culoare albă, care reprezintă fructificaţia asexuată a ciupercii (Planşa XXII). Cu timpul, centrul petelor se brunifică, ţesuturile atacate se necrozează şi se usucă. Frunzele infectate se desprind şi cad. La soiurile şi hibrizii rezistenţi la mană petele sunt mai mici, au formă unghiulară şi în majoritatea cazurilor se necrozează fără a forma fructificaţia de culoare albă. Înspre toamnă, pe frunzele bătrâne, ciuperca formează pete mici, unghiulare, dispuse de-a lungul nervurilor, de culoare brunăruginie, care dau frunzelor un aspect mozaicat. Pe lăstarii verzi şi pe cârcei se formează pete alungite, de culoare brună, care pe timp umed şi cald se acoperă cu un înveliş albicios, ce constituie fructificaţia asexuată a ciupercii. După lignificare pe lăstari rămân pete alungite, de culoare brună-violacee, puţin adâncite în ţesuturi, cu scoarţa mortificată, amplasate mai des în apropierea nodurilor. Viţa atacată nu se lignifică şi iarna suferă din cauza temperaturilor joase. Bobiţele pot fi infectate de patogen de la legare până la pârguire. Când sunt atacate boabele mici, acestea se acoperă cu un înveliş alb de fructificaţie, apoi se brunifică, se usucă şi cad sau rămân pe ciorchini. Pe boabele mature, ajunse la 2/3 din dimensiunea normală, fructificaţia nu se mai formează pe suprafaţă din cauza 298 suberificării stomatelor. Boabele în acest caz se brunifică, se zbârcesc şi rămân pe ciorchini până la recoltare sau se scutură parţial. La boabele mature infecţia pătrunde prin stomatele de pe partea lăţită a pedicelului şi prin diferite leziuni mecanice. Această formă a manei poartă denumirea de putregai brun. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Plasmopara viticola din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales, fam. Peronosporaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast ramificat, intramatrical, intercelular, înzestrat cu haustori sferici sau piriformi, cu ajutorul cărora parazitul se hrăneşte din celulele plantei gazdă. La înmulţirea asexuată ciuperca formează zoosporangiofori hialini, ramificaţi monopodial în treimea superioară, cu sterigme pe care stau zoosporangi hialini, ovoizi, unicelulari, de 14-3×10-18 µ. Zoosporangioforii ies prin stomate în formă de buchete. Către sfârşitul vegetaţiei, în spaţiile intercelulare ale frunzelor atacate ciuperca formează anteridii şi oogoane, se realizează procesul sexuat de tipul oogamie şi se formează oospori sferici, bruni, cu membrana îngroşată, de 24-25 µ în diametru. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de oospori în stratul arabil al solului, unde nimeresc toamna cu frunzele căzute. În primăvară oosporii germinează la suprafaţa solului umed, la temperatura medie a aerului nu mai joasă de 11oC, formând un promiceliu terminat cu zoosporangiul primar, care conţine în interior 64 de zoospori biflagelaţi. Zoosporii, cu ajutorul picăturilor de apă, nimeresc pe organele verzi ale plantelor, îşi resorb flagelii producând filamente de infecţii, care pătrund în ţesuturile plantei gazdă prin stomate. Astfel se realizează infecţia primară. Deoarece oosporii germinează în mod eşalonat, pe măsură ce ajung la suprafaţa solului şi în funcţie de umiditate, infecţiile primare au loc din luna aprilie până în luna iunie. După infecţia primară urmează perioada de incubaţie, când ciuperca se dezvoltă intercelular şi se hrăneşte pe seama ţesuturilor parazitate. Lungimea perioadei de incubaţie variază în funcţie de temperatura aerului. Temperatura minimă la care se dezvoltă miceliul ciupercii este de 7,9oC. După terminarea perioadei de incubaţie, pe frunze apar simptomele bolii, pete galbene-untdelemnii, care în condiţii de precipitaţii, rouă ori ceaţă densă şi temperaturi noaptea nu mai mici de 13oC se acoperă pe partea de jos a limbului cu un puf alb - fructificaţia asexuată. Pe zoosporangiofori se formează zoosporangi secundari. Are loc infecţia secundară. Infecţiile secundare se pot repeta de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în funcţie de frecvenţa ploilor. În anii “de mană”, infecţiile secundare se pot repeta de 10-15 ori şi mai mult. Atunci când intervin condiţii nefavorabile pentru dezvoltare (secetă, temperaturi înalte, îmbătrânirea frunzelor), ciuperca trece la înmulţirea sexuată, formand oospori care iernează în frunzele uscate. Pentru micşorarea nocivităţii bolii, în plantaţiile cu soiuri europene sunt 299 necesare tratamente chimice, care se efectuează ţinându-se cont de particularităţile biologice ale ciupercii, condiţiile climaterice şi de faza fenologică a plantei. Intensitatea atacului de mană depinde de trei factori: rezerva de oospori, condiţiile climaterice pentru realizarea infecţiei primare şi secundare, gradul de rezistenţă al soiurilor. O importanţă hotărâtoare în protecţia plantaţiilor viticole o are alegerea corectă a termenelor de aplicare a tratamentelor împotriva manei. În practica viticolă există două metode de determinare a termenelor de stropire a viei împotriva manei: 1) după ritmul de creştere a lăstarilor; 2) după durata perioadei de incubaţie. Esenţa primei metode constă în aceea că tratamentele se fac la apariţia fiecărei a treia frunză pe lăstar, în condiţii de umiditate înaltă, şi fiecărei a cincea frunză, atunci când condiţiile nu sunt favorabile dezvoltării bolii. Esenţa metodei a doua constă în aceea că tratamentele chimice se fac înainte de terminarea perioadei de incubaţie şi apariţia fructificaţiei asexuate pe frunze. Metoda a fost elaborată de profesorul D.Verderevschi în Republica Moldova în anii 60 ai secolului trecut. Observările meteo pentru determinarea duratei perioadei de incubaţie se vor începe atunci când frunzele au 2-3 cm în diametru. Serviciul de avertizare şi prognoză efectuează următoarele observări: 1) temperatura medie a aerului din 4 măsurări (7oo, 13oo, 19oo, 1oo); 2) temperatura minimă noaptea; 3) cantitatea şi frecvenţa precipitaţiilor atmosferice, inclusiv roua; 4) durata persistenţei picăturilor de ploaie şi rouă pe organele verzi. Începutul primei perioade de incubaţie se stabileşte la temperatură minimă noaptea de 11oC şi căderea unor ploi abundente. Se termină prima perioadă de incubaţie atunci când suma temperaturilor active va fi de 61oC. Toact. = tomed – 7,9o. Începutul perioadei a doua de incubaţie are loc la temperatura minimă de o 13 şi aflarea frunzelor în stare umedă în timpul nopţii. Fructificaţia asexuată apare în prima noapte după terminarea perioadei de incubaţie, dacă tomin. - 13oC şi noaptea frunzele au fost umede. Termenele tratamentelor chimice împotriva manei se stabilesc în felul următor: 1) la temperatura medie a aerului cuprinsă între 8 şi 17oC tratările se fac atunci când suma temperaturilor active este de 30oC; 2) la temperatura medie a aerului între 18 şi 20oC tratarea chimică se va începe peste o zi de la începutul perioadei de incubaţie; 300 3) la temperatura medie a aerului de peste 20oC tratările se vor face o dată cu începutul perioadei de incubaţie. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente, aşa ca: Moldova, Ialovenschi, Alb de Suruceni, Doina, Leana ş.a.; alegerea corectă a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor (solul, expoziţia, circulaţia curenţilor de aer); toamna, după recoltare, nimicirea frunzelor căzute prin arătură adâncă; fertilizarea minerală echilibrată cu evitarea excesului de azot, care măreşte sensibilitatea la mană; efectuarea la timp şi la un înalt nivel calitativ a tuturor lucrărilor în verde (legat, ciupit, copilit, răritul inflorescenţelor); lupta sistematică cu buruienile; irigarea prin brazde şi nu prin aspersiune; în timpul vegetaţiei, tratamente chimice la avertizare, cu produse omologate, aşa ca: zeama bordoleză de 1%, Acrobat MZ 69 WP (2,0 kg/ha), Alufit 65 SC (3,0-4,0 l/ha), Efal 65 SC (4,0 l/ha), Euparen 50 WP (2,0-3,0 kg/ha), Cuproxat SC (4,5 kg/ha), Champion WP (3,0 kg/ha), Bravo 500 SC (1,52,0 l/ha), Dithane M-45 WP (2,0-3,0 kg/ha), Mical 750 WP (3,0-4,0 kg/ha), Sisthane 40 WP (0,075-0,1 kg/ha), Sancozeb 800 WP (3,0 kg/ha). FĂINAREA Mucinistaia rosa (rus.); Powdery mildew (engl.) Făinarea sau oidiumul este prima boală gravă care a apărut în plantaţiile viticole din Europa în a doua jumătate a secolului XIX. Boala a fost descoperită în 1845 de către Tucker în Anglia. Făinarea este foarte periculoasă în anii secetoşi. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe toate organele verzi, din primăvară până toamna. Pe frunze, începând din luna mai, apare un înveliş micelian albicios care se extinde pe ambele părţi ale limbului, formând pete de forme diferite, izolate sau confluente. În condiţii favorabile pentru dezvoltare, mai ales în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, petele pot acoperi limbul în întregime (Planşa XXIII). Frunzele puternic atacate devin sfărâmicioase, au marginile întoarse în jos şi se usucă. Spre toamnă pe ambele feţe ale frunzei se observă puncte brunenegricioase – periteciile ciupercii. Pe lăstarii nelignificaţi se formează un înveliş micelian alb-cenuşiu, care mai târziu, când iau naştere conidioforii cu conidii, devine pulverulent. Lăstarii atacaţi nu mai cresc, iar frunzele se încreţesc. După lignificare, pe lăstarii infectaţi de parazit, în scoarţă rămân pete difuze, brune-roşiatice. De cele mai multe ori lăstarii bolnavi se debilitează şi degeră din cauza temperaturilor joase în timpul iernii. Inflorescenţele se acoperă cu o eflorescenţă cenuşie, apoi se brunifică şi se usucă. La un atac timpuriu bobiţele se îmbracă într-un înveliş compact, de culoare 301 albă-cenuşie, sub care pieliţa este brunie-cenuşie. Bobiţele infectate nu se mai dezvoltă, se usucă şi rămân pe ciorchini. La un atac mai târziu boabele atacate de ciupercă crapă, iar pulpa împreună cu seminţele se scurge în afară. În plantaţiile puternic atacate de făinare, în orele calde ale zilei, strugurii distruşi de boală emit un miros specific de trimetilamină (peşte alterat). Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Uncinula necator din cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales. În stadiul neperfect ciuperca se numeşte Oidium tuckeri şi este inclusă în cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu bine dezvoltat, septat, ectoparazit, alcătuit din hife prevăzute cu apresori şi haustori. La înmulţirea asexuată parazitul formează conidiofori scurţi, neramificaţi, care poartă conidii unicelulare, eliptice, de 25-30 x 8-9 µ, adunate în lanţuri. Conidiile tinere sunt hialine, cele mature gălbui. În urma procesului sexuat ciuperca formează peritecii de culoare brună, cu apendici răsuciţi la vârf, în formă de spirală, având 80-135 µ în diametru. În ascofructe se găsesc mai multe asce cu câte 8 ascospori hialini, ovoidali, unicelulari, de 15×10,5 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu în scoarţa lăstarilor şi în muguri, uneori iernează periteciile. Infecţia primară a organelor verzi se realizează prin conidii şi ascospori, iar infecţiile secundare prin conidii. Conidiile se formează pe parcursul întregii perioade de vegetaţie şi se răspândesc prin curenţi de aer. Nimerind pe organele verzi, conidiile germinează, formează un filament de miceliu care se fixează de substrat cu ajutorul apresorilor. De la apresori în celulele epidermale pornesc haustori, prin care ciuperca se hrăneşte. Perioada de incubaţie a bolii poate fi de 4-12 zile în funcţie de temperatura şi umiditatea aerului. La temperaturi optime (20-25oC) şi umiditatea aerului cuprinsă între 50-80%, perioada de incubaţie durează 4-5 zile. Conidiile nu germinează în picături de apă, ploile abundente împiedicând evoluţia bolii şi realizarea de noi infecţii. Făinarea este foarte periculoasă în anii secetoşi cu temperaturi înalte, când pierderile pot constitui până la 40% din recoltă. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; evitarea terenurilor joase fără curenţi de aer; tăierea şi arderea viţelor infectate, pentru micşorarea rezervei de infecţie; fertilizarea echilibrată cu îngrăşăminte minerale, azotul măreşte sensibilitatea, iar PK ridică rezistenţa plantelor la făinare; îndeplinirea la timp şi la un înalt nivel calitativ a tuturor măsurilor agrotehnice, aşa ca: legatul, copilitul, plivitul, defolierea, prelucrarea solului, lupta cu buruienile ş.a.; în timpul vegetaţiei se aplică tratamente foliare cu unul din produsele: Vectra 100 SC (0,2 -0,3 l/ha), Topsin M 70 WP (1,0-1,5 kg/ha), Topas 100 EC (0,4-0,5 l/ha), Bavistin DF (0,6- 302 1,0 kg/ha), Kumulus DF (3,0 kg/ha), Impact 25 SC (0,1 l/ha), Orius 25 EW (0,4 l/ha), Stroby WG (0,15-0,2 kg/ha), Sulf coloidal (9-12 kg/ha), Sulf muiabil (812 kg/ha); în calitate de agent biologic poate fi folosită ciuperca sferopsidală Cicinobulus cezatii, care parazitează pe miceliul de Oidium tuckeri. PUTREGAIUL CENUŞIU Seraia gnili (rus.); Grey mould (engl.) Putregaiul cenuşiu este una dintre cele mai periculoase boli ale strugurilor în toamnele ploioase, cănd pierderile pot ajunge la 90% din recoltă. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe struguri, pe butaşi în tmpul stratificării şi forţării, pe viţe şi butaşi în timpul păstrării. Pe boabe boala apare după ce se acumulează o cantitate suficientă de zahăr. Atacul este favorizat de înţepăturile insectelor, de prezenţa rănilor produse de grindină şi de crăparea pieliţei bobiţelor în pârgă, fenomen frecvent în timpul ploilor din august – septembrie. Pieliţa se brunifică, se desprinde uşor de pulpă şi întreaga boabă putrezită se acoperă cu un puf cenuşiu (Planşa XXVI). Boala se răspândeşte cu rapiditate, cuprinzând strugurii în întregime. În urma secretării de către parazit a oxidazei, substanţele aromatice şi colorante din boabe sunt distruse. Prin vinificarea strugurilor atacaţi se obţin vinuri cu o cantitate insuficientă de alcool, expuse îmbolnăvirilor. În unele regiuni viticole ciuperca produce aşa-numitul “putregai nobil”. În urma infecţiei, miceliul ciupercii consumă o cantitate de apă din boabe, sporind astfel concentraţia de zahăr în ţesuturi, mustul obţinut are o aromă deosebită, astfel obţinându-se vinuri specifice de calitate înaltă. Uneori boala este păgubitoare pe butaşii de vie puşi la stratificare. Între scoarţă şi cilindrul central, în dreptul punctului de altoire, se formează scleroţi care fac defectuoasă sudura altoiului cu portaltoiul. În timpul păstrării materialului pentru altoi, în depozite, dacă se încalcă parametrii de umiditate şi temperatură ai aerului, pot fi atacate şi viţele de altoi şi portaltoi. Pe viţe, în zona nodurilor, apar pete brune-cenuşii care se acoperă cu un mucegai cenuşiu. Uneori pe sectoarele atacate se formează scleroţi negri, ovali, de 1-5 mm. În toamnele ploioase cu temperaturi relativ scăzute, putregaiul cenuşiu poate ataca şi frunzele. Pe ele apar pete gălbui-roşiatice, care pe ambele feţe ale limbului se acoperă cu un înveliş cenuşiu pulverulent, alcătuit din conidiofori şi conidii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Botrytis cinerea din cl. Duteromycetes, ord. Hyphales, fam. Moniliaceae cu forma perfectă Botryotinia fuckeliana din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Sclerotiniaceae. 303 Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular, puternic ramificat, parazit sau saprofit, ectofit sau intramatrical. La înmulţirea asexuată ciuperca formează conidiofori lungi, septaţi, ramificaţi arborescent în partea apicală, bruni-olivacei la bază şi hialini la vârf. Pe sterigme se găsesc conidii unicelulare, hialine sau gălbui, ovoidale, de 9-15 x 6-10 µ. Conidiile se răspândesc prin vânt, insecte, picături de ploaie şi germinează, formând un filament de miceliu care infectează boabele numai prin răni. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de scleroţi în resturile vegetale. Primăvara, la temperaturi nu mai mici de 12oC şi umiditatea aerului peste 95%, scleroţii germinează, formând conidiofori cu conidii sau apotecii pedunculate, albe-gălbui, până la 3 mm în diametru. În apotecii se găsesc asce cu ascospori unicelulari, elipsoidali, hialini, de 9-11 x 5-6 µ. Nocivitatea bolii este foarte mare. Vinurile obţinute din struguri atacaţi de putregai cenuşiu sunt de calitate joasă, slabe şi cu gust neplăcut. Ele se decolorează şi se tulbură. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; alegerea corectă a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, cu evitarea sectoarelor joase, fără curenţi de aer; îndeplinirea la timp a operaţiilor în verde; nimicirea buruienilor; lupta sistematică cu bolile care afectează bobiţele (făinarea, antracnoza ş.a.); combaterea insectelor; dezinfectarea termică a substratului din lăzile de forţare; tratarea coardelor înainte de altoire prin îmbăiere în suspensie de 0,4% de TMTD 80 WP; dezinfectarea depozitelor prin arderea brichetelor de sulf -30 g/m.c.; temperatura în depozite va fi de 1-2oC; în anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltarea putregaiului cenuşiu, se recomandă tratamente chimice, în fază de boabe cu dimensiuni normale şi la începutul coacerii, cu unul din produsele: Sumilex 50 WP (1,0-1,5 kg/ha), Rovral FLO 25,5 SC (3,0 l/ha), Ronilan DF (1,0-1,5 kg/ha), Rovelin 500 WP (2,0 kg/ha). ANTRACNOZA Antraknoz (rus.); Anthracnose (engl.) Antracnoza este o boală gravă, cunoscută de Theophrast şi Pliniu cel Bătrân încă din antichitate, originară din Europa. În ultimul secol a pierdut din importanţă în legătură cu tratamentele împotriva manei. Până la apariţia făinării şi manei, antracnoza a fost cea mai păgubitoare boală a viţei de vie în Europa. Patografia bolii. Boala se manifestă pe toate organele verzi ale plantelor. Pe frunze apar pete mărginite de o aureolă neagră-violacee. Ţesuturile atacate se necrozează, frunzele se perforează neregulat şi sunt zdrenţuite, având aspectul plantelor după grindină. Uneori parazitul atacă peţiolul şi nervurile frunzelor, formând pete brune-negricioase, de formă alungită, puţin cufundate în ţesuturi. 304 Simptomele produse de antracnoză pe lăstari pot fi uşor confundate cu leziunile produse de grindină. Se deosebesc prin culoarea lor brun-închisă şi marginile proeminente, negre-violacee, care nu se observă la leziunile cauzate de grindină, şi prin aceea că sunt distribuite pe toată suprafaţa lăstarului, în timp ce loviturile de grindină sunt îndreptate în direcţia din care au căzut particulele de gheaţă. Ulcerele de pe lăstari confluează şi se adâncesc până la lemn, formând cancere deschise. Partea dinspre vârf a lăstarilor se carbonizează şi pare a fi trecută prin foc. Denumirea bolii provine de la grecescul anthrax – cărbune. Pe ciorchini simptomele bolii sunt asemănătoare cu cele de pe lăstari. Ciorchinii se înnegresc şi se usucă. Pe boabe antracnoza se manifestă sub formă de pete circulare sau ovale, adâncite în ţesuturi, de culoare cenuşie-roşcată, cu marginile brune, aproape negre. Pieliţa în dreptul petelor se îngroaşă şi are aspect de crustă. Adesea petele de pe bobiţe confluează. Bobiţele atacate nu se mai dezvoltă normal, sunt deformate din cauza creşterii neuniforme, se usucă şi rămân pe ciorchini. Strugurii pierd aspectul exterior şi valoarea comercială. Boala atacă numai bobiţele verzi. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Gloeosporium ampelophagum din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae; forma perfectă Elsinoe ampelina din cl. Ascomycetes, ord. Myriangiales, fam. Myriangiaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu alcătuit din hife multicelulare, care se dezvoltă intercelular în ţesuturile atacate, formând nişte formaţiuni stromatice pe care se găsesc acervuli acoperiţi de cuticulă. La maturitate acervulii se deschid prin ruperea cuticulei. În acervuli se formează conidiofori neramificaţi, hialini, în formă de bastonaşe, care poartă conidii unicelulare, hialine sau gălbui, eliptice, de 5-6×2-3 µ. Conidiile germinează în prezenţa picăturilor de apă la temperaturi cuprinse între 2 şi 32oC. Infecţia se realizează prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Perioada de incubaţie durează 6-7 zile. În afară de acervuli, în ciclul de dezvoltare ciuperca formează picnide, scleroţi, clamidospori, gheme. În stadiul perfect patogenul formează pseudotecii cu asce şi ascospori hialini, tetracelulari, de 15-16 x 4-6 µ, care însă nu au mare importanţă în răspândirea infecţiei. Peste iarnă ciuperca se păstrează sub forma miceliului de rezistenţă în lăstarii bolnavi şi în formă de scleroţi în resturile vegetale. Perioada critică pentru realizarea infecţiei organelor verzi este fenofaza înflorire – legarea boabelor. Boala este favorizată de timp umed şi ploios în lunile mai–iunie, neîndeplinirea la timp a operaţiilor în verde, îmburuienirea plantaţiilor etc. 305 Pierderile în anii favorabili pentru dezvoltarea bolii pot fi considerabile, mai ales în plantaţiile cu soiuri noi, rezistente la mană (Leana, Alb de Suruceni), care nu reclamă tratamente chimice împotriva acestei boli. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; alegerea corectă a terenului cu evitarea sectoarelor joase, fără curenţi de aer; cultura viţei cu tulpină înaltă; îndeplinirea la timp a operaţiilor în verde; nimicirea buruienilor; pregătirea viţelor pentru altoire numai din plantaţii sănătoase; în plantaţiile cu soiuri europene, tratamentele împotriva manei au efect bun şi împotriva antracnozei; în plantaţii cu soiuri rezistente la mană se recomandă 2-3 tratamente cu zeamă bordoleză 1% sau cu alte fungicide antimană omologate; prima stropire se va face înainte de înflorire, următoarele - cu interval de 2-3 săptămâni în funcţie de durata de acţiune a produsului utilizat. NECROZA PĂTATĂ Piatnistîi nekroz (rus.); Twig canker (engl.) Necroza pătată este o boală periculoasă în procesul de producere a materialului săditor. A fost semnalată pentru prima dată de către Sirakov în 1909 în Bulgaria. Timp de mai multe decenii simptomele necrozei pătate erau atribuite unor factori abiotici, aşa ca grindina, umiditatea înaltă a aerului, temperaturi joase în timpul iernii, condiţii necorespunzătoare de păstrare a viţelor şi butaşilor în depozite. Patografia bolii. Plantele bolnave se caracterizează prin dereglarea proceselor de nutriţie, fapt ce duce la slăbirea butucilor, scurt-nodarea lăstarilor, pieirea braţelor, piticirea frunzelor, lipsa strugurilor şi apariţia unui colorit de toamnă în timpul vegetaţiei. La un atac puternic, la baza tulpinii se formează o mulţime de lăstari. Simptomele necrozei se observă, după înlăturarea scoarţei, prin pete cu formă şi dimensiuni diferite, de culoare neagră-violacee. Necrozarea se începe în periderm, apoi se extinde în ţesuturile libero-lemnoase. Analiza microscopică arată o comprimare a ţesuturilor libero-lemnoase, deformarea vaselor conducătoare şi formarea unor aglomerări de gomă în lumeniul lor. Celulele liberiene se brunifică, ajungând la măduvă. În secţiune prin ţesuturile atacate se observă o îngrămădire de hife miceliene, care pot fi depistate şi în ţesuturile sănătoase din jurul zonei de atac. Procesul patologic are evoluţie cronică pe parcursul a mai mulţi ani de la realizarea infecţiei şi în stadiul final provoacă uscarea butucilor. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Rhacodiella vitis din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae; forma perfectă - Mollisia vitis este încadrată în cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Dermataceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos, alcătuit din hife septate, hialine, mai târziu brune. Miceliul s-a adaptat să se dezvolte la temperaturi aproape de 0oC. 306 La înmulţirea asexuată, pe timp umed, pe suprafaţa scoarţei, parazitul formează conidiofori verticilaţi, cu sterigme la capete, pe care stau conidii unicelulare, ovale, colorate în roz-pal, de 2-3 µ în diametru. În condiţiile Republicii Moldova, primăvara, pe scoarţă şi pe lemnul dezvelit, la temperaturi cuprinse între 3 şi 15oC, ciuperca formează stadiul perfect sub formă de apotecii cu asce şi ascospori. Apoteciile sunt sesile, au formă de disc, cu marginile albe, până la 2 mm în diametru. În fiecare ască se găsesc câte 8 ascospori unicelulari, hialini, cilindrici, de 10-20 x 3-3,5 µ. Apoteciile se formează vara şi toamna până la primele îngheţuri. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de miceliu în ţesuturile atacate. Infecţia primară se realizează prin ascospori, iar infecţiile secundare - prin conidii. Boala este favorizată de terenuri joase cu soluri grele, compacte şi impermeabile. Prevenire şi combatere. Pregătirea viţei de altoi şi portaltoi din plantaţii- mamă sănătoase; plantaţiile de portaltoi trebuie să fie cât mai aproape de poziţia verticală; se va evita îngroparea completă a viţelor împotriva îngheţului; în timpul repausului vegetativ tratarea cu DNOC 40 PS – 1%; păstrarea viţelor şi butaşilor în depozite dezinfectate, fără variaţii mari de temperatură; umiditatea în depozite să nu depăşească 40% din capacitatea de reţinere a substratului cu care se acoperă materialul de sădit. PĂTAREA NEAGRĂ Ciornaia piatnistosti (rus.); Black spot (engl.) Pătarea neagră sau fomopsisul este o boală cunoscută de mult timp, descrisă în 1908 – 1909 în S.U.A. În Republica Moldova boala a fost semnalată în anul 1973 de către D. Verderevschi şi C. Voitovici. Patografia bolii. Boala atacă toate organele aeriene ale plantelor. Pe frunze apar pete mici, punctiforme, de culoare cafenie-închis, înconjurate de o aureolă galbenă-verzuie. În condiţii de vreme secetoasă ţesutul atacat se usucă, se rupe şi uneori cade, perforând limbul. Lăstarii erbacei încep a fi atacaţi de la faza de 4-5 frunze. Pe ei se formează pete circulare sau ovale, mici, brune. Cu timpul petele se alungesc şi devin translucide. Mai târziu ţesuturile atacate se înnegresc, se suberifică, se usucă şi crapă. La lăstarii lignificaţi miceliul ciupercii distruge pigmentul cafeniu din scoarţă, provocând decolorarea şi înălbirea lor. Primăvara, la temperaturi mai mari de 10oC, pe lăstarii atacaţi se formează o mulţime de picnide sub formă de puncte negre, proeminente. Din scoarţă miceliul pătrunde în ţesuturile lemnoase, ducând la uscarea lăstarilor. În scoarţa organelor multianuale apar picnide. Miceliul pătrunde tot mai profund în ţesuturi, provocând pieirea braţelor şi tulpinilor. 307 Din scoarţa lăstarilor miceliul pătrunde, de asemenea, în muguri, care primăvara nu se desfac (de obicei, cei de la baza lăstarilor). Pe inflorescenţe şi struguri apar striuri brune ce duc la uscarea ţesuturilor. Bobiţele în curs de dezvoltare devin violete, se zbârcesc, pe ele apar cercuri concentrice din picnide. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phomopsis viticola din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Ciuperca este un parazit facultativ cu miceliul multicelular, hialin, intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată formează picnide sferice, turtite, de culoare cafenie, mai târziu brună. În picnide se găsesc conidii unicelulare, hialine, de două tipuri, înglobate într-o masă gelatinoasă. Conidiile de tip á sunt elipsoidale, iar cele de tipul â sunt arcuite. Plantele sunt infectate numai de conidiile de tip alfa. Stadiul perfect al ciupercii, descris în literatura de specialitate sub denumirea Cryptosporella viticola, se întâlneşte rar în natură şi nu are mare importanţă în răspândirea bolii. Iernează ciuperca sub formă de miceliu şi picnide în organele atacate. Boala se transmite şi prin butaşi. Infecţiile se realizează, în toată perioada de vegetaţie, prin răni şi deschizături naturale. Boala este favorizată de temperaturi înalte (23-25oC) şi umiditatea ridicată a aerului. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; la înfiinţarea unor plantaţii noi, se vor evita terenurile joase, fără curenţi de aer; îndeplinirea la timp a operaţiilor în verde; combaterea sistematică a buruienilor; în timpul repausului vegetativ, în focarele de fomopsis depistate în anul precedent, se recomandă tratarea plantaţiilor cu DNOC 40 PS în concentraţie de 1% - 1200 l/ha; în timpul vegetaţiei, împotriva ciupercii Phomopsis viticola sunt eficace tratamentele recomandate în cazul manei şi făinării. BOALA PETELOR ROŞII Infekţionnaia krasnuha (rus.); Brunissure (engl.) Rugeola infecţioasă este o boală cunoscută de mult timp la hibrizii producători direcţi şi la portaltoiuri. La soiurile europene boala a fost semnalată şi a devenit mai gravă după extinderea tratamentelor cu fungicide organice de sinteză. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, mai rar pe organele generative ale plantelor. În luna iunie, pe frunzele de la baza şi mijlocul lăstarilor, între nervurile principale, apar pete de culoare galbenă, asemănătoare cu cele produse de mană, 308 însă cu dimensiuni mai mari. Treptat petele cresc, se colorează în roşu-brun şi confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar. La hotarele sectoarelor atacate se observă o lizieră violacee la soiurile cu struguri negri, sau galbenă-clorotică la soiurile albe. La un atac puternic plantele par a fi arse în flacără. Mai târziu frunzele atacate se usucă şi cad prematur. Uneori, în cazul unor atacuri timpurii, se observă o uscare în masă a inflorescenţelor. La un atac mai târziu, se produce ofilirea, uscarea şi scuturarea strugurilor. Strugurii atacaţi parţial au bobiţe mici, nedezvoltate, care nu acumulează cantitatea necesară de zahăr. La soiurile albe, uneori boala se manifestă sub formă de arsură a lăstarilor în prima jumătate a vegetaţiei. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Pseudopeziza tracheiphila din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, fam. Dermataceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, simple sau spiralate, care se dezvoltă intramatrical în interiorul nervurilor, blocând circuitul apei. În organele infectate ciuperca elimină toxine care provoacă uscarea ţesuturilor invadate de miceliu. După căderea frunzelor infectate, miceliul duce un mod de viaţă saprofit până primăvara, când formează corpuri fructifere – apotecii. Apoteciile apar la temperaturi cuprinse între 10 şi 27oC, sunt sesile, albe-gălbui, mici, de 130-140 µ în diametru. În fiecare corp fructifer se formează circa 100 de asce cu câte 8 ascospori hialini, ovoidali, unicelulari, de 18-22 x 9-11 µ. Nimerind pe frunze, ascosporii germinează, formând un filament de infecţie care pătrunde în frunze prin străbaterea activă a cuticulei şi epidermei. Perioada de incubaţie durează 15-20 de zile. Uneori, pe frunze moarte, ciuperca formează conidiofori solitari, ramificaţi arborescent, cu conidii unicelulare, elipsoidale, hialine, de 4-5 x 1,5-2 µ, care pot servi ca sursă adăugătoare de infecţie în a doua jumătate a verii. Boala determină căderea înainte de timp a frunzelor în plantaţiile de portaltoi, uscarea inflorescenţelor şi strugurilor în planatţiile cu hibrizi producători direcţi. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente; nimicirea frunzelor căzute prin arătura adâncă de toamnă; în zonele cu dezvoltare endemică, se recomandă plantaţii cu tulpină înaltă, pentru evitarea contactului lăstarilor şi frunzelor cu solul; în plantaţiile în care boala s-a manifestat în anii precedenţi, se vor aplica tratamente foliare cu produse cuprice: zeamă bordoleză de 1%; Champion WP (3,0 kg/ha), Cuproxat SC (4,0-5,0 l/ha) ş.a.; fungicidele organice de sinteză au eficacitate scăzută. 309 SEPTORIOZA Septorioz (rus.); Septoria leaf spot (engl.) Septorioza este o boală foliară întâlnită în plantaţiile de portaltoi american şi la hibrizii producători direcţi. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunzele de la baza butucilor. Pe ambele feţe ale limbului foliar se formează pete mici (0,5-3 mm), colţuroase sau neregulate, de culoare brună-negricioasă, împrăştiate haotic pe suprafaţa atacată. Cu timpul petele se măresc în dimensiuni, ajungând până la 1cm în diametru, şi confluează ocupând sectoare mari din limbul foliar. Ţesuturile neatacate ale frunzelor se îngălbenesc datorită intoxicării. Ca rezultat frunzele se usucă şi cad prematur. În a doua jumătate a vegetaţiei, pe frunze, în dreptul petelor, se formează fructificaţia asexuată a ciupercii sub formă de puncte negre – picnide. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria ampelina din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife ramificate, septate, hialine, care se dezvoltă intramatrical în spaţiul intercelular. La înmulţirea asexuată agentul patogen formează picnide ovoidale, de culoare brună-negricioasă, de 64-75 µ, înzestrate cu un osteol larg în partea apicală, prin care sunt eliberate conidiile. Pe pereţii interni ai picnidei se formează conidiofori simpli cu conidii hialine, filamentoase, încovoiate, septate prin mai mulţi pereţi transversali, de 40- 60 x 2 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă, în frunzele căzute, sub formă de picnide cu conidii. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii, care germinează în prezenţa picăturilor de apă. Filamentul de miceliu care rezultă din conidia germinată străpunge în mod activ cuticula şi se localizează în spaţiul dintre celule. În condiţii de umiditate înaltă şi temperaturi moderate perioada de incubaţie poate dura 12-16 zile. Prevenire şi combatere. Încorporarea frunzelor căzute în sol prin arătură de toamnă; agrotehnica înaltă în plantaţii; combaterea buruienilor; în caz de necesitate, se fac tratamente chimice cu fungicide antimană omologate. CERCOSPORIOZA Ţerkosporoz (rus.); Cercospora leaf spot (engl.) Boala este destul de frecventă în plantaţii îmbătrânite şi rău îngrijite. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe frunze, iar la un atac puternic pot fi atacaţi lăstarii, pedunculii florali şi bobiţele. Boala are două forme de dezvoltare: de primăvară şi de toamnă. 310 Cercosporioza de primăvară se dezvoltă în lunile mai – iunie şi se caracterizează prin formarea pe faţa inferioară a frunzelor a unui înveliş verzuiolivaceu, distribuit uniform pe suparafaţa limbului. Cercosporioza de toamnă se dezvoltă, de regulă, în august. Pe partea superioară a frunzelor apar pete brune-gălbui, înconjurate de o lizieră roşiatică, cărora le corespund pe partea inferioară nişte pernuţe brune-olivacee de fructificaţie a ciupercii. Ambele forme ale bolii cauzează uscarea şi căderea înainte de timp a frunzelor. În anii cu dezvoltare puternică a bolii, pe lăstari, pedunculi şi boabe se observă un înveliş olivaceu, alcătuit din fructificaţia asexuată a ciupercii. Pedunculii se usucă, iar bobiţele se întăresc şi capătă o culoare albăstruie. Agent patogen. Boala este provocată de ciupercile Cercospora vitis şi Cercospora Rosleri din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Prima specie provoacă forma de primăvară, iar a doua forma de toamnă a cercosporiozei. Corpul vegetativ al acestor ciuperci este un tal filamentos, alcătuit din hife ramificate, septate, care trăiesc intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată ambele specii formează conidiofori asociaţi în buchete care ies prin stomate. Specia Cercospora vitis formează conidiofori brun-olivacei, de 50-200 µ, care poartă conidii măslinii, fusiform-măciucate, multicelulare, cu 3-11 septe transverasle, de 30-90 x 6-8 µ. La specia Cercospora Rosleri conidioforii sunt olivacei-deschis sau măsliniibrunii. Pe conidiofori stau conidii olivacee, multicelulare, cu 3-5 septe transversale, de 50-60 x 7 µ. Peste iarnă ambele specii rezistă sub formă de conidii în frunzele căzute. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii. Dezvoltarea cercosporiozei este favorizată de umiditate înaltă a aerului şi temperaturi moderate, precum şi de agrotehnica joasă în plantaţii. Nocivitatea bolii constă în micşorarea rezistenţei la temperaturi joase, iar în anii cu dezvoltare puternică - în pierderea unei părţi din recoltă. Prevenire şi combatere. Împotriva cercosporiozei sunt eficiente aceleaşi măsuri ca şi în cazul septoriozei. PUTREGAIUL ALB AL STRUGURILOR Belaia gnili grozdei (rus.); White rot ( engl.) Boala este periculoasă în anii când plantaţiile suferă de grindină în lunile iulie – august. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe struguri, mai rar pe frunze şi lăstari. 311 Foarte periculos este atacul pe boabe. Boala se manifestă, de obicei, spre sfârşitul verii, când boabele dau în pârgă şi practic au evitat infecţia de mană şi făinare. Sunt atacate numai bobiţele cu răni mecanice, mai ales după căderea grindinei. Boabele infectate capătă o culoare verde-cenuşie, apoi se învineţesc şi se zbârcesc. Pe suprafaţa boabelor atacate se observă pustule mici, alb-murdare, proeminente, care sunt picnidele ciupercii. Prin rahisul strugurelui şi pedicele, infecţia se răspândeşte la alte bobiţe, astfel încât strugurii se pot usca în întregime. Dacă infecţia are loc la începutul coacerii, boabele se înmoaie, capătă o coloraţie verde, apoi brună-cenuşie, se zbârcesc şi se usucă, fără a cădea de pe struguri. Pe rahisul ciorchinelui şi pe pedicele uneori se observă pete brune-violacee, care mai târziu se acoperă cu picnide. Sectoarele atacate se usucă şi se subţiază. În condiţii de umiditate înaltă a aerului, pot fi atacate frunzele şi lăstarii. Pe frunze apar pete verzi-murdare care produc uscarea lor în scurt timp. Frunzele uscate rămân să atârne pe plante până toamna. Pe lăstari boala se manifestă prin pete brune cu zonalitate, acoperite cu picnide. Pe timp uscat, pe organele atacate, mai frecvent pe bobiţe, se formează scleroţi mici, de formă alungită, coloraţi în roşu-violaceu. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Coniothyrium diplodiella din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales, fam. Sphaeropsidaceae. Miceliul ciupercii este septat, ramificat, intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată ciuperca formează picnide sferice, de culoare brunăverzuie, cu o deschizătură în partea superioară. În picnide se conţin conidii piriforme, galbene-brunii, cu o picătură uleioasă în centru, de 8-11 x 5-6 µ. Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de picnide şi scleroţi în resturile vegetale şi în sol. Infecţiile primare şi secundare se realizează prin conidii. Conidiile germinează, formând filamente de infecţie, care pătrund în ţesuturi prin leziuni. În condiţii favorabile perioada de incubaţie poate fi de 6-7 zile. În cazuri rare, în resturile vegetale, ciuperca formează stadiul perfect Metasphaeria didlodiella. Prevenire şi combatere. Înlăturarea de pe butuci şi distrugerea ciorchinilor atacaţi; încorporarea resturilor vegetale sub brazdă; în timpul vegetaţiei, îndată după căderea grindinei, se vor face tratamente cu fungicide pe bază de cupru. PUTREGAIUL AMAR AL STRUGURILOR Gorkaia gnili grozdei (rus.); Bitter rot (engl.) Putregaiul amar este o boală semnalată în toate zonele cultivatoare de struguri, aproape necunoscută în Republica Moldova. Denumirea bolii a derivat de la gustul amar al strugurilor infectaţi. 312 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe boabe, pedicele, rahisul ciorchinelui, mai rar pe lăstarii tineri. În cazul unui atac timpuriu, îndată după înflorire, rahisul ciorchinelui se usucă, boabele nu se mai dezvoltă şi rămân să atârne pe struguri. La un atac mai târziu boabele tinere se usucă şi se scutură de pe rahis. Faza cea mai critică de atac cu putregai amar se semnalează la strugurii aflaţi în pârgă, când pieliţa bobiţelor îşi schimbă culoarea. Boabele infectate se brunifică uniform, apoi pe ele apar leziuni moi distribuite haotic sau în cercuri concentrice. Boala are dezvoltare rapidă, astfel că în câteva zile pe suprafaţa bobiţelor apar nişte formaţiuni punctiforme de culoare neagră, amplasate aproape uniform în pieliţă, care sunt acervulii ciupercii. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, acervulii confluează, formând broboane de culoare neagră, în dreptul cărora pieliţa bobiţei crapă şi se rupe. Bobiţele atacate se zbârcesc şi se usucă. Boala este foarte periculoasă în cazul recoltării cu întârziere, deoarece boabele supramaturate devin amare. Fiind recoltate boabe infectate şi prelucrate odată cu boabele sănătoase, dacă cel puţin 10% din boabe sunt infectate, vinul are gust neplăcut, se limpezeşte greu, este uşor expus procesului de casare. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Melanconium fuligineum din cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales, fam. Melanconiaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, ramificate, hialine, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. La înmulţirea asexuată formează acervuli cenuşii, fumurii sau aproape negri, care se deschid în crăpăturile pieliţei boabelor atacate. În acervuli se găsesc conidii elipsoidale, de culoare măslinie, cu dimensiuni de 10-15 x 4-6 µ. Peste iarnă agentul patogen rezistă sub formă de conidii în resturile vegetale, în special în acervulii de pe boabele mumifiate. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii. Diseminarea conidiilor este hidrocoră. Dezvoltarea bolii este favorizată de timp ploios şi cald. Prevenire şi combatere. În lupta cu ciuperca Melanconium fuligineum sunt eficiente majoritatea fungicidelor utilizate împotriva manei, făinării şi putregaiului cenuşiu; la un atac târziu, după intrarea în pârgă a bobiţelor, se recomandă continuarea tratamentelor numai cu produse pe bază de cupru: zeamă bordoleză (1%), Bouille bordelaise (5,0 kg/ha), Champion 50 WP (3,0 kg/ha), Cuproxat SC (3,0-5,0 l/ha) PUTREGAIUL ALB AL RĂDĂCINILOR Belaia kornevaia gnili (rus.); White root rot (engl.) Putregaiul alb al rădăcinilor este o boală cronică a viţei de vie, descoperită şi descrisă încă din secolul XIX de Harting şi Viala. 313 Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă pe organele subterane ale plantelor în plantaţii şi pepiniere viticole. Plantele atacate sunt debilitate, frunzele se îngălbenesc, lăstarii au creştere slabă, nu se lignifică şi au internodurile scurtate. Pe parcursul a câţiva ani butucii infectaţi se usucă. Boala se manifestă sub formă de focare care se extind pe măsura infestării solului. Analiza macroscopică a plantelor atacate arată că atât la suprafaţa rădăcinilor, cât şi sub scoarţa lor ciuperca formează un înveliş albicios constituit din fire subţiri numite rizomorfe. Cu timpul rizomorfele devin brune-negricioase şi pătrund în profunzimea sectoarelor atacate, ajungând la cambiu şi lemn. În zona coletului şi pe rădăcini, sub scoarţă se formează scleroţi negri, tuberculiformi, aşezaţi în rânduri paralele. Într-o fază mai avansată a bolii rădăcinile atacate se înnegresc, devin spongioase-buretoase, scoarţa putrezeşte şi se exfoliază. Lemnul putrezit are culoare galbenă-brunie. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Rosellinia necatrix din cl. Ascomycetes, ord. Xylariales, fam. Xylariaceae; stadiul neperfect – Dematophora necatrix din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales, fam. Stilbaceae. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu septat, alcătuit din celule piriforme hialine, mai târziu brune. La înmulţirea asexuată formează conidiofori asociaţi în coremii. Coremiile apar pe scleroţi sau direct pe miceliu şi poartă la capete conidii unicelulare, hialine, ovale, de 3-2 µ. Stadiul perfect al ciupercii, sub formă de peritecii, se formează pe ţesuturile moarte ale organelor atacate. În peritecii se găsesc asce cu ascospori fusiformi, bruni, de 43-47×7 µ. Peste iarnă parazitul rezistă sub formă de scleroţi şi rizomorfe pe rădăcinile atacate sau în sol. Ciuperca poate trăi în sol pe resturi de lemn ca saprofit. Temperatura optimă pentru dezvoltarea bolii este de 16-18oC. Prevenire şi combatere. La înfiinţarea unor plantaţii noi, se vor evita terenurile cu soluri compacte, umede, impermeabile; după defrişarea plantaţiilor viticole, pomicole şi forestiere, viţa de vie se va planta nu mai devreme decât peste cinci ani; înainte de plantare rădăcinile butaşilor se vor cufunda în soluţie de sulfat de cupru 1%; în focarele bolii butucii infectaţi se scot şi se ard, iar solul se dezinfectează cu formalină de 1% (8-10 l/m.p.). 314 APOPLEXIA Eska vinograda (rus.); Black measle ( engl.) Apoplexia este o boală cronică foarte periculoasă, întâlnită mai des în plantaţiile bătrâne, descrisă încă la începutul secolului XX. În Republica Moldova boala este frecventă mai ales la soiul Leana. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii se manifestă la butuci cu vârsta de peste 15 ani pe organele lemnoase şi pe frunze. Boala are două forme de dezvoltare: acută şi cronică. Forma acută sau apoplexia se manifestă în lunile secetoase cu temperaturi înalte. Începând de la vârful lăstarilor, frunzele se ofilesc şi se usucă în câteva zile, ca şi când planta ar fi fost tăiată de la rădăcină. În cazul formei cronice frunzele, începând de la marginile limbului, se brunifică şi treptat se usucă. În spaţiile dintre nervuri apar pete clorotice care, începând de la centru, se brunifică. În jurul sectoarelor atacate rămâne o zonă galbenă. Forma lentă a bolii începe pe frunzele de la baza butucului. Într-o fază mai avansată de dezvoltare a bolii petele de pe frunze confluează, determinând uscarea frunzelor în întregime. Strugurii se ofilesc, bobiţele se zbârcesc şi se usucă. La butucii infectaţi, sub scoarţă, se observă brunificarea lemnului. În secţiune longitudinală prin tulpinile şi braţele atacate se depistează dungi brune, de 1-2 cm, care înaintează spre baza butucului, iar uneori pătrund şi în rădăcini. Pe măsură ce pătrunde în ţesuturi, ciuperca degradează lemnul, formând zone anuale de atac. În partea centrală a tulpinii lemnul este putrezit şi transformat într-o masă spongioasă de culoare gălbuie. Sectorul de lemn putred este mărginit de o zonă brun-închisă. Pe tulpinile şi braţele butucilor infectaţi de boală apar crăpături longitudinale. În urma atacului se dereglează aprovizionarea cu apă şi elemente nutritive şi se produce uscarea butucului. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Stereum hirsutum din cl. Basidiomycetes, ord. Aphyllophorales, fam. Stereaceae. Simptome asemănătoare cu cele descrise poate cauza şi ciuperca Polyporus igniarus din fam. Polyporaceae. Infecţia plantelor se realizează prin rănile tăierilor efectuate primăvara, în fenofaza de plâns. Toamna sau primăvara, în condiţii de umiditate ridicată, pe scoarţa organelor atacate, agentul patogen formează corpuri fructifere deschise, cu diametrul de 1-2 cm, de culoare galbenă-brună, cu consistenţă lemnoasă, păroase pe partea superioară şi netede pe partea inferioară. Bazidiosporii sunt unicelulari, cilindrici, de 5-7 x 2,5-3 µ. Boala are caracter cronic, procesul patologic uneori durează până la 10-12 ani. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; defrişarea 315 şi arderea butucilor atacaţi; primăvara, îndată după tăieri, se recomandă un tratament cu produse pe bază de cupru; tratamentele cu fungicide pe bază de fosetil de aluminiu în timpul vegetaţiei inhibă dezvoltarea parazitului. CANCERUL BACTERIAN Bakterialnîi rak (rus.); Crown gall (engl.) Cancerul bacterian este una dintre cele mai periculoase boli cronice ale viţei de vie, întâlnită în prezent în toate zonele cultivatoare. Până la începutul anilor 70 ai secolului trecut, în Republica Moldova cancerul bacterian se întâlnea rar şi nu avea însemnătate economică şi practică. După iernile friguroase din anii 19711973, când din cauza îngheţurilor au pierit în jurul a 30% din plantaţiile viticole, Moldova a fost nevoită să importe loturi considerabile de butaşi altoiţi, din Bulgaria şi Jugoslavia, care s-au dovedit a fi infectaţi în mod latent cu bacteria Agrobacterium tumefaciens. În timpul de faţă la noi în ţară practic nu există plantaţii neinfectate de cancerul bacterian. Patografia bolii. Semnele patografice ale bolii erau cunoscute cu mult înainte de indentificarea patogenului. Boala se manifestă sub formă de tumori canceroase pe organele lemnoase aeriene sau subterane. Forma şi dimensiunile tumorilor pot varia şi sunt în funcţie de vârsta plantei, de locul şi organul atacat. La plantele tinere, tumorile apar mai frecvent la punctul de altoire, la baza portaltoiului, în zona de caluşare şi înrădăcinare. La plantele mature tumorile se formează pe tulpini, braţe, colet, rădăcini, uneori pe lăstari. Tumorile au aspect coraliform, la început sunt suculente, albe-gălbui, spre toamnă se lignifică şi capătă o culoare cafenie. În unele cazuiri tumorile pot avea dimensiuni de 15-20 cm şi mai mult. Tumorile canceroase la sfârşitul fiecărui an se distrug şi cad de pe sectoarele atacate, dar în anul următor apar altele noi. Tumorile canceroase dereglează procesul de nutriţie şi dezvoltarea normală a organelor, scade productivitatea, micşorează rezistenţa plantelor la factorii nefavorabili ai mediului şi treptat duc la uscarea butucilor. Un pericol deosebit cancerul bacterian îl prezintă pentru plantaţiile viticole cu port înalt, când tumorile de pe tulpini cauzează uscarea plantei în întregime. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens din cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales, fam. Rhizobiaceae. Pentru prima dată patogenul a fost izolat în 1907 de E. Smith şi C. Townsend din plante de margarite, fiind numit Bacterium tumefaciens. S-a dovedit că Agrobacterium tumefaciens atacă 643 de specii de plante din 93 de familii botanice. La infecţia cu acest patogen sunt sensibile 60% din speciile dicotiledonate. Pot fi atacate şi unele specii monocotiledonate din fam. Araceae şi Liliaceae. 316 Bacteria este bacilară, mobilă, peritrih cu 4-6 flageli, Gram-negativă. În 1974 s-a stabilit că aparatul genetic al bacteriei Agrobacterium tumefaciens, pe lângă cromosom, este prezentat printr-o plasmidă inelară mare de ADN (Ti-plasmida), responsabilă de oncogenitate. Se presupune că Ti-plasmida pătrunde în celula plantei, unde are loc ruperea ADN-lui plasmidei şi intercalarea unei părţi a lui în genomul plantei. Oncogene devin numai celulele care au primit T-ADN într-un sector oarecre al cromosomului. Din punct de vedere histologic, dezvoltarea tumorilor se caracterizează prin dereglarea mersului normal al dezvoltării celulelor. Bacteria a fost depistată numai în spaţiile intercelulare şi în vasele conducătoare. Dezvoltarea procesului patologic este influenţată de o serie de factori de mediu. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 25-27oC, umiditatea relativă a aerului de 80-90%, soluri grele şi compacte, grindină, ierni friguroase fără zăpadă, leziuni cauzate de insecte în scoarţă etc. Bacteria Agrobacterium timefaciens este şi un saprofit de sol, în care poate rezista până la 5 ani, în funcţie de tipul solului, pH, umiditate, temperatură, plantele cultivate. Se transmite prin material săditor, prin apă de ploaie şi prin irigare, prin patrticulele de sol antrenate de vânt, prin insecte, prin uneltele de muncă etc. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente; producerea materialului săditor neinfectat; în plantaţiile-mamă de altoi şi portaltoi se vor face controale fitosanitare pentru depistarea şi defrişarea plantelor bolnave; agrotehnica înaltă în plantaţii; combaterea dăunătorilor din sol, care rozând rădăcinile, produc răni prin care bacteria pătrunde în plante; evitarea producerii de răni părţilor subterane ale plantelor în timpul lucrărilor de întreţinere; după defrişarea plantaţiilor viticole, se va planta din nou viţa de vie nu mai degrabă decât peste 5 ani. SCURT- NODAREA Korotkouzlie vinograda (rus.); Fanleaf of grapevine (engl.) Scurt-nodarea este cea mai răspândită viroză a viţei de vie. Prezenţa simptomelor scurt-nodării în podgoriile din Europa a fost observată la sfârşitul secolului XIX. Originară din ţările bazinului mediteranean, boala a fost introdusă cu materialul de înmulţire, împreună cu nematodul-vector, în majoritatea ţărilor cultivatoare din Europa, America de Nord, America de Sud, Africa de Sud şi Australia. Patografia bolii. Principalul semn patografic care iniţial a atras atenţia a fost piticirea plantelor, datorită scurt-nodării internodurilor, de unde şi denumirea bolii de “scurt-nodare” (court-noue). Simptomele bolii depind în mare măsură de tulpina patogenului. După reacţia plantelor de viţă de vie, tulpinile virusului sunt clasate în următoarele grupe: 1) tulpina scurt-nodării tipice (fan leaf strain); 2) tulpina mozaicului galben (yellow mosaic strain); 3) tulpina îngălbenirii nervuriene (vein badding strain). 317 În cazul scurt-nodării tipice, în faza acută, simptomele iniţiale constau în apariţia de inele, desene liniare sau pete cu aspect uleios pe frunze, urmate de un mozaic verde puţin evident, asociate cu diferite grade de deformare a limbului. În faza cronică la unele soiuri şi hibrizi se observă deformarea caracteristică a frunzelor, care, datorită nervaţiunii anormale, iau formă de evantai. Internodurile viţelor bolnave sunt mai scurte şi neregulate, iar lăstarii secundari mai abundenţi, ceea ce dă plantelor un aspect tufos. Lăstarii prezintă creştere în zigzag, noduri duble şi fasciaţii. Talia plantelor bolnave este mult redusă, în cazuri grave sub Ľ din cea a viţelor sănătoase. Pot apărea, de asemenea, fenomenele de meierie, mărgeluire şi reducere a numărului şi dimensiunilor strugurilor. Plantele afectate de scurt-nodare tipică nu sunt complet distruse şi vegetează timp îndelungat, însă producţia lor este treptat redusă. Mozaicul galben al viţei de vie apare pe frunze sub forma îngălbenirii reţelei nervurilor, formarea unor benzi galbene pe unele sectoare de-a lungul nervurilor sau îngălbenirea frunzelor în întregime. Uneori frunzele au culoare albie, iar unele sectoare ale limbului se necrozează. Forma frunzelor este afectată mai rar decât în cazul scurt-nodării tipice. Lăstarii sunt mai puţin deformaţi. Plantele bolnave formează struguri puţini şi mici. La câţiva ani de la apariţia primelor simptome butucii pot fi complet distruşi. În cazul îngălbenirii nervuriene, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, de-a lungul nervurilor apare o pătare galbenă-arămie. De obicei, sunt atacate câteva frunze pe care simptomele persistă până la sfârşitul vegetaţiei. Deformarea frunzelor şi lăstarilor se întâlneşte rar. Viţele afectate sunt practic lipsite de struguri şi au o creştere vegetativă abundentă. Agent patogen. Boala este provocată de virusul scurt-nodării – Grapevine fan leaf virus (Vitis virus 1). Virusul se prezintă sub formă de particule sferice cu diametrul de 30 nm. Se transmite prin altoire, prin contactul rădăcinilor şi prin vectori - nematozii Xyphinema index şi Xyphinema italiae. Nu se transmite prin seminţe şi nu are alte gazde infectate în natură, în afară de viţa de vie, în ale cărei rădăcini rămâne infecţios mulţi ani după defrişarea plantaţiei. Prevenire şi combatere. Producerea şi folosirea materialului săditor sănătos, liber de virusuri; în plantaţiile-mamă se vor face controale fitosanitare în faza de coacere a strugurilor, pentru marcarea şi defrişarea butucilor infectaţi: înfiinţarea plantaţiilor noi se va face pe terenuri pe care nu a crescut viţa de vie sau pe suprafeţe de pe care viţa de vie a fost defrişată cu 3-5 ani în urmă; pentru obţinerea materialului liber de virus din soiurile sau clonele infectate, se pot aplica termoterapia şi cultivarea in vitro a meristemelor; lupta cu vectorii; obţinerea soiurilor rezistente. 318 RĂSUCIREA FRUNZELOR Skrucivanie listiev (rus.); Leaf roll, white emperor disease (engl.) Este o viroză cunoscută din timpuri îndepărtate, răspândită în toate zonele cultivatoare de viţă de vie. Patografia bolii. Patografia bolii variază în funcţie de soi, condiţiile mediului şi, probabil, de virulenţa tulpinilor virusului. La soiurile roşii, începând cu luna iulie, apar pete roşiatice difuze între nervurile principale ale frunzelor din etajele inferioare. Petele treptat se măresc, confluează şi dau frunzelor o culoare roşiatică, cu excepţia unor sectoare verzi de-a lungul nervurilor principale şi secundare. Frunzele se răsucesc spre faţa inferioară în lungul celor trei axe, limbul capătă o formă triunghiulară. Spre toamnă marginea frunzei şi spaţiile internervuriene se necrozează, iar sectoarele din jurul nervurilor devin de culoare gălbuie. În momentul coacerii boabele nu ating dimensiuni normale, au aciditatea ridicată şi concentraţia de zahăr scăzută. La soiurile albe, în locul înroşirii, se observă o clorozare a ţesuturilor dintre nervuri, iar la unele soiuri apar arsuri între nervurile principale, răsucirea având o intensitate mai redusă. Agent patogen. Etiologia răsucirii frunzelor nu este complet explicată, însă a fost stabilit caracterul infecţios al bolii şi au fost izolate câteva virusuri care, probabil, provoacă această boală. În natură, diseminarea bolii are loc prin multiplicarea, comercializarea şi plantarea materialului infectat. Experimental, agentul patogen a fost transmis prin Cuscuta campestris, prin grefarea de scoarţă şi prin altoire. Cercul de plante gazdă include reprezentanţi ai genului Vitis şi unele specii de plante erbacee. Boala reduce vigurozitatea plantelor şi are efecte negative asupra cantităţii şi calităţiii producţiei. La soiurile roşii, strugurii nu se colorează normal până la momentul recoltării. Prevenire şi combatere. Producerea materialului săditor liber de virusuri; plante libere de răsucirea frunzelor din clonele infectate pot fi căpătate prin termoterapie (60-120 zile la 38oC), urmată de înrădăcinarea separată a vârfurilor de creştere sau utilizarea metodei culturilor meristematice. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor viţei de vie Măsurile de prevenire şi combatere a bolilor în plantaţiile de viţă de vie cu soiuri nobile europene sunt obligatorii, fiind o parte integrată din tehnologia culturii. Tehnologia modernă de cultivare a viţei de vie cuprinde măsuri ce au ca scop 319 crearea celor mai bune condiţii de dezvoltare pentru plante, care să le facă mai viguroase şi mai rezistente la atacul diferiţilor agenţi patogeni. Prin măsurile culturale corect organizate, rezerva biologică a principalilor agenţi patogeni poate fi micşorată sub limita de dăunare a lor. Cu toate acestea, în anii favorabili pentru dezvoltarea ciupercilor Plasmopara viticola, Uncinula necator, Botrytis cinerea, Gloeosporium ampelophagum ş.a., pierderile de recoltă pot fi considerabile. Soiuri şi hibrizi rezistenţi. O metodă radicală de reducere a cheltuielilor pentru combaterea bolilor infecţioase şi de sporire a eficienţei economice a producerii strugurilor constituie cultivarea soiurilor rezistente la atacul agenţilor patogeni. O mare importanţă practică o au soiurile cu rezistenţă complexă la mană, făinare şi putregai cenuşiu, cum ar fi: Leana, Alb de Suruceni, Alb de Oniţcani, Moldova, Romulus, Roz apiren, Iubilei Juravelea, Codreanca, Muscat iantarnîi, Rannii Magaracea, Negru de Ialoveni, Viorica etc. Alegerea terenului. Viţa de vie poate fi cultivată cu succes pe terenuri cu expoziţie sudică sau uşor înclinate spre sud–vest şi sud–est, cu soluri uşoare nisipoase. Se vor evita sectoarele joase, fără curenţi de aer, cu soluri grele argiloase, cu exces de umiditate, care favorizează dezvoltarea unor aşa boli periculoase ca mana, putregaiul cenuşiu, antracnoza, cancerul bacterian ş.a. Excesul de carbonaţi în sol determină apariţia clorozei neinfecţioase. După defrişarea plantaţiilor viticole şi pomicole, terenurile respective vor fi cultivate cu lucernă, rapiţă, porumb timp de 4-5 ani, după care se pot folosi din nou pentru plantarea viţei de vie. Material săditor neinfectat. Pentru înfiinţarea unor plantaţii viticole noi, se vor folosi numai butaşi neinfectaţi cu boli cronice, cum ar fi virozele, cancerul bacterian, necroza pătată etc. În scopul producerii materialului săditor liber de infecţie, plantaţiilemamă de altoi şi portaltoi se vor afla sub un control fitosanitar permanent, care prevede depistarea butucilor infectaţi cu boli cronice, defrişarea şi arderea lor. Înainte de altoit, viţele de altoi şi portaltoi se vor dezinfecta prin scufundare timp de 15-20 min. în soluţie de sulfat de cupru de 1%, pentru prevenirea infectării lor cu bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens. În timpul pregătirii pentru comercializare sau pentru plantat, se vor înlătura şi se vor arde toţi butaşii cu simptome vizibile de cancer bacterian. Se interzice importul butaşilor altoiţi infectaţi de cancer bacterian. Măsuri agrotehnice şi de igienă culturală. Efectuarea la timp şi la un înalt nivel calitativ a tuturor lucrărilor agrotehnice prevăzute în tehnologia de cultură a viţei de vie are o importanţă mare în prevenirea multor boli periculoase. Prin arătură de toamnă şi prin prăşile mecanice sau manuale se realizează mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale infectate sub brazdă, precum şi distrugerea buruienilor, care creează o microclimă umedă, foarte favorabilă pentru dezvoltarea manei, antracnozei, putregaiului cenuşiu etc. Îngrăşămintele cu azot neechilibrate 320 cu fosfor şi potasiu predispun plantele de viţă de vie la atacul ciupercilor Plasmopara viticola şi Gloeosporium ampelophagum prin creşterea exagerată a lăstarilor. Irigarea prin aspersiune favorizează dezvoltarea manei, deoarece picăturile de apă contribuie direct la răspândirea zoosporilor ciupercii Plasmopara viticola. Tăierile se vor face în funcţie de soi, schema de plantare, vârsta şi starea fiziologică a butucilor. Îndeplinirea la timp a operaţiilor în verde (legat, ciupit, copilit, cârnit ş.a.) determină o aerisire mai bună a plantaţiilor şi micşorează gradul de atac cu Plasmopara viticola, Oidium tuckeri, Gloeosporium ampelophagum, Botrytis cinerea etc. O mare importanţă în micşorarea rezervei de infecţie o are tăierea şi arderea coardelor atacate de antracnoză, mană, făinare, fomopsis, precum şi a braţelor cu simptome de cancer, iască, necroză pătată, fomopsis etc. Butucii infectaţi cu viroze, cancer bacterian, putregaiul alb al rădăcinilor ş.a. vor fi defrişaţi şi arşi. În timpul vegetaţiei se vor efectua măsuri de combatere a dăunătorilor strugurilor, care favorizează dezvoltarea putregaiului cenuşiu, făinării etc. Chimioterapia. Tratamentele chimice la soiurile europene se aplică la avertizare împotriva manei, făinării şi putregaiului cenuşiu. În plantaţiile cu soiuri noi, rezistente la bolile principale, sunt necesare stropiri împotriva antracnozei. Pentru combaterea manei viţei de vie este foarte important de a determina corect termenele în care se vor aplica tratamentele chimice. Se practică două metode de determinare a termenelor de stropire a viţei de vie împotriva manei: după ritmul de creştere a lăstarilor şi după lungimea perioadei de incubaţie. Este foarte important ca tratamentele chimice să se aplice înainte de terminarea perioadei de incubaţie a bolii şi apariţia fructificaţiei asexuate pe organele verzi ale plantelor. Pentru combaterea manei, sunt omologate aşa produse chimice, cum ar fi: Bravo 500 SC (1,0-2,0 l/ha), Euparen 50 WP (2,0-3,0 kg/ha), Euparen M-50 WP (1,5-2,0 kg/ha), Acrobat MZ 69 WP (2,0 kg/ha), Delan 70 WG (0,75-1,0 kg/ha), Folpan 50 WP (2,5-3,0 kg/ha), Folpan 80 WG (1,5-2,0 kg/ha), Alufit 65 SC (4,0-5,0 l/ ha), Mical 750 WP (3,0-4,0 kg/ha), Champion WP (3,0 kg/ha), Dithane M-45 WP (2,0-3,0 kg/ha), Penncozeb 80 WP (2,5-3,0 kg/ha), Pilarzeb 80 WP (2,5-3,0 kg/ha), Sancozeb 800 WP (3,0 kg/ha), Armetil-M (2,0-3,0 kg/ha), Metalaxan 720 WP (2,5 kg/ha), Pyrenomil 720 WP (2,5-3,0 kg/ha), Ridomil Gold MZ 68 WP (2,0-2,5 kg/ha), Polyram DF (2,0 kg/ha), Sisthane 40 WP (0,075-0,1 kg/ ha), Oxiclorură de cupru 90 WP (4,0-6,0 kg/ha), Antracol WG (1,0-1,5 kg/ha), Sulfat de cupru (10-20 kg/ha), Cuproxat SC (3,0-5,0 l/ha), Bouille Bordelaise (5,0 kg/ha), Chihom 52 WP (4,0 kg/ha), Zineb 75 WP (4,5 kg/ha). La apariţia făinării se vor aplica tratamente cu Sulf coloidal sau Sulf WP (912 kg/ha), Thiovit Jet 80 WG (3,0-4,0 kg/ha), Kumulus DF (3,0 kg/ha), Microthiol special Dispers (3,0-4,0 kg/ha), Privent 25 WP (0,3 kg/ha), Saprol 20 EC (1,0- 321 1,5 l/ha), Vectra 100 SC (0,2-0,3 l/ha), Bavistin DF (0,6-1,0 kg/ha), Karathane LC 35 EC (1,0-1,5 l/ha), Rubigan 120 EC (0,4 l/ha), Punch 400 (0,06 l/ha), Impact 25 SC (0,1-0,125 l/ha) etc. Pentru înlăturarea infecţiilor cu Botrytis cinerea, odată cu intrarea în pârgă a boabelor se recomandă tratamente cu Euparen M 50 (1,5-2,0 l/ha), Rovral FLO 25,5 SC (3,0 l/ha), Sumilex 50 WP (1,0-1,5 kg/ha), Topsin M 70 WP (1,01,5 kg/ha), Saprol 20 EC (1,0-1,5 l/ha), Ronilan DF (1,0-1,5 kg/ha). În plantaţiile cu soiuri noi, care nu reclamă protecţie chimică împotriva manei şi făinării, se recomandă 2-3 tratamente împotriva antracnozei cu produse pe bază de cupru sau cu alte fungicide antimană. Primul tratament se aplică în timpul desfacerii inflorescenţelor, al doilea îndată după înflorit, al treilea peste 2-3 săptămâni. BOLILE PLANTELOR ORNAMENTALE Culturile de flori pentru buchet pot fi atacate de un număr considerabil de boli cu etiologie diferită. Totuşi, din punct de vedere al pagubelor cauzate, în teren protejat rolul principal le revine micozelor. În teren protejat, datorită umidităţii ridicate şi temperaturilor înalte, se creează condiţii optime pentru dezvoltarea multor microorganisme fitopatogene, care după modul de nutriţie pot fi paraziţi facultativi, saprofiţii facultativi şi paraziţi obligaţi. Paraziţii facultativi sunt aduşi în sere şi solarii cu solul sau pe suprafaţa materialului semmincer şi săditor. De aceea este strict necesar ca substratul nutritiv folosit pentru cultura florilor, precum şi materialul semincer-saditor să fie dezinfectate prin termo- sau chimioterapie. Paraziţii obligaţi nimeresc în teren protejat împreună cu materialul săditor, la care miceliul pătrunde în interiorul ţesuturilor. Pentru prevenirea răspândirii unor aşa boli cauzate de paraziţii obligaţi ca ruginile, făinările, manele, la plantare se va folosi numai material săditor neinfectat. În lucrarea de faţă se prezintă micozele cu importanţă practică în procesul de producere a florilor de Dianthus L., Rosa sp., Chrysanthemum sp., Tulipa gesneriana L. PUTREZIREA PLANTULELOR ÎN RĂSADNIŢE ŞI SERE Ciornaia nojca (rus.); Root rot (engl.); Putreagaiul plăntuţelor este o boală foarte frecventă şi păgubitoare a plantelor ornamentale în teren protejat, începând din stadiul de germinare a seminţelor până la atingerea înălţimii de 10-15 cm. Patografia bolii. Boala atacă rădăcinile şi tulpinile, mai rar frunzele. Se cunosc patru tipuri de atac, care se pot manifesta izolat sau în complex: putrezirea seminţelor şi a germenilor; putregaiul rădăcinilor; putregaiul coletului; putregaiul cenuşiu. 322 Putrezirea seminţelor şi germenilor este provocată de un complex de microorganisme parazite facultative de sol, care atacă de obicei plantulele slăbite din cauza încălcărilor în tehnologia de cultură a plantelor ornamentale. Seminţele în curs de germinare şi germenii se brunifică şi putrezesc în sol, formând goluri. La plantule boala poate ataca rădăcinile, coletul şi tulpiniţele. Sectoarele atacate se acoperă cu un mucegai alb-cenuşiu, pierd turgescenţa, plăntuţele cad la suprafaţa solului şi putrezesc. De la plantulele atacate mucegaiul se extinde ca o pânză de păianjen pe suprafaţa solului. Această formă a bolii este favorizată de umiditatea ridicată a solului. Putregaiul rădăcinilor se manifestă prin înnegrirea şi putrezirea rădăcinilor urmată de pieirea plantulelor. Sectoarele atacate se acoperă cu învelişuri de culoare diferită, în funcţie de specia patogenului care a provocat boala. Putregaiul coletului atacă plantele în curs de dezvoltare, producând un putregai care provoacă moartea plantei. La plantele suculente se formează putregai umed, acoperit cu un înveliş micelian. Putregaiul cenuşiu atacă toate organele plantulei, pe care se dezvoltă un mucegai cenuşiu-albicios, alcătuit din miceliu şi fructificaţie conidiană. Ţesuturile atacate se înmoaie, iar plantele pier în scurt timp. Agent patogen. Boala este cauzată de un complex de paraziţi facultativi fără specializare filogenetică. Ca principale pot fi menţionate: 1. Pythium de baryanum din cl. Oomycetes, ord. Peronosporales. Este o specie polifagă. Corpul vegetativ este alcătuit din hife neseptate, hialine, care se dezvoltă intercelular. Înmulţirea asexuată se realizează prin zoospori biflagelaţi, de 8-12 m. Procesul sexuat este de tipul amfimixis, varietatea oogamie, iar produsul înmulţirii sexuate sunt oosporii, care servesc şi ca organe de rezistenţă. 2. Thielaviopsis basicola, cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Este un parazit facultativ de sol, cu polifagie bine pronunţată. Corpul vegetativ este un tal filamentos de culoare întunecată. La înmulţirea vegetativă formează clamidospori de culoare neagră, de formă cilindrică. Înmulţirea asexuată se realizează prin endoconidii de 3-5 x 8-12 m care se formează în interiorul unor conidiofori tubulari. Peste iarnă rezistă clamidosporii în sol. 3. Botryotinia fuckeliana, cl. Ascomycetes, ord. Helotiales cu forma conidiană Botrytis cinerea. La înmulţirea vegetativă formează scleroţi diferenţiaţi, tari, negri, de 2-4 x 1-1,5 m. Înmulţirea asexuată se realizează prin conidii unicelulare, hialine, ovoide, care stau pe conidiofori ramificaţi arborescent. Conidiile au dimensiuni de 10-15 x 6-10 m, însă pot varia în funcţie de substratul nutritiv. Ca sursă de infecţie servesc scleroţii, mai rar conidiile. 4. Whetzelinia sclerotiorum = Sclerotinia sclerotiorum, cl. Ascomycetes, 323 ord. Helotioles. La înmulţirea vegetativă formează scleroţi diferenţiaţi, de culoare neagră, cu dimensiuni şi formă diferite. Fructificaţia asexuată lipseşte. În urma înmulţirii sexuate ciuperca formează apotecii pedunculate cu asce alungite care conţin câte 8 ascospori eliptici, hialini, unicelulari, de 7-12 x 4-6 m. Peste iarnă rezistă scleroţii, care se pot păstra în sol până la 8 ani. În afară de speciile amintite mai sus, putrezirea plăntuţelor poate fi provocată de Rhizoctonia solani şi diferite specii din genurile Fusarium, Alternaria, Cladosporium, Phoma, Penicillium, Aspergillus, Mucor, Rhizopus etc. Prevenire şi combatere. Respectarea cerinţelor igienei culturale. Dezinfectarea termică (60 min. la 70-80oC) sau chimică (Dazomet 90 G - 200 g/ m3, Formalină 40 SC - 2,0 l/m3 cu timp de pauză 20 zile, Previcur 607 SL - 300 ml/m3 (fără timp de pauză). Tratarea seminţelor şi a bulbilor înainte de încorporarea în sol cu Trihodermin - BL, 15 mlrd. spori/g –3-6 g/kg. Udarea raţională, aerisirea bună şi dirijarea temperaturii în spaţiile protejate. În timpul perioadei de vegetaţie, la culturile de flori din teren adăpostit se aplică tratamente la sol, în jurul bazei tulpinii, cu: Benlate, Fundazol, Topsin M, Derosal, Bavistin în concentraţie de 0,05-0,1% - 1 l/m2, Previcur 0,2% - 20 ml/pl., Trihodermin-BL 15 mlrd sp/g – 48 g/m2 cu interval de 10-12 zile. BOLILE GAROAFELOR RUGINA Rjavcina (rus.); Carnation rust (engl.). Rugina este una dintre cele mai răspândite şi păgubitoare boli ale garoafelor cultivate în sere. Patografia bolii. Boala atacă toate organele aeriene ale plantelor, pe care se observă pete foarte mici, cu diametrul de 1 mm, circulare sau alungite, de culoare brun-gălbuie. În dreptul acestor pete peste un timp scurt apar uredopustule mici, rotunde sau ovoide, de culoare cafenie, acoperite de epidermă. La maturizarea uredosporilor epiderma se rupe şi devine evidentă o masă pulverulentă de uredospori. Pe o singură garoafă puternic atacată se pot forma peste un miliard de uredospori. De obicei, pustulele sunt aşezate în cercuri concentrice pe ambele părţi ale frunzei, însă uneori ele sunt împrăştiate haotic. În a doua jumătate a vegetaţiei se formează teleutopustule de culoare brun-negricioasă, mai ales pe tulpini. Teleutopustulele pot fi dispuse în cercuri sau împrăştiate neregulat pe ambele feţe ale limbului foliar. La un atac puternic plantele au tulpinile slab dezvoltate, se frâng şi cad, nu înfloresc sau au flori mici. Cu timpul plantele se usucă. 324 Agent patogen. Rugina garoafelor este provocată de ciuperca Uromyces caryophyllinus = Uromyces dianthi, cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales. Ciuperca este heteroică, microciclică. Gazda intermediară este Euphorbia gerardiana, pe care se formează picnidele şi ecidiile ciupercii. Pe garoafe se formează uredosporii şi teleutosporii. Uredosporii sunt unicelulari, sferici sau elipsoidali, de culoare brună-închisă, cu suprafaţa echinulată, de 21-31×18-25 m. Teleutosporii sunt sferici, elipsoidali, pedunculaţi, brun-castanii, fin echinulaţi, de 23-29×17-23 m. Rolul principal în răspândirea bolii le revin uredosporilor. Ei germinează numai în prezenţa picăturilor de apă, iar filamentul de infecţie pătrunde în plante prin stomate. În legătură cu aceea că gazda intermediară în natură se întâlneşte rar, ciuperca s-a adaptat la ciclul incomplet de dezvoltare. Boala este favorizată de exces de umiditate în aer şi sol, lumină insuficientă şi aerisire slabă în sere, densitatea prea mare a plantelor. Ca sursă de infecţie serveşte materialul săditor infectat. Prevenire şi combatere. Ca măsuri de protecţie se recomandă folosirea materialului săditor sănătos, asigurarea unei agrotehnici corespunzătoare, fertilizarea fără exces de azot, respectarea strictă a regulilor de igienă culturală, evitarea excesului de umiditate, aerisirea corespunzătoare a serelor. Tratamente profilactice cu Polyram DF – 0,2%, Dithame M-45 – 0,2%, Penncozeb 80 WP – 0,2% etc. ÎNNEGRIREA Pocernenie gvozdiki (rus.); Fairy ring of carnation (engl.). Înnegrirea garoafelor este o boală infecţioasă, prezentă în fiecare an în serele de garoafe. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe toate organele aeriene ale plantei. Se formează pete circulare sau ovale, de culoare galbenăbrună, cu marginile roşiatice sau violacee. Iniţial petele sunt solitare, mici, însă cu timpul cresc, confluează şi se acoperă, începând din centru, cu un mucegai brun-negricios, pulverulent, care prezintă fructificaţia asexuată a agentului patogen. La un atac puternic are loc răsucirea şi uscarea prematură a frunzelor, începând de la baza plantei. Sectoarele atacate sunt cauza frângerii tulpinilor şi pedunculilor florali. În cazul când este atacat caliciul, florile nu se mai deschid, iar dacă înfloresc rămân mici, deformate. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Mycosphaerella dianthi, cl. Ascomycetes, ord. Dothideales. După fructificaţia asexuată ciuperca se numeşte Heterosporium echinulatum şi este încadrată în cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, de culoare brun-olivacee, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. 325 În dreptul petelor ciuperca emite prin stomate buchete de conidiofori noduroşi, septaţi, olivacei, care poartă terminal câte o conidie cilindrică, de culoare brun-olivacee, cu una sau câteva septe transversale, de 35-45 x 12-16 m, cu suprafaţa fin echinulată. Fructificaţia sexuată, sub formă de pseudoperitecii, se formează foarte rar, de obicei în resturile de plante infectate. În pseudoperitecii se gasesc 10-16 asce cu ascospori ovoizi, hialini, bicelulari, de 22-31x 7-9 m. De la un an la altul infecţia se transmite prin conidii şi prin miceliu scleroţial din resturile vegetale. Ca sursă de infecţie pot servi şi butaşii proveniţi din plante bolnave, iar în cazuri foarte rare pseudoperiteciile cu asce şi ascospori. Boala este favorizată de timp umed şi cald, scăderile bruşte de temperatură, aerisirea insuficientă a serelor, densitatea mare a plantelor. Prevenire şi combatere. Respectarea strictă a regulilor de igienă culturală. Folosirea de butaşi proveniţi din plante neinfectate. Evitarea umidităţii excesive în sere. Dezinfectarea încăperilor serei şi a inventarului cu formalină 2%. Chimioterapia sau termoterapia substratului nutritiv. Plantarea la distanţe optime a butaşilor şi aerisirea corespunzătoare a serelor. Stropirea butaşilor şi a plantelor în scopuri preventive cu produse cuprice şi ditiocarbamice (Dithane M 45 – 0,2%, Penncozeb 80 WP – 0,2%, Sancozeb 800 WP – 0,2%). SEPTORIOZA Septorioz (rus.); Carnation leaf spot (engl). Septorioza sau pătarea cafenie este o boală infecţioasă întâlnită în toate zonele cultivatoare de garoafe atât în sere şi solarii cât şi în câmp. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini şi caliciul floral. Începând cu frunzele de jos, apoi şi pe celelalte organe aeriene apar pete circulare sau neregulate, cu dimensiuni de 2-5 mm. Centrul petelor are culoare de la alb-cenuşiu până la brun-deschis. Petele sunt înconjurate de o lizieră roşcat-violacee. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea septoriozei intensitatea atacului este foarte mare, astfel că petele confluează, ocupând sectoare mari din suprafaţa plantei atacate. Începând de la baza plantei, frunzele supuse atacului se răsucesc şi treptat se usucă. În cazul în care petele se formează pe caliciu, florile pierd aspectul decorativ şi valoarea comercială. Pe toate organele atacate, în centrul petelor, mai frecvent în a doua jumătate a vegetaţiei, se observă nişte punctişoare negre, care reprezintă picnidele ciupercii parazite. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Septoria dianthi, cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales. 326 Corpul vegetativ este un tal filamentos, constituit din hife septate, hialine, care se dezvoltă intramatrical în ţesuturile atacate. La înmulţirea asexuată formează picnide tipice, globuloase, brun-negricioase, sub formă de puncte negre. Picnidele sunt înzestrate în partea apicală cu un osteol, prin care ies conidiile. Conidiile sunt filamentose, multicelulare, alungite, încovoiate sau drepte, hialine, de 30-45×3-4 m. Atacul produs de Septoria dianthi este favorizat de vreme umedă şi rece după o perioadă foarte călduroasă şi uscată. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale în care se păstrează conidiile şi plantele- mamă infectate din care se pregătesc butaşi. Prevenire şi combatere. În scopuri profilactice se recomandă pregătirea butaşilor numai din plante absolut sănătoase, îndepărtarea şi arderea resturilor vegetale din sere, respectarea strictă a cerinţelor faţă de temperatură, umiditate şi aerisire în sere. La apariţia simptomelor se recomandă tratamente cu produse cuprice sau ditiacarbamice. FUZARIOZA Fuzarioz (rus.); Wilt disease of carnation (engl.). Fazarioza sau ofilirea este cea mai răspândită şi periculoasă boală a garoafelor, cunoscută în toate ţările producătoare, atât în sere şi solarii, cât şi în câmp. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă prin îngălbenirea şi ofilirea treptată a frunzelor. În multe cazuri ofilirea este parţială şi se observă numai la unii lăstari izolaţi sau numai la o parte din plantă. La baza tulpinii, în zona coletului, ţesuturile se brunifică şi se distrug, ceea ce duce la frângerea tulpinilor şi căderea plantelor. În secţiune prin tulpină se observă brunificarea vaselor conducătoare, de la baza plantei până la vârf, simptom tipic de traheomicoză. Uneori boala atacă şi o parte din rădăcini, provocând brunificarea şi putrezirea lor. Într-o fază mai avansată a bolii agentul patogen părăseşte vasele conducătoare, lizează ţesuturile tulpinii şi iese în exteriorul plantelor. La baza tulpinii, uneori pe noduri, ciuperca formează un înveliş micelian pufos, cu aspect de vată, de culoare albă sau rozalie, pe care se diferenţiază conidiile ciupercii. Agent patogen. Traheomicoza sau ofilirea fuzariană este provocată de ciuperca Fusarium oxysporum f. dianthi = Fusarium dianthi, cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Pe sectoarele atacate, în condiţii favorabile, ciuperca formează fructificaţia asexuată sub formă de sporodohii. Sporodohiile constituie îngrămădiri de filamente miceliene hialine, de culoare roz sau albă, pe care se diferenţiază microconidii şi macroconidii. Microconidiile sunt unicelulare sau bicelulare, de 7-5×2,5-3 m. Macroconi- 327 diile au formă cilindrică, sunt subţiate la capete, prevăzute cu 3-5 septe transversale, de 25-45×3-3,5 m. În afară de microconidii şi macroconidii ciuperca, formează terminal pe hife clamidospori globuloşi, cu suprafaţa netedă sau echinulată, hialini apoi galbenibrunii, de 10-12 m în diametru, care constituie forma de rezistenţă a ciupercii. Ciuperca se păstrează sub formă de miceliu de rezistenţă în sol sau în resturile vegetale prin clamidospori. Pătrunderea infecţiei în plante se realizează prin rănile produse de insecte sau în timpul lucrărilor culturale. Nimerind în vasele conducătoare, hifele miceliene obliterează ţesutul conducător şi prin toxina eliberată produce ofilirea plantelor. Producerea de noi infecţii este favorizată de temperaturi ridicate (25-30oC), exces de umiditate, solul infestat cu nematozi, fertilizarea excesivă cu azot, soiuri sensibile la această infecţie. Ofilirea fuzariană poate fi provocată şi de alte specii din g. Fusarium, cum ar fi: Fusarium culmorum, Fusarium avenaceum, Fusarium roseum. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la fuzarioză, ca: Indianola, Monument, Turner, Perfektion, Red Rolinda etc.). Pentru plantare se vor folosi numai butaşi sănătoşi. În acest scop se foloseşte metoda indexării, care constă în aceea că se marchează individual plantele de la care se recoltează butaşii, iar aceştia se înrădăcinează separat. În cazul când butaşii recoltaţi de la o plantămamă manifestă simptome de fuzarioză, sunt distruşi împreună cu planta din care provin. Rotaţia culturilor cu întoarcerea garoafelor peste 4-5 ani, perioadă în care nu se vor cultiva crizanteme – Chrysanthemum sp., lalele – Tulipa gesneriana, gladiole – Gladiolus hybridus, narcise – Narcisus poeticus etc. Imersarea timp de 10 ore a butaşilor neînrădăcinaţi în suspensii de benzimidazoli, cum ar fi Benlate, Benomil, Fundazol, Topsin M în concentraţie de 0,1-0,2%. Termoterapia sau chimioterapia substratului nutritiv în sere. Dezinfectarea substratului în care se înrădăcinează butaşii cu preparate benzimidazolice în concentraţie de 0,05% - 4,0 l suspensie/m2. Fertilizarea echilibrată cu azot. În perioada de vegetaţie se fac tratamente profilactice la sol cu fungicide benzimidazolice. ALTERNARIOZA Alternarioz (rus.); Alternaria of carnation (engl.). Alternarioza sau pătarea neagră este o boală larg răspândită în ţările cultivatoare de garoafe, semnalată şi descrisă în 1909 în SUA. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe frunze, tulpini, lăstari, mai rar pe flori. Pe tulpini, în zona nodurilor se formează pete brun-cenuşii, circulare sau alungite, de 10-15 mm. La hotarul dintre ţesutul sănătos şi cel atacat se observă o lizieră galben-verzuie. În condiţii de umiditate ridicată 328 petele se acoperă cu un înveliş de culoare aproape neagră, care constituie fructificaţia asexuată a agentului patogen. Frunzele sunt atacate de la peţiol spre vârf, se ofilesc şi se usucă, iar pe timp umed pe sectoarele atacate apare fructificaţia ciupercii. Pe lăstari şi tulpini se observă leziuni care le înconjoară ca un inel. În urma atacului plantele se usucă, iar tulpinile se rup cu uşurinţă deasupra sectorului atacat. În cazul în care sunt atacate florile, ele se usucă de la exterior spre partea centrală, unde apar sectoare brunificate la petalele albe sau de decolorare la cele cu flori roşii. La un atac timpuriu plantele au internodurile mai scurte, rămân sterile sau formează mai puţine flori. Agent patogen. Boala este provoacată de două specii de ciuperci parazite din genul Alternaria, ord. Hyphales, cl. Deuteromycetes şi anume: Alternaria dianthi şi Alternaria dianthicola. Miceliul se dezvoltă intramatrical, intercelular şi are culoare brună. Pe miceliu se formează conidiofori septaţi, neramificaţi, scurţi, adunaţi în buchete, care poartă pe ei 4-5 conidii adunate în lanţuri. Conidiile au formă conică, culoare brună-olivacee, sunt despărţite prin numeroase septe transversale şi longitudinale. Dimensiunile conidiilor variază între 60-80 x 13-24 m. Infecţia se păstrează în resturile vegetale şi în seminţe sub formă de conidii şi miceliu de rezistenţă. Nimerind pe organele verzi, conidiile germinează în prezenţa picăturilor de apă, formând un filament de miceliu care pătrunde în ţesuturi prin leziuni sau prin străpungerea activă a cuticulei şi epidermei. Boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 20-25oC şi o persistenţă cât mai îndelungată a picăturilor de apă pe organele verzi. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Respectarea măsurilor de igienă culturală. Evitarea excesului de umiditate în sere şi solarii. Tratarea chimică a seminţelor cu Ronilan 50 WP, Rovral 50 WP sau cu Sumilex 50 WP – 34 g/kg. Imersarea butaşilor timp de 10-12 ore în suspensie 0,2% de Ronilan, Rovral, Sumilex. În cazul cultivării soiurilor sensibile, la apariţia primelor simptome se vor aplica tratamente cu fungicide ditiocarbamice sau dicarboximidice. PUTREGAIUL CENUŞIU Seraia gnili (rus.); Grey mold of carnation (engl.). Putregaiul cenuşiu este o micoză frecvent întâlnită în culturile de garoafe în condiţii de temperaturi moderate şi exces de umiditate. Patografie. Simptomele caracteristice ale putregaiului cenuşiu pot fi puse în evidenţă pe toate organele aeriene ale plantelor de garoafe. Plantele pot fi atacate încă din sera înmulţitor, deoarece ciuperca Botrytis cinerea, împreună cu alte peste o sută de specii de microorganisme, îşi dă concursul în fenomenul de putrezire a plantulelor în sere şi solarii. Pagube mai mari se produc atunci când atacul apare pe 329 plantele mature, care sunt mai sensibile la infecţia de putregai cenuşiu. Sunt supuse putrezirii sub acţiunea parazitului florile, tulpinile, mai rar frunzele. Florile atacate se brunifică şi se acoperă cu un înveliş cenuşiu pufos, constituit din miceliu, conidiofori şi conidii. Pe lăstari, tulpini şi frunze boala se manifestă sub formă de putregai umed însoţit de fructificaţia asexuată a ciupercii. Tulpinile atacate se rup uşor. Pe organele atacate, mai frecvent în resturile vegetale, se formează scleroţi mici de culoare neagră, care reprezintă forma de rezistenţă a ciupercii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Botrytis cinerea, cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. După fructificaţia sexuată ciuperca se numeşte Botryotinia fuckeliana şi este încadrată în cl. Ascomycetes, ord. Helotiales. Corpul vegetativ al agentului patogen este un tal filamentos, alcătuit din hife septate, ramificate, hialine sau slab gri. Miceliul trăieşte intramatrical, intercelular şi exogen, pe suprafaţa organelor atacate. Pe miceliu se formează conidiofori lungi, de 1-2 mm, septaţi, de culoare cenuşie-olivacee, ramificaţi arborescent. Pe conidiofori se găsesc conidii unicelulare, ovoide, hialine sau gălbui, adunate sub formă de ciorchine, cu dimensiuni de 9-15 x 6,1 m. Ca sursă de infecţie servesc resturile vegetale în care se păstrează conidiile şi scleroţii. Din germinarea scleroţilor rezultă filamente miceliene care pătrund în plante prin răni, mai rar în mod activ. Infecţiile se produc în prezenţa picăturilor de apă la temperaturi cuprinse între 15-20oC şi umiditatea aerului în sere aproape de 100%. Prevenire şi combatere. Dirijarea temperaturii şi a umidităţii aerului în sere şi solarii. Serele se vor aerisi pentru a reduce umiditatea relativă a aerului şi pentru a zvânta picăturile de apă de pe plante. Organele sau plantele atacate se înlătură şi se distrug. Udarea se va face la sol, iar fertilizarea în doze moderate. Tratarea chimică a seminţelor cu Ronilan 50WP, Rovral 50 WP, Sumilex 50 WP – 3-4 g/kg. La apariţia simptomelor se recomandă tratamente cu fungicide ditiocarbamice sau dicarboximidice. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor garoafelor Cultura garoafelor în seră este expusă unui număr mare de agenţi patogeni care le denaturează aspectul decorativ şi reduc valoarea lor comercială, iar uneori compromit cultura respectivă. Măsurile de prevenire şi combatere a bolilor la garoafe se aplică în complex, fiind integrate în tehnologia de cultură. Soiuri rezistente. Se recomandă ca rezistente la fuzarioză soiurile Monument, Turner, Perfektion, Indianola etc. În cazul ofilirii fuzariene cultivarea soiurilor rezistente este principalul mijloc de combatere eficientă a bolii, iar toate celelalte măsuri (chimice, biologice, agrofitotehnice etc.) capătă un sinergism pronunţat, eficacitatea lor fiind sporită. 330 Dezinfectarea solului. Amestecul pentru produs răsad se dezinfectează din timp prin metoda termică, timp de 1 oră la 70-80oC, sau chimică cu produse fumigante ca formalină 40 SC – 2,0 l/m3, Dazomet 90 G - 200 g/m3, Previcur 607 SL - 300 ml/m3. Timpul de pauză după tratare este de 14 zile, timp în care se va reface microflora antagonistă din sol. Solul din serele înmulţitor se dezinfectează periodic termic sau chimic. Rezultate bune se obţin prin tratarea termică cu vapori supraîncălziţi timp de 1 oră după ce temperatura la adâncimea de 30-35 cm ajunge la 75-80oC sau cu produse fumigante: Dazomet 90 G -50 g/m2, formalină 1:40 - 1,0 l/m2 cu 15-20 de zile înainte de semănat. Dezinfectarea serelor şi a uneltelor de muncă. Utilajul, maşinile, uneltele de muncă şi ambalajul folosit în sere se adună în grămadă şi se stropesc cu o soluţie de formalină de 2% - 1 l/m2, după care se acoperă cu o prelată pe timp de 4 zile pentru sudaţie. Dezinfectarea spaţiului intern al serei se face cu formalină 250 g la 100 l apă sau prin arderea brichetelor de sulf 30-40 g /m3. Înainte de gazare se face o cât mai bună ermetizare a serei. Material săditor neinfectat. Butaşii se pregătesc numai din plante viguroase, vizual sănătoase. Pentru aceasta se va folosi metoda indexării. Metoda prevede marcarea individuală a plantelor-mamă de la care se pregătesc butaşi şi sădirea separată a lor. Dacă butaşii manifestă simptome de fuzarioză, ei se nimicesc împreună cu planta-mamă. Înainte de înrădăcinare butaşii se vor introduce în soluţie de Benomil, Bavistin, Derosal sau Topsin M-70 în concentraţie de 0,10,2% pe timp de 10 ore pentru dezinfecţia preventivă împotriva micozelor vasculare produse de Fusarium sp., Verticillium sp., Rhizoctonia sp. etc. Împotriva putregaiului cenuşiu şi alternariozei seminţele se vor trata cu: Ronilan 50 WP, Rovral 50 WP, Sumilex 50 WP - 3-4 g/kg. Igiena culturală. Măsurile de igienă culturală urmăresc depistarea şi lichidarea focarelor de infecţie şi previn transmiterea agenţilor patogeni la culturile din ciclurile următoare. Ele asigură limitarea la minimum a rezervei biologice ale unor aşa agenţi patogeni ca Botrytis cinerea, Alternaria dianthi, Septoria dianthi, Mycosphaerella dianthi etc. Pe parcursul perioadei de vegetaţie culturile protejate de garoafe se vor afla sub un control permanent, pentru îndepărtarea imediată a plantelor sau organelor uscate, ofilite sau atacate de viroze, rugină, fuzarioză, putregai cenuşiu etc. După terminarea ciclului de cultură se vor aduna şi se vor distruge toate resturile vegetale infectate. Măsuri tehnologice. Prin aplicarea la timp şi corectă a măsurilor agrofitotehnice se poate realiza menţinerea majorităţii agenţilor fitopatogeni sub pragul economic de dăunare. Aceste măsuri acţionează prin modificarea condiţiilor ecologice în favoarea plantelor şi în defavoarea agenţilor patogeni, iar uneori 331 direct asupra patogenilor, împiedicându-le dezvoltarea. În compartimentele serei se va face o aşa rotaţie când garoafele se vor întoarce peste minimum 3-4 ani. Nu sunt indicate ca culturi premărgătoare crizantemele, lalelele, gladiolele şi narcisa din cauza unor boli comune ca fuzarioza, putregaiul cenuşiu şi alb, putrezirea plăntuţelor etc. Se va evita excesul de azot în sol, care măreşte sensibilitatea garoafelor la fuzarioză, rugină şi alte boli. La înfiinţarea culturilor de garoafe se va evita densitatea prea mare a plantelor, care limitează aerisirea şi măreşte sensibilitatea plantelor la fuzarioză, putregai cenuşiu, rugină, alternarioză. În cazul apariţiei bolilor infecţioase se va face corectarea factorilor de mediu în scopul creării unor condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea agenţilor patogeni. Chimioterapia. Împotriva ofilirii fuzariene cauzată de ciuperca Fusarium oxysporum f. sp. dianthi se recomandă tratamente profilactice la sol cu Benlate, Derosal, Bavistin sau Topsin M-70 în concentraţie de 0,05-0,1% - 0,5 l soluţie la o plantă. La apariţia simptomelor ruginii (Uromyces caryophyllinus), alternariozei (Alternaria dianthi), septoriozei (Septoria dianthi) şi a înnergririi garoafelor (Mycosphaerella dianthi) se recomandă tratamente foliare cu Dithane- M 45 WP - 0,2%, Penncozeb 80 WP - 0,2%, Polyram DF - 0,2% etc. Bioterapie. Împotriva putrezirii plăntuţelor, fuzariozei şi putregaiului cenuşiu se recomandă utilizarea preparatului biologic Trihodermin-Th-7F-BL -15 mlrd. spori/g. prin introducerea în fiecare gropiţă la răsădirea plantelor câte 1,5-3,0 g. În timpul perioadei de vegetaţie Trihodermina se recomandă în doză de 3,0-6,0 g/m3 prin stropirea plantelor în regiunea coletului cu 0,3-0,5 l suspensie la o plantă. Tratamentele se repetă de 2-3 ori cu interval de 1 lună. BOLILE TRANDAFIRULUI FĂINAREA Mucinistaia rosa (rus.); Powdery mildew (engl.). Făinarea este o micoză foarte periculoasă, răspândită în toate zonele globului unde se cultivă trandafirul în teren protejat şi în câmp deschis. Boala era cunoscută încă de părintele botanicii Theophrast în Grecia antică. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor - frunze, lăstari, flori, uneori chiar şi pe fructe. Mai frecvent făinarea se întâlneşte pe frunze, la care pe ambele părţi ale limbului apar sectoare acoperite cu un înveliş pâslos de miceliu de culoare albă. Mai târziu învelişul de pe frunze devine făinos din cauza formării în masă a conidioforilor şi conidiilor. În cazul unui atac puternic frunzele se îngălbenesc, se brunifică, se usucă şi cad. Pe lăstarii erbacei se formează un înveliş gros, la început alb, apoi gălbui. 332 Lăstarii încetează să mai crească, internodurile rămân mai scurte, şi datorită atacului nu se lignifică complet, pierzând rezistenţa la temperaturile joase din timpul iernii. La unele soiuri de trandafir pentru flori, atacul se manifestă pe peduncul şi caliciul floral prin acelaşi simptom ca şi la alte organe. Ca rezultat florile rămân mici, deformate. Uneori bobocii florali nu se mai desfac, se brunifică şi se scutură. În a doua jumătate a vegetaţiei, în învelişul de pe organele atacate se observă cu ochiul liber punctişoare brune, care sunt periteciile ciupercii. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Sphaerotheca pannosa var. rosae, cl. Ascomycetes, ord. Erysiphales. Corpul vegetativ este un miceliu multicelular, alcătuit din hife de culoare albă, septate, puternic ramificate, care se fixează pe frunze cu ajutorul apresorilor. Pe miceliu se formează conidiofori scurti, neramificaţi, care poartă lanţuri de conidii elipsoidale, de 16,5-30 x 10-15 m. Dimensiunile conidiilor variază în funcţie de specia de Rosa parazitată. La înmulţirea sexuată patogenul formează peritecii monoasce, globuloase, brune, cu apendici simpli, flexuoşi, cu asce şi ascospori elipsoidali, unicelulari, hialini, de 25-30×15-17m. Ciuperca iernează sub formă de miceliu care pătrunde în muguri şi, mai rar, sub formă de peritecii pe lăstarii atacaţi. Periteciile prezintă o sursă adăugătoare de infecţie, însă în condiţiile Republicii Moldova ele nu au mare importanţă, deoarece în timpul iernii sunt distruse de alte microorganisme. Făinarea trandafirului este favorizată şi se dezvoltă puternic atunci când noaptea temperatura este de 15-16 oC asociată cu umiditatea relativă a aerului de 90-99%, iar ziua de 40-70 %. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la făinare (Portland, Dortmund, Fairy etc.). Respectarea măsurilor de igienă culturală. Lăstarii puternic atacaţi se vor îndepărta şi se vor efectua aerisiri pentru scăderea umidităţii relative a aerului. În timpul perioadei de vegetaţie, la soiurile sensibile şi tolerante sunt necesare tratamente chimice cu fungicide, aşa ca Topas 100 EC - 1,0 l/ha, Fundazol 50 WP - 1,0-1,5 kg/ha, Sulf WP - 6,0 kg/ha, Kumulus DF - 3,0 kg/ha ş.a. Pentru prevenirea apariţiei rezistenţei patogenului la fungicide, se recomandă alternarea preparatelor de contact cu cele sistemice cu bază chimică diferită. Fiecare fungicid sistemic se va folosi o singură dată în perioada de vegetaţie. PĂTAREA NEAGRĂ A FRUNZELOR Ciornaia piatnistosti listiev (rus.); Black spot ( engl.). Pătarea neagră a frunzelor este o micoză răspândită în toate ţările unde se cultivă trandafirul în teren protejat. 333 Patografie. Simptomele caracteristice de manifistare a pătării negre se observă pe frunze, lăstari, flori. Pe faţa superioară a frunzelor se formează pete circulare, cu marginile bine conturate, negricioase, uneori cu nuanţă violetă, la început mici, apoi pot atinge 12-18 mm în diametru. De obicei, petele sunt bine vizibile pe partea de sus a frunzelor, dar în unele cazuri ele pot fi observate şi pe faţa inferioară. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii, petele confluează ocupând sectoare mari din limbul frunzei. Într-o fază mai avansată a bolii pe suprafaţa petelor se observă punctişoare negre proeminente, care reprezintă acervulii ciupercii. Frunzele puternic atacate se usucă şi cad prematur. Simptome asemănătoare pot fi observate pe lăstari şi flori, însă frecvenţa lor este neesenţială. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Diplocarpon rosae, cl. Ascomycetes, ord. Helotiales. După fructificaţia asexuată ciuperca poartă denumirea de Marssonina rosae şi este încadrată în cl. Deuteromycetes, ord. Melanconiales. Corpul vegetativ este un miceliu multicelular alcătuit din hife septate, ramificate, hialine, apoi colorate în brun. La înmulţirea asexuată formează acervuli subcuticulari de 120-160 m. Conidioforii sunt neramificaţi, hialini şi poartă conidii bicelulare, hialine de 18-20×5-6m. Fructificaţia sexuată sub forma de apotecii sesile se formează în stadiul saprofit, în resturile vegetale. Ascosporii sunt bicelulari, hialini, de 20-25×5-6m. De la un an la altul boala se transmite prin miceliul de rezistenţă din leziunile de pe lăstari, prin conidiile din resturile vegetale şi prin apoteciile pe care ciuperca le formează în stadiul saprofit al ontogenezei. În primăvară miceliul din lăstari fructifică şi formează conidii, prin care se realizează infecţia primară. Această infecţie poate fi produsă de asemenea de conidiile care au iernat, precum şi de ascosporii eliberaţi din apotecii. Ajungând pe organele verzi sporii germinează, formând filamente de infecţie care străbat activ cuticula, dând naştere la strome subcuticulare cu acervuli. Conidiile formate în acervuli asigură realizarea infecţiilor secundare, care se repetă de mai multe ori. În dezvoltarea sa boala este favorizată de temperaturi cuprinse între 23-25oC şi umiditatea relativă a aerului mai mare de 70%. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente (Marie Elisabeth, Eminence, Queen Elisabeth). Respectarea măsurilor de igienă culturală. Tăierea lăstarilor infectaţi, adunarea frunzelor căzute şi arderea lor. Aerisirea la timp a serelor pentru micşorarea umidităţii relative a aerului. La soiurile sensibile sunt necesare tratamente chimice profilactice şi curative cu fungicide din grupele ditiocarbamaţi şi benzimidazoli, alternând permanent preparatele sistemice cu cele de contact. 334 RUGINA Rjavcina (rus.); Rosen rust (engl.). Rugina este una dintre cele mai păgubitoare boli ale trandafirului, răspândită şi cunoscută în toate rozariile de pe glob. Patografie. Simptomele caracteristice ale ruginii se manifestă pe lăstari, frunze, peţioluri, pedunculii florali şi pe muguri. Primăvara, pe organele susceptibile se formează pustule de forme diferite de culoare portocalie, care reprezintă picnidele cu picnospori şi ecidiile cu ecidiospori. Uneori mugurii florali par a fi acoperiţi cu o pulbere portocalie formată din ecidiosporii ciupercii. Spre sfârşitul lunii mai, pe frunze apar pete decolorate, galbene, bine conturate, unghiulare, izolate, apoi confluente. Pe faţa inferioară petele au culoare mai palidă, iar în dreptul petelor se observă pustule mici, de culoare galben-portocalie. Cu timpul uredopustulele acoperă frunzele, peţiolurile şi lăstarii. Din a doua jumătate a lunii iunie, pe partea inferioară a limbului apar pustule de culoare neagră – teleutopustule cu teliospori. Frunzele puternic atacate cad, lăstarii se înnegresc şi se usucă. Uneori atacul se manifestă pe ramuri şi fructe, care au un aspect roşiatic. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Phragmidium mucronatum = Phragmidium disciflorum = Phragmidium subcorticium, cl. Basidiomycetes, ord. Uredinales. Ciuperca este o specie parazit obligată, autoică, macrociclică, cu toate tipurile de fructificaţie pe plante din genul Rosa. Picnidele sunt epifile, gălbui, plane, lipsite de parafize la osteol. Ecidiile de tip Caeoma au culoare portocalie, ajung până la 10 mm lungime, sunt înconjurate de parafize şi conţin ecidiospori sferici, elipsoidali, de 20-28×18-21m, cu episporul incolor, echinulat, dispuşi în lanţuri. Uredosporii sunt pulverulenţi, sferici, elipsoidali sau ovoidali, de 20-28×16-21m, cu membrana echinulată. Teliosporii sunt pulverulenţi, negri, eliptici, fusiformi, de 65-110×25-40m, alcătuiţi din 6-8 celule, cu membrana brun-întunecată verucoasă, cu pedunculul incolor, îngroşat la bază, egal sau mai lung decât sporul. De la un an la altul ciuperca rezistă sub formă de miceliu în lăstari şi ramuri tinere. Prin aceasta se explică invadarea mugurilor tineri în primăvară şi aparţine stadiului de picnide şi ecidii. Iernează de asemenea teliosporii în frunzele căzute. Aceştia pot germina la temperaturi cuprinse între 6 şi 25oC, formând bazidii cu bazidiospori care infectează trandafirul. Boala este favorizată şi are dezvoltare rapidă la temperaturi de 15-20oC, umiditatea relativă a aerului între 90-100% şi prezenţa picăturilor de apă. Prevenire si combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la rugină (Fairy, Dortmund, Friihlingsgold etc.). Respectarea măsurilor de igienă culturală. Din 335 sere se vor înlătura lăstarii atacaţi şi frunzele căzute. Folosirea unui material săditor neinfectat. Aerisirea corespunzătoare a serelor, pentru micşorarea umidităţii relative a aerului. La soiurile sensibile şi foarte sensibile sunt necesare tratamente chimice cu următoarele fungicide: Dithane M-45 WP - 0,2%, Polyram DF - 0,2%, Bavistin DF - 0,1%, Topas 100 EC - 0,05%, Saprol 20 EC - 0,1% etc. Tratamentele se repetă la interval de 7-10 zile în cazul fungicidelor de contact şi de 10-14 zile la cele sistemice. În vecinătatea serelor se vor nimici plantele de Rosa canina L. MANA Lojnaia mucinistaia rosa (rus.); Downy mildew (engl). Mana este o micoză potenţial dăunătoare a trandafirului mai ales în spaţii protejate, unde se pot crea condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii. Patografie. Simptomele caracteristice de manifestare a manei trandafirului pot fi observate pe frunze, mai rar pe lăstari erbacei. Pe frunze se formează pete decolorate, de formă şi dimensiuni diferite. Petele au culoare mai închisă pe partea superioară a frunzelor şi mai deschisă pe cea inferioară. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii petele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar. La umiditate înaltă a aerului şi aerisire necorespunzătoare a spaţiului protejat petele se acoperă pe partea de jos cu o eflorescenţă cenuşie, care reprezintă fructificaţia asexuată a ciupercii. Cu timpul sectoarele atacate se necrozează, frunzele se usucă şi cad. Uneori mana se manifestă sub formă de ofilire a foliolelor şi apariţia unor pete de culoare brun-negricioasă pe marginile lor. La hotarele petelor se observă o lizieră violacee caracteristică. În urma atacului foliolele se usucă parţial sau total. În cazuri destul de rare pot fi atacaţi lăstarii verzi. Pe ei se formează pete din ţesuturi necrozate, care îi înconjură de jur împrejur. Pe lăstari în curs de lignificare boala se manifestă sub formă de pete alungite de culoare întunecată. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Peronospora sparsa, cl. Oomycetes, ord. Peronosporales. Este o specie parazit obligată, cu miceliul intramatrical, intercelular. În celulele plantei pătrund haustori ramificaţi, care servesc ca organe specializate de nutriţie. La suprafaţă, prin stomate, ies conidiofori alungiţi, filamentoşi, ramificaţi dihotomic în treimea superioară, cu vârfurile ultimelor ramificaţii ascuţite şi arcuite. Pe sterigme se găsesc conidii gălbui, ovoide, unicelulare, cu dimensiuni de 20-30 x 15-31 µ. Conidiile servesc pentru răspândirea ciupercii în timpul perioadei de vegetaţie. Ele germinează la umiditate înaltă a aerului, formând filamente de infecţie care pătrund în frunze prin stomate. La înmulţirea sexuată se formează oosporii, care se păstrează în frunzele căzute, servind ca sursă de infecţie primară. 336 Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Respectarea cerinţelor igienei culturale. Adunarea şi arderea frunzelor căzute în care se păstrează sporii de rezistenţă. Corectarea umidităţii aerului prin aerisiri permanente a spaţiului protejat în scopul creării unor condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea bolii. La apariţia simptomelor se recomandă tratamente cu Avixil 70 WP - 0,05%, Oxiclorură de cupru 90 WP - 0,4%, Oxihom 80 WP-0,4%, care se vor repeta la necesitate. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor trandafirului Soiuri rezistente. De menţionat că soiurile Dortmund şi Fairy sunt rezistente la făinare şi rugină, iar soiurile Marie Elisabeth, Eminense şi Queen Elisabeth posedă rezistenţă la pătarea neagră a trandafirului. Dezinfectarea solului şi încăperilor serei. Pregătirea solului, gazarea spaţiilor interne ale serei, precum şi dezinfectarea utilajului, uneltelor de muncă şi ambalajului (vezi “Bolile garoafelor”). Material săditor neinfectat. Pentru înfiinţarea culturilor de trandafir în spaţii protejate, se va folosi numai material săditor liber de infecţia cu ciupercile Sphaerotheca pannosa f. sp. rosae, Marssonina rosae, Phragmidium mucronatum etc. În scopul obţinerii materialului iniţial liber de infecţie, se practică testarea plantelor-mamă, urmată de microînmulţire, şi apoi protejarea strictă a materialului împotriva reinfectării cu agenţi patogeni ai bolilor. Utilizarea materialului săditor sănătos reduce inoculul iniţial al agenţilor patogeni, iar ca urmare bolile nu apar sau se manifestă târziu, reducând esenţial numărul de tratamente pentru combaterea lor. Igiena culturală. Măsurile de igienă culturală presupun înlăturarea şi distrugerea prin ardere a părţilor de plantă puternic atacate de ciupercile Diplocarpon rosae, Sphaerotheca pannosa f. sp. rosae, Phragmidium mucronatum, Coniothyrium wernsdorffiae ş.a. Prin aceste măsuri se elimină de asemenea plantele care sunt compromise din punct de vedere al recoltei de flori, dar care constituie surse de inocul pentru plantele sănătoase din vecinătate. Pe parcursul perioadei de vegetaţie cultura trandafirului protejat va fi sub un control permanent în vederea depistării la timp, localizării şi distrugerii focarelor de infecţii. În spaţiul protejat se va menţine o curăţenie perfectă. După terminarea vegetaţiei frunzele căzute şi toate resturile vegetale vor fi adunate minuţios, scoase din seră şi arse în locuri cu destinaţie specială. Măsuri tehnologice. În faza de înfiinţare a culturilor protejate de trandafir, se va evita o densitate exagerată a plantelor la unitatea de suprafaţă în scopul asigurării ulterioare a unei aerisiri cât mai bune. Operaţiile în verde se vor face la 337 timp şi calitativ pentru o aerisire corespunzătoare a spaţiului protejat, ceea ce micşorează riscul infecţiilor grave cu aşa boli precum pătarea neagră, rugina, mana, făinarea etc. Fertilizarea solului se va face în conformitate cu cerinţele culturii trandafirului, evitându-se azotul neechilibrat cu PK. Fertilizarea raţională a plantelor cu NPK şi microelemente măreşte rezistenţa la boli. Irigarea cu norme optime a culturii de trandafir este un factor de sporire a rezistenţei plantelor la îmbolnăvire. Excesul de umiditate a solului şi umiditatea relativă a aerului peste 90% favorizează dezvoltarea ciupercilor Marssonina rosae, Phragmidium mucronatum, Peronospora sparsa etc. În cazul când în spaţiile protejate umiditatea aerului este mai mică de 40-60%, se crează condiţii favorabile pentru dezvoltarea ciupercii Sphaerotheca pannosa f. sp. rosae. Culturile de trandafir îngrijite, prăşite, plivite, copilite, cârnite ş.a. asigură o mai bună lumină şi ventilaţie, deci şi condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea agenţilor patogeni. Chimioterapia. Măsurile chimice fac parte integrată din complexul măsurilor de profilaxie şi terapie numai pentru bolile care nu pot fi combătute altfel. La soiurile sensibile la făinare, în timpul vegetaţiei sunt necesare tratamente chimice cu fungicide omologate: Benlate 50 WP - 0,1% (1,0-1,5 kg/ha), Karathane FN 57 WP - 0,1% (0,6-1,0 kg/ha), Fundazol 50 WP- 0,1% (1,0-1,5 kg/ha), Topas 100 EC - 0,025% (0,75-1,0 l/ha), Sulf 80 WP - 0,6% (6,0 kg/ha). Pentru prevenirea apariţiei rezistenţei patogenului la fungicide se recomandă alternarea preparatelor de contact cu cele sistemice cu baza chimică diferită. La apariţia simptomelor de pătare neagră şi mană se vor face tratamente foliare cu unul din următoarele produse chimice: Dithane M-45 WP - 0,2% (2,0 kg/ha), Polyram DF - 0,2% (2,0 kg/ha), Oxihom 80 WP - 0,4% (1,9-2,1 kg/ha) etc. Împotriva ruginii sunt eficiente atât preparatele recomandate împotriva făinării, cât şi cele folosite împotriva pătării negre şi manei. BOLILE CRIZANTEMELOR PUTREGAIUL ALB Belaia gnili (rus.); Sclerotinia disease (engl.). Putregaiul alb este o boală infecţioasă relativ nouă pentru crizantemele cultivate în teren protejat. Patografie. Simptomele caracteristice pentru putregaiul alb se manifestă pe tulpini, frunze, flori, uneori pe rădăcini. Pe tulpini se formează pete umede, mari, de formă neregulată, cafenii-brunii. De pe tulpini petele se extind pe peţiolurile frunzelor, care se înmoaie şi se lasă în jos. La umiditate înaltă şi temperaturi moderate sectoarele atacate se acoperă cu 338 un înveliş alb cu aspect de vată, alcătuit din hife miceliene, mai târziu apar scleroţi negri. În urma atacului are loc dezagregarea ţesuturilor tulpinilor, ceea ce duce la frângerea şi căderea lor. La flori primele simptome ale bolii se manifestă pe sepale, de unde se extinde în scurt timp pe petale. Ca rezultat al atacului bobocii florali şi florile parţial deschise se brunifică, se desprind de pe tulpină şi cad pe suprafaţa solului. În condiţii foarte favorabile pentru dezvoltare putregaiul alb poate ataca baza tulpinii şi rădăcinile, provocând un putregai umed însoţit de miceliu alb şi scleroţi negri. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Whetzelinia sclerotiorum din cl. Ascomycetes, ord. Helotiales, specie polifagă, care poate ataca câteva sute de specii de plante cultivate şi din flora spontană. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular alcătuit din hife septate, necolorate, subţiri, de 2,5-6m în diametru. În urma împletirii strânse a filamentelor miceliene se formează scleroţi negri, de formă şi deminsiuni diferite. La germinarea scleroţilor iau naştere apotecii macroscopice, pedunculate. În apotecii se formează numeroase asce cilindrice de 125-175×8-11m, cu ascospori elipsoidali hialini, unicelulari, de 8-16×6-10m. Fructificaţia asexuată lipseşte. De la un an la altul ciuperca se păstrează sub formă de scleroţi sau sub formă de miceliu care poate trăi ca saprofit în sol. Din germinarea scleroţilor rezultă hife miceliene sau, mai rar, apotecii cu asce şi ascospori. Ciuperca pătrunde în plante prin răni sau direct prin cuticulă şi epidermă. Boala este favorizată de temperaturi moderate (16-18oC), exces de umiditate a aerului şi solului în seră, persistenţa îndelungată a picăturilor de apă pe organele verzi. În astfel de condiţii se poate observa un atac masiv de putregai alb al crizantemelor, cu urmări grave pentru producători. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente, cum ar fi Dark Westland, Golden Crystal, Cheroche etc. Respectarea măsurilor de igienă culturală în sere. Plantele infectate se smulg, se scot în afara serei şi se ard. Respectarea cerinţelor faţă de temperatura şi umiditatea aerului în sere. Excluderea temporară din rotaţie a plantelor floricole sensibile la putregai alb, aşa ca gheorghina, crinul, ghiocelul, guraleului, sângele-voinicului etc. După terminarea ciclului de cultură a crizantemelor solul din seră se va schimba, va fi supus termoterapiei sau chimioterapiei. FUZARIOZA Fuzarioznoie uveadanie (rus.); Fuzarium Wilt (engl.). Fuzarioza sau ofilirea fuzariană este o boală infecţioasă destul de păgubitoare în culturile de crizanteme din sere şi câmp deschis. 339 Patografie. Simptomele caracteristice de manifestare a fuzariozei constau în ofilirea treptată, ireversibilă a plantelor de crizanteme datorită necrozei interne a vaselor conducătoare. Primul semn patografic al bolii este îngălbenirea frunzelor terminale ale plantelor, urmată de o curbare a tulpinii şi frunzelor spre partea afectată de boală a plantei. Pe măsură ce boala progresează, simptomul de cloroză se extinde în jos, frunzele treptat se ofilesc şi se usucă. Într-o fază mai avansată de dezvoltare a bolii se produce necroza tulpinii şi moartea plantei. În secţiune transversală prin tulpină sau prin nervurile frunzelor se observă brunificarea vaselor conducătoare sub formă de inel punctat. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Fusarium oxysporum f. sp. chrysanthemi şi Fusarium oxysporum f. sp. tracheiphilum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Pe plantele bolnave, mai frecvent după pieirea lor patogenul fructifică, formând microconidii uni- sau bicelulare şi macroconidii mulicelulare. Ciuperca formează de asemenea clamidospori şi scleroţi, prin care rezistă mai mult timp în sol. Plantele de crizanteme sunt invadate de patogen în special în condiţiile unui regim hidric necorespunzător, când procesul de ofilire este mai rapid. Manifestarea simptomelor este maximă la 27-32oC, redusă la 21oC, oprită la 10-16oC. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Respectarea cerinţelor de igienă culturală. Înlăturarea din sere şi arderea plantelor bolnave. Pentru plantare se va folosi material săditor liber de infecţia fuzariană. Substratul pentru înrădăcinarea butaşilor şi solul din sere se dezinfectează prin termoterapie sau chimioterapie. Tratarea termică a solului se face cu vapori supraîncălziţi (70-80oC) timp de 1 oră cu cel puţin două săptămâni până la folosirea lui. Dezinfectarea chimică a solului cu Previcur 607 SL - 300 ml/m3 sau cu Dazomet 90 G - 200 g/m3. Corectarea reacţiei solului, care trebuie să constituie aproximativ 7,5. Fertilizarea solului se va face cu azot nitric. În perioada înrădăcinării butaşilor substratul se udă cu suspensii benzimidazolice de 0,05% 4,0 l/m2. În serele cu solul infectat de fuzarioză, în perioada mai – octombrie se vor face tratamente preventive o dată în lună cu benzimidazoli 0,1% în amestec cu ditiocarbamaţi 0,2% - 4,0 l suspensie/m2. SEPTORIOZA Septorioz (rus.); Chrysanthemum leaf spot (engl.). Septorioza sau pătarea frunzelor este răspândită în culturile de crizanteme, fiind una dintre cele mai păgubitoare boli în culturile de seră. Patografie. Simptomele caracteristice ale septoriozei se manifestă pe frunze 340 sub formă de pete mici, circulare sau neregulate, la început de culoare brună sau galben-roşcată, apoi negricioasă. Ţesuturile dintre pete în urma intoxicării se îngălbenesc. În centrul petelor se pot observa punctişoare negre, care reprezintă picnidele agentului patogen. De multe ori ţesutul atacat se desprinde şi cade, lăsând frunzele neregulat perforate. Frunzele puternic atacate se răsucesc, se usucă şi cad, încetinind ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor. În teren protejat atacul de septorioză este mai frecvent şi mai puternic în lunile de toamnă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Septoria chrysanthemella = Septoria chrysanthemi = Septoria rostrupii din cl. Deuteromycetes, ord. Pycnidiales. Corpul vegetativ al agentului patogen este un tal filamentos alcătuit din hife septate, hialine, cilindrice, ramificate, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. Pe miceliu se formează picnide tipice, globuloase, cu diametrul de 100-160 m, înzestrate cu un osteol în partea apicală. În picnide se găsesc conidii hialine, filamentoase, încovoiate, cu 6-10 septe, de 30-80×1-3 m. Ciuperca rezistă în timpul iernii sub formă de picnide şi conidii în resturile vegetale şi în frunzele infectate. În teren protejat boala este adusă cu materialul săditor infectat. Infecţiile secundare în sere se realizează prin conidii. Boala este favorizată de temperaturi peste 20oC şi umiditatea relativă a aerului mai mare de 90%, exces de azot în sol. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la septorioză (Red elegance, Mary Elisabeth, Edit Cavel etc.). Respectarea măsurilor de igienă culturală. Pentru plantare se va folosi material săditor sănătos. Evitarea excesului de azot în sol. Udarea se va face numai la sol. Se vor respecta parametrii de temperatură şi umiditate ai aerului recomandaţi pentru cultura forţată de crizanteme. În cazul cultivării soiurilor sensibile sunt necesare tratamente chimice, alternând fungicide sistemice (benzimidazoli, amine-amide) cu preparate de contact din grupa ditiocarbamaţilor. ALTERNARIOZA Alternarioz (rus.); Early blight of Chrysanthemum (engl.). Alternarioza sau pătarea brună este o boală infecţioasă frecvent întâlnită în culturile protejate de crizanteme. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe flori şi bobocii florali. Bobocii florali sunt atacaţi de alternarioză din momentul în care încep sa se desfacă. Sectoarele atacate se brunifică, iar în condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii se acoperă cu un înveliş cenuşiu-întunecat, cu aspect catifelat, constituit din conidiofori şi conidii. 341 La flori atacul progresează de la exterior spre interior, printr-o brunificare parţială sau totală a lor. În condiţii de umiditate foarte înaltă a aerului petalele brunificate se acoperă cu un mucegai cenuşiu, apoi negru, care reprezintă fructificaţia asexuată a agentului patogen. Ca rezultat florile pierd aspectul decorativ şi valoarea comercială. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Alternaria alternata din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Patogenul se mai numeşte Macrosporium chrysanthemi. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife septate, ramificate, care se dezvoltă intramatrical, intercelular. Pe suprafaţa petelor care apar pe flori se formează conidiofori drepţi, septaţi, neramificaţi, de culoare brună, care dau petelor, mai ales marginilor lor un aspect pufos. Conidiile sunt dispuse în lanţuri, au culoare brună, formă de butelie, dimensiuni de 80-190×10-20 m, cu septe transversale şi longitudinale. Conidiile germinează foarte uşor în picături de apă, temperatura optimă fiind de 25-30oC. Ciuperca iernează sub formă de conidii şi miceliu în resturile vegetale. Infecţia primară şi infecţiile secundare se realizează prin conidii. Filamentele de infecţie pătrund în plante prin leziuni sau direct prin cuticulă şi epidermă. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Respectarea cerinţelor igienei culturale. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate. Respectarea parametrilor de temperatură şi umiditate, aerisirea la timp a serelor şi solariilor. La soiurile sensibile, la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente cu fungicide din grupa ditiocarbamaţilor sau dicarboximidelor. Se va face numaidecât alternarea preparatelor din cele două grupe, pentru preîntâmpinarea apariţiei rezistenţei agentului patogen la fungicidele sistemice. VERTICILIOZA Vertiţilioz (rus.); Wilt, verticillum blight (engl.). Verticilioza sau ofilirea verticiliană este o micoză periculoasă pentru culturile de crizanteme atât în teren protejat cât şi în câmp deschis. Patografie. Simptomele caracteristice ale verticiliozei crizantemelor se manifestă sub formă de ofilire ireversibilă a plantelor datorită faptului că agentul patogen se dezvoltă în vasele conducătoare. Veştejirea plantelor poate fi lentă sau rapidă în funcţie de temperatura aerului şi umiditatea solului. Ofilirea rapidă se observă la temperaturi înalte şi începe de la baza plantelor, extinzându-se spre vârf. Tulpina şi ramurile se înnegresc, iar frunzele devin galbene-roşiatice, apoi brune, cu marginele răsucite şi uscate. Frunzele ofilite rămân să atârne timp îndelungat pe tulpină. În secţiune transversală prin tulpină şi peţioluri se observă 342 brunificarea pereţilor vaselor conducătoare. În cazul unui atac moderat plantele se opresc din dezvoltare, iar florile rămân mici şi adeseori se usucă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Verticillium dahliae = Verticillium albo-atrum din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Corpul vegetativ al ciupercii este un tal filamentos alcătuit din hife hialine, septate, care se dezvoltă intramatrical în vasele conducătoare. La înmulţirea asexuată formează conidiofori ramificaţi verticilat. Conidioforii au 2-3 fialide cu 3-4 ramificaţii fusiforme. Terminal pe fialide se găsesc conidii unicelulare, ovoide, solitare, hialine, cu dimensiuni de 6-7×2-3m. Ciuperca Verticillium dahliae are o polifagie bine pronunţată şi poate ataca peste 200 specii de plante din diferite familii botanice. De la un an la altul ciuperca se păstrează în sol sub formă de microscleroţi şi în resturi vegetale ca miceliu de rezistenţă. În sere infecţia este adusă cu butaşii infectaţi. Patogenul patrunde în plante prin rănile de pe rădăcini şi colet cauzate de insecte, nematozi, lucrări de întreţinere a culturii. Ajungând în vasele conducătoare, patogenul provoacă tiloza şi obliterarea acestora, după care urmează ofilirea ireversibilă a plantelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente, cum ar fi: Cold Lode, Indianola, Monument, Perfection, Red Rolinda etc. Respectarea cerinţelor igienei culturale în sere. La plantare se vor folosi numai butaşi proveniţi de la plante sănătoase. Vor fi smulse şi nimicite plantele cu simptomul verticiliozei. Solul în sere se dezinfectează termic sau chimic (vezi fuzarioza crizantemelor). Rotaţia culturilor în compartimentele serei cu întoarcerea crizantemelor peste cel puţin 4 ani. Alegerea corectă a culturii premergătoare, evitându-se plante susceptibile din g. Aster, Dahlia, Rosa, Dianthus etc. În cazul cultivării soiurilor sensibile substratul în care se înrădăcinează butaşii se va trata cu fungicide benzimidazolice în concentraţii de 0,05% - 4-5 l/m2. După terminarea ciclului de vegetaţie a crizantemelor toate resturile vegetale se scot din seră şi se nimicesc. FĂINAREA Mucinistaia rosa (rus.); Chrysanthemum powdery mildew (engl.). Patografie. Simptomele caracteristice ale făinării se întâlnesc atât în culturi forţate cât şi în câmp deschis. Sunt atacate frunzele, mai rar inflorescenţele. La frunze, pe ambele feţe, apare un înveliş alb, fin, prăfos, alcătuit din miceliu şi fructificaţia asexuată a ciupercii. În condiţii favoarbile pentru dezvoltarea bolii frunzele pot fi acoperite în întregime de miceliu şi fructificaţie. În acest caz plantele au creştere şi dezvoltare slabă, florile rămân mici sau se usucă prematur. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Oidium chrysanthemi din, cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Forma perfectă a acestei ciuperci nu se 343 cunoaşte. Este o specie parazit obligată, cu miceliu ectoparazit, care se fixează pe organele atacate cu ajutorul apresorilor, hrănindu-se din celulele epidermale prin intermediul haustorilor. Pe miceliul exogen, la înmulţirea asexuată se formează conidiofori scurţi, neramificaţi, neseptaţi, care poartă conidii unicelulare, hialine, cu capetele rotunjite, de 25-40×15-25m, adunate în lanţuri. De la un an la altul infecţia se păstrează sub formă de miceliu de rezistenţă în plantele- mamă atacate de boală. În timpul perioadei de vegetaţie patogenul se răspândeşte prin conidii. Boala este favorizată de aerisirea necorespunzătoare a serelor, fertilizarea cu exces de azot, temperaturi mai mari de 20oC. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente la făinare, cum ar fi: Mefo, Honey Dew, Barner etc. Respectarea cerinţelor de igienă culturală în sere. La plantare se vor folosi numai butaşi proveniţi din plante mamă-neinfectate. În spaţiile protejate se va face o aerisire periodică pentru reducerea umidităţii relative a aerului. Fertilizarea cu NPK în doze moderate, fără exces de azot. În cazul cultivării soiurilor sensibile, la apariţia primelor simptome, se recomandă tratamente chimice cu preparate de contact (Sulf 80 WP - 0,4%, Kumulus DF 0,4%, Karathane FN-57 WP - 0,1%) sau sistemice (Saprol 20 EC - 0,1%, Benlate 50 WP - 0,1%, Bayleton 25 WP - 0,05%). Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor crizantemelor Pierderile pe care patogenii le produc în culturile de crizanteme impun aplicarea unor măsuri speciale cu caracter profilactic sau curativ. Soiuri rezistente. Utilizarea rezistenţei la boli este o metodă radicală de protecţie a plantelor cu eficacitate economică deosebită. Pentru culturile pretejate de crizanteme se recomandă soiurile: - rezistente la putregai alb – Dark Westland, Golden Crystal, Cheroche etc.; - rezistente la septorioză – Red elegance, Edin Cavel ş.a.; - rezistente la verticilioză – Gold Lode, Indianola, Red Rolinda ş.a.; - rezistente la făinare – Mefo, Honey Dew, Barner ş.a. Dezinfectarea solului. În sol se pot păstra multe specii de ciuperci parazite pentru crizanteme şi alte culturi de plante ornamentale, cum ar fi: Fusarium oxysporum f. sp. chrysanthemi, Fusarium oxysporum f. sp. tracheiphilum, Pythium de baryanum, Rhizoctonia solani, Botrytis cinerea, Whetzelinia sclerotiorum, care provoacă putregaiul plăntuţelor şi plantelor mature. Pentru combaterea infecţiei din sol se recomandă: 344 - tratarea fizică a solului prin folosirea vaporilor supraîncălziţi la 90-100oC timp de o oră, lucrare ce se face cu cel puţin o săptămână înaite de semănat/plantat; - tratarea chimică a solului cu formalină în concentraţie de 2,5%, 10 l soluţie/m2, apoi se acoperă pământul tratat, timp de 2 zile, pentru sudaţie (termenul de aşteptare 10-20 zile); - tratarea solului cu Basamid granule (Dazomet 98% G) în doză de 200-250 g/m2 cu 2-4 săptămâni înaite de utilizare la semănat/plantat. Dezinfecţia spaţiului protejat. Dezinfecţia serelor, construcţiilor interne, utilajului şi uneltelor de muncă se va efectua ca şi în cazul bolilor garoafelor. Material săditor neinfectat. Pentru înfiinţarea culturilor protejate de crizanteme se va folosi material săditor de origine controlată, liber de infecţie micotică şi virotică. Se va atrage o atenţie deosebită ca butaşii să nu fie infectaţi cu boli cronice, cu infecţie difuză, cum sunt fuzarioza şi verticilioza. În scopul prevenirii infecţiilor vasculare cauzate de ciupercile Fusarium oxysporum f. sp. chrysanthemi şi Verticillium dahliae, butaşii se vor introduce pe timp de 10 ore în soluţie 0,1-0,2% de Bavistin, Derosal sau Topsin M-70. Nucleul de plante-mamă sănătoase se va cultiva într-o seră separată, care se va afla sub supraveghere permanentă. Igiena culturală. În culturile protejate de crizanteme se vor face controale fitosanitare permanente pentru depistarea focarelor de traheomicoze, precum şi a plantelor cu simptome ale altor boli infecţioase. Plantele uscate sau ofilite din cauza verticiliozei şi fuzariozei se smulg, se scot în afara serei şi se ard într-un loc special pregătit. Pentru preîntâmpinarea răspândirii ciupercilor Fusarium sp. şi Verticillium dahliae prin intermediul cuţitelor, ele se vor dezinfecta, ori de câte ori va fi nevoie, în soluţie de sulfat de cupru de 4%. În sere se va menţine o curăţenie perfectă. La intrarea în seră se vor instala lăzi dezinfectoare. După terminarea ciclului de cultură toate resturile vegetale vor fi înlăturate şi distruse. Măsuri tehnologice. La înfiinţarea culturilor de crizanteme în spaţii acoperite se va evita densitatea prea mare a plantelor. În scopul prevenirii traheomicozelor şi putregaiului alb, în compartimentele serei se va face o rotaţie a culturilor, astfel ca crizantemele să revină pe acelaşi loc nu mai degrabă decât peste 3-4 ani. Se vor exclude temporar din rotaţie culturile floricole care au boli comune cu crizantemele, aşa ca crinul, gheorghina, ghiocelul, gura-leului etc. Irigarea culturilor fără exces de umiditate în sol. Dirijarea microclimei în defavoarea agenţilor patogeni. Fertilizarea echilibrată a solului fără exces de azot. Chimioterapie. În serele cu solul infectat de fuzarioză şi verticilioză, în perioada mai – octombrie se vor face tratamente preventive la sol o dată în lună cu benzimidazoli 0,1% (Benlate, Bavistin, Derosal) în amestec cu ditiocarbamaţi 0,2% (Dithane M-45, Polyram DF) - 4,0 l suspenzie la m2. Împotriva ciupercilor Alternaria 345 alternata, Botrytis cinerea, Rhizoctonia solani se poate de folosit preparatul Rovral 50 WP - 0,1 kg/ha, 1000-2000 l soluţie /ha. Tratamentele se încep la apariţia simptomelor şi se repetă la interval de 2-3 săptămâni, la necesitate. La apariţia simptomelor de făinare, în cazul cultivării soiurilor sensibile, se recomandă tratamente chimice cu preparate de contact (Sulf 80 WP - 0,4%, Kumulus DF - 0,4%, Karathane FN-57 WP - 0,1%) sau fungicide sistemice (Saprol 20 EC - 0,1%, Bayleton 25 WP- 0,05% etc.). Împotriva septoriozei, în cazul soiurilor sensibile sunt necesare tratamente chimice, alternând fungicide sistemice (benzimidazoli, amine-amide) cu preparate de contact din grupa ditiocarbamaţilor. Bioterapia. Pentru combaterea putrezirii plăntuţelor, putregaiului alb şi cenuşiu, fuzariozei se va utiliza preparatul biologic Trihodermin - Th- 7F - BL (vezi bolile garoafelor). BOLILE LALELELOR MUCEGAIUL CENUŞIU Seraia pleseni (rus.); Fire, Blight (engl.). Mucegaiul cenuşiu sau botritinioza este o micoză întâlnită în toate zonele unde se cultivă lalelele în teren protejat şi în condiţii favorabile poate să producă pagube mari. Patografie. Simptomele caracteristice ale bolii se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor, începând din faza de răsărire a lor. Primele semne patografice ale bolii se observă la plantele provenite din bulbi infectaţi. Plăntuţele sunt slab dezvoltate, pipernicite, cu frunzele deformate. Pe frunze şi tijele florale apar sectoare de culoare brun-cenuşie, în dreptul cărora ţesutul este distrus. În condiţii de umiditate înaltă sectoarele atacate se acoperă cu un înveliş pufos, cenuşiu, alcătuit din miceliu şi fructificaţia asexuată a ciupercii. Aceste plante constituie focarul primar de infecţie, de pe care conidiile se răspândesc la plantele sănătoase din apropiere. În urma infecţiei, pe frunze, tije şi flori se formează pete circulare sau neregulate, cenuşii, înconjurate de o lizieră mai închisă. Petele au aspect umed, confluează acoperind parţial sau total organul atacat. Pe tijele florale petele sunt adâncite în ţesuturi. În dreptul leziunilor tijele se rup şi cad. La un atac al bobocilor florali ei nu se mai desfac şi putrezesc. Pe petalele florilor apar pete de culoare brun-închis din cauza cărora ele se zbârcesc şi se usucă. În condiţii de umiditate excesivă a aerului boala are dezvoltare rapidă, iar plantele par a fi trecute prin flacără. Pe organele atacate putrezite şi pe resturile vegetale ciuperca formează scleroţi negri, de 1-2 mm, care servesc ca organe de rezistenţă. Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca neperfectă Botrytis tulipae din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. 346 Corpul vegetativ al ciupercii este alcătuit din hife septate, care se dezvoltă atât în interiorul ţesuturilor atacate, cât şi pe suprafaţa lor. Pe miceliu se formează conidiofori septaţi, de culoare brună-cenuşie, ramificaţi arborescent la capete. La capetele ramificaţiilor, pe sterigme se găsesc conidii unicelulare, elipsoidale sau ovoidale, adunate în buchete. Infecţiile primare se datoresc scleroţilor de pe suprafaţa bulbilor şi celor nimeriţi în sol cu resturile vegetale. În timpul vegetaţiei infecţiile secundare se realizează prin conidii. Boala este favorizată de temperaturi relativ joase, umiditatea ridicată a aerului, aerisirea necorespunzătoare a serelor şi solariilor, exces de azot în sol, leziuni pe organele aeriene ale plantelor. Prevenire şi combatere. Cultivarea soiurilor rezistente, aşa ca Spring Song, Red Matador, Baronne de Tomaye etc. Respectarea igienei culturale în sere. Lalelele nu vor reveni pe aceeaşi suprafaţă mai devreme de 3 ani. Bulbii se vor recolta peste 3 săptămâni după scuturarea petalelor. Se va evita rănirea bulbilor. Toate resturile vegetale rămase după recoltare vor fi distruse în afara serei. Bulbii fără răni, curăţaţi şi uscaţi, se vor păstra la temperatura de 4-5oC, umiditatea relativă a aerului fiind menţinută la 60-70%. Înainte de plantare se va face o triere minuţioasă a materialului săditor, înlăturându-se bulbii cu simptome de boală. Bulbii se vor imersa timp de 60 min. în suspensie de Ronilan 50 WP, Rovral 50 WP, Sumilex 50 WP – 0,2%. Se vor respecta parametrii de temperatură şi umiditate ai aerului conform cerinţelor culturii. Se va evita excesul de azot în sol. La apariţia simptomelor bolii pe organele aeriene, plantele bolnave se vor smulge şi se vor nimici în afara serei. Se vor aplica tratamente chimice cu fungicide din grupa benzimidazoli şi ditiocarbamaţi. FUZARIOZA Fuzarioz (rus.); Wilt disease (engl.). Fuzarioza lalelelor este o boală infecţioasă frecvent întâlnită în culturile protejate şi poate produce pagube considerabile atunci când condiţiile sunt favorabile pentru dezvoltarea ei. Patografie. Simptomele caracteristice ale fuzariozei se manifestă pe frunze şi bulbi. În timpul vegetaţiei se observă o înroşire prematură a frunzelor. Pe bulbi, începând de la bază, apare un putregai uscat care poate să se extindă rapid. Pe tunica cărnoasă externă a bulbilor se observă pete brune, adâncite în ţesuturi, care treptat se măresc în dimensiuni, confluează şi pot ocupa sectoare mari din suprafaţa bulbilor. În condiţii de umiditate înaltă şi temperaturi ridicate ţesuturile atacate se acoperă cu un înveliş albicios sau roz-gălbui, alcătuit din hife miceliene şi fructificaţia asexuată a ciupercii. În depozite, în timpul păstrării, bulbii atacaţi se întăresc şi se mumifică. 347 Agent patogen. Boala este provocată de ciuperca Fusarium oxysporum var. gladioli din cl. Deuteromycetes, ord. Hyphales. Corpul vegetativ al ciupercii este un miceliu multicelular care se dezvoltă endofit şi exofit. Pe miceliu formează macroconidii, microconidii şi clamidospori. Macroconidiile sunt alungite, cu capetele ascuţite, multicelulare, septate prin 4-7 pereţi transversali, de 13-42×3,2-4,8m. Microconidiile sunt ovoidale, unicelulare. În condiţii nefavorabile pentru dezvoltare, la capetele hifelor se formează clamidospori de formă sferică cu dimensiuni de 10×11m. În dezvoltare boala este favorizată de temperaturi ridicate (20-28oC), exces de umiditate în sol şi aerul din sere. Ca sursă de infecţie servesc solul şi bulbii infectaţi. Prevenire şi combatere. Selecţia şi cultivarea soiurilor rezistente. Respectarea cerinţelor igienei culturale. Lalelele vor reveni pe aceeaşi suprafaţă nu mai devreme de 4 ani. Solul din sere se va dezinfecta termic sau chimic. Pentru plantare se vor folosi bulbi vizual sănătoşi. Cu o zi înainte de plantare bulbii se imersează 12 ore în suspensie formată din combinarea unui benzimidazol (Fundazol 50 WP - 0,1%) şi fungicide dicarboximide (Sumilex 50 WP – 0,2%). După 15 zile de la plantare, solul se va uda cu aceeaşi suspensie 4-5 l/m2. Înainte de depozitare bulbii se vor curăţa de impurităţi şi se vor usca la aer cald (29-32oC). Temperatura aerului în depozite se va menţine între 4 şi 10 oC, iar umiditatea 60-70%. CANCERUL BACTERIAN Bakterialinîi rak (rus.); Bacterial canker of tulips (engl.). Patografie. Atacul se manifestă pe toate organele plantei. Pe bulbi, atacul se manifestă prin apariţia de pete galbene pe tunicile acestora, simptomul fiind precedat de numeroase pete albicioase care, cu timpul, devin galbene. Ţesuturile din zona atacată se dezorganizează, crapă, formându-se răni deschise pe unde bacteria poate exuda cu uşurinţă. În secţiune prin bulb se observă îngălbenirea vaselor conducătoare. Plantele care provin din bulbi atacaţi sunt slab dezvoltate şi nu ajung să înflorească. Atacul caracteristic produs de Corynebacterium oortii se manifestă însă pe organele aeriene ale plantei. Frunzele atacate au deseori suprafaţa rugoasă, prezentând numeroase pete albicioase, rotunde sau neregulate, de 1-4 mm sau chiar mai mari. Acestea pot să conflueze şi să dea naştere la striuri argintii, ce ocupă uneori întreaga suprafaţă a frunzei. Epiderma superioară şi inferioară a frunzelor atacate crapă, formând ulcere tipice, cu deschidere longitutinală şi înconjurate de un ţesut tuberizat. Pe tijele şi butonii florali, atacul se manifestă, de asemenea, prin pete albicioase, care pot să conflueze. În cazul când umiditatea atmosferică este ridicată, apar ulcere chiar şi 348 pe butonul floral, ducând la necrozarea şi putrezirea acestuia. În secţiunea tijei florale se constată îngălbenirea, apoi brunificarea vaselor conducătoare, ţesutul medular fiind macerat şi colorat în galben până la brun roşcat. Tijele florale atacate se rup cu uşurinţă în dreptul ulcerelor. Agent patogen. Boala este provocată de bacteria Clavibacter oortii, cl. Eubacteria, ord. Eubacteriales. Bacteria este bacilară, Gram-pozitivă, imobilă. Ca sursă primară de infecţie servesc bulbii infectaţi. De la o plantă la alta bacteria poate fi răspândită cu ajutorul picăturilor de ploaie, prin vânt, precum şi prin intermediul uneltelor de muncă în timpul lucrărilor de întreţinere a culturilor. Bacteria pătrunde în plante prin rănile de pe partea aeriană. Temperatura optimă de creştere este cuprinsă între 20 şi 28oC, iar punctul termic letal este de 52oC. În condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolii (temperatura 20-28oC şi umiditatea relativă a aerului peste 80%) perioada de incubaţie durează 8-14 zile. Prevenire şi combatere. Respectarea rotaţiei culturilor, astfel încât lalelele să nu revină în acelaşi compartiment mai devreme de 3-4 ani. Cultivarea soiurilor rezistente sau tolerante prezintă o verigă importantă în combaterea acestui agent patogen. Întrucât bulbii reprezintă sursa principală de infecţie, este necesar ca, înainte de plantare, aceştia să se trateze prin imersare cu soluţie de fungicide, aşa ca Dithane M-45 WP etc. După terminarea ciclului de cultură se vor strânge şi se vor distruge resturile vegetale din seră. Sistemul măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor lalelelor Soiuri rezistente. Ca soiuri de lalele relativ rezistente la putregaiul cenuşiu pot fi menţionate: Red Matator, Spring Song şi Baronne de Tomaye. Dezinfecţia solului şi serelor. Vezi “Bolile crizantemelor”. Material săditor neinfectat. La înfiinţarea culturilor de lalele în sere şi solarii, se va folosi material săditor procurat din reţeaua autorizată care garantează autenticitatea soiurilor şi hibrizilor, precum şi calitatea fitosanitară a materialului. Este foarte important ca bulbii să nu fie infectaţi de Fusarium oxysporum var. gladioli şi Botrytis cinerea, care provoacă cele mai periculoase boli ale laleleor – fuzarioza şi putregaiul cenuşiu. Înainte de plantare se va face o triere minuţioasă a bulbilor, înlăturându-se cei cu simptome de boli. Bulbii seminceri se vor imersa timp de 60 minute în suspensie de 0,2% de Rovral 50 WP, Ronilan 50 WP sau Sumilex 50 WP. Igiena culturală. În sere şi solarii se va menţine o curăţenie perfectă. Toate intrările vor fi înzestrate cu lăzi dezinfectoare. Pe parcursul vegetaţiei se vor face controale fitosanitare pentru depistarea focarelor de boli. Plantele infectate de Fusarium oxysporum var. gladioli se vor smulge şi se vor nimici în afara serei. 349 După terminarea ciclului de cultură se vor înlătura şi se vor distruge toate resturile vegetale. Înainte de ciclul următor solul şi încăperea serei se vor dezinfecta. Măsuri tehnologice. Cultura lalelelor nu va reveni în acelaşi compartiment al serei mai devreme de 3 ani. În timpul vegetaţiei se vor respecta parametrii de temteratură şi umiditate ai aerului conform cerinţelor culturii. Se va evita excesul de azot în sol. Bulbii se vor recolta peste 3 săptămâni după scuturarea petalelor, evitându-se rănirea lor. Bulbii fără leziuni mecanice, curăţaţi de sol şi uscaţi, se vor păstra la temperaturi de 4-5oC. Umiditatea relativă a aerului se va menţine în jur de 60-70%. Chimioterapie. În perioada răsărire-creştere, pentru prevenirea putrezirii rădăcinilor se recomandă preparatul Bavistin 50 WP - 0,1% (100 g/ha). În cazul unor atacuri puternice de putregai cenuşiu sunt necesare tratamente cu: Dithane M-45 WP - 0,25%, Topsin M-70 - 0,1%, Benlat 50 WP - 0,08%. 350 BIBLIOGRAFIE 1. Baicu,T., Tatiana Şesan. Fitopatologia agricolă. Ed. Ceres, Bucureşti, 1996, 317 p. 2. Baicu, T., Săvescu, A. Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe culturi. Ed. Cereş, Bucureşti, 1986. – 264 p. 3. Bădărău, S. Fitomicologie. Curs de lecţii. Ch., Centrul Editorial al UASM, 2002. – 203 p. 4. Bădărău, S. Bolile plantelor în teren protejat. Curs de lecţii. Ch., Centrul Editorial al UASM, 2003. – 203 p. 5. Bădărău, S., Bivol, A. Fitopatologia agricolă. Ch., Centrul Editorial al UASM, 2007. - 438 p. 6. Bobeş, I. Atlas de fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor. Bucureşti, Ceres, 1983 – 696 p. 7. Comes, I., Lazăr, Al., Bobeş, I. Fitopatologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1982. – 390 p. 8. Costache, M. Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor la legume. Agris, Bucureşti, 1998. - 151 p. 9. Дементьева, M. Фитопатология, M., Aгропромиздат, 1985. – 390 с. 10. Docea, E., Rădulescu, E., Frăţilă, E. Bolile legumelor şi combaterea lor. Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979. – 382 p. 11. Docea, E., Severin, V. Îndrumător pentru recunoaşterea şi combaterea bolilor plantelor cultivate. Ceres, Bucureşti, 1976. – 431 p. 12. Eliade, Eugenia. Biologia paraziţilor vegetali. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. – 325 p. 13. Gheorghieş, C., Cristea, S. Fitopatologie. Vol. I, Ceres, Bucureşti, 2001. – 272 p. 14. Hatman, M., Bobeş, I. Protecţia plantelor cultivate. Ceres, Bucureşti, 1986. – 295 p. 15. Hatman, M., Bobeş, I., Lazăr AL. Fitopatologie. Ceres, Bucureşti, 1989. – 468 p. 16. Hulea, A., Rădulescu, E., Bontea, V. Dicţionar de termeni populari, tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Ceres, Bucureşti, 1983. -143. 17. Iacob, Viorica şi colab. Fitopatologie generală. Ed. Cantes, Iaşi, 1999. – 182 p. 18. Index fitosanitar. Produse chimice şi biologice admise pentru protecţia plantelor în Republica Moldova. Cuant, Chişinău, 1998. -155 p. 351 19. Исаева, E. Aтлас болезней плодовых и ягодных культур, Kиев, Урожай, 1971. -168 с. 20. Lefter, Gh., Minoiu, N. Combaterea bolilor şi dăunătorilor speciilor pomicole sămânţoase. Ed. Ceres, Bucureşti, 1990. – 257 p. 21. Măzăreanu, C. Microbiologie generală. Ed. Alma Mater, Bacău, 1999. – 301 p. 22. Minoiu, N., Lefter, Gh. Bolile şi dăunătorii speciilor de sâmburoase. Ed. Ceres, Bucureşti, 1987. – 271 p. 23. Mititiuc, M. Biologia paraziţilor vegetali. Iaşi, Univ.” Al. I. Cuza”, 1980. – 301 p. 24. Пересыпкин, В. Сельскохозяйственная фитопатология, M., Aгропромиздат, 1989. – 480 с. 25. Пересыпкин, В. Болезни сельскохозяйственных культур, том 3, Kиев, Урожай, 1991. – 290 26. Popescu, Gh. Fitopatologie. Bucureşti, Ed. Tehnică, 1993. - 524 p. 27. Popescu, Gh. Tratat de patologia plantelor. Vol. I, Ed. Eurobit, Timişoara, 2005. -340 p. 28. Попковa, K. Oбщая фитопатология, M., Aгропромиздат, 1989. – 399 с. 29. Puia, C. Patologie vegetală. Ed. Digital Data, Cluj-Napoca, 2003. -240 p. 30. Rădulescu, E., Răfăilă, C. Tratat de fitopatologie agricolă, vol. I-II-III-IV. Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969 -1972. - 578, 323, 440 p. 31. Roşca, I., Ciontu, C., Iacomi, C. Combaterea integrată a bolilor, buruienilor şi dăunătorilor culturilor agricole. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000. – 301 p. 32. Registrul de Stat al produselor de uz fitosanitar şi al fertilizanţilor. Chişinău, 2003. –380 p. 33. Sandu-Ville, C. Ciupercile Erysiphaceae din România. Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1967. – 358 p. 34. Semal, J. Traite de Pathologie vegetale. Les Presses Agronomiques de Gembloux, Belgique, 1989. – 621 p. 35. Severin, V., Kupferberg, S., Zurini, I. Bacteriozele plantelor cultivate. Ed. Ceres. Bucureşti, 1985. – 219 p. 36. Voican, V., Lăcătuş, V. Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii. Bucureşti, Ceres, 1998. – 478 p. 37. Вердеревский, Д., Вердеревская, Т. Хронические болезни плодовых культур и винограда, Кишинев, Картя молдовеняскэ, 1967. - 136 с. 352 38. Вердеревский, Д., Войтович, К. милдью винограда, Кишинев, Картя молдовеняскэ, 1971. – 160 с. 39. Вердеревская, Т. Вирусные и микоплазменные заболевания плодовых культур, Кишинев, Штиинца, 1981. – 189 с. 40. Вердеревская, Т., Маринеску, В. Вирусные и микоплазменные заболевания плодовых культур и винограда, Кишинев, Штиинца, 1985. – 311 с. 41. Вердеревский, Д. Избранные труды. Кишинев, Штиинца, 1987. – 432 с. 42. Власов, Ю., Ларина, E. Сельскохозяйственная вирусология, M., Koлос, 1982. –235 с. 43. Шкаликов, В., Белошапкина, O. Защита растений от болезней. M., Колос, 2001. – 248 с. 44. Шкаликов, В. Практикум по сельскохозяйственной фитопатологии, M., Koлос, 2002. – 265 с. 353 A Acyrthosiphon onobrychis - 141 Acyrthosiphon pisum - 172 Agaricus bisporus - 47 Agrobacterium radiobacter - 75 Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens – 37,75,77, 94,95,97,99, 100, 101, 246,243, 281,316,320 Agrobacterium tumefaciens – 17,21,23, 26,27,29,30,33,72,316,317 Albugo candida - 42 Allium ascalonium - 184 Allium sativum - 184 Allium virus 1 - 184 Allomyces javanicus - 54 Alternaria alternata – 342,346 Alternaria brassicae - 194 Alternaria dauci - 188 Alternaria dianthi – 329,331,332 Alternaria dianthicola - 329 Alternaria porri - 132 Alternaria porri f. sp. solani – 114,139, 145,219 Alternaria radicina - 188 Alternaria solani – 118,134,135,150,160 Amanita phaloides - 41 Ampelomyces quisqualis - 100 Amphorophora idaei - 291 Amphorophora rubi - 291 Amphorophora rubicola - 291 Amphorophora sensoriata - 291 Amygdalus communis - 266 Anemone coronaria - 266 Anemone nemorosa - 266 Anemone ranunculoides - 266 Aphis fabae - 172 Aphis pomi - 184 Apple clorotic leaf spot virus - 252 Armeniaca vulgaris - 266 Armillaria mellea – 44,241 Armillariella mellea – 25,241 Ascochyta cucumeris – 106,166,174 Ascochyta hortorum – 70,143,148 Ascochyta lycopersici - 98 Ascochyta melonis - 166 Aspergillus nidulans - 22 Aucuba japonica – 128 Aulacortium pseudosolani – 130 B Bacterium tumefaciens - 316 Betae virus 2 - 29 Betae virus 4 - 29 Blumeriella hiemalis - 267 Botrytis allii – 69,94,106,179,226 Botrytis byssoidea - 179 Botrytis cinerea – 21,23,26,29,50,51,69, 91,97,98,112,114,133,142,175, 185,208,209,295,303,320,321,322, 323,329,330,331,344,346,349 Botrytis squamosa – 94,179 Botrytis tulupae - 346 Botryotinia fuckeliana – 66,97,303, 323, 330 Bremia lactucae – 63,198,208,209,228 Brevicoryne brassicae – 184 Carex digitata - 286 C Ceratocystis roboris - 65 Ceratocystis ulmi - 65 Cercospora beticola - 69 Cercospora longissima - 199 Cercospora vitis - 311 Cercospora Rosleri - 311 Chaetomium globosum – 100,211,254 Chaetosiphon fragaefolii - 296 354 Chaetosiphon Jacobi - 296 Chlorogenus australiensis – 29,30 Chlorogenus australiensis var. stolbur – 126,158 Chlorotic ring spot virus - 272 Cicinobulus cezatii - 100 Cladosporium cucumerinum – 167,175 Cladosporium cucumeris – 167,174 Cladosporium fulvum – 51,69,119,132,135,218 Clasterosporium carpophilum – 21,34,36,257 Clavibacter michiganense – 19,27,75,76,131,132,133 Clavibacter michiganense pv. michiganense – 27,75,91,95,96,98,99,124,134,135 Clavibacter michiganense pv. sepedonicum – 27,75,155 Clavibacter oortii - 349 Clavibacter sepedonicum - 30 Claviceps purpurea - 24 Coccomyces hiemalis – 66,109,110,267,274,275 Colletotrichum lagenarium – 70,95,97, 105,106,165,174,176 Colletotrichum lindemutianum – 70,97 Colletotrichum melongena - 148 Colletotrichum spinaciae - 204 Coniothyrium diplodiella - 312 Coniothyrium minitans - 100 Coniothyrium wernsdorffiae - 337 Convolvulus arvensis – 29,127 Corynebacterium michiganenese pv. michiganense - 124 Corynebacterium oortii - 348 Coryneum beijerincki – 36,50,70,109,110, 257,275 Cronartium ribicola – 34,285,286 Cucumis virus 1 – 26,30,37,86,134,141,172 Cucumis virus 2 – 96,99,173,174 Culoradon rufomaculata - 130 Cuscuta campestris – 29,30,319 Cydonia oblonga - 250 Cylindrosporium hiemale – 50,267 Cyrsium arvense - 127 Cytospora cincta - 70 Cytospora leucostoma – 50,70,91,258 Cytospora prunastri - 70 Cytospora rubescens – 70 D Darluca filum - 100 Dematophora necatrix - 314 Didymella applanata – 66,290 Didimella cucumerina - 166 Didymella lycopersici - 143 Diplocarpon rosae – 334,337 Doralis fabae – 141 E Elsinoe ampelina – 66,305 Elsinoe veneta - 290 Empoasca flavescens - 270 Enthomosporium maculatum – 70,109,230,243 Euphorbia gerardiana - 325 Erwinia amylovora – 15,26,30,36,72,75, 76,91,96,99,100,106,110,231,247, 248,253,254,275 Erwinia carotovora – 76,94,98,99,183, 196,197 Erwinia carotovora pv. carotovora – 183,185,189,196 Erwinia carotovora subsp. atroseptica - 156 Erwinia phytophthora – 156,160,161 Erwinia phytophthora f. sp. carotovora - 189 Erysiphe cichoracearum – 42,105,106, 164,176 Erysiphe cichoracearum f. sp. cucurbitacearum – 66,164 Erysiphe cichoracearum f. sp. lactucae - 202 Erysiphe graminis – 28,29 355 Erysiphe umbeliferarum f. sp. petroselini - 207 Exoascus deformans – 263 Erysiphe umbeliferarum f. dauci, f. apii, f. pastinacea, f. anethi - 207 Erysiphe umbeliferarum f. sp. dauci - 187 Fabraea fragariae - 294 Fabraea maculata - 243 Fomes fomentarius – 36,38 Fomes igniarus - 36 Fragaria virus 2 - 296 Frankliniella fusca - 129 Frankliniella nigripes - 129 Frankliniella occidentalis - 129 Fulvia fulvia – 91,119 Fusarium avenaceum - 328 Fusarium coeruleum - 153 Fusarium conglutinans - 193 Fusarium culmorum – 69,153,328 Fusarium dianthi - 327 Fusarium graminearum - 97 Fusarium oxysporum – 22,27,30,69,94,95, 98,131,132,133,134,138,142,148,153, 169,175,208 Fusarium oxysporum f. chrysanthemi – 340, 344,345 F Fusarium oxysporum f. cucumerinum, f. melonis, f. niveum – 169,176 Fusarium oxysporum f. dianthi – 327,332 Fusarium oxysporum f. gladioli – 348,349 Fusarium oxysporum f. tracheiphilum – 340,344 Fusarium oxysporum f. sp. conglutinans - 193 Fusarium oxysporum f. sp. lycopersici - 121 Fusarium oxysporum f. sp. melongena - 194 Fusarium oxysporum f. sp. spinaciae – 204,208 Fusarium oxysporum var. vasinfectum - 138 Fusarium orthoceras - 153 Fusarium roseum - 328 Fusarium sambicinum - 153 Fusarium solani – 29,153 Fusicladium dendriticum – 20,69,210,211 Fusicladium pirinum – 69,210,211 G Gladiolus hybridus - 328 Gloeosporium ampelophagum – 50,52,69, 70,97,111,112,305,320,321 Gloeosporium ribis – 70,284 Gloeosporium venetum – 70,290 Gnomonia juglandis - 276 Gnomonia erytrostroma - 268 Gnomonia leptostyla - 276 Grapevine fan leaf virus - 318 Graphium roboris – 19,50 Graphium ulmi – 19,50,52,69 Grifolia sulphurea - 279 Gymnosporangium fuscum - 245 Gymnosporangium juniperinum - 245 Gymnosporangium sabinae – 68,230,245 Gymnosporangium tremelloides – 245 J Juniperus communis - 245 Juniperus nana - 245 Juniperus sabinae - 245 Juniperus virginiana – 245 H Heterosporium echinulatum - 325 Hyalestes obsoletus – 29,30,127 Hylemia antiqua - 183 Hypochnus solani - 154 356 L Lactuca sativa - 201 Leptosphaeria rostrupii - 188 Lethium australiense var. tipicum - 129 Leveillula solonacearum f. sp. capsici - 137 Leveillula taurica – 133,137 Libertina stipata - 268 Lycopersicum esculentum - 122 Lycopersicum pimpinefolium - 122 Lycopersicum virus 3 – 26,30,95,97,129 Lycopersicum virus 7 – 130 M Metasphaeria diplodiella - 312 Micrococcus amylovorus - 72 Microsphaera grossulariae - 283 Microstroma juglandis - 278 Mollisia vitis - 306 Monilia cinerea – 26,69,109,110,214,256, 273,274 Monilia cydoniae - 214 Monilia fructigena – 26,28,34,56,61,69, 106,108,109,110,210,214,215,256 Monilia laxa – 109,255 Monilia linhartiana - 214 Monilinia fructigena – 66,214 Monilinia laxa – 91,214,255,273,274 Monilinia linhartiana - 214 Monoblepharis sphaeria - 54 Mycoplasma stolbur - 37 Mycosphaerella dianthi – 325,331,332 Mycosphaerella fragariae - 294 Mycosphaerella sentina – 66,242 Mycosphaerella rubi - 289 Mucor mucedo – 47,48,49,56 Mucor racemosus - 64 Myzus ornatus - 141 Myzus persicae – 97,130,141,172,184,270 Macrosiphum euphorbiae - 172 Macrosiphum pisi - 184 Macrosporium chrysanthemi - 342 Macrosporium solani – 23,28,29,36,50,51, 69,98,99,104,105,118,150,221 Marmor astrictum - 173 Marmor cucumeris - 141 Marmor cucumeris var. vulgare - 172 Marmor lactucae - 208 Marmor mali - 251 Marmor spinaciae - 208 Marmor tabaci – 84,128,140 Marmor tabaci var. canadense - 127 Marmor tabaci var. deformans - 128 Marmor tabaci var. plantaginus - 128 Marmor tabaci var. siccans - 127 Marmor tabaci var. vulgare - 127 Marssonina fragariae – 70,294 Marssonina juglandis – 23,69,70,276 Marssonina potentillae f. fragariae - 294 Marssonina rosae – 334,337,338 Melampsora allii populina – 24,68,181 Melampsora allii salicis alba – 181,182 Melanconium fuligineum - 313 N Narcisus poeticus - 328 Necrotic ring spot virus - 273 Nectria cinnabarina - 26 Nectria galligena - 253 Nicotiana virus 1 – 25,26,28,29,30,37,84, 86,91,98,100,128,131,140 O Oidium chrysanthemi - 343 Oidium farinosum – 27,38,50,69,212 Oidium leucoconium - 262 Oidium tuckeri – 27,38,50,69,90,97, 302,321 Olpidium brassicae – 27,54,62,100 357 P Pentatrichopus fragaefolii - 297 Pentatrichopus thomasi - 297 Pentatrichopus thomasi jacobi - 297 Peronospora brassicae – 38,63 Peronospora destructor – 27,29,42,63,95,96, 97,106,177,185 Peronospora effusa - 203 Peronospora ganglioniformis – 198 Peronospora schachtii - 49 Peronospora schleideni - 177 Peronospora sparsa – 336,338 Peronospora spinaciae – 203, 208, 209,228 Peronospora tabacina - 43 Persica vulgaris - 266 Phoma betae - 25 Phoma brassicae – 50,70 Phoma rostrupii - 187 Phomopsis viticola - 308 Phorodon humuli - 270 Phragmidium disciflorum - 335 Phragmidium mucronatum – 335,337,338 Phragmidium rubi idaei – 68,288 Phragmidium subcorticum - 335 Phyllosticta briardi – 70,244 Phyllosticta cydoniae - 244 Phyllosticta mali – 27,70,244 Phyllosticta pyrina - 244 Physalospora cydoniae - 215 Phytophrhora cactorum – 250,293 Phytophthora capsici - 136 Phytophthora fragariae – 292,293 Phytophthora infestans – 12,14,17,19,21, 23,26,27,30,63,71,91,96,97,98,99, 104,105,115,133,134,135,149,150,160, 161,217 Phytophthora parasitica – 63,98,114,115, 131,132,133,135,136,146,148 Phytoptus juglandis - 278 Phytoptus ribis - 287 Pinus sibirica - 286 Pinus strobus – 34,286 Plasmodiophora brassicae – 14,25,61 Plasmopara helianthi - 29 Plasmopara petroselini - 206 Plasmopara viticola – 12,21,23,26,27,28, 29,30,36,38,42,43,49,54,63,90,91, 97,110,111,112, 77,299,320,321 Pleospora herbarum - 194 Plum pox virus – 91,270 Podosphaera leucotricha – 26,28,50,66,91,100,107,108,212,252 Podosphaera tridactyla - 262 Polymyxa betae - 30 Polyphagus euglenae – 55,56 Polyporus igniarus - 315 Polyporus sulphureus – 279,280 Polyporus squamosus - 280 Polystigma rubrum – 19,36,44,110,265,266,274,275 Polystigmina rubra - 265 Potato leafroll virus - 98 Potato spindle tuber - 159 Potato virus A - 157 Potato virus K, S, X, Y - 157 Potato virus L - 158 Potato virus Y - 157 Prunus avium - 250 Prunus cerasifera – 262,273 Prunus cerasus - 250 Prunus domestica – 262,264,266 Prunus spinosa – 262,266 Prunus virus 7 – 26,28,29,270,274,275 Psaliota campestris - 41 Pseudomonas fluorescens - 100 Pseudomonas fraxini - 77 Pseudomonas lachrymans – 26,29,171 Pseudomonas syringae - 75 Pseudomonas syringae pv. lachrymans – 36, 75,95,97,105,106,171,176 Pseudomonas syringae pv. melonis - 171 Pseudomonas syringae pv. syringae – 99,269 Pseudomonas syringae pv. tomato – 134,135 Pseudoperonospora cubensis – 63,105,162, 174,175,176 Pseudopeziza ribis - 284 Pseudopeziza ribis f. nigri, f. rubi - 284, 325. 358 Pyronema confluens - 55 Pyrethromyzus sanborni - 130 Pyrus communis - 250 Pyrus virus 2 - 251 Pythium de Baryanum – 14,17,21,22,23,63, 98,100,113,114,115,131,142,147,177, 208,209,281,323,344 Pythium oligandrum – 100 Pseudopeziza tracheiphila – 37,309 Puccinia allii – 68,171 Puccinia graminis – 29,71 Puccinia helianthi - 14 Puccinia porri - 181 Puccinia recondita - 28 Puccinia ribesii-caricis - 286 R Ramularia tulasnei – 22,69,293 Raspberry leaf mottle virus - 291 Raspberry leaf spot virus - 291 Rhacodiella vitis - 306 Rhizoctonia solani – 21,22,47,70,98, 100,114,115,134,142,154, 177,208,324,344,346 Rhizopus nigricans – 43,64 Ribes aureum - 286 Ribes nigrum - 286 Rosselinia necatrix – 22,241,314 Rubus yellow net virus – 291 S Saccharomyces cerevisiae - 48 Salix alba - 182 Sclerotinia sclerotiorum – 14,21,29,30,31, 38,47,66, 123,131,142,168,170, 175,176,177,199,208,225,323 Sclerotium bataticola – 47,70 Sclerotium cepivorum - 180 Septoria ampelina - 310 Septoria chrysanthemella - 341 Septoria chrysanthemi - 341 Septoria dianthi – 326,327,331,332 Septoria lactucae – 199,208 Septoria lycopersici – 70,97,104,117,135,217 Septoria petroselini – 205,208 Septoria piricola – 19,21,23,27,28,36,50, 52,69,70,91,108,242 Septoria ribis - 285 Septoria rostrupii - 341 Septoria rubi - 289 Solanum virus 1 – 26,30,86,157 Solanum virus 2 – 29,97,99,157 Solanum virus 14 - 38,99,158 Sphaceloma necator - 290 Sphaeria juglandis - 276 Sphaeria leptostyla - 276 Sphaeropsis malorum – 17,26,70,91,215, 216,253 Sphaerotheca fuliginea – 105,106,164,176 Sphaerotheca mors-uvae – 282,283 Sphaerotheca pannosa f. sp. persicae – 66,109,110,267 Sphaerotheca pannosa f. rosae – 333,337,338 Spongospora subterranea – 25,61,160 Stereum hirsutum – 36,315 Stereum purpureum – 253,260,275,315 Strawberry crinkle virus – 296,297 Strawberry mottle virus - 297 Strawberry yellow edge virus - 297 Streptomyces scabiens – 80,98,99,101 Synchytrium endobioticum – 25,26,27, 29,30,54,62,91,152,160,162 359 T Taphrina carpini - 37 Taphrina cerasi – 34,37,264 Taphrina deformans – 21,34,38,65,109, 263,273,275 Taphrina minor - 264 Taphrina pruni – 38,264,275 Thielaviopsis basicola – 69,323 Thrips tabaci – 29,30,97,129 Tobacco mosaic virus - 84 Tranzschelia pruni spinosae – 38,110,266, 274 Trichoderma harzianum - 100 Trichoderma lignorum - 100 Trichoderma viridae - 100 Trichothecium roseum – 50,69,100 Tuburcinia cepulae - 182 Tulipa gesneriana - 328 Tulipae virus 1 – 80 U Uncinula necator – 12,22,26,66,110,111, 112,302,320 Uncinula prunastri - 262 Urocysti allii – 182,185 Urocystis occulta - 67 Uromyces caryophyllinus – 325,332 Uromyces dianthi - 325 Uromyces pisi – 28,68 Ustilago avenae - 48 Ustilago maydis - 67 Ustilago nuda - 67 Ustilago tritici – 67 V Valsa leucostoma - 258 Venturia inaequalis – 20,27,66,91,95,106, 107,108,109,210,211,252,253 Venturia pirina – 28,66,91,108,210,211,258 Vermicularia spinaciae – 204,208 Verticillium albo-atrum –19,21,22,27,29, 31,36,48,51,69,94,95,96,98,131, 138,151,169,175,176,232,259, 260,274,275, 281,296,343 Verticillium dahliae – 98,120,142,144, 148,343 Vitis virus 1 – 28,29,318 W Whetzelinia sclerotiorum – 94,95,97, 98,99,123,323,339,344 X Xanthomonas campestris – 26,29,75, 100,126,195 Xanthomonas campestris pv. campestris - 195 Xanthomonas campestris pv. juglandis - 278 Xanthomonas campestris pv. phaseoli - 97 Xanthomonas campestris pv. pruni – 75,110,269,275 Xanthomonas campestris pv. vesicatoria – 96,97,104, 126,134,135 Xanthomonas juglandis - 278 Xanthomonas vesicatoria - 29 Xyphinema index – 318 Xyphinema italiae - 318 360