MARIANA MUSTAȚĂ, GHEORGHE MUSTAȚĂ, BOGDAN

UNGUREAN, MINA-ADRIANA MOȘNEAGU, GEORGIANA

GĂMĂLIE-MOLDOVEAN ȘI LOREDANA AXINTE

ETIOPATOLOGIA OPEREI DE
ARTĂ

Editura Academiei Oamenilor de Știință din România

București, 2013
Referenți științifici: - Acad. Prof. dr. Constantin Toma
- Acad. Prof.dr. Ion Dediu
- Prof.dr. Ionel Andriescu
- Prof.dr. Mircea Varvara

Coperta: Bogdan Ungurean

Tehnoredactor: Roxana Climescu

2
 Prefață

Cartea Etiopatologia operei de artă se adresează atât

studenților de la secțiile de Conservarea Bunurilor de Patrimoniu, cât
și specialiștilor care lucrează în acest domeniu.
Datele acumulate și prezentate sunt rodul cercetărilor personale
ale autorilor, efectuate în cadrul tezelor de doctorat și a lucrărilor de
licență sau de disertație a unor studenți și masteranzi.
Personal am început activitatea de conservare a bunurilor de
patrimoniu în cadrul Laboratorului Zonal de Conservare și
Restaurare a Bunurilor de Patrimoniu din cadrul Complexului
Muzeal Iași. În șantierele de conservare a bunurilor de patrimoniu pe
care le-am organizat la Casa „Dosoftei” din Iași, la mănăstirile Putna,
Trei Ierarhi, la iconostasul Catedralei Vechi din Iași, la multe biserici
și muzee din Moldova și la Castelul Peleș am avut posibilitatea să
cunosc care este realitatea privind starea de sănătate și de conservare
a bunurilor de patrimoniu și interesul pe care îl au cei care răspund
de patrimoniul cultural național.
Prin înființarea Secției de Teologie Ortodoxă-Patrimoniu
Cultural la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității
„Al.I.Cuza” din Iași am avut posibilitatea să asigur baza materială
acestei secții astfel încât aceasta a fost prima Secție de Teologie
Ortodoxă-Patrimoniu Cultural atestată de specialiștii de la
C.N.E.A.A.
Am deschis cu studenții, apoi și cu masteranzii șantiere de
lucru pentru conservarea unor obiecte de interes eclezial la
mănăstirile: Putna, Trei Ierarhi Iași, Horaița, Horăicioara etc.
La Casa „Dosoftei” din Iași a fost necesar să folosim cantități
uriașe de acid cianhidric (HCN) pentru a stopa atacul unor insecte
dăunătoare cărților și altor obiecte de patrimoniu.
În calitate de Șef de Catedră și de coordonator al activităților
de cercetare de la Resurectio am reușit să formez un colectiv de
specialiști care să lucreze în domeniul conservării bunurilor de
patrimoniu cultural.

3
 Prin coordonarea unor lucrări de licență și apoi de disertație
(de la Secția de master în Conservarea Patrimoniului, de la Facultatea
de Biologie) am reușit să atrag pe unii studenți și masteranzi pe
ogorul conservării bunurilor de patrimoniu. Colectivul de cercetare s-
a mărit în timp, iar rezultatele au început să se concretizeze în
multiple lucrări științifice, publicate în reviste de specialitate și în
elaborarea tezelor de doctorat de către: Georgiana Moldovan,
Bogdan Ungurean, Moșneagu Mina și Loredana Axinte, teze
coordonate de profesorul Gheorghe Mustață.
Putem considera că astfel s-a format în jurul meu și al soțului
meu o școală de conservare a bunurilor de patrimoniu în cadrul
Universității „Al.I.Cuza”. Datele acumulate și prezentate în această
carte sunt originale, acumulate de autori cu multă trudă, pasiune și
competență. Sperăm ca aceste date să fie utile tuturor celor ce doresc
să se inițieze și să lucreze în domeniul conservării bunurilor de
patrimoniu.
Munca de conservare a bunurilor de patrimoniu este deosebit
de grea și de complexă datorită faptului că suportul material al
bunurilor de patrimoniu este foarte variat (lemn, hârtie, pergament,
piele, țesături, piatră, marmură, sticlă, metale etc.), iar numărul
speciilor biodeterioratoare este copleșitor de mare, aparținând tuturor
regnurilor (Monera, Protista, Fungi, Plantae, Animalia).
Fiind vorba de bolile care macină bunurile de patrimoniu
desigur că, cunoașterea etiologiei lor în acțiunea de conservare este
crucială. Ca în orice boală, punerea unui diagnostic corect este
primordială. Aceasta nu se face oricum, solicită cunoaștere și
experiență. În această situație nu este suficientă doar identificarea cu
adevărat științifică a agenților biodeterioratori, ci și cunoașterea
biologiei, ecologiei și etologiei lor pentru a putea stabili tratamentul
corespunzător pentru înlăturarea bolii și pentru conservarea cu
adevărat științifică a bunurilor de patrimoniu.
Pe cât a fost posibil noi am căutat să acoperim unele dintre
elementele necesare cunoașterii în domeniul etiopatologiei operei de
artă.

4
 Urmărind iconografia acestei cărți nu trebuie să fii specialist
ca să-ți dai seama în ce stare se pot găsi unele bunuri de patrimoniu
care intră în tezaurul național al marșului nostru și cât de urgentă
trebuie să fie intervenția formelor superioare pentru salvarea acestui
tezaur.
Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului național
mobil (republicată la 09/12/2008)
Art. 3.1. „Patrimoniul cultural mobil este alcătuit din bunuri
cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică,
științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică,
filatelică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii
materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu
acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești și
a minorităților naționale la civilizația universală.”
Patrimoniul cultural este cartea de vizită a unui popor, ce-l
reprezintă în fața lumii întregi; poartă amprenta ființei sale naționale.
Un popor care nu-și cunoaște patrimoniul cultural este
asemenea unui copil care nu-și cunoaște părinții.
Un popor care nu-și conservă patrimoniul cultural și nu-l face
cunoscut lumii întregi riscă să se autodistrugă, să-și piardă ființa
națională.
Mulțumim tuturor celor care au fost alături de noi și ne-au
ajutat în realizarea acestei cărți.

Conf.dr. Mariana Mustață

5
6
 Introducere

„Apropierea dintre un monument și un organism nu este

deloc forțată, nu este o simplă metaforă, dimpotrivă, ea corespunde
unei realități. Într-adevăr, un monument, o operă de artă, se
comportă asemenea unui organism viu, se află într-o relație
dinamică cu mediul înconjurător”.
Vasile Drăguț

Asemenea unei ființe o operă de artă are un început (o zi de

naștere), o existență în timp, o perioadă de îmbătrânire, fiind expusă
inexorabil vrăjmășiilor mediului abiotic și biotic și un deces. Este
supusă atacului unor agenți patogeni care îi provoacă anumite boli.
Putem vorbi de patologia operei de artă, de patologia cărților și în
genere de patologia bunurilor de patrimoniu.
Este cunoscut faptul că etiopatologia studiază cauzele
apariției și dezvoltării condițiilor propice bolilor, precum și
evenimentele, reacțiile și mecanismele patologice care se dezvoltă în
evoluția bolii.
Prin patogeneză sau patogenie înțelegem ansamblul
proceselor biofizice, biochimice și biologice care explică apariția
unei boli. Asupra bunurilor de patrimoniu acționează în mod constant
o serie de factori fizici, chimici și biologici care, conjugându-și
acțiunile în funcție de microclimatul în care se găsesc, pot provoca
apariția a diferitelor tipuri de boli.
Specialiștii care lucrează în domeniul conservării bunurilor de
patrimoniu trebuie să se comporte față de acestea așa cum se
comportă medicii cu pacienții lor. Mai mult decât atât, în zilele
noastre se vorbește tot mai mult de medicina omului sănătos;
aceasta înseamnă să tratezi pacientul în așa fel încât să nu se
îmbolnăvească. Acest mod de a privi lucrurile trebuie să devină
principiu de bază în asigurarea sănătății bunurilor de patrimoniu.
Se conturează astfel un domeniu de activitate pe care-l vom
numi ETIOPATOLOGIA OPEREI DE ARTĂ care trebuie să stea
la baza asigurării sănătății bunurilor de patrimoniu.
7
 Prima condiție care se pune în vederea asigurării unui
tratament în orice boală este stabilirea unui diagnostic corect. Atunci
când nu se cunosc cu precizie cauzele bolilor trebuie să se caute
factorii care au determinat apariția bolii respective și mecanismele
implicate în producerea bolii. Atunci când nu poate fi precizată
cauza, elucidarea mecanismelor de producere impune descoperirea
acelor factori a căror acțiune se corelează cu apariția bolii; este vorba
de factorii de risc, care nu produc în mod direct boala, dar pot fi
implicați în mecanismul patogenic. Factorii de risc sunt diferiți și au
semnificații diferite în apariția unei boli.
Boala bunurilor de patrimoniu provoacă așa-numitul proces
de biodeteriorare.
Boala este provocată, în mod obișnuit, de anumiți agenți
patogeni. Aceștia declanșează boala în anumite condiții favorizante,
care formează un așa-numit complex etiopatogenic. Agenții
patogeni sunt micro- sau macroorganisme (virusuri, bacterii, fungi,
protiste, animale parazite etc.). Fiind vorba de organisme este lesne
de înțeles că acestea devin cu adevărat patogene în anumite condiții
de mediu; așa-numiții factori etiologici.
Boala bunurilor de patrimoniu este provocată de o serie de
agenți biodeterioratori; aceștia sunt organisme din diferite regnuri,
care folosesc ca suport nutritiv obiecte de patrimoniu. Substratul
nutritiv nu este exclusiv de natură-organică, ci și de natură
anorganică. Putem consideră că nu există substanțe de natură
biologică, sau organică nesupuse unui proces de biodegradare.
Din punct de vedere ecologic organismele sunt împărțite în 3
mari categorii: producători, consumatori (fitofagi și zoofagi) și
descompunători. Nici una din aceste categorii nu poate lipsi din
natură. Descompunătorii au rolul de a asigura marele circuit ecologic
bio-geo-chimic, prin care toate substanțele de natură biologică sunt
descompuse și repuse în acest mare circuit.
Descompunătorii reprezintă o binecuvântare a naturii. Pentru
om aceștia pot deveni dăunători atunci când au tendința de
reintroducere în circuitul bio-geo-chimic unele dintre bunurile de
patrimoniu. Bacteriile și fungii sunt organisme esențiale în procesele
8
de biodegradare. În această situație foarte multe specii devin agenți
biodeterioratori.
Consumatorii își au funcția lor ecologică în natură
contribuind la circuitul materiei și energiei. Consumatorii fitofagi pot
deveni dăunători ai bunurilor de patrimoniu atunci când consumă din
substratul unor bunuri de patrimoniu.
Speciile xilofage pot deveni dăunători atunci când atacă
bunurile de patrimoniu construite din lemn. Unele specii sunt
deosebit de dăunătoare putând deteriora icoane, iconostase și diferite
obiecte din lemn. Este vorba de specii aparținând termitelor și
familiilor: Anobiidae, Cerambycidae, Lyctidae, Curculionidae etc.
din ordinul Coleoptera care rod lemnul făcând galerii. Desigur că aici
putem introduce și rozătoarele dintre mamifere, care pot produce
pagube bunurilor de patrimoniu. Toate aceste specii atacă în aceeași
măsură și hârtia, celuloza, cartonul, papirusul, pergamentul etc.
Unele specii care pot fi trecute în categoria consumatorilor zoofagi
pot ataca pieile, blănurile, lâna, colecțiile de insecte și animalele
naturalizate din muzee etc. Sfera agenților biodeterioratori bunurilor
de patrimoniu se lărgește astfel cu o multitudine de specii
consumatoare. Lucrurile se complică și mai mult deoarece și unele
specii de producători pot deveni agenți biodeterioratori.
Bacteriile autotrofe chemosintetizante pot folosi ca substrat
nutritiv rocile, marmura, cimentul, sticla, diferite metale și metaloide.
Sulfobacteriile, nitratbacteriile, nitritbacteriile sunt doar câteva din
bacteriile responsabile de procese de biodegradare (biocoroziune).
Chiar și unele bacterii fotosintetizante, cum sunt
cianobacteriile pot folosi ca substraturi nutritive unele substanțe
anorganice. Asemenea algelor acestea formează la suprafața
substratului nutritiv un film biologic care intră în interrelație cu
acesta producând procese de biodegradare. Filmele biologice, sau
așa-numitele patine biologice sau biopatine sunt formate din bacterii,
alge și fungi. Patinele biologice sunt pelicule fine monodimensionale
(nu se dezvoltă pe înălțime). Lor li se pot asocia și licheni și mușchi
și chiar unele plante superioare care transformă astfel filmul biologic
într-o biodermă vegetală tridimensională.
9
 Ne dăm seama că, în categoria agenților biodeterioratori
introducem organisme din toate cele trei categorii trofice:
producători, consumatori (fitofagi, zoofagi, omnivori și polifagi) și
descompunători, care pot aparține la diferite regnuri: MONERA,
PROTISTA (alge, protozoare), FUNGI, PLANTAE (mușchi, licheni,
plante superioare) și ANIMALIA (moluște, crustacee, insecte, păsări,
mamifere).
Fiind vorba de organisme vii care atacă bunurile de
patrimoniu conștientizăm că acestea au nevoie de anumite condiții de
mediu care să le permită fixarea pe suporturile nutritive, acționarea
(cu declanșarea atacului) și desfășurarea ciclului biologic, ceea ce se
soldează cu biodegradarea acestora.
Vorbim astfel de un complex etiopatogenic care cuprinde în
mod obligatoriu factori biotici și abiotici.
Factorii biotici sunt reprezentați de speciile care folosind
obiectele de patrimoniu ca substrat nutritiv devin agenți
biodeterioratori. Aceștia intră în categoria factorilor determinanți.
În lipsa lor nu poate avea loc un proces de biodegradare, cel mult
unul de degradare fizică sau chimică.
Factorii favorizanți sunt cei care asigură condiții optime
pentru germinare (sporilor, a formelor de rezistență), agenților
biodeterioratori, deci pentru acționarea lor. Este cunoscut faptul că
bacteriile, fungii, algele și lichenii pot forma diferite structuri de
rezistență, care fac posibilă supraviețuirea la condiții extreme de
mediu. Unele specii pot intra în așa-numitul fenomen de anabioză,
ceea ce presupune reducerea proceselor metabolice la minimum
posibil. Formele de rezistență își reiau procesele metabolice normale
în condiții optime de mediu.
În categoria factorilor favorizanți putem cuprinde:
temperatura, umiditatea, lumina, curenți de aer, existența unor
radiații ionizante și neionizante, pH-ul etc.
Așa cum vom vedea, orice specie prezintă anumite preferințe
față de acești factori.
Urmărind constantele termice ale unei specii vom vedea că
diferențiem:
10
 - un prag biologic (t0), sub care activitățile biologice
încetează;
- un prag termic superior (T) peste care activitățile biologice
încetează;
- un prag de prolificitate (O) de la care începe înmulțirea;
- un prag optim (O1) la care ciclul biologic se desfășoară cel
mai rapid.
În mod asemănător agenții biodeterioratori au anumite
preferințe și pentru ceilalți factori favorizanți.
Trebuie să înțelegem că sub valorile minime și peste valorile
maxime factorii favorizanți devin factori limitativi. Aceștia
declanșează sau stopează procesele biologice.
În ecologie au fost descoperite două legi care stabilesc
relațiile dintre factorii biologici și mediu:
- legea minimului, formulată de Liebig, care postulează că în
condiții de mediu staționar un element devine factor limitant. Astfel
un spor de bacterie sau de fungi chiar dacă are suficientă hrană la
dispoziție, o umiditate optimă și lipsa luminii nu poate germina dacă
temperatura este sub pragul biologic sau deasupra pragului termic
superior. În acest caz temperatura devine un factor limitant.
- legea toleranței, formulată de Shelford, care postulează că
organismele au și un maxim ecologic, un interval ce reprezintă limita
de toleranță, optimul ecologic găsindu-se undeva în acest interval.
Organismele pot avea limite de toleranță foarte largi pentru
un factor, dar ingust pentru un alt factor. Organismele cu un diapazon
larg de toleranță față de majoritatea factorilor are, de obicei, o arie
largă de răspândire.
Când condițiile unui factor ecologic nu sunt optime pentru o
populație, atunci se poate reduce și diapazonul de toleranță față de
alți factori ecologici.
Cercetările au demonstrat că limitele de toleranță pentru
stadiile tinere sunt mai înguste decât pentru formele adulte.
Legea toleranței arată că față de acțiunea acelorași factori
speciile se comportă diferit; unele pot suporta variații mari, altele
foarte restrânse. Aceasta înseamnă că speciile au valențe ecologice
11
diferite față de factorii de mediu. Cunoașterea acelor valențe devine o
necesitate în conservarea bunurilor de patrimoniu.
Reținem deci că orice factor ecologic poate deveni factor
limitant.
Factorii precipitanți sunt cei care influențează cursul unei
boli, provocând fie angajarea bolii din stadiul latent în stadiul
manifest, fie accelerând evoluția bolii.
Când unul sau mai mulți factori ating valorile optime pot
deveni factori precipitanți provocând accelerarea procesului patogen.
Specialiștii care lucrează în domeniul conservării bunurilor de
patrimoniu trebuie să țină sub control microclimatul din muzee, din
sălile de expoziție și din depozite astfel încât factorii abiotici să nu
tindă către valorile optime ale unor specii. Măcar unul din factorii
favorizanți trebuie să devină factor limitativ. Factorii scăpați de sub
control pot deveni factori de risc. Factorii de risc nu produc boala,
dar sunt implicați în mecanismul patogenic.
Descoperim astfel existența unui complex etiopatogenic în
care sunt implicați toți factorii care determină declanșarea bolii și
realizarea procesului de biodeteriorare.
Ținând cont de cele prezentate ne dăm seama că timpul
întoarce substanțele organice în mineral și alterează în aceeași
măsură și mineralul. În activitatea de conservare a bunurilor de
patrimoniu omul nu încearcă altceva decât să se opună marelui
circuit bio-geo-chimic natural sau măcar să-l întârzie.
Prin conservare și restaurare trebuie să înțelegem măsurile
prin care încercăm să îndepărtăm complexul de factori etiopatogenici
astfel încât să prelungim nedefinit viața obiectelor de patrimoniu.
Conservarea bunurilor de patrimoniu a devenit, după o lungă
perioadă de empirism, o știință menită să asigure sănătatea bunurilor
de patrimoniu și să se opună procesului de biodegradare.
Termenul de conservare provine de la verbul latinesc
conservo, care înseamnă păstrare (păstrare în întregime). Înseamnă a
păstra un obiect în așa fel încât să nu-și piardă caracteristicile sale
structurale și funcția pe care o îndeplinește (document, obiect de artă
etc.)
12
 Conservarea trebuie să asigure acele condiții ecologice ale
microclimatului care să nu permită atacul agenților biodeterioratori.
Aceasta presupune cunoașterea biologiei și ecologiei agenților
biodeterioratori și a întregului complex etiopatogenic.
Conservarea nu este o îndeletnicire nouă, însă a fost și va fi
influențată în fiecare epocă de evoluția științei și a tehnicii.
Activitatea de conservare trebuie să țină pasul cu progresele
acumulate de societatea umană.
Conservarea presupune o abordare pluridisciplinară a
problemelor specifice; în acest domeniu nu mai este acceptat
amatorismul.
Tindem să credem că specialiștii care lucrează în domeniul
conservării bunurilor de patrimoniu eclezial să fie cu adevărat
credincioși deoarece numai aceștia știu să prețuiască șfințenia.
Patrimoniul cultural este o componentă a avuției naționale.
Numărul, compoziția și valoarea sa exprimă specificul cultural
național, pe de o parte, iar starea sa ne prezintă gradul de civilizație a
societății respective, pe de altă parte.
Valorile spiritualității religioase, materializate în biserici,
mănăstiri, iconostase, icoane, cărți de învățătură, hrisoave,
manuscrise, vase de cult, broderii, veșminte, atâtea câte ne-au mai
rămas ridică mari probleme de conservare. Se impune o trezire din
starea de letargie și de nepăsare față de bunurile culturale ale
neamului nostru. Trecem printr-o perioadă de criză de identitate și de
neîncredere întreținută de clasa politică; nu ne mai cunoaștem
valorile, nu ne mai iubim cultura și tezaurul acumulat din timpuri
istorice.
Activitatea de conservare a bunurilor de patrimoniu este o
activitate științifică, nu se învață într-o perioadă de 2-3 săptămâni sau
de câteva luni, cum se încearcă acum cu o inconștiență încăpățânată.
Activitățile specifice legate de protecție și conservarea
bunurilor de patrimoniu includ un ansamblu de cunoștințe științifice
și un comportament caracteristic omului de știință.
Activitatea de conservare are ca scop asigurarea integrității
valorilor culturale, prelungirea la maximum a existenței acestora.
13
Conservarea bunurilor de patrimoniu pornește de la cunoaștere, este
o activitate permanentă, care nu poate fi făcută de o singură
persoană, ci de un colectiv de specialiști bine formați în acest
domeniu.
Intervențiile asupra bunurilor de patrimoniu nu se situează
doar la nivel de meșteșug, ci intră în sfera investigațiilor științifice
bine elaborate; este vorba de o adevărată artă, ceea ce înseamnă că
acestea nu pot fi realizate de începători și de nespecialiști.
Opera de conservare poate fi eficientă numai dacă este
organizată și se desfășoară după criterii științifice. Primul criteriu
constă în asigurarea unui ansamblu de condiții cât mai apropiate de
optimul ecologic impus de bunul material respectiv. Aceasta impune
asigurarea conservării pe temeiul cunoașterii cu adevărat științifice a
condițiilor de mediu abiotic (climă, temperatură, umiditate, lumină,
curenți de aer etc.) și biotic (bacterii, fungi, alge, plante, animale etc.)
Păstrarea originalității, fără adaosuri și eliminări, fără a
modifica structura, forma, stilul și maniera specifice epocii în care a
fost creat bunul respectiv.
Specializarea personalului de investigație și intervenție
reprezintă o constantă; nu se admit experimente sau soluții
meșteșugărești, tatonări fără fundamentare științifică.

14
15
16
 Biodeteriorarea patrimoniului

Vizitând marile muzee ale lumii poți vedea „pe viu” unele
dintre cele mai mari opere de artă din toate timpurile. Fie că te afli în
fața statuii lui Venus din Milo sau a Giocondei, nu poți să nu te
întrebi cum arătau acestea în momentul finisării lor. Chiar dacă ai
văzut Capela Sixtină înainte și după restaurare poate persista aceeași
întrebare: cum arătau picturile în momentul vernisajului? Ne punem
astfel de întrebări deoarece conștientizăm că timpul își pune
amprenta asupra operelor de artă. Asemenea tuturor lucrurilor și
acestea sunt supuse marelui circuit natural bio-geo-chimic. Păstrarea
operelor de artă în tezaurul umanității se datorează în mare măsură
priceperii și măiestriei conservatorilor operelor de artă. Amprenta
timpului asupra unor opere de artă poate fi recunoscută în fenomenul
pe care îl numim patina timpului. Aceasta conferă adesea o
„noblețe” a bunurilor de patrimoniu.
Timpul își poate pune amprenta asupra operelor de artă în
mod diferit: aceasta se poate manifesta sub forma de alterări,
degradări și deteriorări, față de care patina timpului, sau patina
biologică, biopatina pare a fi un moft (chiar dacă modifică mult
cromatica operei de artă).
Patina biologică, despre care am mai discutat, este pusă în
relație directă cu fenomenul de îmbătrânire. Nuanțăm aici ceea ce
numim adesea drept „patina nobilă”, adică îmbătrânirea frumoasă a
operei de artă.
Krumbein (1979) elucidează conținutul noțiunilor alterare,
deteriorare, degradare și patină.1
Prin alterare trebuie să înțelegem o modificare care schimbă
sensul, destinația sau valoarea unui obiect. Procesul de alterare a fost
multă vreme considerat ca fiind rezultatul acțiunii unor factori fizici

1
Krumbein W.E, 1979, Phototropic and chemoorganotrophic activity of bacteria
and algae as related to beachrock formation and degradation (Gulf of Anglia,
Sinai), Geomicrobial. J., 1:139-203.

17
și chimici nocivi, factorii biologici nefiind luați în seamă. Astăzi
accentul se pune mai mult pe procesele biochimice și biologice.
Deteriorarea presupune o pierdere mai accentuată a
calităților fizice ale obiectului de artă, care îl fac inutilizabil.
Degradarea unui obiect de artă presupune o deteriorare mult
mai avansată, cu pierderea atât a integrității fizice cât și chimice.
Patina biologică sau biopatina sau simplu, patina prezintă o
puternică încărcătură biologică. Patina presupune atât un proces de
îmbătrânire, cât și de deteriorare. Așa cum am precizat anterior,
patina reprezintă o peliculă fină de microorganisme (un film
biologic, sau biofilm), care acționează ca un complex biocenotic
asupra substratului (care reprezintă un biotop) producând unele
modificări fizico-chimice. Biopatina reprezintă un complex de
bioskene care funcționează ca un tot unitar.
Procesul de biodeteriorare se manifestă, în diferite feluri, în
funcție de agenții biodeterioratori care îl generează. Îți poți da seama
ușor de atacul unor insecte xilofage atunci când constați prezența
orificiilor de eclozare a adulților, iar în cazul unui atac activ și în
funcție de rumegușul care se scurge prin aceste orificii. Nu este greu
să constați că o carte a suferit un proces de biodeteriorare atunci când
observi prezența unor pete de culoare neregulate, circulare, roșcate,
ruginii sau cu reflexe metalice, care pot fi provocate de diferite specii
de fungi sau de bacterii. De asemenea, poți descoperi unele pete
brune, catifelate, albicioase sau negricioase, cu aglomerări
punctiforme mai închise sau decolorări ale pigmenților pe stratul
pictural al unor tablouri sau icoane, provocate de unele mucegaiuri.
Țesăturile pot prezenta, de asemenea, unele modificări cromatice și o
pierdere a rezistenței mecanice, care se pot datora unor specii de
bacterii. Atât pielea, cât și pergamentul suferă modificări cromatice
și pierderea rezistenței mecanice ca urmare a atacului unor
microorganisme.
Prezența unui atac poate fi constatată de oricine, nu numai de
către specialiștii din domeniul conservării operelor de artă, însă
problema esențială este aceea de a identifica agenții biodeterioratori,
pentru a putea interveni în mod științific și eficient în stoparea
18
atacului și aplicarea metodelor corespunzătoare de conservare.
Aceasta presupune cunoaștere specifică și abilități practice. Nu este
ușor să identifici și să diferențiezi un atac bacterian de unul fungic și
este, adesea, destul de greu să identifici specia care a provocat
semnele atacului, însă identificarea speciilor biodeterioratoare
reprezintă o condiție esențială în conservarea bunurilor de
patrimoniu.
Pentru identificarea speciilor biodeterioratoare este necesar să
folosim lupa, microscopul optic, și chiar microscopul electronic cu
baleiaj. De cele mai multe ori nu putem lua eșantioane din unele
bunuri de patrimoniu pentru a le cerceta; pot fi, totuși, realizate
preparate microscopice; specialistul în conservarea bunurilor de
patrimoniu poate realiza astfel de preparate fără a afecta obiectul de
artă.
Adesea o deteriorare microbiologică poate fi ușor confundată
cu unele alterări fizice sau chimice ale unor obiecte, mai ales în cazul
celor care sunt formate din piatră, ceramică, sticlă, marmură etc. Din
această cauză un examen microscopic este necesar. Fiind vorba de
atacul unor microorganisme se impune, adesea să se procedeze la
realizarea unor medii de cultură pentru a putea determina cu precizie
specia dăunătoare.
În cazul materialelor de natură organică atacul microbiologic
este mai ușor de recunoscut; în cazul materialelor de natură
anorganică este mai greu de stabilit natura atacului. Patinele și
eflorescențele par a avea cauze fizice și chimice. Doar un specialist
bine format poate pune un diagnostic corect. Este ușor să recunoști
atacul unor mucegaiuri, care sunt de suprafață și au coloniile bine
delimitate pe substrat. Este însă mai greu să descoperi atacul
putregaiului alb sau brun într-un lemn. Așa cum un măr poate arăta
perfect la exterior, însă să fie putred la interior, la fel se poate
întâmpla și cu unele obiecte de patrimoniu. Pentru descoperirea
atacului este necesar să se facă investigații de tip special.
În ceea ce privește coroziunea metalelor, abia în ultimul secol
s-a demonstrat, cu argumente științifice, că alături de factorii fizico-
chimici acționează și unii factori biologici (microorganisme). Același
19
lucru s-a petrecut și în ceea ce privește degradarea unor roci. S-a
dovedit că bacteriile sulfoxidante și nitrobacteriile provoacă
deteriorarea unor roci (exfoliere, măcinare, pulverizare etc.).
Chiar dacă un atac biologic este greu de identificat, în zilele
noastre o analiză biologică a unui obiect deteriorat devine
obligatorie.
Recunoașterea unui atac biotic impune urmărirea mai multor
factori.
Krumbein (1979) ne învață că prin acțiunea lor agenții
biodeterioratori pot provoca diferite tipuri de modificări:
- biofizice;
- biochimice;
- biopatină;
- modificări cromatice;
- impurificări.
Modificările biofizice depind atât de natura substratului cât și
de agentul biodeteriorator; exfolieri ale peliculelor picturale,
bășicarea lor, friabilitatea hârtiei, decolorarea sau pătarea țesăturilor,
orificii și galerii în lemn, care pot ajunge până la apariția unui aspect
spongios al acestuia. Cu regret trebuie să spunem, am găsit în foarte
multe biserici atacuri ale insectelor xilofage care au degradat lemnul
până la căpătarea unui aspect spongios.
Rocile pot suferi fisurări, exfolieri, măcinări și chiar apariția
de cruste la atacul unor bacterii. Măcinarea rocilor poate avea loc și
sub acțiunea exclusivă a factorilor fizico-chimici; trebuie însă să
asociem și factorii biologici.
Atacul bacteriilor și al ciupercilor asupra hârtiei afectează
structura mecanică a acesteia și conduce la transformarea într-un
material pâslos, foarte fragil.
Lemnul atacat de Merulius (Serpula) lacrymans se recunoaște
cu ușurință după putregaiul cubic pe care îl formează și după aspectul
sfărâmicios al lemnului.
Modificările biochimice afectează mult structura substratului,
provocând apariția unor efecte fizice. În situația în care substratul are
și funcție nutritivă atunci acesta este folosit în procesul de asimilație,
20
fiind convertit în biomasă microbiană, cu elaborare de H2O și CO2.
Este vorba de o degradare enzimatică a substratului, așa cum se
întâmplă în cazul atacului provocat de bacterii și fungi. Prin
degradarea celulozei, hemicelulozei și a ligninei are loc mobilizarea
produșilor rezultați și scăderea rezistenței fizico-mecanice a
substratului, asociată cu fărâmițarea acestuia.
Leziunile provocate de procesul de dezasimilație al unor
agenți biodeterioratori sunt determinate de eliminarea unor produși
de metabolism care provoacă scăderea rezistenței mecanice a
substratului. Este vorba de acțiunea unor exoenzime și exopigmenți.
În mod obișnuit cele două procese, asimilația și dezasimilația,
se desfășoară simultan. Atacul microbiologic determină decolorări și
apariția de pete de culori diferite, în funcție de agenții
biodeterioratori care acționează (bacterii, ciuperci) și de natura
substratului.
Hârtia supusă unui atac microbiologic își pierde rezistența,
capătă un aspect scămos și prezintă pete divers colorate. Pielea și
pergamentul își pierd elasticitatea și rezistența mecanică.
Krumbein (1979) ne prezintă unele detalii privind petele
provocate de unele specii de fungi hârtiei. Astfel:
- Aspergillus versicolor provoacă pete cu fructificații
galbene și cu aspect pufos;
- Aspergillus fumigatus – pete de culoare verde închis și
miceliu cu fructificații abundente;
- Penicillium chrysogenum – pete de culoare verde brun,
sub formă de pulbere;
- Trichoderma viridis – pete de culoare verde cu aspect
pufos.
Petele fungice sunt circulare sau neregulate, în funcție de
centrul de formare; pot prezenta unele cristale de calciu, sau pot avea
aspect metalic, cu procese de coroziune.
Lemnul supus atacului microbiologic poate prezenta
modificări structurale și de culoare: pierderea rezistenței mecanice,
fracturi, pete de diferite culori; în funcție de agenții biodeterioratori

21
care acționează. La atacul ciupercilor lemnul se descompune
formând un putregai care se manifestă în mod diferit.
Stratul pictural al tablourilor și al icoanelor poate suferi
degradări de naturi diferite, în funcție de speciile de fungi care
acționează și de natura pigmenților.
Fresca atacată de fungi poate deveni ștearsă, cu aspect prăfuit
sau poate căpăta o patină incoloră și strălucitoare, sau formează pete
de culori, mărimi și forme diferite.
- Acrimonium roseum provoacă apariția de pete neregulate,
albe cu nuanțe de roz și cu creșteri miceliene abundente;
- Acrimonium roseum asociat cu Penicillium chrysogenum
formează pete albicioase, sub formă de picături în
condens, care picurează;
- Alternaria alternata și Phoma pigmentivora produc pete
negricioase cu aglomerări brun-negre punctiforme;
- Cladosporium herbarum și Chaetomium globosum
formează decolorări de diferite tipuri.
Atacul bacteriilor asupra țesăturilor de natură animală
determină modificări de culoare și scăderea rezistenței; mătasea
devine fragilă.
Conservarea bunurilor de patrimoniu începe să se cristalizeze
ca o știință care se opune principiului circuitului bio-geo-chimic din
natură. Existența vieții pe Terra nu ar fi posibilă fără desfășurarea
firească a acestui circuit, căruia îi este supusă și specia umană. Să ne
imaginăm ce s-ar întâmpla dacă în natură plantele care mor nu ar
intra în circuitul bio-geo-chimic, ci ar rămâne să acopere solul de-a
lungul anilor. După mai multe generații nu ar mai fi posibilă viața
deoarece plantele nu ar mai găsi spațiul necesar pentru existența lor.
Acest lucru nu se întâmplă deoarece substanțele organice sunt
biodegradabile, ceea ce înseamnă că se descompun și intră în marele
circuit bio-geo-chimic. Acestui circuit îi sunt supuse și substanțele
minerale. Nisipurile de pe plajele mărilor și oceanelor și din
pustiurile lumii nu reprezintă altceva decât roci intrate în acest mare
circuit. Am tinde să credem că aici n-ar fi vorba de un circuit bio-
geo-chimic, ci doar unul geochimic. Ar fi o mare greșeală să gândim
22
astfel deoarece am scoate din marele circuit al naturii agenții
biodeterioratori care afectează rocile.
Deci, prin conservarea bunurilor de patrimoniu încercăm să
scoatem aceste bunuri din marele circuit bio-geo-chimic. Cât timp
vom putea realiza conservarea unui bun de patrimoniu? Care ar fi
cele mai vechi opere de artă care au supraviețuit timpului?
Probabil că cele mai vechi sunt picturile murale din unele
peșteri, care pot avea 30.000-35.000 de ani. Pare incredibilă păstrarea
nealterată a acestor opere de artă ale umanității, cu atât mai mult cu
cât și-au păstrat prospețimea. Și-au putut păstra prospețimea
deoarece nu au fost supuse unor factori deterioratori abiotici și
biotici. Condițiile de mediu au fost cvasistaționare, fiind protejate de:
- un mediu ambiant stabil;
- formarea unor patine de protecție;
- lipsa luminii;
- lipsa curenților de aer.
Putem considera că variația condițiilor de mediu
(temperatură, umiditate, curenți de aer) a avut amplitudini foarte
mici. Tindem să credem că pe lângă stabilitatea mediului patina
biologică a avut un rol esențial de protecție.
Patina biologică reprezintă un sistem biologic spațiu-timp ce
funcționează ca o unitate, cu o integralitate proprie. Dacă relațiile
spațiu-timp fizice pot fi reversibile, relațiile spațiu-timp biologice
sunt ireversibile, deoarece au o evoluție mai mult sau mai puțin
liniară, fără reveniri ciclice.
Dornieden et al. (1997) au făcut cercetări la mai multe
monumente din Grecia, Israel, Austria și Crimeea urmărind unele
picturi murale și diferite monumente din marmură. Ca o notă
comună, toate picturile erau acoperite de o biopatină de tip spațiu-
timp; o structură de tip: atmosferă – biofilm - substrat. Astfel de
structuri au fost cercetate la microscopul electronic. Fiind vorba de
biofilme care se formează la contactul cu atmosfera acestea se mai
numesc biofilme subaeriene. Microorganismele din aceste biofilme
au ca sursă de nutrienți atât din substrat (piatra sau marmura) cât și
din atmosferă, mai ales atunci când aceasta este poluată.
23
 În cazul picturilor sursa nutritivă o reprezintă mai ales
substratul pictural; dar și atmosfera poluată sau încărcată cu praf.
Interacțiunile dintre speciile care formează patina îi asigură
acesteia funcționalitatea, integralitatea și stabilitatea. Formarea
biofilmelor atât pe marmură cât și pe stratul pictural determină
modificări biogene majore. În structura lor întră bacterii și fungi.
Speciile de micromicete diferă în biofilmele de pe marmură față de
cele fixate pe un substrat pictural. Pe marmură se fixează, în prima
etapă, unii fungi din sol. Sporii acestora germinează și își întind
hifele în neregularitățile marmurei. Miceliile fixate rezistă la secetă și
la temperaturi ridicate. Are loc o selecție naturală între speciile de
microfungi rămânând în structura biofilmelor doar speciile mai
rezistente, care stabilesc interrelații avantajoase cu celelalte specii. Se
formează astfel bioskene caracteristice, care ocupă anumite nișe
spațiale. Treptat sunt selectate speciile care sunt tolerante la factorii
de stres. Alături de microfungi se stabilesc și unele bacterii, alge
verzi și cianobacterii. Unele dintre speciile fixate prezintă pigmenți,
care le conferă rezistență la temperaturi ridicate și la radiații
ultraviolete.
Dacă în momentul formării filmului biologic aportul de
nutrienți se realizează mai greu, după consolidarea acestuia, prin
moartea unor indivizi, se asigură un stoc de hrană organică ce poate
fi valorificat de organismele heterotrofe. Uneori filmul biologic este
vizitat de unele insecte. Prin moartea unor insecte se acumulează
anumite cantități de chitină, care devin sursă de hrană pentru fungii
chitinolitici.
Fungii și bacteriile din structura filmului biologic determină
deteriorarea atât a marmurei, cât și a substratului pictural. Biofilmul
exercită o presiune asupra substratului prin pătrunderea hifelor în
fisurile existente sau nou formate. Dislocarea substratului se
datorează în cea mai mare parte presiunii exercitate de miceliile
turgescente.
După cum ne prezintă Dornieden et al. (1997) presiunea
exercitată de miceliile fungice poate ajunge până la 12,39 bari, ceea

24
ce reprezintă o forță considerabilă. Astfel ne putem explica procesul
de biodegradare a marmurei și a substratului pictural.2

2
Dornieden, Th., Gorbushina, A.A., Krumbein, W.E., 1997, Changes of the
physical Buildings, 3: 441-456.

25
26
 Biodegradarea ca fenomen natural

Desigur că degradarea și deteriorarea bunurilor de patrimoniu

sunt determinate de o multitudine de factori. Nu punem în discuție
provocarea acestora în mod intenționat sau neintenționat de către
oameni (răufăcători, nepricepuți sau rău intenționați). Aceste
fenomene se manifestă în mod natural sub acțiunea factorilor abiotici
și biotici. În natură funcționează o lege generală, care asigură un
circuit bio-geo-chimic al materiei, despre care vom mai atrage atenția
acolo unde este necesar.
În activitatea de conservare a bunurilor de patrimoniu
specialiștii nu încearcă altceva decât să întârzie cât mai mult
realizarea procesului bio-geo-chimic, astfel încât acestea să poată
rezista în timp.
Pe lângă un complex de factori abiotici asupra bunurilor de
patrimoniu acționează o multitudine de agenți biodeterioratori
(bacterii, ciuperci, insecte, rozătoare, alge, licheni etc.) care
descompun și pun în circuitul bio-geo-chimic substratul asupra
căruia acționează. În mod special microbiota heterotrofă provoacă
descompunerea substanțelor organice, cu efecte distructive.
Procesul de biodegradare se realizează în mod diferit, în
funcție de substratul material al bunurilor de patrimoniu și de agenții
biodeterioratori care acționează. Lemnul poate fi biodegradat prin
acțiunea bacteriilor și a fungilor, în condiții anumite de umiditate și
de temperatură, dar și prin acțiunea carilor care consumă lemnul
făcând galerii mai mari sau mai mici, atacul mergând până la
distrugerea totală a lemnului atacat, până la căpătarea unei structuri
spongioase (fig.1).
Astfel de atacuri se pot desfășura în mod separat, se pot
asocia, sau suprapune. Insectele xilofage preferă lemnul atacat de
ciuperci, care provoacă descompunerea celulozei (având acțiune
celulozolitică, asemenea unor bacterii și chiar a unor protozoare).

27
 Fig. 1. Epuizarea lemnului de tei de către larvele de Anobium
punctatum (după Moșneagu Mina, 2009)

Specialiștii au descoperit o anumită eșalonare a atacurilor

agenților biodeterioratori, o anumită succesiune, în care unii agenți
biodeterioratori par a pregăti atacul celorlalte eșaloane.
Bunurile de patrimoniu de natură organică (lemn, hârtie,
piele, textile etc.) pot fi supuse atacului microorganismelor
heterotrofe, capabile de degradare enzimatică a substanțelor
organice. Bunurile de patrimoniu de natură anorganică (piatră,
marmură, sticlă, metal etc.) sunt supuse atacului microorganismelor
autotrofe (chemosintetizante și chiar fotosintetizante). Corodarea
metalelor nu este provocată doar de factorii fizici și chimici, cum
multă vreme s-a crezut, ci și de agenții biologici specializați.

28
 Agenții biodeterioratori acționează doar în mediile în care
întâlnesc condiții optime de temperatură, umiditate, pH, curenți de
aer, lumină sau întuneric etc.
În funcție de pH pe bunurile de patrimoniu se pot instala și
dezvolta microbiote acidofile sau bazofile. După cum vom vedea,
microbiotele se pot lipi de substrat și pot rămâne un timp nedefinit,
însă activarea acestora nu se realizează decât în condiții optime. De
altfel, pe suprafața obiectelor de patrimoniu se formează o peliculă
vie, formată din diferite specii de microorganisme, care reprezintă
ceea ce numim un film biologic (biofilm, patină sau biopatină). După
cum vom vedea, biopatina poate determina apariția unor procese de
biodegradare a substratului, însă, în anumite perioade poate avea
chiar un rol de protecție a acestuia împotriva fixării și germinării
unor specii mai periculoase.
Umiditatea reprezintă un factor deosebit de important în ceea
ce privește procesul de biodeteriorare, pe de o parte și realizarea
conservării bunurilor de patrimoniu, pe de altă parte. Când vorbim de
umiditate ne referim la umiditatea relativă a aerului (U.R.), dar și la
umiditatea substratului; aceasta depinde mult de higroscopicitatea
materialelor, în funcție de care conținutul de apă variază. Totdeauna
U.R. se asociază cu temperatura; acești factori fizici sunt deosebit de
importanți în înțelegerea proceselor de biodeteriorare.
Bacteriile și fungii se răspândesc în natură prin spori; aceștia
rezistă la acțiunea factorilor extremi de mediu grație unor structuri
speciale de rezistență; în anumite condiții pot intra în stare de
anabioză (având reduse la minimum procesele metabolice). Sporii
bacteriilor și fungilor sunt transportați de curenții de aer împreună cu
diferite impurități de natură anorganică sau organică (substanțe
organice particulate moarte).
Trebuie să înțelegem că noi nu putem asigura într-un muzeu
un mediu lipsit de spori și de impurități materiale organice sau
anorganice. Acestea se depun pe diferite substraturi realizând un fel
de însămânțare cu agenți biodeterioratori (microorganisme). Aceste
depuneri sunt potențial dăunătoare; în condiții de mediu optime
sporii putându-se activa și relua procesul de creștere și dezvoltare.
29
 Alterarea bunurilor de patrimoniu se poate datora unor
procese fizice, chimice și biologice exercitate de agenți
biodeterioratori.
Din momentul în care agenții biodeterioratori fixați pe
obiectele de patrimoniu încep să reintre în activitate pot provoca
distrugeri acestora ca urmare a anumitor mecanisme. Înmulțindu-se
agenții biodeterioratori exercită unele presiuni asupra substratului;
microorganismele pot fi localizate în unele neregularități, fisuri sau
orificii ale acestuia. Celulele microorganismelor exercită presiuni
asupra substratului provocând desprinderea anumitor porțiuni. Astfel,
hifele unor fungi determină, în extinderea lor, desprinderea anumitor
porțiuni de substrat. Hifele fungilor se pot strecura între stratul
pictural și pânză, care servește de suport, provocând, de cele mai
multe ori, distrugerea substratului pictural (fărâmițarea unor
porțiuni).
În cazul atacului unor insecte xilofage în icoane de lemn apar
o serie de presiuni asupra substratului pictural. Aceste insecte pot
forma multiple galerii în lemn, orificii de eclozare a adulților etc.,
ceea ce provoacă un proces de deteriorare a substratului pictural. De
altfel, chiar în cazul unor obiecte arheologice scufundate în apă s-a
constatat efectul biodeteriorator al unor specii xilofage.
Pearson (1987) atrage atenția asupra atacului lui Teredo
navalis (viermele corăbiilor, o bivalvă din familia Teredinidae) și a
crustaceului Limneria care sunt specii xilofage.3
Chiar unele monumente de piatră sau din marmură sunt
preferate de unele moluște litofage, cum ar fi Petricola lithophaga.
Pe zidurile cu umiditate ridicată, pe unele statui și pe diferite
monumente plasate în natură, de asemenea cu umiditate ridicată, cel
puțin la bază, se fixează un film biologic care determină un proces de
biodeteriorare. Multe specii de cianoficee se fixează cu ajutorul unor
teci proteinice adezive sau cu ajutorul unor pili (în cazul bacteriilor).
Pe acest film se pot fixa unele specii de fungi, care își introduc hifele

3
Pearson, C. 1987, Conservation of Marine Archaeological Objects, Butterworths,
London.

30
în neregularitățile substratului. Terenul fiind oarecum pregătit se pot
instala și diferite specii de licheni, de mușchi și de plante superioare,
care își introduc rădăcinile în fisurile deja formate ale substratului.
Se trece astfel de la acea peliculă biologică numită biofilm, la
ceea ce numim bioderma vegetală, care are o structură specifică,
destul de variată.
În categoria mecanismelor fizice putem include și
vandalismele provocate de diferite persoane răuvoitoare sau lipsite
complet de educație.
Nu poți să-ți stăpânești mânia și dezgustul atunci când,
intrând în pridvorul Mănăstirii Sucevița vezi semnăturile gravate în
frescă, a unor așa-ziși „oameni”.
Procesele chimice
Activitatea chimică a unor organisme provoacă apariția unui
proces de descompunere și transformare a substratului oferit de unele
obiecte de patrimoniu.
Caneva et al. (1997) arată că organismele care se fixează pe
obiectele de patrimoniu pot determina, prin procese de asimilație și
dezasimilație, multiple neajunsuri acestora.4 Așa cum am prezentat în
paginile anterioare, multe microorganisme se pot fixa, împreună cu
praful pe obiectele de patrimoniu. Între acestea se pot găsi și
numeroase specii de bacterii chemoautotrofe.
Louis Pasteur considera că „Fără microbi, viața ar deveni
imposibilă, pentru că acțiunea morții ar fi incompletă”.
Sub o altă formulare Hutchinson (1970) vrea să ne convingă
că: „Pentru ca biosfera să-și continue existența normală este necesar
ca materialele importante din punct de vedere biologic să sufere
modificări ciclice, în așa fel, încât, după ce au fost utilizate, să se
reîntoarcă cu un anumit consum de energie solară, într-o formă în
care pot fi reutilizate.”5

4
Caneva G., Nugari M.P., Salvadori O., 1997, La biologia nel restauro, Nardini
Editore.
5
Hutchinson G.E., 1970, The Biosphere, Amer. Sci., 61:269-279.

31
 Este vorba tocmai de ceea ce numim marele circuit bio-geo-
chimic din natură. Bacteriile proteolitice descompun proteinele la
CO2, NH2 și H2S.
Circulația biologică a azotului se realizează sub acțiunea
bacteriilor (peste 100 de genuri). Sub acțiunea lor azotul atmosferic
(N2) este convertit în forme fixe ( , , NO2), care sunt folosite
de plante și animale și fixate în structuri organice. După moartea
organismelor compușii organici ai azotului sunt mineralizați și
restituiți naturii.
Circuitul azotului în natură se utilizează prin 4 procese:
- fixarea azotului molecular;
- amonificarea;
- nitrificarea;
- denitrificarea.
Aceste procese sunt mediate de bacterii.
Bacteriile chemotrofe sunt fixatoare de azot. Sunt peste 250
de genuri de bacterii chemotrofe capabile să fixeze azotul atmosferic;
între acestea cităm doar: Azotobacter, Enterobacter, Clostridium,
Anabaena, Nostoc, Spirulina, Rhizobium, Frankia etc.
Amonificarea
Azotul organic din sol, provenit din descompunerea
organismelor moarte este mineralizat pentru a asigura conversia
acestuia la forme anorganice, care pot fi apoi utilizate de plante și
microorganisme. Acesta este un proces de amonificare, ce se petrece
în două etape succesive:
- etapa nespecifică, de proteoliză, care se desfășoară sub acțiunea
unor bacterii heterotrofe cum ar fi specii de: Pseudomonas,
Arthrobacter, Bacillus, Clostridium și fungi: Aspergillus, Mucor,
Alternaria, Rhizopus (Zarnea, 1994).
Prin acțiunea acestor microorganisme substanțele proteice
sunt hidrolizate la moleculele simple, care pot fi utilizate de unele
microorganisme și descompuse mai departe.
- etapa specifică este realizată de microorganismele din sol care
continuă degradarea compușilor pe bază de azot conducând la

32
formarea de uree, acid uric, glucide animale, care sunt apoi
convertite în NH3.
Prin amonificare înțelegem procesul de eliberare de NH3 sub
acțiunea microorganismelor.
Pseudomonas aeruginosa, Proteus spp., Escherichia coli,
Aspergillus niger etc. realizează procesul de dezaminare cu formare
de NH3 după relația:

Este o dezaminare reductivă.

Clostridium realizează o dezaminare reductivă după relația:

Escherichia coli, Neurospora și alte specii realizează o

dezaminare desaturantă, după relația:

Există și o altă cale de dezaminare, care poate fi realizată de

Neurospora crassa și Escherichia coli; este vorba de dezaminare
realizată prin deshidratare:

33
 Nu prezentăm aceste modalități de realizare a procesului de
dezaminare pentru a încărca memoria sau pentru a impresiona pe
cititori; dorim să nuanțăm cât de multe căi pot fi urmate în acest
proces. Mai mult, am putea sesiza că una și aceeași specie poate
urma toate aceste căi; desigur că în funcție de condițiile oferite de
mediu.
În felul acesta putem înțelege că procesul de amonificare
reprezintă o etapă indispensabilă a circulației azotului în natură
(Zarnea, 1994).
Nitrificarea reprezintă procesul prin care NH3 este oxidat la
nitrați, care reprezintă compușii azotați cei mai ușor de asimilat de
plante.
Desigur că nitrificarea este realizată tot de microorganisme.
Cele mai cunoscute sunt speciile: Nitrosomonas europaea,
Nitrosococcus nitrosus, N. mobilis, Nitrospira briensis, Nitrosovibrio
tenuis etc.
Denitrificarea este un proces biologic realizat de bacterii care
constă în reducerea dezasimilatorie a oxizilor azotului ( , ) la
oxizi gazoși, cum ar fi NO sau N2O, care pot fi reduși în continuare
la azot molecular (N2).
Denitrificarea poate fi realizată de o multitudine de specii de
bacterii: Alcaligenes eutrophus, Bacillus azotoformans,
Chromobacterium violaceum, Neisseria sicca, Pseudomonas
aeruginosa, P. denitrificans etc.
Biodegradarea ca proces biologic are rol pozitiv în natură
determinând descompunerea substanțelor organice și intrarea lor în
marele circuit bio–geo–chimic. În situația în care acest proces este
orientat către bunurile de patrimoniu devine negativ și ne ridică o
serie de probleme în conservarea acestora. Hârtia care poluează solul
poate fi degradată de Chaetomium globosum, ceea ce reprezintă un
câștig pentru natură. În situația în care hârtia este atacată de aceeași
specie, Chaetomium globosum, în depozite sau în cărți are un rol
extrem de negativ.
Biodegradarea cauciucului de către unele bacterii cromogene
poate provoca mari neajunsuri atunci când cauciucul intră în
34
structura unor obiecte de patrimoniu. Dintre cele mai frecvente specii
care provoacă biodeteriorarea cauciucului menționăm: Actinomyces
fuscus, A. chromogenes, Micrococcus prodigiosus, Mycobacterium
rubrum, Pseudomonas fluorescens, dintre bacterii, dar și unele specii
de fungi din genurile Aspergillus, Penicillium etc.
Alterarea microbiană a sticlei a fost recunoscută în ultimele
decenii ale secolului al XX–lea. Multă vreme alterarea sticlei era
explicată doar prin procese fizice și chimice. Numeroase specii de
Phycomycetes, Ascomycetes și Fungi Imperfecți produc leziuni
importante suprafețelor de sticlă. Între genurile cele mai comune:
Aspergillus, Penicillium, Alternaria, Cladosporium, Pullularia,
Monilia etc.
Așa cum vom vedea în paginile următoare ale acestei cărți,
degradarea rocilor sub acțiunea microorganismelor reprezintă un
proces comun.
Sunt nenumărate specii de bacterii și fungi care determină
biodeteriorarea rocilor. Bacteriile chimiolitotrofe determină
deteriorarea rocilor ca urmare a acizilor organici pe care îi produc:
Thiobacillus ferrooxidans, Desulfovibrio etc.
Dintre fungii care determină biodeteriorarea rocilor
menționăm: Cephalosporium, Botrytis, Margarinomyces, Monilia,
Pullularia, Trichoderma etc.
Coroziunea bacteriană a metalelor este frecventă; conductele
de apă, instalațiile sanitare, conductele de gaze și petrol pot suferi
coroziuni adânci, ce pot determina chiar perforarea acestora. De
altfel, la suprafața metalelor totdeauna se formează o biopatină, care
reprezintă un film biologic.
Coroziunea bacteriană anaerobă a fierului și a oțelului a fost
elucidată, fiind formulată teoria depolarizării catodice de către Kühr
și van der Yengt (1934). Coroziunea este asociată cu modificări
localizate și apariția unui produs de culoare neagră, fenomenul fiind
cunoscut sub numele de grafitizare (Zarnea, 1994).
În medii umede la suprafața metalului se formează unele
sisteme electrochimice, ale căror elemente catodice sunt polarizate de
hidrogen. În procesul de coroziune un rol important îl au unele
35
bacterii sulfat–reducătoare cum ar fi: Desulfovibrio vulgaris, D.
desulfuricans, D. salexigens etc.
Fe2+ + H2S → FeS (produs de coroziune)
Reacția globală s-ar desfășura după relația:
-
4Fe + H2SO4 + 4H2O → FeS + 3 Fe(OH)2 + 2(OH) +H2
Coroziunea oxidativă are ca substrat producerea de către
bacterii a unor metaboliți corozivi (acizi organici și chiar minerali);
este vorba de o coroziune acidă realizată de diferite specii de
Thiobacillus (Zarnea, 1994):
T. thiooxidans : 2S0 + 3O2 + 2H2O →2 H2SO4
T. thioparus: Na2S2O3 + 2O2 → Na2SO4 + H2SO4
T. thioparus: 2Na2SO4O6 + 7O2 → 2Na2SO4 + H2SO4
Thiobacillus ferrooxidans atacă pirita și obține energie, după
reacția:
2FeS2 + 2H2O + 7O2 → 2FeSO4 + 2H2SO4
Astfel fierul feric se obține din fierul feros: Fe2+ → Fe3+ +
Coroziunea oxidativă provoacă degradarea unor exponate
mineralogice și paleontologice din muzee.
Coroziunea obiectelor de artă este provocată de
Flavobacterium hydrophyllum.
Mecanismele chimice pot contribui la descompunerea sau la
transformarea substratului oferit de obiectele de patrimoniu. Unele
dintre microorganismele fixate pe obiectele de patrimoniu pot folosi
substratul respectiv ca sursă de carbon și de energie. Unele utilizează
diferite substanțe de excreție pentru a perfora substratul nutritiv;
astfel de microorganisme sunt numite endolitice.
Caneva et al. (1997) prezintă diferite mecanisme prin care
microorganismele atacă substratul: acidoliză, complexoliză,
alcalinoliză, schimbul de ioni, degradarea enzimatică și secreția și
eliminarea de pigmenți.
Așa cum am mai precizat, unele microorganisme au
capacitatea de a sintetiza și elimina diferiți acizi anorganici
(carbonici, sulfurici, azotici etc.) sau/și organici (formic, butiric,
lactic, succinic etc.). Acești acizi acționează asupra substratului
nutritiv provocând descompunerea acestuia.
36
 În procesul de respirație se eliberează în mediu CO2, care
unindu-se cu apa conduce la formarea acidului carbonic. Acidul
carbonic atacă rocile care conțin carbonat de calciu sau structurile
organice și conduce la formarea bicarbonatului de calciu.
CO2 + H2O ⇆ H2CO3
H2CO3 + CaCO3 ⇆ Ca(HCO3)2

Fenomenul de complexoliză este întâlnit la tot pasul în

procesele de biodeteriorare a bunurilor de patrimoniu. Formarea de
structuri complexe este asigurată de particularitățile configurației
stereochimice, ce permit legarea unui atom de hidrogen sau a unui
metal cu doi atomi de la aceeași moleculă. Pentru formarea unui
complex stabil ionii metalici centrali se asociază cu o bază organică
polifuncțională. Fenomenul de complexoliză este influențat de o serie
de factori (Caneva et al., 1997):
- forța bazică a grupului chelant (de legătură);
- electronegativitatea atomilor donatori ai grupului bazic în
agent chelant;
- caracteristicile ionului metalic;
- rezonanța.
Mulți compuși organici produși de microorganisme pot
complexa sau chila ionii metalici din substrat. Astfel unii acizi
organici simpli (oxalic, citric, salicilic, fumaric) mai mult sau mai
puțin activi în solubilizarea metalelor acționează în funcție de
capacitatea chilantă a moleculei.
Acidul oxalic este un agent puternic și complex, fiind produs
de unele specii de fungi, de licheni și chiar de plante.

Alcalinoliza
Multe microorganisme produc și eliberează în procesele
metabolice unii compuși bazici, cum ar fi amoniacul și carbonatul de
sodiu prin degradarea unor substanțe proteice. Aceste substanțe
trecând în substrat pot genera efecte de disoluție. În funcție de pH

37
vor fi favorizate unele microorganisme bazofile în creșterea și
dezvoltarea lor.

Fig. 2. Chelarea calciului realizată de acidul lecanoric produs de

licheni.

38
 Microclimat și microhabitate

Muzeele sunt instituții în care se realizează conservarea și

expunerea pentru public a unor obiecte de patrimoniu. Aceste obiecte
pot fi extrem de diferite, în funcție de materialele din care sunt alcătuite
(metale, minerale, sticlă, marmură, fildeș, fibre vegetale și animale,
lemn, hârtie, papirus etc.). Oricât de bine ar fi întreținute bunurile de
patrimoniu ele sunt însoțite de un complex de microorganisme, care se
depun pe ele, împreună cu praful, formând un film biologic (biofilm),
sau patină biologică. Acestea reprezintă ecosisteme microbiologice
sau/și macrobiologice, în cazul unor insecte xilofage care atacă lemnul,
cartea, produsele din celuloză etc. În aceste ecosisteme pretențiile de
viață ale componentei vii (biocenozei) pot fi foarte diferite.
Obiectele de patrimoniu etalate sau depozitate în muzee pot
ajunge în habitate foarte diferite, în condiții de microclimat particulare,
fiind puternic influențate de caracteristicile acestuia. În una și aceeași
încăpere de muzeu putem vorbi de existența a nenumărate
microhabitate, care oferă condiții de viață foarte diferite.
Prin microclimat în muzee înțelegem totalitatea condițiilor de
temperatură, umiditate, compoziție a aerului, lumină, radiații
electromagnetice, curenți de aer etc.
Microclimatul special din muzee poate fi monitorizat, stabilizat
și adaptat condițiilor concrete cerute de imperativele conservării
bunurilor de patrimoniu. Tendința actuală este de a crea un microclimat
favorabil și dincolo de spațiul închis al clădirilor.
În mod normal U.R. ar trebui să aibă valori cuprinse între 50-
65%. Gradul de umezeală poate constitui o cauză a deteriorării
bunurilor de patrimoniu, fie că este vorba de o umiditate prea ridicată,
sau de una prea mică. Temperatura trebuie să fie între 18-20 0C, cu 2-
30C± . Pentru depozite temperatura trebuie să fie mai redusă, între 1-18
0
C, însă perfect corelată cu umiditatea.

39
 Lumina solară nu trebuie să cadă direct pe obiectele de
patrimoniu deoarece provoacă procese de deteriorare.
Curenții de aer, în spațiile închise trebuie să aibă o viteză sub 0,5
m/sec. În camere închise, în care nu este o circulație mare a persoanelor,
se formează curenți de aer datorită diferenței de temperatură care apare
între diferite părți ale camerei. Se pot forma curenți de aer între pereți,
între pardoseală și tavan și chiar între diferite obiecte confecționate din
materiale diferite. Acești curenți antrenează atât particulele de praf cât și
„norii” de microorganisme vehiculați dintr-un loc în altul.
Migrarea particulelor de praf în suspensie, ca urmare a curenților
de convecție, reprezintă ceea ce numim termoforeză. Prin termoforeză
praful și microorganismele se depun pe diferite suporturi. În lumina
difuză aerul din cameră pare a fi curat, fără praf. În situația în care
razele solare pătrund în cameră putem vedea în fasciculele de raze
adevărata realitate; aerul este încărcat cu granule de praf de diferite
forme și mărimi și cu spori de bacterii, ciuperci, granule de polen etc.
Atmosfera este un mediu favorabil pentru creșterea și
multiplicarea microorganismelor; căldura, oxigenul, vaporii de apă,
granulele de praf reprezintă un mediu favorabil pentru multe specii de
microorganisme. În mod normal microorganismele se găsesc sub formă
de spori, care sunt protejați de pereți speciali și de pigmenți împotriva
razelor solare.
După cum afirma P.H. Gregory, citat de G. Zarnea (1999): „O
supă microbiană scaldă, la bine și la rău, omul, animalele și recoltele.
Compoziția ei este la fel de importantă ca și puritatea apei potabile ”.
A fost introdus conceptul de „nori” de microbi, care se găsesc în
atmosferă, fiind prezenți și în locuințe. Aceștia pot conține spori de
bacterii, fungi, dar și protozoare, alge, grăuncioare de polen etc.
Compoziția diferă în funcție de anotimp, de loc și de activitățile umane.
G. Zarnea (1999) afirma că „norii” microbieni „de zi” pot
conține spori de Cladosporium, de Fungi imperfecți, mucegaiuri etc., iar
cei „de noapte”, spori de Sporobolomyces și Tilletiopsis; sporii de
bacterii sunt omniprezenți. Sporii de Penicillium, Monilia sitophila,
40
Rhizopus nigricans, Botrytis cinerea, sunt puși în mișcare și de cei mai
lenți curenți de aer. Unele suporturi mai reci din cameră provoacă o
depunere mai mare de praf (atrag particulele de praf și sporii din „norii”
de microbi).
Posibilitatea de diseminare a sporilor de fungi este uimitoare.
Gregory prezintă distanța de deplasare a sporilor de fungi într-o emisie
neturbulentă a aerului (tabelul 1).

Tabelul 1. Viteza de deplasare a sporilor de fungi când mișcarea aerului

este de 1m/sec (după Gregory, citat de Zarnea - 1999 )
Fungi Înălțimea de la care se Distanța de
produce eliberarea deplasare
Helminthosporium 1m 50 m
Puccinia 1m 80 m
Agaricus 5m 400 m
Lycoperdon 5m 100 m

Desigur că „norii” de microorganisme din spațiile exterioare pot

pătrunde și în clădiri. Aici sunt puși în mișcare de curenții de convecție.
Dacă am înțeles că supa de microorganisme ne însoțește
pretutindeni, trebuie să mai înțelegem că pe orice suport material se pot
depune mii sau milioane de spori. În situația în care aceștia germinează
se poate forma o peliculă vie de microorganisme, pe care o numim film
biologic.
Este esențial pentru noi să înțelegem că microorganismele trăiesc
în microhabitate (microenviroments). Microhabitatul reprezintă o
anumită parte din mediu, caracterizată printr-o oarecare uniformitate
(omogenitate) a condițiilor de mediu: temperatură, umiditate, lumina/
întuneric, curenți de aer etc.
Pentru o molie care atacă hainele de blană, stofele etc.
microhabitatul poate fi asigurat de un dulap în care se găsesc ordonate
astfel de obiecte. Pentru bacterii sau pentru fungi microhabitatul optim

41
poate fi o carte umedă, un obiect de piele umed și adăpostit într-un
spațiu închis, la întuneric.
Putem considera că un anumit spațiu prezintă o distribuție
discontinuă a micro- și macroorganismelor, ca urmare a existenței unor
microhabitate diferite oferite de una și aceeași sală de muzeu sau de
depozit pentru bunuri de patrimoniu. În astfel de microhabitate
organismele pot forma bioskene funcționale, cu structuri populaționale
foarte diferite.

42
 Temperatura

Temperatura este un factor ecologic foarte important, în funcție

de care se desfășoară o serie de procese biologice. Adesea se face
confuzia între temperatură și căldură.
Maxwell a stabilit că temperatura este starea termică a unui corp,
sau a unui mediu oarecare, care constă în capacitatea acestuia de a iradia
căldură.
Când vorbim de temperatură ne referim la intensitatea căldurii,
nu la cantitatea de căldură pe care o acumulează corpul sau mediul
respectiv (Simionescu Viorica, 1980)6.
Căldura reprezintă energia calorică transferată de la un corp la
altul prin radiație, conducție sau convecție. Gândind astfel ne dăm
seama că două corpuri de natură diferită pot avea aceeași temperatură,
dar cantități de căldură diferite.
Temperatura mediului extern este provenită în primul rând de la energia
radiantă a soarelui. Această energie este transformată în energie
calorică, încălzind mediul (apă, aer, sol) și devenind o sursă de căldură.
Aceste medii încălzite transferă căldura acumulată în straturile de la
suprafață atât în atmosferă, cât și în interiorul lor. Astfel, transformând
energia solară în energie calorică suprafața pământului se încălzește și
devine o sursă de căldură. Este cunoscut faptul că atmosfera terestră este
încălzită în primul rând de căldura propagată de la nivelul solului,
deoarece acesta reține o cantitate foarte mică de radiații solare.
Căldura este acumulată în corpurile materiale, de unde este
răspândită spre zonele mai reci în funcție de capacitatea de
conductivitate. Între două puncte ale mediului care prezintă gradiente de
temperatură diferite are loc transferul de căldură de la zona mai caldă

6
Simionescu Viorica, 1980, Ecologie, Edit. Univ. „Al. I. Cuza” Iași.

43
către cea mai rece (niciodată invers), deoarece doar căldura poate fi
transferată.
Conducția reprezintă trecerea energiei calorice, din aproape în
aproape, de la un atom la altul, de la o moleculă la alta, de la o structură
la alta, până se ajunge la uniformizarea temperaturii. Schimbul de
căldură se realizează în mod spontan, fiind declanșat de diferența de
temperatură. În materialele solide schimbul de căldură se realizează
doar prin conducție. Aceasta variază în funcție de natura și structura
materialelor și de densitatea lor.
Conductivitatea este mai mare în mediile solide decât în cele
lichide, iar în acestea mai mare decât în aer. Unele corpuri materiale
favorizează conducția, fiind termoconductoare, altele dimpotrivă se
opun conducției fiind termoizolatoare.
Coeficientul de conductivitate calorică (K) este diferit la
bunurile de patrimoniu, în funcție de natura și de structura lor. K
reprezintă cantitatea de căldură ce trece sub formă de flux, în unitatea de
timp (secundă) prin unitatea de suprafață (cm2), la un strat gros de 1 cm,
diferența de temperatură între partea superioară și cea inferioară fiind de
1°C.
- pentru apă K= 0,0013 cal/cm2 /sec/grad;
- pentru aer K= 0,0005 cal/cm2 /sec/grad.
Desigur că materialele folosite ca izolatoare termice pot pierde
treptat din această calitate dacă porii se umplu cu apă sau cu alte
substanțe cu conductivitate mai mare.
Aceste aspecte se cer a fi cunoscute de specialiștii care lucrează
în domeniul conservării bunurilor de patrimoniu.
Convecția este transmisia căldurii în mediile fluide (apă și aer)
de la o temperatură mai mare la una mai mică.
În contact cu sursa de încălzire aerul se încălzește. Prin încălzire
densitatea sa devine mai mică, deci devine mai ușor și se ridică în zone
cu temperaturi mai scăzute. Aici cedează căldura, devine mai rece și
coboară. Se formează astfel un circuit de aer care are menirea de a
uniformiza temperatura. În apă lucrurile se petrec oarecum asemănător,
44
având loc o circulație a apei într-un bazin până se ajunge la homotermie.
Densitatea cea mai mare a apei este la temperatura de 4°C. La
temperaturi mai mari și mai mici apa devine mai ușoară și începe să
circule. Astfel putem să ne explicăm circulația apei într-un lac, unde se
ajunge la o homotermie de primăvară (în timpul încălzirii) și la una de
toamnă (în timpul răcirii.)
Radiația termică este o radiație electromagnetică, fiind
caracteristică oricărui corp material, în funcție de temperatura sa.
Fiecare corp material este absorbant și emițător de energie radiantă.
Energia radiantă este legată de suprafața corpurilor și de temperatură.
Energia radiantă poate fi absorbită atunci când ajunge la
suprafața unui corp, sau poate fi reflectată. Energia radiantă absorbită
este transformată în energie termică.
Dacă un corp material este mai cald decât mediul în care se
găsește atunci el emite energie radiantă și se răcește. Când este mai rece
atunci absoarbe energia radiantă și se încălzește.
Capacitatea de absorbție și de radiere a energiei termice depinde
de mai mulți factori:
- natura corpului;
- felul suprafeței (netedă sau rugoasă);
- culoare.
Este cunoscut faptul că suprafețele unui corp cu cât sunt mai
rugoase și mai închise la culoare cu atât absorb mai multă energie, în
timp ce suprafețele netede și de culoare deschisă reflectă mai mult
energia.
Energia radiantă modifică atât temperatura interioară a unui corp
cât și microclimatul.
Radiația absorbită este transformată în energie electromagnetică
cu lungimi de undă mai mari (căldură). Această căldură poate fi
transmisă apoi în mediul înconjurător ca radiație, sau poate fi răspândită
în interiorul corpului material ajungând mai târziu la suprafață.

45
 Energia solară care cade pe o clădire este, în cea mai mare parte
reflectată, însă o parte este asimilată de ziduri. Radiația absorbită este
transferată în căldură și acumulată în ziduri. Astfel zidurile ajung să
încălzească interiorul clădirilor în timpul verii. În absența materialelor
termoizolatoare căldura absorbită determină creșterea temperaturii în
camere influențând în mare măsură starea de conservare a bunurilor
existente.
Geamurile lasă să pătrundă radiația solară, însă nu și radiația
reflectată de unele suprafețe. În această situație căldura rămâne în
încăpere ridicând temperatura și determinând apariția efectului de seră.
Procesul depinde de suprafața ferestrelor și de expunerea clădirii;
încăperile orientate spre sud se încălzesc repede și mai puternic vara.
În instituțiile muzeale ca și în locuințe încălzirea pe timpul iernii
se face artificial (sobe, calorifere, centrale termice etc.). Aerul rece din
încăpere venind în contact cu sursa de căldură, se încălzește, devine mai
ușor și se ridică spre zonele mai reci. Aici se răcește cedând o parte din
căldură și coboară formând astfel curenți de convecție care se mențin
atât timp cât există diferență de temperatură între sursa de încălzire și
pereții camerei. Treptat temperatura pereților și a obiectelor de pe
pereții crește, ceea ce are ca efect micșorarea vitezei curenților de
convecție. Este lesne de înțeles că, viteza curenților de convecție este
direct proporțională cu diferența de temperatură dintre zonele calde și
cele reci. În felul acesta se produce creșterea temperaturii generale a
spațiului. Prin creșterea temperaturii se produce creșterea energiei de
activare a unor reacții chimice și biochimice și se produce și
modificarea umidității relative a aerului.
Încălzirea discontinuă produce fluctuații mari de temperatură,
mai ales atunci când căldura se poate pierde ușor. Pierderile de căldură
depind de mai mulți factori:
- structura clădirii;
- materialele folosite la construcții (mai mult sau mai puțin
termoizolatoare);
- intervalul dintre două încălziri.
46
 Într-o sală încălzită curenții de convecție cedează o parte din
căldură obiectelor din cameră. Apar diferențe de temperatură atât între
obiectele din interior, cât și între acestea și pereți.
În timpul verii sursa de căldură este dată de pereții exteriori,
ferestre, uși etc. Pereții se încălzesc la exterior sub directa incidență a
radiațiilor solare. Prin conducție căldura ajunge pe partea interioară a
peretelui, iar de aici este iradiată în interior. Pereții fiind încălziți în
timpul zilei, căldura se transmite și în timpul nopții prin conducție și
radiație.

Influența temperaturii asupra ciclului biologic al speciilor

Temperatura este un factor ecologic foarte important, în funcție

de care se desfășoară atât ciclul biologic al unei ființe cât și întreaga
activitate de nutriție și de reproducere. În mod obișnuit activitatea
insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 și 40°C. În afara acestor
praguri de temperatură intervin așa-numitele diapauze, care pot fi
provocate de temperaturile crescute – diapauza estivală, sau de
temperaturile scăzute - diapauza hiemală sau iernarea.
La temperaturi scăzute insectele își pierd mobilitatea și se retrag
în locuri adăpostite, intrând într-o amorțeală generală. Aceasta se
realizează sub pragul biologic termic.
Trecerea în diapauză se face după o anumită pregătire
fiziologică; în primul rând are loc o deshidratare a organismului, apoi
reducerea activităților metabolice la minimum. Unele specii trec în
starea de anabioză, care înseamnă reducerea la maximum a
activităților metabolice, fără ca ființa să moară. Sunt ființe care pot trăi
la temperaturi extrem de scăzute (la înghețul cosmic) și care revin la
viață în condiții normale.
În mod obișnuit animalele, ca și plantele, pot rezista la rigorile
iernii. Rezistența este asigurată, de pregătirea fiziologică specială. După

47
o toamnă lungă și călduroasă în momentul în care temperaturile coboară
brusc sub zero grade, ajungând la -20°C sau -25°C organismele sunt
nepregătite pentru iernare și îngheață.
Insectele pot ierna în diferite medii: în sol, în litiera pădurilor,
sub scoarța arborilor sau în trunchiurile putrede și în diferite spații
închise. Pentru iernare procesul de deshidratare a țesuturilor este
esențial. Cu cât în organism rămâne mai puțină apă liberă, cu atât
pericolul de înghețare a corpului e mai mic. În timpul iernii
temperaturile scăzute ale mediului determină și scăderea corpului
speciilor care iernează. La insecte temperatura corpului poate să scadă
până la un anumit prag termic critic (care poate fi de -2,7°C). La
atingerea acestui prag procesele metabolice încep să se învioreze,
producând o anumită cantitate de căldură, care nu permite scăderea
temperaturii corpului sub -2,7°C. Dacă va scădea temperatura corpului
sub acest prag atunci ființa îngheață și moare. Insectele, râmele, melcii
și alte grupe de organisme au capacitatea de a anticipa rigorile iernii. În
funcție de această capacitate cele care iernează în sol se afundă mai mult
sau mai puțin. Larvele de cărăbuș pot ierna în sol la adâncimi cuprinse
între 20 și 60 cm.
La temperaturi mai ridicate decât așa-numitul prag superior
activitatea organismelor încetează; întră în diapauză estivală.
Moartea poate fi provocată de coagularea proteinelor. Acest
fenomen se poate petrece la temperaturi cu atât mai mari, cu cât
procesul de deshidratare fiziologică este mai mare, deci cu cât
conținutul de apă liberă din țesuturi și celule este mai mic.
Urmărind influența temperaturii asupra desfășurării ciclului
biologic, constatăm că pentru fiecare specie putem stabili un așa-numit
prag termic inferior sau prag biologic (to) și un prag superior – (T).
Între aceste praguri are loc desfășurarea activităților vitale delimitând
zona biologică. În afara acestei zone se găsesc zonele letale (inferioară
și superioară).

48
 Zona biologică este împărțită în subzone de către pragul de
prolificitate (O), la care începe fertilizarea sexelor și pragul termic
optim (O1) la care dezvoltarea se realizează în cel mai scurt timp.

/// ZONA LETALĂ ///

Pragul termic superior (T)

Subzona caldă
OPTIMUL TERMIC (O1)

Subzona optimă
Pragul de prolificitate (O)

Subzona rece
Pragul biologic (t0)

/ / / / / / // / / /
/// ZONA LETALĂ ///
/ / / / / / // / / /

Fig.3. Zonele biologice în funcție de termperatură

Sub pragul biologic activitatea biologică încetează. Animalul

poate intra în diapauză. Este o diapauză determinată de temperaturi
scăzute, hiemală sau de iernare. Trecerea în diapauză hiemală necesită,
așa cum am mai precizat, pregătiri fiziologice speciale, concretizate în
primul rând în deshidratare. Animalul poate să revină la activitate dacă
temperatura sa depășește valorile pragului biologic. Pregătiri fiziologice
profunde pot favoriza unele specii să între în anabioză, activitățile
metabolice fiind reduse la minimul posibil.

49
 Diapauza determinată de o căldură mai mare de valorile pragului
termic superior se realizează de asemenea prin pregătiri fiziologice.
După cercetările efectuate de Blunck (1914, 1923), pentru realizarea
ciclului biologic organismele au nevoie de o anumită cantitate de
căldură. Cantitatea de căldură necesară pentru creșterea și dezvoltarea
normală a unei ființe a fost numită de Blunck constantă termică.
Temperatura mediului nefiind constantă, ci prezentând variații
nictemerale și sezoniere înseamnă că acumularea temperaturii necesare
pentru creștere și dezvoltare se face în funcție de natura climatului din
arealul fiecărei specii.
Organismele încep să acumuleze căldura numai în condițiile în
care temperatura mediului depășește valoarea pragului biologic
caracteristic pentru fiecare specie; această temperatură se numește
temperatură efectivă. Temperatura efectivă este dată de diferența
dintre temperatura normală (tn) și temperatura pragului biologic (t0):
te= tn – t0
Presupunând că specia S1 are pragul biologic de 8°C, iar specia
S2, de 11°C, atunci temperaturile efective ale acestor specii, la o
temperatură normală a mediului de 20°C ar fi :
te (S1)= tn – to(S1)=20-8= 12°C
te (S2)= tn – to(S2)=20-11= 9°C
Aceasta înseamnă că la aceeași temperatură a mediului de 20°C
specia S1 acumulează 12°C, în timp ce specia S2 numai 9°C. Ținând cont
de aceste relații, înseamnă că putem calcula temperatura efectivă pe care
ar putea s-o acumuleze o specie al cărui prag biologic este cunoscut.
Blunck (1914) a constatat că între durata dezvoltării
organismelor și temperatură este un raport invers proporțional; cu cât
temperatura este mai mare, cu atât durata dezvoltării și a reproducerii
este mai mică. Această constatare este valabilă numai în limitele zonei
optime de dezvoltare a speciei respective.
În cercetări experimentale Blunck a reușit să stabilească relația
după care se poate calcula constanta termică a unei specii. A reușit să

50
stabilească această relație realizând creșterea unei specii în etuve
speciale, la temperaturi constante, dar diferite.
Constanta termică se calculează după relația:
K= xn( tn – to)
K=constanta termică;
tn – to= temperatura efectivă;
xn= durata dezvoltării;
to= pragul biologic;
tn= temperatura la care are loc dezvoltarea.
Presupunând că perioada de dezvoltare a unei specii crescută la
20°C este de 75 de zile, iar la 25°C de 50 de zile, putem calcula
constanta termică a celor două loturi:
K= xn( tn – to)
K1= xn1( tn1 – to)=75(20-t0)
K2= xn2( tn2 – to)=50(25-t0)

Ținând cont că este vorba de aceeași specie înseamnă că și

constanta termică este aceeași. Pornind de aici putem calcula t0:
xn1( tn1 – to)= xn2( tn2 – to)

( ) ( )
t0 =

t0 =

Având valoarea lui t0 putem calcula constanta termică a celor

două loturi.

K1=xn1(tn1-t0)=75(20-10)=750°C
K2=xn2(tn2-t0)=50(25-10)=750°C

51
 Durata dezvoltării speciei se poate calcula pornind de la aceeași
relație:
K=xn(tn-t0)
xn=
xn1=
xn2=
Pragul de prolificitate (O) se calculează după relația:
O=t0+√ √
Optimul termic se calculează după relația:
√ √ √
O1=
Pragul termic superior se calculează după relația:
T=t0+√ √
În natură temperatura nu este constantă. În această situație se
folosește temperatura efectivă.
Calculând suma temperaturilor efective pentru un an, pentru
fiecare specie, putem să deducem numărul de generații pe care specia
respectivă îl poate avea într-un an într-o anumită zonă. Deci, putem
calcula gradul de înmulțire al unei specii. Calculul se poate realiza
pornind de la relația:
∑( )
g=
g=numărul de generații;
∑(tn-t0)=suma temperaturilor efective din anul respectiv.

Astfel, pentru specia dăunătoare Sitotroga cerealella suma

temperaturilor efective este de 400 la Londra, 899 la Petersburg și
de 1229 la București. Constanta termică a speciei este 400 . Aceasta
înseamnă ca Sitotroga cerealella poate avea:
g=

52
 g=

g=

Preferendumul termic al organismelor

Temperatura variază în limite foarte largi pe Terra între poli și

ecuator. Cunoaștem că există chiar o zonare termică a planetei, în
funcție de care s-au adaptat diferite organisme; fiecare specie având o
anumită preferință termică.
De la zonele cu cele mai scăzute temperaturi (-60 și chiar -
70 sau -80 în Antarctica și Arctica) la cele cu cele mai ridicate
temperaturi (+40 sau +50 în zonele deșertice și ecuatoriale). Viața
se desfășoară fără întrerupere. Se manifestă chiar și în zonele înghețate,
unde temperaturile pot ajunge până la -60 sau -80 , dar și în zonele
deșertice sau în gheizerele fierbinți, unde temperaturile ajung până la
+70 sau chiar +80 și chiar mai mult (diferite specii de bacterii
termorezistente).
Fiecare specie are un anumit preferendum termic, un minimum,
un maximum ca extreme termice până la care își poate manifesta
existența și un optimum la care se dezvoltă, în condiții ideale.
Sunt specii adaptate să trăiască în zone cu temperaturi scăzute.
În regiunea Indighirka (zona cea mai rece a planetei, unde minima
absolută ajunge la -70 ) solul este acoperit cu bacterii, alge,ciuperci,
mușchi și licheni. În zonele arctice, în zăpezile care pot avea -30 se
pot constata dezvoltări exponențiale ale unor alge din genurile
Sphaerella și Chlamydomonas (V. Simionescu, 1980. p.51).
De altfel chiar și unele animale superioare rezistă la temperaturi
foarte scăzute: pinguinul imperial Aptenodytes forsteri rezistă la -62 ,
iar renul Rangifer tarandus la -60 .

53
 Unele specii pot trece în anabioză și rezistă la temperaturi de
-190 și chiar de -270 (unele rotifere și nematode).

Măsurarea temperaturii

În ceea ce privește măsurarea temperaturii aerului și a corpurilor

materiale s-ar părea că nu sunt probleme, situația fiind simplă. Sistemul
centezimal (Sistemul Celsius) este foarte cunoscut și are o scară foarte
largă de aplicabilitate. Este suficient să ajungi în America pentru a
întâmpina unele dificultăți; măsurarea temperaturii se face după
sistemul Fahrenheit. Aceasta înseamnă că, pentru a înțelege măsurarea
temperaturii trebuie să se facă o transformare a gradelor Fahrenheit în
grade Celsius. Fizicienii și mai ales astrofizicienii măsoară temperatura
cu ajutorul sistemelor Kelvin; și aici sunt necesare transformări pentru
celelalte sisteme. Mai există și sistemele Rankine, Réamur și Rømer,
care au doar o semnificație istorică. Transformarea gradelor de
temperatură dintr-un sistem în altul se poate realiza ținând seama de trei
valori etalon: zero absolut, punctul de înghețare a apei și punctul de
fierbere a apei. Într-o scală sinoptică putem înscrie aceste valori (tabelul
2):

Tabelul 2. Transformarea gradelor de temperatură dintr-un sistem în

altul

K (Kelvin) C (Celsius) F (Fahrenheit )

Punctul de
fierbere a apei 373,15 100 212

Punctul de
înghețare a apei 273,15 0 32

Zero absolut 0 -273,15 -459,67

54
 Pentru transformarea gradelor dintr-un sistem în altul folosim
relațiile:

C= K - 273,15
K= C + 273,15
C= ( F - 32) /1,5
F= C 1,8 + 32
F= K 1,8 – 459,67
K= ( F - 32) /1,8

Efectele căldurii

Acestea pot fi indirecte sau directe. Efectele indirecte sunt în

asociere cu alți factori (umiditate relativă, lumină, factori
biodeterioratori etc.).
Efectele directe se manifestă în diferite moduri. În funcție de
sursa de căldură se formează unii curenți de aer care circulă în toată
încăperea. Aerul încălzit devine mai ușor și urcă spre tavan; pierzând
căldura se răcește și coboară. Acest circuit este urmat de aerul din
apropiere. Se formează un circuit continuu care conduce la
uniformizarea temperaturii în cameră și care antrenează tot felul de
impurități care se găsesc în aer și care sunt depuse, în mare parte, pe
pereți sau pe obiecte (praf, spori de bacterii, ciuperci).
Atunci când se ard lumânări, candele, tămâie unele produse ale
arderii sunt antrenate de curenții de aer și sunt depuse pe pereți și pe
obiecte. Este cunoscută afumarea frescelor din bisericile în care se ard
lumânări.
Praful din aer este antrenat și depus pe obiecte ca urmare a
curenților de aer provocați de diferența de temperatură. Chiar dacă nu
intrăm mult timp într-o cameră depunerea de praf are loc în mod

55
constant datorită curenților de convecție. Așa se explică depunerea
„prafului de bibliotecă” și a „prafului de arhivă”.

Efectul dilatației și contracției termice

Dilatația și contracția reprezintă fenomene fizice determinate de
căldură.
Este cunoscut fenomenul de dilatație liniară la unele metale și
aliaje. Prin dilatație liniară înțelegem alungirea în milimetri a unui
metru din materialul care a fost încălzit de la 0°C la 100°C. Coeficientul
de dilatație liniară este cel mai ridicat la argint (1,95 mm) și alamă
(1,84mm), iar cel mai scăzut la sticla de cuarț (0,05 mm).
Dilatația și contracția determinate de temperatură par a nu afecta
prea mult obiectele de patrimoniu deoarece aceste procese sunt
reversibile. Însă, în situația în care un obiect este format din straturi și
materiale de natură diferită, cu coeficienți de dilatație diferiți, pot apare
efecte negative destul de grave: dezlipirea și separarea straturilor,
desprinderea acestora, apariția unor fenomene de clivaj etc.
În înțelegerea acestor fenomene fizice trebuie să ținem cont de
coeficientul de dilatație cubică. Prin acest coeficient trebuie să
înțelegem variația relativă a volumului, pentru fiecare grad de
temperatură. La gaze coeficientul de dilatație cubică are aceeași valoare
la temperatură și presiune constantă, fiind de 1/273,16 pentru toate
temperaturile și pentru toate cazurile. La corpurile solide omogene și de
format cubic creșterea în volum se manifestă prin creșterea laturilor.
De efectul negativ al dilatației cubice ne dăm seama atunci când
un obiect format din straturi succesive de materiale având un miez
metalic este supus la variații termice. Metalul având coeficientul de
dilatație cubică mai mare provoacă distrugerea prin fisurare și dislocare
a celorlalte straturi.

56
 Evaporarea
Evaporarea este un proces fizic determinat de temperatură. Cu
cât temperatura crește într-un mediu cu atât temperatura apei este mai
mare.
În cazul igrasiei apa se evaporă antrenând în urmă apa capilară
care scoate la suprafață diferite săruri minerale, producând fenomenul
de eflorescență și deteriorarea substratului. Fenomenul de evaporare
provoacă apariția craclurilor (plesnirea reticulată) a picturilor.

Deshidratarea
Este o consecință firească e fenomenului de evaporare de lungă
durată. Prin evaporarea apei de constituție a unor bunuri materiale, în
condiții de U.R. redusă se produc deteriorări structurale ale acestora.
Lemnul se deformează și plesnește, iar hârtia se răscoace. În cazul
lemnului pierderea apei de constituție se realizează în straturile
superioare ale acestuia. Cele inferioare sunt mai puțin afectate, sau mai
târziu afectate dacă condițiile termice și de U.R. se mențin mult timp
constante. În felul acesta lemnul de la suprafață se contractă și se
deformează, iar din loc în loc plesnește și se fisurează.
Deshidratarea are efecte negative în cazul pergamentului, care
conține fibre de colagen dispuse neuniform. Prin deshidratare fibrele de
colagen se contractă deformând pergamentul.
Contracția și deformarea sunt mai puternice în zonele în care sunt mai
multe fibre de colagen.
Un fenomen rar întâlnit, provocat de creșterea temperaturii este
autoaprinderea unor obiecte de patrimoniu. Acest fenomen a fost
semnalat la unele muzee etnografice. La casele învelite cu paie, datorită
ploilor paiele se îmbibă cu apă și rețin apa o lungă perioadă de timp,
ceea ce provoacă putrezirea acestora la interior. În procesul de
putrefacție sunt emanate unele gaze care se pot autoaprinde la
temperaturi mai ridicate (40-50 ). Astfel de temperaturi, chiar mai

57
ridicate, se pot realiza sub acțiunea directă a razelor de soare în zilele
toride de vară.

Căldura specifică

Prin căldură specifică înțelegem cantitatea de căldură necesară

pentru ridicarea cu un grad a temperaturii unei unități de masă a unui
corp material (gram, kilogram).
Căldura specifică diferă de la un corp la altul în funcție de natura
lor. Cea mai mică temperatură specifică o au metalele, în timp ce
materialele amorfe sau fibroase au o căldură specifică foarte mare.
Dacă aurul pur are o căldură specifică de 0,031 Kcal/kg grad, iar
fierul pur de 0,111kcal/kg grad, lemnul are o căldură specifică de 0,570
kcal/kg grad. Între materialele amorfe ceara are cea mai mare căldură
specifică –0,700 kcal/kg grad. Cu cât un obiect de patrimoniu este
realizat din mai multe tipuri de materiale cu atât diferența determinată
de căldura specifică a acestora poate sta la baza unor procese de
deteriorare.

Fenomenul de termoforeză

Temperatura este factorul principal care determină mișcarea

prafului într-o încăpere. Mișcarea sau turbulența aerului este provocată
de diferența de temperatură care apare între sursa de încălzire și pereți,
între podea și tavan, între ferestre și pereții opuși.
Aerul este încărcat cu praf și substanțe organice moarte
particulate de diferite mărimi. Nu ne dăm seama de încărcătura aerului
în diferite particule. Este suficient să privim unele fascicule de raze
solare care străbat prin ferestre luminând dușumeaua. În fasciculul de
raze putem vedea adesea un adevărat „spectacol”. Milioane de firișoare
de praf joacă necontenit într-o mișcare haotică descoperind privirii
calitatea aerului pe care îl inspirăm. Particulele de praf aflate în

58
suspensie și mișcate sub influența curenților de aer provocați de
diferența de temperatură reprezintă ceea ce specialiștii numesc
termoforeză. Chiar dacă facem ceea ce numim o curățenie perfectă
într-o cameră și nu mai pătrundem în ea o lungă perioadă de timp putem
constata că în această perioadă s-a depus o importantă cantitate de praf
pe mese, pe tablouri, pe pereți etc.; este praful de suspensie purtat de
curenții de convecție determinați de diferența de temperatură din diferite
zone ale încăperii.
Curenții de convecție nu pot fi evitați într-un spațiu locuibil sau
muzeal, însă pot fi reduși prin izolarea termică a pereților. Pereții
externi suferă variații de temperatură, vara și iarna, dar și în restul
anului, sub influența directă a mediului extern, realizând o diferență
importantă de temperatură față de pereții interni, ceea ce provoacă
apariția curenților de convecție. Reducerea acestora, dar nu anularea, se
poate obține printr-o bună izolare termică a pereților exteriori.
Praful acumulat pe obiectele de patrimoniu (cărți, tablouri,
țesături, bibelouri etc.) favorizează apariția proceselor de deteriorare
biologică și nebiologică.

Temperatura de culoare a surselor

Aceasta reprezintă o măsură a culorii aparente exprimată în

grade Kelvin. S-a pornit de la faptul că distribuția energiei luminoase
vizibile se aseamănă cu energia emisă de un radiator negru la o anumită
temperatură. Lămpile cu incandescență emit în mod discret, un sistem
de raze care se aseamănă cu cele emise de un radiator cu corp negru
care se găsește la temperaturi cuprinse între 2400 – 2800°K.
Se cunoaște faptul că lumina zilei nu este constantă, ci variabilă,
în funcție de poziția soarelui și de condițiile atmosferice.
Temperatura de culoare a unui cer albastru poate varia între
10000 – 25000°K. S-a stabilit un anumit raport între temperatura de

59
culoare și intensitatea de albastru; cu cât temperatura de culoare este
mai ridicată cu atât conține mai mult albastru (Thomson).
Dintre sursele de lumină cea mai mică temperatură de culoare o
are becul incandescent cu tungsten - 2400 – 3000°K. Alte surse de
lumină ar avea temperaturi de culoare cuprinse între:
- lampa fluorescentă alb cald – 3500°K;
- lampa fluorescentă alb rece – 4500°K;
- lampa fluorescentă tip lumina zilei – 6500°K;
- cer parțial noros – 7500°K;
- cer albastru pur - 25000°K.
Putem deduce că o sursă de lumină este cu atât mai nocivă cu cât
cuprinde radiații cuprinse în zona albastru – violet.
Cele mai nocive radiații sunt cele care conțin radiații cu lungimi
de undă cuprinse între 320 – 400 nm, deci razele ultraviolete.

Temperatura ca factor ecologic

Temperatura mediului poate influența în mare măsură starea de

conservare a obiectelor de patrimoniu. Aceasta deoarece energia termică
poate declanșa unele procese cu efecte nocive pentru sănătatea
obiectelor.
În funcție de temperatură se desfășoară majoritatea proceselor
chimice de oxidare.
Activarea termică a unor procese chimice și biochimice poate
afecta grav starea de sănătatea a unor bunuri de patrimoniu (cărți,
manuscrise, fotografii, pergamente, piele, icoane, materiale textile,
colecții biologice etc.).
Reacțiile chimice și biochimice sunt ireversibile fiind influențate
în mod principal de temperatură. În spațiul muzeal (săli de expoziție,
depozite, căi de acces) se creează un mediu favorabil desfășurării unor
procese chimice. Există un complex de factori care pot declanșa și
întreține astfel de procese:
- natura și structura obiectelor expuse sau depozitate;
60
 - temperatura;
- umiditatea;
- compoziția aerului (O2, CO2, , );
- lumina, sau lipsa de lumină.
Trebuie să înțelegem că oxidarea lentă (autooxidarea)
compușilor organici la temperatura camerei reprezintă principala cauză
nebiologică a degradării acestora. Aceasta este mult influențată de
temperatură și de lumină.
Temperatura influențează foarte mult rata reacțiilor chimice.
Svante Arrhenius a descoperit principiul legăturii dintre temperatură și
rata reacțiilor chimice. Temperatura asigură energia de activare (Ea)
necesară reacțiilor chimice.
Condițiile declanșării și întreținerii reacțiilor chimice ar fi:
- contactul dintre reactanți;
- orientarea geometrică a reactanților;
- energia de activare.
Chiar dacă primele două condiții sunt asigurate, declanșarea
reacțiilor chimice nu se poate realiza fără participarea unei energii de
activare. Energia de activare este o energie suplimentară pe care trebuie
s-o primească atomii și moleculele pentru ca ciocnirile acestora să
conducă la declanșarea reacțiilor chimice. Energia de activare (Ea)
reprezintă impulsul inițial necesar pentru inițierea reacțiilor chimice.
Este minimul de energie pe care reactanții trebuie să-l primească pentru
a declanșa reacțiile chimice, capabile să-l conducă până la formarea
unor produși finali stabili.
În cazul moleculelor, care de cele mai multe ori sunt legate între
ele, tocmai Ea determină ruperea legăturilor, astfel încât moleculele pot
să se combine cu altele, formând produși noi.
Întrucât legăturile dintre molecule au tării diferite, înseamnă că
Ea trebuie să aibă, de asemenea valori diferite. Plastic vorbind, energia
de activare este scânteia care provoacă avalanșa reacțiilor chimice.

61
Valoarea energiei de activare poate oscila între 10 Kcal/mol și 110
Kcal/mol.
Ca energii de activare în mediile muzeale pot acționa
temperatura și lumina.
Este cunoscut faptul că atomii și moleculele sunt într-o
permanentă mișcare – mișcare browniană (vibrație în corpurile solide,
rotație și vibrație în cele lichide și agitație termică în mediul aerian).
Mișcarea browniană nu încetează decât la -273,15 . Aceasta este
considerabil influențată de temperatură.
Maxwell și Boltzmann au descoperit că atomii și moleculele care
vibrează la aceeași temperatură pot avea niveluri energetice diferite.
Maxwell–Boltzmann și Arrhenius au fundamentat conceptul
conform căruia reacțiile chimice au o rată mai mare cu cât crește
temperatura. Mișcarea browniană crește în mod proporțional cu
creșterea temperaturii, ceea ce favorizează ruperea unor legături
moleculare și formarea altora.
În muzee, în condiții normale de temperatură are loc un proces
de degradare a substraturilor organice. Autooxidarea organică este, cu
siguranță, cea mai importantă cauză a degradării nebiologice a unor
materiale.
După cum apreciază V. Daniels, pentru declanșarea proceselor
de oxidare a substanțelor este necesară activarea moleculelor. Aceasta
se poate realiza pe două căi:
I. M + Ea = M*
M* + O2 = M + O2*
O2* + 2H2O 2 H2O2
M = moleculă neactivată
M*= moleculă activată
O2*= oxigen activat

H2O2 care rezultă este un puternic oxidant, care poate acționa în

mod agresiv asupra substratului, determinând descompunerea acestuia
până la substanțe mai simple, stabile.
62
 II. 2SO2 + O2 + Ea 2SO3
SO3 + H2O + Ea H2SO4

Acidul sulfuric afectează în mod grav substratul organic

descompunându-l. Unele obiecte de patrimoniu care conțin SO2 la
suprafață (piei, cărți) pot fi degradate în timp la temperatura camerei.
A. Moldoveanu (1999) prezintă schema concepută de Felker
privind rolul energiei de activare (Ea) în declanșarea reacțiilor chimice
(fig. 4).

Fig.4. Reprezentare alegorică a unei molecule aflată sub acțiunea

energiei de activare (E.A.) (după F. Oprea, 2010)

Astfel, moleculele de celuloză din structura unui obiect de

patrimoniu vibrează la o anumită amplitudine la temperatura camerei,
găsindu-se într-o „vale” a unei stabilități relative. Ca urmare a activității
unei Ea vibrația moleculelor de celuloză își mărește amplitudinea
permițând combinarea lor cu oxigenul, dând naștere unui compus
activat. Molecula de celuloză activată cedează oxigenul și revine la
starea inițială, iar oxigenul activat se unește cu apa, formând H2O2, care
are o puternică acțiune de degradare.
În situația în care Ea favorizează formarea oxicelulozei are loc
eliberarea unei cantități de energie libere care conduce la formarea unor

63
produși cu stabilitate mai mare, putând ajunge în final la CO2 și H2O,
substanțe stabile din punct de vedere chimic.
Deci, într-un corp material oarecare unele molecule au mai
multă energie, altele mai puțină și unele intermediare. Prin urmare,
reacțiile chimice se pot declanșa în funcție de încărcarea energetică a
moleculelor. Chiar la temperaturi mai scăzute pot exista unele molecule
care vor avea energia de activare necesară declanșării unor reacții
chimice. Să nu ne mire faptul că procesul de degradare chimică sau
biochimică poate fi declanșat în interiorul unor corpuri materiale (putem
avea surpriza, în unele cazuri, că „la noi e putred mărul”).
Temperatura și lumina pot acționa în aceste condiții ca adevărați
activatori.
R.D. Smith a efectuat unele experimente privind influența
temperaturii și a pH-ului în conservarea hârtiei (permanența hârtiei =
gradul în care hârtia își păstrează calitățile). El a urmărit perioada de
înjumătățire a calității hârtiei în funcție de natura sa și de influența
temperaturii și a pH-ului. Trebuie să interpretăm perioada de
înjumătățire (T1/2) ca și în cazul izotropilor radioactivi. Folosind diferite
sorturi de hârtie Smith a stabilit următoarele perioade de înjumătățire al
hârtiei (tabelul 3).

Tabelul 3. Perioada de înjumătățire a calității hârtiei în funcție de

temperatură (după Smith, prezentată de A. Moldoveanu, 1999)
Temperatura T1/2
10 3100 ani
20 490 ani
30 88 ani
35 40 ani

Ținând cont de faptul că pH-ul are un rol deosebit în

descompunerea hârtiei, tabelul conceput de Smith se prezintă astfel:

64
 Tabelul 4. Perioada de înjumătățire a calității hârtiei în funcție de
temperatură și pH (după Moldoveanu, 1999).
pH
Temperatura
6 5 4
35 8,2 ani 4,6 ani 2,4 ani
30 18 ani 10 ani 5,1 ani
20 100 ani 53 ani 28 ani

Deci, cu cât temperatura crește cu atât scade perioada de

înjumătățire a calității unui bun material.
Garry Thomson considera că temperaturile obișnuite (20 ) nu
pot provoca ruperea unor legături chimice care să treacă de 30-40
Kcal/mol.
Cercetările din acest domeniu ne atrag atenția că:
- temperaturile obișnuite pot avea Ea suficientă pentru a
produce degradări chimice semnificative unor bunuri de
patrimoniu (cărți, documente, papirusuri, fotografii artistice
etc.);
- pe timpul verii și uneori iarna (în spațiile încălzite)
temperaturile pot depăși 20 și uneori 30 ;
- temperatura nu acționează singură, ci în corelație cu alți
factori ecologici.
De aici putem trage concluzia că, în conservarea bunurilor de
patrimoniu factorii termici prezintă o importanță capitală.

65
66
 Umiditatea

Apa este mediul în care a apărut viața și care o întreține. Ca

factor ecologic apa nu acționează singură, ci în asociere cu o
multitudine de alți factori fizici și chimici. Este în relație directă cu
temperatura și cu compoziția chimică a mediului în care se găsește (aer,
sol, bazine acvatice). Fiind cel mai puternic dizolvant din natură apa se
încarcă cu multe substanțe chimice care îi conferă anumite proprietăți.
Oxigenul și gazele poluante (H2S, oxizi de azot, amoniac, ozon etc.) în
combinație cu apa devin factori reactivi deosebit de puternici cu efecte
distructive asupra bunurilor de patrimoniu.
Întreținând viața apa creează medii favorabile pentru bacterii,
alge, ciuperci, mușchi, licheni etc., atunci când suporturile sunt umede
sau bine îmbibate cu apă.
Se cunoaște că în funcție de nevoile lor de apă organismele se
pot împărți în diferite categorii ecologice:
1. hidrofite (plante) și hidrofile (animale) care trăiesc
în apă, fiind organisme acvatice;
2. higrofite (plante) și higrofile (animale) care trăiesc
în medii cu umiditate ridicată (nu în ape) și suportă
variații mici de umiditate, fiind organisme
stenohigrice;
3. mezofite (plante) și mezofile (animale), care preferă
medii cu umiditate moderată și suportă variații
cuprinse în limite mari ale umidității, fiind
eurihigrice;
4. xerofite (plante) și xerofile (animale), care preferă
unele medii cu deficit de apă (soluri aride,deșerturi)
și suportă variații mici ale umidității, fiind
stenohigrice;

67
 Pentru a trăi în astfel de medii organismele suferă adaptări
morfologice și fiziologice importante.
Între agenții biodeterioratori ai bunurilor de patrimoniu găsim
organisme din toate aceste tipuri ecologice, atunci când aceste bunuri se
găsesc în astfel de medii.
Asupra organismelor apa acționează prin trei componente ale
sale:
- precipitații;
- umiditatea aerului;
- umiditatea solului.
Precipitațiile pot afecta bunurile de patrimoniu atunci când sunt
abundente și provoacă inundații, sau atunci când afectează direct unele
obiecte expuse în natură (statui, troițe, fântâni arteziene etc.).
Umiditatea aerului este un factor ecologic deosebit de
important pentru mediile în care se găsesc bunuri de patrimoniu. Prin
umiditatea aerului înțelegem încărcătura acestuia cu vapori de apă.
Deosebim o umiditate absolută, și una relativă.
Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă, în
grame, pe unitatea de volum (la 1 kg de aer sau la 1 m3 de aer).
Umiditatea absolută poate reprezenta și presiunea parțială a
vaporilor de apă care se găsesc în aer. Reprezintă partea ce revine
vaporilor de apă din presiunea totală a atmosferei. Se măsoară în
milimetri de mercur sau în milibari. Aerul saturat conține, la o
temperatură de 20°C, 17,3 g/ m3 ceea ce reprezintă o presiune parțială
de 23,4 mb (Simionescu V., 1980)
Ținând cont de faptul că aerul este rareori saturat în vapori de
apă se utilizează umiditatea relativă a aerului (UR), care reprezintă
cantitatea de vapori care se găsește în aer raportată la cantitatea de
vapori în saturație la temperatura respectivă. Astfel, într-o cameră, la
20°C, umiditatea relativă de 50% reprezintă o cantitate de vapori de
8,16 g/ m3, ceea ce corespunde unei presiuni de vapori de 11,7 mb.

68
 Fiind vorba de un parametru higrometric umiditatea relativă a
aerului se măsoară cu psihrometrul. Acesta măsoară gradul de saturație
a aerului în vapori, față de saturația de 100%.
Umiditatea relativă a aerului este un factor ecologic care depinde
de temperatură. Trebuie să înțelegem că la aceeași cantitate de vapori
aerul va fi cu atât mai saturat în vapori cu cât temperatura este mai
mare.
În condițiile climatice ale României umiditatea relativă medie a
aerului este de 70-75 % în regiunile de șes și de dealuri și de 85-90%
pentru zonele muntoase. Vara UR poate să scadă chiar și până la 30%.
În schimb iarna, atât la șes cât și la munte, umiditatea relativă este de
89-90%.
În clădiri umiditatea relativă a aerului este influențată de mai
mulți factori:
- evaporarea apei din zidurile cu igrasie (infiltrații de apă);
- evaporarea apei folosită la curățirea spațiului;
- evaporarea apei folosită în diferite activități muzeale;
- temperatură.
Saturația aerului în vapori de apă este, în funcție de temperatură.

Tabelul 5. Valorile de saturație a aerului (U. R. 100%) în funcție de

temperatură în spațiul muzeal. (după A. Moldoveanu 1999)
Temperatura U.R.
0°C 4, 87 g/mc aer
1°C 5,23 g/mc aer
5°C 6,87 g/mc aer
10°C 9,40 g/mc aer
15°C 12,7 g/mc aer
20°C 17 g/mc aer
25°C 22,6 g/mc aer
30°C 29,6 g/mc aer
35°C 38,3 g/mc aer

69
 În condițiile în care într-o încăpere aerul devine suprasaturat în
vapori de apă începe condensarea acestuia și formarea de picături de apă
sub formă de ceață, sau picături care se depun pe diferite obiecte. De
altfel punctul la care umiditatea aerului ajunge la saturație se numește
punct de rouă. Acesta afectează în mod direct bunurile de patrimoniu
prin depunerea pe suprafața lor a unei anumite cantități de apă.
Cunoașterea umidității relative (UR) în activitățile de conservare
a bunurilor de patrimoniu reprezintă o condiție obligatorie.
U.R. se calculează după relația lui Plenderleith:

p = conținutul de vapori ai aerului în momentul înregistrării

P = cantitatea maximă de vapori la saturare.
Ținând cont de influența pe care temperatura o are în realizarea
saturării cu vapori de apă vom introduce în relația de mai sus valoarea
lui „P” în funcție de temperatură:
la 15°C; la 30°C;

Între UA, UR și (t) temperatură se pot stabili unele relații care ne

facilitează mult înțelegerea influenței temperaturii asupra umidității.
Astfel, la o temperatură constantă și la o anumită U.A. putem
stabili valoarea U.R. (tabelul 6).

Tabelul 6. Raportul dintre (t), U.A. și U.R. în condițiile de

temperatură constantă (după A. Moldoveanu, 1999)

t U.A. U.R.
10,31 g/ mc 60%
+ 20°C 8 g/ mc 47%
12 g/ mc 70%

70
 Tabelul 7. Raportul dintre t, U.A. și U.R. la o U.A. constantă
(după A. Moldoveanu, 1999)
U.A. t U.R.
+ 20°C 51 %
8,69 g/mc + 9 °C 98 %
+ 25°C 38 %

Umiditatea relativă a unei încăperi muzeale este influențată de

temperatură și de valoarea U.A. Trebuie însă să ținem cont și de alți
factori. Sursa de vapori de apă poate fi asigurată de diferite tipuri de
materiale existente într-o încăpere, ținând cont de faptul că apa se
găsește sub diferite forme în compoziția materialelor:
- apă de constituție, sau apa legată în structurile chimice ale
materialelor, care nu poate fi cedată (0-6%); și o piatră și o
cărămidă prezintă apă de constituție;
- apă legată fizic, care este reținută de materiale ca urmare a
absorbției, fiind vorba de o apă higroscopică;
- apa liberă, care poate fi reținută în elementele structurale ale
materialului și care poate fi cedată în funcție de saturația în
vapori de apă a încăperii.

Influența umidității asupra organismelor

Umiditatea, în strânsă corelație cu temperatura și cu alți factori

ecologici, influențează mult activitatea organismelor.
În funcție de umiditate se realizează:
- zonarea geografică a organismelor;
- distribuția în interiorul arealului ocupat de o specie;
- viteza de dezvoltare;
- longevitatea;
- fecunditatea.

71
 Așa cum temperatura efectivă influențează mult viteza de
desfășurare a ciclului biologic, tot așa și umiditatea are un rol foarte
important în acest proces.
Efectele interacțiunii dintre umiditate și temperatură depind nu
numai de valorile medii ale acestora, ci și de cele critice.
Cercetările au demonstrat că temperatura are efecte nocive
atunci când condițiile de U.R. sunt critice (minime sau maxime); de
asemenea U.R. are efecte distructive mai puternice atunci când
temperatura se apropie de valorile critice.
Astfel, în condiții de laborator, cu o umiditate absolută (U.A.)
constantă, putem determina dinamica U.R. în funcție de temperatură
astfel:
1. La o temperatură de 15°C, și o U.A. de 8 g/mc, umiditatea
relativă (U.R.) va fi de 12,9 g/mc, adică 62%.
2. La o temperatură de 20° C și o U.A. de 8 g/mc U.R. va fi de
17,3 g/mc, adică 46%.
3. La o temperatură de 25° C și aceeași U.A. de 8 g/mc U.R. va
fi de 23 g/mc, adică de 34,8% după datele oferite de F. Oprea
(2010, p.40). Este vorba de o umiditate de saturație, care
ajunge la punctul de rouă.
Din datele oferite deducem cu ușurință, că într-o încăpere gradul
de saturație în vapori de apă necesită mai puțină apă la temperaturi
scăzute și mult mai mari la temperaturi ridicate.
Exprimând grafic relațiile dintre umiditatea relativă și
temperatură putem constata următoarele (fig.5).
Acțiunea comună a umidității și temperaturii cu alți factori
ecologici asupra organismelor poate fi ilustrată sub forma
climogramelor.
Urmărind constantele termice caracteristice organismelor am
constatat că există anumite zone (optimă, rece, caldă și zone letale).
Trebuie să acceptăm că și în cazul umidității trebuie să existe o zonă
optimă, una cu deficit de umiditate, alta cu surplus de umiditate și zone
letale.
72
Fig.5. Dinamica interactivă a temperaturii și umidității relative a aerului
(după F. Oprea, 2010)

Pentru fiecare specie putem determina condițiile optime de

dezvoltare și de prolificitate, dar și condițiile limitative și chiar letale.
Citându-l pe Shelford, 1927, R. Dajoz (1970) menționează că
pentru specia de fluturi Carpocapsa pomonella condițiile optime de
dezvoltare și de prolificitate sunt cuprinse între temperatura de 21-28°C
și o umiditate de 55-95%. (Fig.6). Pentru gărgărița mărului,
Anthonomus grandis condițiile optime de temperatură sunt cuprinse
între 22-34°C și o umiditate de 52-80% (fig.7).

Fig. 6. Acțiunea combinată a temperaturii și umidității asupra

mortalității la Carpocapsa pomonella
(după Shelford, 1927, din Dajoz, 1970)

73
Fig. 7. Acțiunea combinată a temperaturii și umidității asupra duratei de
dezvoltare la Anthonomus grandis
(după Pierce, 1917, din Dajoz, 1970)

Pe baza relațiilor dintre temperatură și umiditate se stabilesc

climograme care au o importanță deosebită în caracterizarea climatică a
unor ecosisteme. Astfel, climogramele după modelul Boal și Cook
combină termograma cu higrograma, urmărind variația acestora în timp.
Astfel, într-o climogramă de tip Boal și Cook vom înscrie pe o
axă temperaturile, iar pe cealaltă umiditatea (exprimată în precipitații
sau U.R.). Desfășurarea temporală se realizează prin puncte pentru
fiecare lună. (fig.8).

Fig. 8. Climograma tip Bool și Cook pentru zona orașului Iași, în 1975
74
 Astfel de climograme se pot realiza și în condiții de laborator
(muzeale), înscriind datele de temperatură și umiditate înregistrate cu
ajutorul termohigrometrului mecanic sau digital, sau în mod separat
temperatura cu termometrul și umiditatea cu higrometrul. Desigur că
poate fi folosit și psihrometrul.
Pentru măsurarea umidității relative în spațiile muzeale se pot
folosi diferite tipuri de higrometre:
- higrometre cu fir de păr – au în structura lor un fir de păr
întins. Acesta se alungește atunci când absoarbe apă;
- higrometre mecanice și cu înregistrare electronică;
- higrometre chimice – care conțin anumite săruri care absorb
vaporii de apă; cunoscându-se volumul de aer se poate
calcula umiditatea relativă a acestuia;
- higrometre de condensare – au la bază principiul punctului
de aburire (rouă). Răcind un corp în atmosferă acesta se va
aburi atunci când presiunea vaporilor este egală cu presiunea
actuală a vaporilor;
Psihrometrul având două termometre înregistrează temperatura
atât în aer uscat cât și în aer umed (având bulbul înfășurat cu vată
umedă, material textil). Dacă aerul este suprasaturat, din materialul
textil nu se evaporă nici o moleculă de apă și cele două termometre vor
arăta aceeași temperatură. Evaporarea apei se realizează cu consum de
energie, așa că atunci când are loc evaporarea apei din materialul textil
va apare o diferență de temperatură între cele două termometre.
Valoarea umidității se calculează pe baza unui tabel psihrometric
(tabelul 8).

75
 Tabelul 8. Tabel psihrometric (în câmpul tabelului sunt prezentate
valorile umidității relative a aerului) (după F. Oprea, 2010)

În unele muzee se mai folosește încă termohigrograful mecanic.

Higrograful se aseamănă cu hidrometrul cu deosebirea că firul sensibil
la umiditate este pus în legătură cu o peniță, care înscrie valorile

76
umidității relative a aerului pe o hârtie fixată pe un tambur rotitor
(fig.9).

Fig. 9. Termohigrograf mecanic (după F. Oprea, 2010)

Fenomenul de delicvescență

Este procesul prin care o substanță solubilă care se află în stare

uscată absoarbe vaporii de apă din atmosferă până formează o soluție.
Se întâlnește în eflorescențele deja formate în condiții de U.R. ridicată.
Între suprafața substratului eflorescent și aer se formează o
tensiune de vapori care poate avea două direcții:
- de la aer către soluția salină suprasaturată, atunci când
încărcarea cu vapori a aerului este mare;
- de la soluția salină către aer atunci când acesta are o
umiditate relativă scăzută.
Când unele materiale (cărămidă, ceramică, piatră, lemn, fildeș)
absorb săruri, la o umiditate crescută acestea vor ieși la suprafață dând
naștere unei eflorescențe. În timp eflorescența crește și formează o
crustă de săruri cu colorit diferit față de substrat, care probează existența
unui astfel de fenomen.

77
 Eflorescența

Adesea, în anumite structuri poroase apare fenomenul de

eflorescență. Aceste structuri fiind poroase favorizează absorbția apei și
circulația capilară a acesteia. În circulația sa apa dizolvă unele substanțe
pe care le transportă și care, apărând la suprafața substratului se
cristalizează formând pete de culoare. Aceste pete sunt formate fie de un
praf pulverulent, fie de o structură cristalină. Structura cristalină se face
prin umeziri și uscări repetate ale substratului, ceea ce determină
formarea unor cristale fine ale sărurilor minerale scoase la exterior
(fig.10).

Fig.10. Eflorescența provocată de igrasie (original)

Cristalizarea se poate realiza la suprafața substratului fiind

vizibilă, sau se produce sub suprafața peretelui, fiind mai puțin vizibilă
(criptoflorescență sau subflorescență). Poate avea loc chiar în
profunzimea substratului provocând unele umflări, decojiri etc.
Eflorescența determină formarea de cruste, care se rup și apar
apoi unele bucăți de dezintegrare a substratului (fig.11).

78
 Fig.11. Cruste care se desprind datorită igrasiei (original)

În funcție de afluxul de apă eflorescentele pot fi uscate sau

umede.
Fenomenul de eflorescență este determinat de acidifierea apei.
Apa în contact cu CO2 determină formarea de acid carbonic:
CO2 + H2O ⇆ + H+
Dacă substratul este poros și dacă conține mult calcar, atunci apa
este absorbită și vehiculată prin capilare către suprafață. Apa acidulată
fiind pusă în contact cu CO3Ca duce la solubilizarea acestuia:
CaCO3 + H2O = Ca(HCO3)2
Bicarbonatul de calciu ajunge cu apa capilară la suprafața
substratului, unde are loc formarea unor cristale de carbonat de calciu:
Ca(HCO3)2 – (H2O + CO2) = CaCO3
Solubilizarea carbonatului se poate face și de către acidul oxalic,
care formează oxalat de calciu, ce se va cristaliza la suprafața
substratului.
Prin scoaterea calciului din substrat nisipul din compoziția
mortarelor rămâne liber, se scurge prin spațiile create în substrat și
ajunge afară antrenând unele formațiuni din structura substratului.

79
 Eflorescența fiind un fenomen favorizat de umiditate creează un
mediu propice pentru fixarea unor bacterii sulfuroase, cum ar fi
Desulfovibrio desulfuricans și Thiobacillus thiooxidans.
Cum în structura substratului se găsesc și diferiți sulfați de
calciu, ei sunt supuși dezintegrării sub acțiunea bacteriilor. Astfel,
bacteria anaerobă reducătoare Desulfovibrio desulfuricans acționează
asupra sulfaților, sulfiților etc. făcând posibilă apariția hidrogenului
sulfurat:
CaSO4 + 4H2 → H2S + Ca(OH)2 + 2H2O
Hidrogenul sulfurat dă naștere la sulfuri, care ajung la suprafață
și cristalizează.
Speciile de Thiobacillus, aerobe, oxidează compușii de sulf dând
naștere la acid sulfuric.
Acidul sulfuric va transforma carbonatul de calciu în ghips:
H2SO4 + CaCO3 ⇆ CaSO4 + H2O + CO2
Astfel că în eflorescență apare, prin măcinarea substratului și
ghipsul.

Igrasia

Nimic mai neplăcut decât să vezi o casă arătoasă sau un

monument arhitectonic vechi cu zidurile umede de la temelie până la
ferestre, cu eflorescențe și cu zugrăveala coșcovită și umflată din loc în
loc. În astfel de clădiri simți, în interior, umiditatea în dreptul igrasiei și
mirosul de mucegai. Zugrăveala este umedă, umflată pe alocuri și
distrusă (fig.12).
Igrasia, sau umiditatea ascensională funcționează ca un
mecanism bine pus la punct. Apa este suptă, de la temelie și este
împinsă în mod constant prin capilarele zidului. Ajungând la pereții
externi are loc evaporarea apei. Aceasta ajunge însă cu o serie de săruri
minerale (carbonați de calciu, sulfați, oxalați etc.). Zugrăveala începe să

80
cedeze, apar umflăturile caracteristice, încep să apară fisuri din ce în ce
mai mari și să se desprindă bucăți mai mari sau mai mici din perete.

Fig. 12. Igrasie ascensională (original)

Umiditatea ridicată, asociată cu aspectul neplăcut ale zidurilor și

cu mirosul greu de mucegai determină vicierea mediului și îl face
nesănătos. Trebuie să se intervină și să se elimine igrasia. Nu este ușor,
deoarece coloana de apă provine de la bază, de la temelie, unde stratul
izolator nu a fost bine realizat, sau prezintă fisuri care permit trecerea
apei.
Nu este suficient să uscăm pereții sau să eliminăm tencuielile
până la zid deoarece coloana de apă continuă să funcționeze și să scoată
la suprafață sărurile minerale. Dacă uneori peretele se usucă și se pare
că igrasia a fost eradicată, s-ar putea să avem surpriza să constatăm
reapariția sa. Se poate ca, în lipsa precipitațiilor, pânza freatică să fi
coborât mai mult, nemaialimentând suficient coloana de apă
ascensională, să apară o oarecare ameliorare. Imediat ce precipitațiile își
fac apariția, iar pânza de apă freatică se ridică, reapare fenomenul de
igrasie cu toată vigoarea sa. Dacă nu se intervine la baza clădirii, la
temelie, pentru a reface izolarea hidrică, putem spune că, igrasia nu are
moarte.

81
 Coșcovirea pereților, măcinarea tencuielii și apariția
eflorescențelor nu reprezintă decât efectul igrasiei, nu cauza. Dacă nu se
acționează la eliminarea cauzei, ci doar la eliminarea efectelor ei, atunci
nu se poate realiza eradicarea igrasiei. Igrasia devine o boală a
clădirilor. Fiecare boală se manifestă prin anumite simptome, care pot fi
puse adesea în evidență și cu ușurință observate. Simptomele servesc la
punerea diagnosticului. Însănătoșirea nu se realizează decât atunci când
se acționează împotriva cauzelor bolii, nu în primul rând pentru
eliminarea unor simptome.
Dacă avem înfipt un ac în spate nu ameliorăm situația prin
substanțe antinevralgice, nici chiar prin folosirea morfinei. Este
suficient să eliminăm cauza (să scoatem acul). Deși comparația este
forțată scoate bine în evidență comportamentul pe care trebuie să-l
adoptăm în diferite situații.

Infiltrațiile și inundațiile

Nimic nu este mai neplăcut într-o locuință sau într-un muzeu

decât înfiltrațiile de apă care se produc în urma unei ploi și inundațiile
accidentale care se pot produce în urma deteriorării unor instalații
sanitare sau conducte de aprovizionare cu apă.
În timpul ploii, sau după terminarea acesteia, putem avea
surpriza neplăcută să constatăm că încep să se formeze picături de apă
pe tavan, în dreptul ferestrelor sau a hornurilor, care se împrăștie apoi pe
mobilier, pe dușumele, sau pe diferite obiecte din cameră. Apa de
infiltrație se poate prelinge pe pereți udând diferite tablouri, piese textile
sau se strecoară în spatele unor dulapuri, șifoniere, putându-le afecta și
pe acestea în mod direct sau indirect. Desigur că se poate interveni în
diferite moduri pentru a salva situația, cu toate că și așa se pot produce
pagube importante. Mai grav este însă când în spațiile respective nu se
găsește nimeni care să poată interveni la timp. Infiltrațiile apei de ploaie
pot fi determinate de acoperișul perforat al caselor, de unele lucruri
făcute de mântuială în zidărie sau la instalarea ferestrelor. Sistemul de
82
acumulare și de evacuare a apei de ploaie de pe acoperiș poate prezenta
unele fisuri, sau tuburile de colectare pot prezenta unele orificii.
Înlăturarea acestor deficiențe trebuie realizată cu multă atenție și
profesionalism după prima ploaie urmată de infiltrații de apă.
Efectul infiltrațiilor poate fi mai grav sau mai puțin grav în
funcție de cantitatea de apă infiltrată și de bunurile afectate de apa
acumulată. Într-o oarecare măsură efectul infiltrațiilor de apă poate fi
asemănător cu cel al unei inundații accidentale provocate de fisurile
unor instalații sanitare sau conducte de apă. Deteriorarea bunurilor
afectate de apa de infiltrație sau de inundație este direct proporțională cu
cantitatea de apă și cu timpul scurs din momentul apariției necazului
până la scoaterea bunurilor materiale. Nu este cazul să detaliem aici
pagubele care pot fi provocate de aceste nefericite accidente.
În ambele situații este necesară o intervenție rapidă pentru a
scoate obiectele din apă și apa din camera sau camerele respective. Se
recomandă aerisirea camerelor astfel încât U.R. să fie sub 100%.
Obiectele de patrimoniu trebuie să fie uscate; apa să fie eliminată treptat
fără a afecta structura substratului material.

Acțiunea apei la îngheț – dezgheț

Densitatea cea mai mare a apei este la 4°C. Sub această

temperatură densitatea scade, dar se mărește volumul, deoarece
moleculele se distanțează treptat. Cel mai mare volum al apei este legat
de punctul de înghețare. Volumul apei crește cu circa 1/11. Presiunea
exercitată de creșterea volumului este foarte mare. Dacă apa se găsește
în unele structuri poroase și elastice acestea se dilată fără a suferi
deteriorări. Dacă structurile sunt poroase dar rigide apa pătrunsă poate
provoca distrugerea acestor structuri. Acest proces poate fi pus în
evidență la unele mortare și la roci. Presiunea executată de apa care
îngheață poate să spargă un vas de sticlă închis ermetic.

83
 Înghețul și dezghețul provoacă pagube ridicate atunci când se
repetă. Structurile cedează treptat, formează spații din ce în ce mai mari
pentru apa lichidă, iar aceasta prin reînghețare continuă procesul de
distrugere și de fărâmițare a structurii.
Zidurile monumentelor sunt afectate de procesul de îngheț –
dezgheț, iar acolo unde sunt fresce sau anumite inscripții acestea se pot
deteriora.

Efectul de cameră umedă

Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de apă care se găsește

în aer și este exprimată în g/mc de aer. Acest conținut în una și aceeași
încăpere rămâne constant numai dacă temperatura camerei este
constantă. Aceeași cantitate de apă răspândită sub formă de vapori poate
avea valori diferite ale umidității în funcție de temperatură.
Să presupunem că umiditatea absolută este dată de o cantitate de
4,5 g/m3 la o temperatură de -1°C. Aceeași cantitate de vapori realizează
o umiditate relativă (U.R.) de 40% la o temperatură de 12°C, de 50%, la
9°C, de 65%, la 5°C, de 70%, la 4°C, de 75%, la 3°C, și de 80% la 2°C.
Una și aceeași cantitate de vapori de apă dintr-o cameră capătă
valențe diferite în ceea ce privește conservarea bunurilor de patrimoniu
în funcție de temperatură. (tabelul 9).
Este cunoscut așa-numitul efect de cameră umedă. Când intri
într-o cameră închisă, fără nici un fel de curenți de aer, dar cu umiditate
ridicată simți nu numai senzația apăsătoare a umidității aerului, dar și
mirosul de mucegai. Poți simți umiditatea ridicată a țesăturilor, a cărților
etc. efectul umidității ridicate este dezastruos în astfel de condiții.
O cameră umedă poate fi și o cameră de muzeu sau dintr-o
locuință. O cameră umedă poate deveni și o cutie care se închide
ermetic și în care punem spre păstrare un bun de patrimoniu.
Să presupunem că avem de trimis un obiect de patrimoniu pentru
expunere la o expoziție într-un alt oraș sau o altă țară. Să zicem că
trimitem prin poștă, o țesătură de bumbac într-o cutie metalică, închisă
84
ermetic. Împachetarea se face la temperatura camerei, de 19°C, la o
U.R. de 45% (o umiditate destul de redusă). În timpul transportului cutia
trece prin medii cu temperaturi variabile: mijlocul de transport,
depozitele de la plecare și de la sosire etc. Încărcarea cu vapori de apă la
19°C, la o U.R. de 45% presupune existența a 7,8 g/mc. La 10°C U.R.
devine 80%, iar la 7°C de 100%. Aceasta înseamnă expunerea la efectul
nociv al umidității țesăturii de bumbac. Dacă perioada de înmagazinare
este lungă, U.R. de 100% favorizează germinarea sporilor de mucegai,
care, în condiții de umiditate ridicată și întuneric pot găsi condiții bune
pentru dezvoltare, având ca suport nutritiv bumbacul.
Condiții de cameră umedă se pot realiza în diferite situații: între
un tablou cu ramă groasă și perete, într-o vitrină mai mult sau mai puțin
etanșă, unde se formează un microclimat care favorizează menținerea
umidității.
Efectul de cameră umedă trebuie să fie bine cunoscut de
specialiștii care lucrează în domeniul conservării bunurilor de
patrimoniu.

Efectele negative ale umidității scăzute

Umiditatea relativă a aerului este un factor ecologic foarte

important, în funcție de care se poate realiza conservarea bunurilor de
patrimoniu.
Desigur că umiditatea aerului trebuie să fie corelată cu
temperatura, cu compoziția aerului și cu curenții de aer care se
realizează într-o anumită încăpere. Efectul U.R. este diferit asupra
bunurilor de patrimoniu în funcție de natura lor (cărți, țesături, icoane
etc.).

85
Tabelul 9. Umiditatea absolută a aerului în diferite conjucturi
termohigrometrice (după F. Oprea, 2010)

86
 Efectele fizice ale U.R. se manifestă prin creșterea sau scăderea
cantității de apă higroscopică dintr-un material. Creșterea cantității de
apă higroscopică este favorizată de U.R. crescută și are ca efect
creșterea volumului materialului expus, iar scăderea acesteia provoacă o
contracție; atât creșterea volumului cât și contractarea au efecte negative
asupra bunurilor de patrimoniu.
Atunci când un obiect este format din materiale diferite
modificările de volum determinate de umiditatea higroscopică provoacă
tensiuni între părțile componente, ceea ce se poate solda cu deformări,
clivări, încrețituri etc. Unii lianți sunt sensibili la umiditate crescută și se
umflă mai repede. Apa acumulată favorizează fixarea și dezvoltarea
ciupercilor. Sporii de mucegai au o umiditate optimă peste 70%. Însă
condițiile de dezvoltare a ciupercilor sunt mult influențate și de natura
substratului. Cu cât substratul este mai higroscopic cu atât fixează mai
multă apă și la valori mai reduse ale U.R. (sub 70%). Astfel se comportă
hârtia, de aceea cărțile la umiditate mai ridicată devin ținta atacului
mucegaiului.
La metale creșterea U.R. activează procesul de coroziune. U.R.
se corelează cu alți factori: încărcarea atmosferei în gaze, depuneri de
praf etc.
La valori mari ale U.R. prin condens se poate forma la suprafața
metalelor o peliculă de apă, care împreună cu praful formează o soluție
care va permite circulația electronilor dintr-o parte în alta mai ales
atunci când suprafața metalului nu este netedă. Astfel este favorizată
coroziunea metalului.
O umiditate mai ridicată a substratului determină fixarea la
suprafață a unui film biologic format din bacterii și ciuperci, care
provoacă o deteriorare biologică a acestuia.
Umiditatea alături de temperatură influențează reacțiile chimice
și pe cele fotochimice în prezența luminii.

87
 După cum consideră R. Feller (citat de A. Moldoveanu)
procentul reacțiilor chimice crește direct proporțional cu creșterea
umidității substratului.
Umiditatea are un rol foarte important în declanșarea proceselor
fotochimice.
Este cunoscut faptul că celuloza este transformată de lumină, în
prezența apei, în oxiceluloză. Aceasta este mai ușor degradată ulterior.
Apa acționează în această situație ca un catalizator deoarece nu este
consumată în reacție.
Este cunoscut faptul că umiditatea are rol și în procesele de
autooxidare. Acest efect se mai numește și efect Russell. Poate fi
înregistrat pe o placă fotografică, ca urmare a producerii unor peroxizi
de hidrogen.
Umiditatea ridicată are un rol foarte important în degradarea
fotochimică a pielii. Efectul este cu atât mai grav cu cât aerul este mai
încărcat în poluanți. Apa poate căpăta o aciditate ridicată și afectează
pielea din punct de vedere chimic. La un pH cuprins între 3 și 6 pielea
are o stabilitate mare, însă în medii mai acide se produce degradarea
hidrolitică a colagenului.
Am putea crede că reducând U.R. în încăperile muzeelor și ale
depozitelor asigurăm condiții optime de conservare pentru bunurile de
patrimoniu.
Trebuie să înțelegem însă că reducerea U.R. sub 50%, sau 40%
poate provoca efecte negative unor exponate. Cunoscut este faptul că
apa de constituție are valori diferite de la un obiect la altul în funcție de
natura materialelor din care sunt confecționate. Hârtia, celofanul,
papirusul, pielea, lemnul prezintă o anumită cantitate de apă reținută în
structura lor. Toate materialele de natură organică conțin o anumită
cantitate de apă care le dă elasticitate și rezistență mecanică. În
condițiile în care U.R. a aerului este sub 10-40% atunci are loc un
proces de deshidratare a acestora, cu efecte nocive mai mult sau mai
puțin grave.

88
 Pielea este foarte sensibilă la umiditate. Este oarecum
higroscopică primind sau cedând o anumită cantitate de apă și
asigurându-se elasticitatea. În condiții de umiditate redusă pielea pierde
o anumită cantitate de apă, având ca efect deshidratarea colagenului,
ceea ce reduce flexibilitatea; pielea devine rigidă, începe să crape și
poate deveni chiar sfărmicioasă. Aceste fenomene sunt accelerate atunci
când este supusă unor presiuni mecanice repetate.
Umiditatea redusă are efecte distructive asupra adezivilor, care
în mod obișnuit au o cantitate mai mare de apă de constituție. Prin
deshidratare acești adezivi își pierd structura, devin fărâmicioși și nu
mai pot îndeplini funcția de lipire. Aceste efecte le putem pune în
evidență la mobilă, în coperțile unor cărți, în rezistența unor exponate
afișate etc.
Este cunoscut faptul că o mobilă nouă dacă nu a avut scândura
suficient de deshidratată (maturizată) începe să crape, să se deformeze,
să apară fisuri radiale (acestea apar în funcție de esența lemnului pe
anumite direcții). Cercetările arheologice pot conduce la descoperirea,
în unele necropole, a unor piese foarte bine conservate de sute sau mii
de ani, cum ar fi mumii, țesături, sculpturi în lemn, fildeș etc. Dacă
acestea sunt scoase direct și menținute în alte condiții de umiditate și de
temperatură pot să apară deteriorări rapide. Deteriorările cele mai
accentuate se manifestă la bunurile de natură organică. Materialele de
natură anorganică (metale, piatră, marmură) sunt rezistente deoarece nu
sunt higroscopice.

89
90
 Lumina

Lumina este o formă de energie încadrată în categoria undelor

electromagnetice. Prima teorie științifică cu privire la natura luminii
aparține lui I. Newton (1704) și susține că sursa de lumină emite
corpusculi luminoși care se propagă în virtutea inerției în linie dreaptă,
cu o viteză relativ mare.
În 1790 Huggins pune bazele teoriei ondulatorii cu privire la
natura luminii, iar Maxwell lansează în 1893 teoria electromagnetică a
luminii, conform căreia lumina este un fenomen electromagnetic, iar
unda electromagnetică este formată dintr-un câmp electric și unul
magnetic, variabilă în timp și spațiu și perpendiculari între ei (fig.13).

Fig. 13. Vectorii undei electromagnetice luminoase

În 1901 Max Planck a formulat teoria cuantică a luminii,

conform căreia aceasta are o structură discontinuă, sub formă de cuante
de energie. În 1905 Einstein a numit fotonii, particulele de lumină care
au energia egală cu o cuantă. Louis Broglie consideră, în 1924, că
dualitatea undă-corpuscul reprezintă o caracteristică a undelor
electromagnetice.

91
 Undele electromagnetice sunt diferite în funcție de lungimea de
undă și de frecvență; astfel deosebim:
- radiații (unde) radio;
- microunde;
- radiații infraroșii;
- radiații luminoase;
- radiații UV;
- radiații X;
- radiații gamma.
Undele radio au importanță în televiziune, radio, telefonie
mobilă, comunicare prin sateliți și au frecvențe de la câțiva kilohertzi
până la gigahertzi (1 GHz = 109 Hz). Dacă în comunicațiile submarine
se folosesc frecvențe de câțiva hertzi, în cele digitale frecvențele pot fi
de sute de hertzi; limita superioară fiind de 3000 GHz.
În transmisiile radio și TV se folosesc benzile:
- unde lungi: 153 – 279 KHz;
- unde medii: 531 – 1620 KHz;
- unde scurte: 2310 – 25.820 KHz;
- unde ultrascurte: 88 – 108 KHz.

În televiziune se folosesc benzile:

- Banda I (canalele 2-6): 54-88 MHz;
- Banda II (canalele 7-13): 174-216 MHz;
- Benzile IV și V (canalele 14-69): 470-800 MHz.
Toate acestea au efecte asupra bunurilor de patrimoniu.

Microundele
Sunt folosite atât în comunicații cât și în cuptorul de microunde.
Folosirea lor se bazează pe absorbția puternică a acestor radiații în apă
și în materiile organice.
Lungimea de undă este cuprinsă între 1 mm (300 GHz) și 1 m
(0,3 GHz).

92
 Undele milimetrice, cuprinse între 1-10 mm și cu frecvență
înaltă (30-300 GHz) fac parte din energiile neionizante, care sunt
puternic absorbite de vaporii de apă, de oxigenul molecular și de ozon.
Radiațiile luminoase având anumite lungimi de undă pot fi
împărțite în 3 categorii mari:
- lumina vizibilă;
- raze infraroșii;
- raze ultraviolete;
Lumina vizibilă formează ceea ce numim lumina albă și are o
structură complexă. Este formată din raze colorate, care au lungimi de
undă diferite (fig.14).

Fig. 14. Descompunerea luminii albe

Este vorba de ceea ce numim ROGVAIV (fig.15):

(R) – roșu: - 620 – 760 nm;
(O) – oranj: - 590 – 620 nm;
(G) – galben: - 570 – 590 nm;
(V) verde:- 495 – 570 nm;
(A) albastru: - 450-495 nm;
(I) indigo: - 420 – 450 nm;
(V) violet: - 380 – 420 nm;

93
 Fig.15. Spectrul electromagnetic al luminii

Radiațiile infraroșii au lungimi de undă cuprinse între 760 –

300.000 nm. Aceste radiații sunt folosite în analizele fizico-chimice prin
spectroscopie. Se folosesc în telecomenzi pentru transmiterea la distanțe
mici (televizoare, aparate casnice).
Radiația ultravioletă este cuprinsă între 10-380 nm. Sunt
deosebit de nocive atât pentru ființele vii, cât și pentru bunurile de
patrimoniu.
Razele X (Röntgen) sunt radiații electromagnetice cu lungimi
de undă cuprinse între 0,1 și 100 A0 („Angstrom”).
Prezintă următoarele caracteristici:
- se propagă cu viteza luminii;
- impresionează plăcile fotografice;
- produc fluorescență galben-verzuie a unor substanțe;
- nu impresionează retina, deci sunt invizibile;
- pătrund cu ușurință în corpul omenesc, lamele metalice cu
densitate mică, lemn, hârtie, sticlă etc.;
- ionizează gazele prin care trec;
- distrug celulele vii.

94
 Radiațiile gamma sunt unde electromagnetice cu lungimi de
undă foarte mari, produse de ciocnirea unor particule subatomice.
Razele gamma interacționează cu materia prin care trec și
afectează sănătatea (atât a ființelor cât și a bunurilor materiale).
Insistăm asupra radiațiilor electromagnetice deoarece reprezintă
factori nocivi ce pot afecta sănătatea și starea bunurilor de patrimoniu.
Specialiștii consideră că radiațiile electromagnetice cuprinse
între 0,5 și 2 miliGaussi (mG) nu sunt periculoase pentru sănătatea
noastră și că reprezintă valoarea magnetismului natural al planetei, față
de care ființele s-au adaptat.
Corpurile electromagnetice (EMF) cu valori mai mari de 2 mG
sunt însă nocive.
Un calculator emite un câmp de 2-5 mG la o distanță de 30 cm;
un uscător de păr de 1200 W emite 5-10 mG la 15 cm distanță, iar un
televizor cu diagonala de 52 cm emite 4-5 mG. Un telefon mobil emite
până la 70 mG.
Radiațiile electrotehnice pot fi împărțite în trei categorii:
1. Neionizante – curentul electric;
2. Ionizante – radiațiile α, β și δ și X;
3. Vibrații mecanice.
Se consideră că tehnologia modernă bazată pe aparatură
electrotehnică, poluează mediul prin emiterea de unde electromagnetice
și prin eliberarea de gaze. În condițiile actuale câmpurile
electromagnetice au crescut de 4-15 ori fondul natural.
Date oferite de cercetătorii din SUA, Canada, Spania și Suedia
arată că la femeile care lucrează la computer în perioada sarcinii, fătul
se dezvoltă anormal, cu sechele în edificarea creierului. Probabilitatea
de avort spontan ajunge până la 80%.
Majoritatea radiațiilor tehnice fac parte din categoria de înaltă
tensiune cu un ridicat procent de electromagnetism. Provoacă
distrugerea aminoacizilor și a grăsimilor. Sunt afectate celulele nervoase
care generează agitația, pierderea memoriei, depresia, probleme psihice.

95
 Viața pe Terra depinde de Soare, lumina solară fiind principala
sursă energetică. Se consideră că fluxul de radiații pe care îl emite
Soarele și pătrunde în atmosfera Pământului ar fi de circa 2
calorii/cm2/minut. În trecerea lor prin atmosferă până la sol o parte din
radiații sunt oprite de încărcătura atmosferei (gaze, vapori de apă,
particule de praf), astfel că la nivelul solului ajung doar 67% din totalul
de radiații, adică între 1,4-1,6 cal/cm2/ minut. Desigur că apar unele
variații în funcție de anotimp și de altitudine.
Lumina reprezintă, pe de o parte, un factor ecologic vital pentru
majoritatea organismelor, iar pe de altă parte poate deveni un factor
limitant. Lumina poate avea o acțiune directă sau indirectă, asupra
viețuitoarelor și chiar a corpurilor materiale inanimate. Lumina
acționează prin doi parametrii ai săi: intensitate și natură.
Prin intensitatea luminii trebuie să înțelegem gradul de
iluminare, care poate fi diferit în funcție de anumiți factori locali ai
mediului.
Organismele vii au o anumită preferință față de lumină; unele
specii acceptă lumina în limite foarte largi și se numesc eurifote, iar
altele numai în limite stricte fiind stenofote. Unele specii evită lumina
desfășurându-și activitatea în timpul nopții, fiind nocturne, spre
deosebire de cele diurne care își desfășoară activitățile în timpul zilei.
Natura luminii depinzând de lungimea de undă poate avea efecte
diferite asupra viețuitoarelor, în special a plantelor în desfășurarea
procesului de fotosinteză. În funcție de lungimea de undă razele de
lumină pătrund mai mult sau mai puțin pe verticală într-un bazin de apă:
- radiațiile infraroșii sunt absorbite de pătura superficială a
apei, până la 10 m;
- radiațiile roșii pătrund până la 15 m;
- radiațiile galbene ajung până la 100 m;
- radiațiile verzi și albastre ajung până la 250 m ;
- între 250 și 600 m în mediile marine domină o luminozitate
albastră, sumbră.

96
 În funcție de pătrunderea radiațiilor luminoase pe verticala apei
are loc o stratificare a algelor, care realizează procesul de fotosinteză la
nivel optim în funcție de lungimea de undă a radiațiilor luminoase.

Sursele de lumină

De obicei în muzee se folosesc trei tipuri de surse de iluminat:

becuri tungsten, lămpi fluorescente și lămpi cu halogen. Cele mai
comune sunt becurile cu tungsten. În aceste becuri circa 94% din
energia electrică este transformată în căldură. Datorită acestui fapt se
uzează mai repede (filamentul se subțiază și se rupe). Dacă se introduce
în bec iod sau un halogen atunci acesta devine mai rezistent. Becul
poate fi de sticlă sau de cuarț. Sticla este mai recomandată deoarece
reține razele ultraviolete cu lungimi de undă mai mică de 300 nm.
Lumina poate fi produsă prin trecerea curentului electric prin vapori de
mercur, neon sau prin vapori de sodiu. Dacă în spațiul interior se
introduc pulberi fine, atunci se obține o lampă fluorescentă. Pulberile
fluorescente absorb lumina ultravioletă cu lungime de undă –mare, ceea
ce prezintă importantă practică.
Lămpile fluorescente sunt reci la mijloc, însă la capete, acolo
unde se găsesc filamentele se încălzesc. Datorită acestui fapt trebuie să
izolăm aceste lămpi de exponate printr-un geam de sticlă.
Lămpile de halogen sau de sodiu dau o lumină galbenă, care este
bună pentru conservare, însă nu și pentru activitățile umane.
În ceea ce privește poziționarea surselor de lumină artificială
există trei modalități:
- iluminarea să se facă din plafon, asigurând o distanță
eficientă pentru conservare;
- iluminarea să se facă prin aplicarea aplicelor pe pereți; în
această situație trebuie calculată o anumită distanță față de
exponate;

97
 - sursa de iluminare poate fi fixată chiar pe obiectul expus,
însă efectele distructive ale luminii cresc în mod
considerabil.
Sursele de lumină sunt nocive indiferent de natura lor. Rămâne
să vedem care dintre ele este mai puțin nocivă. Diferența de nocivitate
poate fi dată de gradul de intensitate și de compoziția radiațiilor
luminoase emise. Radiațiile cele mai nocive sunt cele din zona
nevizibilă (infraroșii și ultraviolete). Nivelul de nocivitate al unei surse
se stabilește prin analize spectrale.
Singura sursă care nu emite radiații invizibile este cea a lămpilor
cu tungsten.
În ceea ce privește lumina naturală și cea fluorescentă au o
emisiune mai puternică din spectrul albastru, indigo și violet. Deci, în
acest caz raportul Albastru/Roșu este în favoarea radiațiilor albastre.
Radiațiile din spectrul roșu au o energie de activare (Ea) mult mai mică.
Dacă emisiile de radiații infraroșii (IR) nu au Ea necesară pentru
declanșarea reacțiilor chimice, în schimb cantitatea de căldură emisă
poate deveni dăunătoare.
Alegerea surselor de lumină trebuie să se facă în funcție de:
- emisia de raze ultraviolete (UV);
- raportul A/R;
- temperatura de culoare a sursei.
Lumina naturală este cea mai puternică sursă de Ea datorită
emisiei puternice de raze UV și de raze din spectrul albastru – indigo și
violet. Această lumină nu asigură o iluminare uniformă în spațiul
expoziției. Afectează puternic și ireversibil obiectele de artă datorită
temperaturilor de culoare care se cumulează și dau valori mari.
Lumina fluorescentă reprezintă, de asemenea, o sursă de
degradare foto- chimică. Se caracterizează prin:
- un preț de cost scăzut;
- slabă calitate a percepției vizuale la intensități mici: 50-200
lx;
- emisie puternică de raze UV (3,5%);
98
 - emisie puternică în spectrul albastru-indigo și violet.
Lumina incandescentă se caracterizează prin:
- o bună calitate a percepției vizuale chiar și la intensități mici;
- emisia de UV este sub 0,1%.
- poate produce efecte negative dacă sursa de lumină este prea
apropiată de exponate. Se pot diminua efectele negative prin
ecranare cu sticlă sau prin mărirea distanței.
Bunurile de patrimoniu nu au aceeași sensibilitate față de
lumină. La un nivel maxim de iluminare de 50 lx putem deosebi 3
categorii de bunuri de patrimoniu în funcție de creșterea sensibilității:
I- bunurile de patrimoniu de natură anorganică: metale,
ceramică, marmură, piatră;
II- picturi în ulei, lacuri, vernisuri, lemn,corn;
III- veșminte, broderii, tapiserii, cărți, documente, grafică, icoane,
fildeș.

Influența luminii asupra organismelor

Lumina este indispensabilă vieții; pe Terra viața nu ar fi posibilă

în lipsa luminii. Și nu este vorba doar de faptul că energia solară este
principala sursă de energie care face posibilă întreținerea vieții. Plantele
sunt influențate în mod direct de prezența luminii deoarece, fiind
organisme autotrofe, au o nutriție strict clorofiliană, depinzând de
lumină. Sunt multe specii de bacterii autotrofe chemosintetice, care n-au
nevoie de lumină, însă biomasa de substanță organică formată de
acestea este neglijabilă în raport cu biomasa rezultată din procesul de
fotosinteză clorofiliană. Cercetările au demonstrat că atât la plantele
terestre cât și cele acvatice procesul de fotosinteză crește odată cu
intensitatea luminii. De astfel, s-a constatat că plantele ocupă anumite
habitate care corespund preferințelor lor de iluminare. În funcție de
această preferință se realizează distribuția plantelor pe verticală atât în
mediile terestre cât și în cele acvatice.

99
 Animalele au comportamente diferite în raport cu lumina. În
general animalele nu preferă lumina de mare intensitate. Lumina
determină, în mod indirect, apariția unor ritmuri biologice care sunt
esențiale în comportamentul animalelor și al plantelor.
Ritmurile sau bioritmurile biologice pot fi de două feluri:
sezoniere și zilnice sau nictemerale.
Bioritmurile sezoniere sunt determinate, în esența lor, de
schimbările sezoniere ale regimului de lumină.
În general marile migrații ale insectelor, crustaceelor, păsărilor și
mamiferelor sunt în strânsă legătură cu fotoperiodicitatea mediului.
Tocmai fotoperiodicitatea determină apariția și funcționarea așa-
numitului ceas biologic, care poate fi surprins la foarte multe specii
inclusiv la agenții biodeterioratori ai bunurilor de patrimoniu.
Pittendray (1961) și Gastings (1969) consideră că ceasul
biologic este un mecanism endogen care răspunde la modificările
ritmice ale mediului extern. De fapt, ceasul intern se sincronizează cu
ceasul extern, semnalele externe fiind date de fotoperiodicitate. Ceasul
biologic are o semnificație deosebită în viața organismelor deoarece
asigură sincronizarea ritmurilor fiziologice interne cu oscilațiile
intensității luminoase ale mediului extern.
Activitatea nictemerală a organismelor este controlată tot de un
ceas biologic format în cursul evoluției.
Am prezentat în paginile anterioare rolul temperaturii în apariția
diapauzelor estivale sau hiemale. Lees (1955) consideră că lungimea
zilei (deci perioada de lumină, fotoperioada) reprezintă un factor
important în declanșarea fenomenului de diapauză. Fotoperioada
declanșează intrarea în diapauză atât a insectelor de zi lungă cât și a
celor de zi scurtă.
Danilevskii (1957) citat de V. Simionescu (1980) a demonstrat
că la specia de fluture Acronycta rumicis lungimea zilei are o
importanță esențială în declanșarea diapauzei. El a descoperit că în
funcție de latitudine diapauza se declanșează în mod diferit: între 14,30
ore de iluminare (din 24 de ore), până la 19 ore (fig.16, V. Simionescu
100
p.95). Bioritmurile circadiene (nictemerale) sunt provocate de alternanța
zi/noapte, indiferent de lungimea zilei.

Fig.16. Diapauza la diferite rase de Acronycta rumicis, în funcție de

variațiile lungimii zilei (după Danilevskii, 1957)

Odum (1979) consideră că ritmurile circadiene reprezintă

adaptări de mare finețe ale organismelor la fluctuațiile mediului
ambiant.
Unele dintre speciile dăunătoare bunurilor de patrimoniu sunt
lucifuge; aceasta înseamnă că în timpul zilei stau ascunse, iar noaptea
devin active. În acest sens prezentăm curbele de activități circadiene a
speciilor Blatta orientalis și Cimex lectularius.
Pe parcursul perioadei de activitate diurnă sau nocturnă,
animalele nu sunt active în mod uniform, ci prezintă perioada de vârf,
când se îndestulează cu hrană, sau realizează activități de împerechere și
perioade de activitate mai reduse.
Cunoașterea ritmului de activitate a unor specii dăunătoare
bunurilor de patrimoniu este de mare importanță pentru specialiștii care
lucrează în domeniul conservării bunurilor de patrimoniu.

101
 Efectele luminii asupra operei de artă

Lumina este dăunătoare tuturor bunurilor de patrimoniu. Ea este

un factor de activare a reacțiilor chimice.
Ținând cont că punerea în valoare a unui bun cultural într-un
muzeu se face prin expunerea la lumină înseamnă că, în mod deliberat
supunem obiectul respectiv unui „bombardament fotonic” acceptând
deteriorarea lui.
În laboratoarele de conservare și restaurare a bunurilor de
patrimoniu se folosesc surse luminoase puternice care au efect negativ
asupra substanțelor organice. Procesele declanșate sunt ireversibile.
Totuși, muzeele sunt interesate să realizeze atât prezentarea cât și
conservarea bunurilor de patrimoniu.
Lumina este un factor important în mărirea energiei de activare a
reacțiilor chimice și biochimice, efectul depinzând de lungimea de undă,
frecvența de propagare a radiațiilor luminoase.
Energia luminoasă rupe legăturile chimice ale moleculelor. Este
cunoscut faptul că energia de activare (Ea) necesară pentru ruperea
legăturilor chimice variază între 35-110 kcal/ mol. Lumina poate realiza
39-70 kcal/min, ceea ce înseamnă că poate acționa ca o energie de
activare.
Energia radiației luminoase depinde de lungimea de undă și de
frecvență. Cu cât lungimea de undă este mai mică cu atât energia
radiației luminoase este mai mare.
Radiațiile luminoase din spectrul vizibil (din lumina albă) pot
declanșa desfășurarea unor reacții chimice în obiectele expuse în muzeu.
La ruperea legăturilor chimice ale moleculelor mai contribuie
temperatura, oxigenul, apa și alți factori.
Așa-numitul proces de fotoliză este generat tocmai de energia de
activare a luminii, care produce degradarea unor substanțe (polimeri,
adezivi, lianți,mordanți etc.).
Energia fotică (fotonică) poate acționa pe mai multe căi:

102
 - poate avea loc o reacție termică, deci de transformare în
căldură;
- produce un fenomen de fluorescență;

- modifică structura moleculelor prin activare și prin

combinarea acestora cu oxigenul sau cu apa;
- determină ruperea legăturilor chimice.

Lumina ca energie de activare (Ea)

Procesele chimice provocate de lumină se numesc procese

fotochimice. Este cunoscut fenomenul de fotoliză prin care unele
legături chimice ale substanțelor sunt rupte de energia luminoasă.
Lumina, ca energie electromagnetică provoacă trecerea
moleculelor de la o stare energetică inferioară la una superioară; starea
de vibrație a moleculelor este mult activată favorizând ruperea unor
legături moleculare și formarea unor legături de tip nou.
După cum precizează R. Feller, un foton absorbit de o moleculă
determină activarea acesteia. De fapt, este cunoscut faptul că fiecare
cuantă de lumină (hν) din domeniile vizibil și invizibil determină unele
reacții chimice elementare, care pot continua cu unele reacții secundare.
Reacțiile chimice elementare sau primare presupun următoarele:
- absorbția energiei radiante: R + hν → R*
- formarea unui radical liber (R*);
- unirea acestuia cu o moleculă de oxigen și formarea unui
radical peroxid:
R* + O2 →
hν = energia fotonului absorbit;
R*= moleculă activată;
După cum prezintă A. Moldoveanu (1999) citându-l pe Feller
molecula activată poate urma mai multe căi de dezvoltare:
- transformarea în căldură;

103
 - fluorescență;
- combinarea moleculei activate cu O2 sau H2O;
- ruperea legăturii chimice;
- descărcarea de energie prin transferul acesteia altor molecule
învecinate.
Aceste direcții pot fi schematizate și sub alte forme:

1. HD + hν → HD*
2. HD* + O2→ HD +
3. + 2H2O →2 H2O2
4. H2O2 + celuloză → celuloză oxidată + H2O
5. H2O2 + HD → H2O + HOD (culoare decolorată)
HD – moleculă de culoare;
O* - oxigen activat;
* - stadiul de activare;
Fazele secundare ale degradării presupun participarea și a altor
cuante de lumină și o creștere termică, transformările putând ajunge
până la produși finali: CO2, H2O, formaldehidă etc. Lumina poate
determina procese de deteriorare ireversibilă, decolorarea substratului
fiind evidentă în acest sens. Lumina determină, de asemenea,
fragilizarea substratului organic (hârtie, țesături, picturi etc.). Mătasea
este foarte sensibilă la acțiunea deterioratoare a luminii. De ținut minte:
lumina poate deveni un factor nebiologic foarte distructiv; protejarea
bunurilor de patrimoniu împotriva efectului distructiv al luminii trebuie
să reprezinte o percepere esențială a specialiștilor din domeniul
conservării bunurilor de patrimoniu.
Se poate declanșa un lanț de reacții în care pot fi implicați și alți
factori:
- o activare termică secundară, care poate determina
vitalizarea unor molecule;
- o decolorare (deteriorare a suporturilor);
- o fragilizare a materialelor de natură organică și nu numai;

104
 Materialele cele mai sensibile sunt: hârtia, documentele,
manuscrisele, materialele textile (veșminte, broderii, covoare, tapițerii),
pielea, pergamentul, mătasea, pigmenții, vernisurile etc. Luminatul
incandescent provoacă modificări fizice în structura materialelor.
Sursele de lumină cele mai dăunătoare sunt cele care conțin radiații
albastru-violet. Cu cât lungimea de undă a razelor de lumină crește cu
atât procesul de degradare este mai mic. Astfel, o lumină roșie este mai
puțin nocivă. De altfel, se știe că în laboratoarele foto se folosește
lumina roșie. Se vorbește de temperatura de culoare a luminii, care se
exprimă în grade Kelvin:
- temperatura de culoare a cerului albastru este de 10.000-
25.000 .
- un cer parțial noros poate avea 7.500 ;
- lămpile fluorescente (alb rece) – 4.500°K;
- lămpile fluorescente (alb cald) – 3.500°K;
- lămpi cu incandescență cu tungsten – 2.800°K;
- becurile incandescente au o temperatură de culoare mică –
2.500-3.000 °K.
Razele ultraviolete sunt cele mai dăunătoare. În conservarea
pasivă a bunurilor de patrimoniu se impune reducerea atât a perioadei
de iluminare cât și a intensității luminii; este ceea ce se numește legea
reciprocității luminoase. Desigur că această lege se aplică în funcție de
sursa de lumină și de natura obiectelor de patrimoniu.
Expunerea totală este direct proporțională cu timpul – legea
reciprocității.
expunerea totală = lx/h
Tablourile dintr-o pinacotecă sunt afectate în aceeași măsură
dacă folosim: 100 lx/1000 ore sau 1000 lx/10 ore. Deci, trebuie să
urmărim corelația dintre intensitatea luminii și durata expunerii
obiectelor la lumină. Trebuie să ținem cont și de natura materialelor din
care sunt confecționate bunurile de patrimoniu, de culoarea lor și de
felul suprafețelor luminate (lucioase sau mate, netede sau rugoase).

105
 Bunurile materiale care conțin combinații diferite de substanțe
organice și anorganice (cărți, icoane, frescă, țesături) probează o
rezistență mai mare la fotodeteriorare. Este cunoscut faptul că celuloza
este mai rezistentă decât hemiceluloza și lignina. Combinațiile dintre
acești biopolimeri conferă grade diferite de rezistență la acțiunea nocivă
a luminii. În ceea ce privește lâna este mai rezistentă decât mătasea;
depinde însă de unde provine lâna, de la ce animale (oaie, capră, lamă
etc.). Lâna de lamă este cea mai rezistentă.
În cazul aceluiași material (lâna) sensibilitatea față de lumină
poate fi mult modificată în funcție de modul de prelucrare, de vechime,
de lungimea firelor, de pigmenții folosiți pentru colorare etc.
Metalele (aurul, argintul) folosite în compoziția unor țesături nu
sunt afectate de lumina din spectrul vizibil, în schimb sunt afectate de
razele infraroșii.
Este cunoscut faptul că pigmentul albastru este foarte afectat de
razele luminoase. Este deosebit de interesantă compoziția „albastrului
de Voroneț” care a rezistat în mod miraculos impactului cu lumina timp
de secole.
Specialiștii în conservarea bunurilor de patrimoniu trebuie să
cunoască toate particularitățile fizice, chimice și mecanice ale
materialelor din structura bunurilor de patrimoniu pentru a putea acționa
în funcție de cunoaștere. Se vorbește astfel de așa-numitul stadiu de
stare sau de starea de stare a bunurilor de patrimoniu, prin care
înțelegem gradul de sensibilitate și fragilizare a acestora.
Rezistența la lumină a pigmenților este diferită, în funcție de o
multitudine de factori. În realizarea unei opere de artă se recomandă să
fie folosiți pigmenți rezistenți, care să nu fie decolorați, pentru a asigura
durabilitatea acestuia.
Prezentăm mai jos rezistența la lumină a unor pigmenți.
Culori permanente
- oxid de crom hidratat (viridian)
- oxid de crom anhidru (oxid verde de crom)
- aluminat de cobalt (albastru cobalt)
106
 - fosfat/arseniat de cobalt (cobalt violet)
- oxizi de fier (ocruri galbeni și aurii)
- stanat de plumb (galben de plumb)
- carbonat de plumb-bazic (alb argintiu)
- oxid de titan (alb de titan, alb permanent)
- oxid de zinc (alb de zinc)
Culori durabile
- cromat de bariu (galben de bariu)
- manganat sau sulfat de bariu (albastru)
- ferociamid feric (albastru persan)
- sulfiți și seleniți de cadmiu (oranj, roșu și galben de cadmiu)
- cromat de zinc (galben)
- ftalocianina de cupru (albastru monastral)
- chinacrilone (roșu, violet)
Culori de durabilitate moderată
- acetat de cupru (verde-gri)
- cromat de plumb neutru (galben de plumb)
- cromat de plumb bazic (roșu de plumb)
- movul Perkin
- eozina.
Alegerea și folosirea pigmenților în picturi este de mare
însemnătate, deoarece în funcție de pigmenți se asigură durabilitatea
acestora. Astfel, galbenul de crom este foarte instabil, cinabrul albastru
se înverzește, iar unii pigmenți verzi devin albaștri.
Lumina este un factor esențial în deteriorarea operelor de artă
prin procesul de fotoliză. De aceea tablourile expuse, realizate în ulei
sau în tempera nu trebuie să primească mai mult de 150 de lucși, iar
pentru acuarele, gravuri, manuscrise, tapiserii limita maximă este de 50
de lucși.
Lumina directă este foarte periculoasă. Într-o zi de vară razele
soarelui măsoară peste 60.000 de lucși, efectul asupra unor opere de artă
putând fi cu adevărat nociv.

107
 Efectul distructiv al luminii este cunoscut din cele mai vechi
timpuri, din momentul în care omul a început să realizeze colecții de
artă, să păstreze documente, papirusuri, cărți etc.
Se știe că hârtia este afectată de lumină; la o expunere
îndelungată capătă culoare galbenă sau galben – brună. Cerneala se
decolorează, astfel încât scrisorile vechi nu mai sunt lizibile. Albastrul
este foarte grav afectat de lumină. Este știută decolorarea pigmentului
albastru indigo. Culoarea sepia din fotografii își pierde intensitatea,
fenomenul de decolorare fiind foarte intens.
Virarea culorilor este, de asemenea, un fenomen care afectează
destul de grav unele bunuri culturale. Cinabrul, care este de culoare
roșie, devine sub influența luminii, metacinabru care are culoare neagră.
Rezinatul de cupru, de culoare verde, folosit atât de mult în pictura
flamandă și în cea italiană pentru colorarea ierbii și a frunzelor, virează
sub influența luminii și devine brun.
Galbenul de crom, ca de altfel și galbenul de zinc virează sub
influența luminii: primul devine brun, iar al doilea se înverzește.
Este cunoscut faptul că vernisul se poate îngălbenii sau își
virează culoarea. Atât albul de zinc cât și cel de titan, suferă o
îngălbenire sub acțiunea razelor ultraviolete.
Obiectele de patrimoniu pot avea reacții diferite la expunerea la
lumină, în funcție de natura lor (organică, anorganică, mixtă).
După gradul de stabilitate la deteriorarea fotochimică Thomson
stabilește trei categorii:
I. Nivel maxim de iluminare de 50 lx: stampe, costume,
textile, piele vopsită, grafică, acuarele, clișee negative;
II. Nivel maxim de iluminare de 150 lx: picturi în ulei,
tempera, lacuri, lemn;
III. Fără nivel maxim de iluminare: metal, marmură, piatră,
ceramică.

108
 Măsurarea luminii

Cercetările recente demonstrează că din toate sursele de lumină

soarele este cel mai distrugător bunurilor de patrimoniu; urmează
lumina incandescentă, iar în ultima poziție lumina rece.
Indiferent de natura sursei, lumina alterează următoarele
categorii de substanțe:
- pigmenți și materiale colorate, inclusiv cerneala;
- substanțe organice folosite ca lianți în pigmenți (grăsimi,
proteine etc.);
- fibre textile de natură vegetală și animală;
- hârtia și materiale pe bază de celuloză;
- pielea;
- pergamentul;
- lemnul.
Materialele de natură anorganică sunt mai puțin alterate: metale,
marmură, piatră, sticlă.
Nu trebuie să ținem cont doar de intensitatea luminii, ci și de
compoziția radiațiilor.
Măsurarea luminii se poate realiza prin diferite categorii de
aparate:
Luxmetrul, care măsoară lumina în lucși, însă nu măsoară
radiațiile U.V. care sunt cele mai dăunătoare. În muzee se pot folosi cu
o deosebită eficiență diferite luxmetre moderne între care menționăm:
MAVOLUX 5032C/B (fig.17).
MAVOLUX 5032C poate măsura cele mai puternice surse de
lumină, fără alte accesorii.
MAVOLUX 5032B prezintă o înaltă precizie pentru măsurarea
luminii.

109
 Fig. 17. Luxmetrul

Luxmetrele pot fi:

- simple, pentru măsurarea luminii vizibile;
- cu senzori, pentru măsurarea IR și UV.
Luxmetrul poate măsura fluxul luminos, intensitatea luminoase
și radiațiile fotosintetic active.
Trebuie să se cunoască exact cauza degradării. Este posibil ca
pictura să fie deteriorată datorită suportului necorespunzător, a
substratului de preparare folosit sau a pigmenților.

110
 Încărcarea microbiologică a aerosolilor

Aerul este încărcat până la refuz cu aerosoli. Este și firesc

deoarece curenții de aer poartă din loc în loc cantități uriașe de praf
anorganic și organic, alături de numeroase specii de microorganisme
(bacterii, fungi, alge etc.) care sunt sub formă de spori sau alte forme de
rezistență. Între microorganisme se găsesc și nenumărate specii de
agenți biodeterioratori.
Favali et al. (2003) au realizat o analiză biologică a aerosolilor.
Au efectuat culturi de microorganisme, cercetări microscopice, au
folosit metode biochimice, imunologice și moleculare și au identificat
speciile care pot să afecteze, prin prezența lor, bunurile de patrimoniu.7
Așa cum am mai prezentat în această carte, microorganismele
sunt purtate, sub formă de aerosoli în atmosferă, de la un pol la altul și
până la înălțimi de mii de metri. Pot rezista ani sau zeci de ani până
găsesc condiții optime de viață și își reiau activitatea biologică. Sub
formă de spori sau sub diferite forme de anabioză pot supraviețui și
condițiilor extreme de mediu. Astfel, Gallo F. et al. (2003) au constatat
în cercetările lor că perioada de supraviețuire a unor spori variază de la
o specie la alta în condiții extreme de temperatură și lipsa de umiditate;
au fost urmăriți sporii unor fungi:8
- Rhizopus nigricans – 22 ani
- Aspergillus oryzae – 22 ani
- Aspergillus versicolor - 2 ani și 8 luni
- Aspergillus flavus – 12 ani

7
Favali M.A., Gallo F., Maggi O., Mandrioli P., Pacini E., Pasquariello G., Piervittori
R., Pietrini A.M., Ranalli G., Ricci S., Roccardi A., Sorlini C., 2003, Analysis of the
biological aerosol, In Cultural Heritage and Aerobiology, Edited by Mandrioli, Giulia
Caneva and Cristina Sabbioni, Kluwer Academic Publishers, p.145-172.
8
Gallo F., Pasquariello G., Valenti P., 2003, In Cultural Heritage and Aerobiology,
Edited by Mandrioli, Giulia Caneva and Cristina Sabbioni, Kluwer Academic
Publishers, p.173-193.

111
 - Aspergillus fumigatus - 15 ani
- Aspergillus glaucus – 15 ani
În analizele efectuate, Favali et al. 2003 au identificat
următoarele specii dintre bacterii:
Bacterii autotrofe:
- Bacterii chemoautotrofe sulfoxidante: Thiobacillus, Thiomicrospira,
Beggiatoa.
- Bacterii nitrificante: Nitrosomonas, Nitrococcus.
Bacterii heterotrofe:
- Bacterii proteolitice: Pseudomonas, Sarcina, Bacteroides.
- Bacterii celulozolitice: Cytophaga, Sporocytophaga, Sorangium,
Vibrio, Cellvibrio, Cellfalcicula.
- Bacterii amilolitice: Bacillus, Clostridium.
- Bacterii lipolitice: Bacillus, Alcaligenes, Staphylococcus,
Clostridium.

Fungi
- Celulozolitici: Trichoderma reesei, T.viride, Fusarium solani,
Penicillium pinophilum, Phanerochaete chrysosporium, Mucor,
Mortierella, Rhizopus;
- Ligninolitici: Fusarium, Aspergillus.
- Proteolitici: Arthroderma, Nannizoa, Trichophyton, Microsporium
- Lipolitici: Geotrichum, Penicillium, Rhizopus, Candida.

Cyanobacterii: Aphanocapsa, Calothrix, Chlorogloea, Chroococcus,

Gloeocapsa, Gloeothece, Lyngbya, Merismopedia, Myxosarcina,
Nostoc, Oscillatoria, Phormidium, Plectonema, Schizothrix.

Alge:
Chlorophyta: Cosmarium, Oocystis, Protococcus, Scenedesmus,
Stichococcus, Aphanocapsa.

Licheni: Xanthoria elegans.

112
 Desigur că formele de rezistență ale acestor specii se depun pe
diferite bunuri de patrimoniu, iar în momentul în care condițiile de
mediu devin optime pentru dezvoltare revin la viață și încep un nou
ciclu biologic.
Este impresionant cât de mare este numărul de specii de fungi
care au fost identificate în aerosolii din unele biblioteci și arhive,
potențial agenți biodeterioratori ai bunurilor de patrimoniu (Gallo et al.,
2003).

Tabel 10. Specii de fungi întâlnite în aerosolii din biblioteci și arhive,

care atacă bunuri de patrimoniu (adaptat după Gallo et al., 2003)

Substanțe
Pergament

magnetice
Fotografii
Materiale

Cerneală
Ceara de
Hârtie și

Țesături
sintetice
adezive
carton

sigiliu

Benzi
Piele

Fungi vegetale
și
animale
Alternaria + + + + + + + + + -
Aspergillus + + + + + + + + + +
Aureobasidium + + - - + + + + + -
Cephalosporium + + - - + + - - -
Chaetomium + + + - + + + + -
Fusarium + + + + + + + + + -
Penicillium + + + + + + + + + +
Trichoderma + + + + + + + + - -
Trichothecium + + - - + - - + - -

113
114
 Îmbătrânirea obiectelor de patrimoniu și atacul
agenților biodeterioratori

Este cunoscut faptul că lemnul este cu atât mai mult atacat de

insectele xilofage cu cât este mai vechi. Explicația ni se pare acum
logică, fiind cunoscut faptul că animalele, deci și insectele xilofage, nu
posedă enzime celulozolitice; ca urmare nu pot digera celuloza. Totuși,
multe specii de animale sunt xilofage (se hrănesc exclusiv cu lemn, deci
cu celuloză).
Digerarea celulozei este posibilă datorită faptului că astfel de
animale trăiesc în simbioză cu microorganisme celulozolitice; acestea
degradează celuloza oferind gazdei cantități mari de carbohidrați, în
special glucoză. Cu cât lemnul îmbătrânește cu atât este supus atacului
unor microorganisme celulozolitice, făcându-l mai ușor accesibil unor
organisme xilofage. Deci, îmbătrânirea lemnului deschide poarta
acțiunii agresive a unor specii xilofage. Relația dintre îmbătrânirea unor
substraturi organice și acțiunea unor agenți biodeterioratori este mai
generală. Se pare că îmbătrânirea tuturor produșilor de natură organică
înlesnește atacul unor agenți biodeterioratori.
Patina, sau biopatina care se formează pe obiectele de
patrimoniu atestă o anumită vechime a acestora. Biopatina provoacă
degradarea microbiologică a bunurilor de patrimoniu, însă, în anumite
etape procesul de degradare se desfășoară lent, atât de lent, încât putem
considera că aceasta are mai mult un efect protector, deoarece biopatina
protejează substratul împotriva unor agenți biodeterioratori mai nocivi.
Seves et al. (1999) au efectuat ample cercetări în care au urmărit
afinitatea unor microbiote pentru obiectele de patrimoniu îmbătrânite.9

9
Seves Anna Maria, Maria Romano, Tullia Maifreni, Alberto Seves, Giovanna
Scicolone, Silvio Sora și Orio Ciferri, 1999, A laboratory investigation of the
microbial degradation of cultural heritage. In of Microbes and art. The role of

115
 Pentru a testa preferința microbiotei pentru substraturile
îmbătrânite s-au efectuat unele experimente în care s-a produs o
îmbătrânire artificială a unor picturi și a unor mostre de țesături de
mătase, folosind căldura umedă, raze ultraviolete și lămpi de xenon,
care au fost expuse atacului unor microbiote.
Pe suporturile cu picturi învechite au însămânțat sporii unor
specii de bacterii: Bacillus amyloliquefaciens, B. pumilus, Pseudomonas
maltophilia și Variovorax paradoxus. Dintre speciile de fungi au fost
însămânțați spori de Aspergillus niger și Penicillium chrysogenum.
Speciile Bacillus amyloliquefaciens și Pseudomonas maltophilia au
crescut abundent și au devenit dominanți; Variovorax paradoxus a
crescut până la limita de extindere, iar Bacillus pumilus nu a reușit să se
fixeze și să crească.
Picturile simulate au fost tratate termic la 1050°C, la întuneric
fiind ținute între 144 și 700 de ore, ceea ce ar corespunde unei
îmbătrâniri naturale de 37 până la 171 de ani. Tratamentul termic a
crescut capacitatea de colonizare a speciilor de Arthrobacter aurescens,
Bacillus megaterium, Chryseomonas luteola și Variovorax paradoxus
pe substratul de mătase îmbătrânită.
Pe substratul de mătase îmbătrânită s-au fixat și s-au dezvoltat
speciile de fungi: Aspergillus niger, Cladosporium ssp. și Penicillium
chrysogenum.
Trebuie să înțelegem că mătasea neprelucrată (un amestec de
sericină și fibroină) reprezintă un suport nutritiv pentru unele
microorganisme din sol. Aceste microorganisme produc un biofilm pe
fibrele proteice. Totuși, pe fibroina îmbătrânită se dezvoltă mult mai
bine. De asemenea, colonizarea microbiană de pe picturile simulate și
îmbătrânite artificial este considerabil mai mare.

Microbial Communities in the Degradation and Protection of Cultural Heritage. Edited

by O.Ciferri, P.Tiano, G. Mastromei,Kluwer Academic/Plenum Publishers, p.121-134.

116
 Dezvoltarea coloniilor de Bacillus amyloliquefaciens și
Pseudomonas maltophilia s-au fixat și dezvoltat rapid pe picturile
simulate. În primele 8 zile a avut loc o ascensiune spectaculoasă a
numărului de bacterii, de la 102 la 106 indivizi pe cm2. În următoarele 7
zile a avut loc o creștere mai redusă, de la 106 până la 107, apoi a urmat
declinul.
Fungii s-au comportat oarecum asemănător crescând în primele
zile de la 102 la 107 pe cm2, urmând apoi o creștere mai lentă și declinul
firesc.
Experimentele efectuate au demonstrat că fungii cresc mai ușor
pe fibrele de mătase îmbătrânită artificial decât pe cele neîmbătrânite.
Seves et. al (1998) a constatat că o specie de Verticillium este
capabilă să crească într-un mediu în care fibroina este singura sursă de
carbon. 10

10
Seves Anna Maria, Maria Romano, Tullia Maifreni, Silvio Sora, Orio Ciferri, 1998,
The microbial degradation of silk: a laboratory investigation, Int. Biodeterioration and
Biodegradation, 42:121-134.

117
118
 Biofilmele bunurilor de patrimoniu, sau patina
timpului

Așa-numita patină a obiectelor de artă certifică vechimea

acestora. Putem vorbi de o așa-zisă patină nobilă, care crește
considerabil valoarea bunurilor de patrimoniu, dar asigură uneori și o
rezistență deosebită la acțiunea deterioratoare a factorilor de mediu.
Patina nobilă a mobilierului este dată atât de culoarea
modificată, cât și de urmele de atac al unor insecte xilofage (Anobiidae,
Lyctidae, Curculionidae, Cerambycidae etc.). Este vorba de urmele
atacului insectelor xilofage, nu de atacul activ al acestora.
Trebuie să înțelegem că orice substrat (organic sau anorganic)
poate reprezenta un mediu de viață pentru unele ființe. Substratul nu
reprezintă doar un suport pe care se pot fixa diferite microbiote; el
prezintă, de cele mai multe ori, o sursă de hrană și de energie, care
favorizează creșterea și dezvoltarea microorganismelor. Deci, obiectele
de patrimoniu pot servi în același timp ca suport de fixare pentru
microbiotă, dar și ca mediu de viață. Indiferent de natura substratului
(sticlă, piatră, marmură, hârtie, piele, fibre vegetale sau animale),
obiectele de patrimoniu sunt populate de o serie de microoganisme
(bacterii, ciuperci). Acestea nu doar că se lipesc de substrat folosindu-l
ca suport, ci pot realiza o interacțiune cu acesta. În felul acesta
substratul devine un biotop, pe care se instalează o biocenoză
(microbiocenoză) dând astfel naștere unui ecosistem. Așa cum palmele
noastre reprezintă un mediu de viață pentru bacterii și nu numai, tot așa
și suprafața obiectelor de patrimoniu reprezintă un mediu de viață
pentru microbiote.
Comunitățile microbiene pot veni în contact direct cu atmosfera
sau cu apa (în cazul obiectelor de patrimoniu imersate în apă).
Microorganismele fixate pe substrat capătă aderență la acesta printr-o
serie de substanțe extracelulare (SEP) sintetizate de celule în acest sens.

119
Se realizează astfel, la suprafața substratului o peliculă de
microorganisme care intră în interacțiune atât între ele, cât și cu
substratul. Se formează un film biologic (biofilm). Biofilmul care vine
în contact direct cu aerul prezintă circa 79% de substanță organică de
natură microbiologică. Biofilmele care se formează pe obiectele
imersate în apă se fixează tot prin SEP, însă procentul cel mai mare este
de apă.
Pe suprafața unui substrat putem pune în evidență colonii de
microorganisme care formează filme biologice. Aceste colonii bine
localizate formează cu substratul cele mai mici ecosisteme posibile,
numite bioskene.
Termenul de bioskenă a fost introdus în ecologie de eminentul
zoolog și ecolog Andrei Popovici Bâznoșanu (1937), pentru a
individualiza cele mai mici formațiuni care îndeplinesc funcția de
ecosistem. Astfel, pe suprafața unei frunze se poate fixa o colonie de
afide. Acestea intră în interrelații cu unele furnici, care le consumă
excrementele și care le apără de unele specii prădătoare. În populația de
afide se mai pot găsi larve de Syrphidae și de Chamaemyidae (Diptere),
adulți și larve de Coccinellidae, care se hrănesc cu afide, sau
Aphidiidae, care parazitează afidele. Acest complex de specii formează
biocenoza bioskenei, iar frunza formează biotopul acestui ecosistem.
Bacteriile din cavitatea bucală formează bioskene pe plăcile
dentare. Dinții sunt acoperiți de un strat subțire de mucină, secretată de
glandele salivare. Pe această peliculă fină se fixează așa-numitele
bacterii autohtone care trăiesc comensal în cavitatea bucală. Bioskena-
placa dentară nu este altceva decât un film biologic, un biofilm.
Ceea ce este important de reținut este faptul că speciile de
bacterii de pe placa dentară diferă, în mod obișnuit, de alte bacterii care
tranzitează cavitatea bucală, unele putând fi patogene. Acestea nu se pot
fixa pe placa dentară deoarece spațiul este ocupat de bacteriile
bioskenei; în felul acesta se asigură protecția organismului.
După cum putem observa în figura 18 pe pelicula de mucină
fixată pe placa dentară se așează diferite specii de bacterii ocupând
120
întreg spațiul, nepermițând altor bacterii să se fixeze pe aceasta. Ele
intră în competiție, bioskena funcționând ca un tot unitar. Când pelicula
de mucină este fină pe placa dentară se fixează numai specii de bacterii
aerobe. Dacă pelicula devine groasă, oxigenul nu mai pătrunde până la
bază, așa că se formează un strat anaerob de mucină, care va fi ocupat
de bacterii anaerobe.

Fig. 18. Bioskena placa dentară

Bioskena placa dentară, are acțiuni atât negative cât și pozitive

asupra gazdei. Cele negative sunt date de creșterea biomasei de bacterii
și apariția unor substanțe urât mirositoare, iar efectul pozitiv este dat de
faptul că placa dentară fiind ocupată de bacterii comensale (autohtone)
nu ar putea să se fixeze și unele bacterii patogene, care ar pune în
pericol gazda.
Astfel de bioskene se pot instala pe toate obiectele de patrimoniu
de natură organică sau anorganică. Astfel tablourile, icoanele, frescele și
în general vopsele întinse în pelicule mai fine sau mai grosiere sunt
supuse atacului microbiologic, putând provoca biodegradarea acestora;
apariția unor pete de culoare, crăpături, exfolieri etc.
Aceste suporturi vopsite reprezintă biotopuri excelente pentru
bacteriile și ciupercile care atacă vopselele. Substratul este acoperit în
totalitate de microbiote, astfel că se formează un film biologic continuu,
care este format dintr-o multitudine de bioskene diferite, în funcție de
natura pigmenților pe care se fixează (fig.19).

121
 Bacillus cereus Bacillus mycoides

Flavobacterium invizibile

Flavobacterium marinum

Micrococcus albus Micrococcus candidus

Sarcina flava

Fig. 19. Bioskena caracteristică pentru picturile în ulei

În aceeași măsură sticla poate deveni suport și biotop pentru

unele microbiote. Sticla are o anumită compoziție chimică, dar este
acoperită de praf și de unele substanțe organice, astfel că poate oferi
bacteriilor o gamă complexă de substanțe. Bacteriile și fungii acționează
asupra sticlei degradând-o; provocând apariția unor leziuni, pierderea
luciului etc.
Între organismele care acționează asupra sticlei provocându-i
biodegradarea, ca urmare a formării unui film biologic permanent, a
unor bioskene caracteristice, menționăm: Aspergillus, Alternaria,
Pullularia, Monilia etc. (fig.20)

Aspergillus Scrophurlariopsis

Cladosporium Pullularia

Alternaria Monilinia

Fig. 20. Bioskena care are ca suport sticla

Țesăturile (din fibre vegetale sau/și animale) oferă un complex

de substanțe organice care devin ținta atacului unor bacterii și ciuperci.
122
Atacul este mult influențat de temperatură și de umiditate. Pe suprafața
țesăturilor se instalează o microbiotă care formează biofilme care pot
funcționa zeci sau chiar sute de ani, sub formă de patină biologică, în
condiții de temperatură și de umiditate oarecum constante.
Microbiota care acționează asupra țesăturilor vegetale este
formată din bacterii și fungi (fig.21). Desigur că atacul este favorizat de
conținutul bogat în hidrocarbonați, de temperatură și de umiditate.

Bacillus licheniformis

Streptomyces griseus

Aspergillus glaucus

Mucor pusillus

Aspergillus versicolor

Fig. 21. Bioskena caracteristică pentru țesături vegetale

Noi prezentăm aici structura unor bioskene, însă trebuie să

înțelegem că acestea se asociază formând consorții, biochorioane, sau
merocenoze, care atunci când cuprind în totalitate bunul de patrimoniu
reprezintă patina biologică (așa cum vom vedea în cele ce urmează).
Nimic nu este nepieritor, nimic nu se poate sustrage acțiunilor
distructive ale mediului, fie ele fizice, chimice sau biologice. Este și
firesc atât timp cât în natură funcționează un uriaș circuit bio-geo-
chimic.
Metalele, care par a fi nemuritoare, sunt supuse unui proces
complex de coroziune determinat de factori fizici, chimici și biologici.
Multă vreme nu s-a dat importanță factorilor biologici care provoacă
biodeteriorarea metalelor.

123
 Este cunoscut faptul că metalul capătă o anumită patină a
timpului. Este vorba, în fond, de oxidarea naturală sau artificială a
metalelor; bronzul se acoperă cu un strat de carbonat de cupru de
culoare verzuie. Este cunoscută blocarea bacteriană a conductelor de
apă determinată de dezvoltarea exponențială a unor bacterii
filamentoase, precum Crenothrix polyspora. Conductele de fontă
prezintă un proces de grafitizare ca urmare a acțiunii bacteriilor.
Bacteriile care se fixează pe suprafața unor metale creează medii
diferite (aerobe sau anaerobe) care determină procesul de coroziune a
metalelor. O astfel de acțiune pot avea și unele alge. Este știut că
Gallionella ferruginea oxidează Fe feros la Fe feric, ceea ce conduce la
precipitarea hidroxizilor ferici sub formă de tuberculi. Suprafața
acoperită cu tuberculi devine favorabilă unui proces de coroziune
intensă, ceea ce conduce la perforarea conductelor.
În fig. 22 putem urmări modul în care are loc formarea unor
regiuni aerobe și anaerobe în structura unui biofilm matur de pe
suprafața metalelor. Citându-i pe Blennkinsopp și Costerton (1999), G.
Zarnea ilustrează acțiunea bacteriilor în mediul aerob la suprafața
metalului și în mediu anaerob în profunzime.

Fig. 22. Reprezentarea schematică a modului de formare a regiunilor aerobe și

anaerobe în structura unui biofilm anaerob pe suprafața metalelor

124
 Acceptând circuitul bio-geo-chimic ca un proces fundamental la
nivelul naturii trebuie să înțelegem că totul suferă transformări.
Vigne, J.P.D., citat de Zarnea (1994) afirma că: „Bacteriile
„mănâncă” rocile, secretând acizi care disociază elementele minerale
introducând în mediu acizi organici, capabili să formeze complexe de
diferiți cationi metalici.”
Multă vreme s-a considerat că degradarea rocilor in situ se
datorează exclusiv factorilor fizico-chimici. Realitatea este că în
procesul de degradare a rocilor un rol important îl au și bacteriile.
Krumbein (1972) a demonstrat că microbiota poate fi antrenată
de o serie de substanțe organice care se fixează pe roci; are loc
proliferarea și apoi desfășurarea unor procese de biodeterioare a
acestora.11
În fig.23 prezentăm un tip de bioskenă caracteristică pentru roci.
Cephalosporium Botrytes

Mucor Margaromyces

Pullularia Trichoderma

Fig. 23. Bioskena caracteristică rocilor

Microorganismele care formează patina biologică sunt, în mod

obișnuit, poikilotrofe. Acestea se găsesc permanent în mediu,
supraviețuind chiar și în mediile cele mai neprielnice, în cele care
prezintă modificări majore în timp. Pot trăi în medii oligotrofe și
eutrofe. Microorganismele poikilotrofe au o creștere foarte lentă. Fixate
fiind pe diferite substraturi pot înlătura unele specii cu dezvoltare
rapidă, care sunt foarte dăunătoare.
11
Krumbein, W.E., 1972, Role de microorganismes dans la gènése, la diagnése et la
dègradation des roches en place, Rev. Ecol. Sol., 9:283-319.

125
 Gorbushina și Krumbein (1999) au descoperit că pe
monumentele antice grecești și romane patina biologică este formată din
microorganisme poikilotrofe, care rezistă la condiții de viață extreme
(temperaturi ridicate, lipsa apei etc.). Prin această capacitate a lor, prin
supraviețuirea în condiții extrem de neprielnice contribuie la eliminarea
speciilor care au nevoie de medii mai prielnice.12
Prin fixarea lor pe substrat microorganismele poikilotrofe
exercită o puternică o presiune asupra acestuia. Este vorba de o presiune
mecanică, exercitată de pereți celulari, de o presiune chimică exercitată
de compușii polimerici extracelulari și de diferiți metaboliți și de
depunerea unor pigmenți care modifică culoarea substratului. Când
condițiile de mediu sunt mai mult sau mai puțin constante, speciile
poikilotrofe care formează patina biologică pot fi menținute sute sau
chiar mii de ani într-o stare de stabilitate fără a produce pagube
bunurilor de patrimoniu. Se cunoaște efectul patinei biologice în
protecția unor obiecte de artă sau de cult care au fost descoperite în
diferite necropole, în piramide sau în peșteri, deci în medii în care
condițiile au fost mai mult sau mai puțin constante.
Thomas Dornieden, Anna Gorbushina și W.E. Krumbein (2000)
considerau că „interacțiunea microbiotei, care persistă pentru intervale
mai lungi de timp, cu obiectele de artă, dar fără a acționa distructiv,
poate ajuta la protejarea patrimoniului cultural. Organismele care tind
să se mențină în viață timp de sute sau chiar mii de ani, nu întotdeauna
și nu imediat nu reprezintă un factor de deteriorare. Se poate vorbi
despre o creștere raportată la o scală de tip geologic, care se
suprapune cu scalele de timp ale patrimoniului cultural, cel puțin în
cazul obiectelor de artă preistorice.”

12
Gorbushina, A.A., Krumbein, W.E., 1999, The poikilotrophyc microorganisms and
its enviroments. Microbiol. Strategies of establisment, growth and survival. In
Enigmatic microorganism and life in extreme inveroments. J.S.Eckbach (ed.), Kluver,
Dardrecht, 177-185.

126
 Sun și Friedmann (1999) pun în evidență rolul
microorganismelor poikilotrofe în protecția unor roci. Patina biologică,
mai ales atunci când este stabilizată, reprezintă semne ale unui hiatus în
procesul de deteriorare, ce poate fi privit ca cel mai bun ajutor pentru
restauratori. Desigur că, în această situație culoarea realizată de patina
biologică trebuie să fie acceptată ca atare. 13
Krumbein (1966) a sugerat că biofilmele pigmentate au acțiune
protectoare, modificând reactivitatea suprafeței obiectelor de
patrimoniu.14
Pornind de aici, ne dăm seama că trebuie să analizăm cu multă
atenție și precauție patinele biologice și să le tratăm în funcție de starea
lor reală. Patina biologică poate avea, în anumite cazuri un rol de
protecție, în funcție de suportul material, de comunitățile microbiene ale
filmului biologic și de factorii de mediu.
După cum apreciază Brachert (1995) și Toyka (1996) patina
biologică reprezintă o modificare a suprafeței substratului
(biodeteriorativă sau parțial protectoare), care asigură un schimb
material și energetic între două sisteme deschise și heterogene:
substratul solid (piatră, sticlă, pictură, lemn, piele, hârtie, pergament
etc.) și mediul înconjurător (aer sau apă). Biotransferul își poate
întrerupe acțiunea pentru anumite intervale de timp (zeci sau chiar sute
de ani), atunci când se realizează un echilibru. Dacă sistemul este scos
din echilibru patina se poate activa și devine distructivă.
Desigur că patina biologică poate produce unele modificări
privind pigmentația, compoziția și chiar morfologia substratului,
afectând și valoarea estetică a suprafeței obiectului de artă. Formarea
patinei întârzie un proces de îmbătrânire (atunci când acest proces
13
Sun, H.J., Friedmann, W.E. 1999, Growth on geological time scales in the antarctic
cryptoendolithic microbial community. Geomicrobiol. J., 16: 193-202.
14
Krumbein, W.E., 1966, Zur Frage der Gesteinsverwitterung (Über gerchimische
und mikobiologische Bereichie des exogenen Dynamik). Inaugural dissertation,
Üniversitaed Wuezburg.

127
durează sute sau chiar mii de ani sistemul material și energetic format
prezintă o importanță deosebită).
Formarea patinei biologice duce la o îmbătrânire lentă, total
diferită de îmbătrânirea care conduce la descuamare, exfoliere,
sfărâmare și dezintegrare majoră.
După cum consideră Dornieden, Gorbushina și Krumbein (2000)
îmbătrânirea lentă se caracterizează prin:
- procese fractale pozitive și negative;
- modificări biochimice ale formațiunilor neominerale sau
distrugere minerală;
- factori biologici de descreștere a presiunii apei și modificări de
densitate a acesteia;
- modificarea redox a ionilor și a elementelor, ceea ce conduce la
o accelerare a proceselor de schimb biologice, chimice și fizice.
Formarea patinei biologice se poate opri atunci când aceste
procese dinamice ajung la echilibru. Patina biologică odată formată
poate fi considerată ca o fază statică în procesul de îmbătrânire și
deteriorare a bunurilor de patrimoniu. se ajunge astfel la ceea ce dorim
noi mai mult în ceea ce privește stabilitatea obiectelor de patrimoniu.
După cum considera Gorbushina (1997) și Gorbushina și col. (1999)
biostabilitatea suprafețelor obiectelor de patrimoniu este asigurată de
microorganismele poikilotrofice, care au creșterea lentă și înlătură
microorganismele cu creștere rapidă și cu efect distrugător.15
Astfel de structuri se cunosc de foarte multă vreme, însă nu li s-a
dat importanța cuvenită deoarece nu era cunoscută semnificația lor
biologică. Este vorba de ceea ce se cunoștea ca fiind o patină a
lucrurilor.
Acum înțelegem că patina lucrurilor, sau patina biologică
(biopatina) reprezintă toate modificările care apar la suprafața obiectelor
de artă. Este vorba de modificările produse de filmul biologic în contact
15
Gorbushina, A.A., 1997, Biological properties of marbal deteriorating fungi. Ph. D.
thesis, St. Petersbourg.

128
cu substratul. Patina sau biopatina reprezintă interacțiunea dintre filmul
biologic si substrat. Ce reprezintă însă filmul biologic? Am vorbit de
bioskene. Prin ele am pus în discuție cele mai mici formațiuni ecologice
care îndeplinesc funcția de ecosistem. O bioskenă microbiologică poate
ocupa o suprafață extrem de redusă: un grăunte de nisip, o placă
dentară, o mică pată de culoare dintr-un tablou etc.
Lucrurile se complică atunci când mai multe bioskene se
asociază și formează un complex de bioskene. Un complex de bioskene
formează din punct de vedere ecologic un consorțiu sau biochorion.
Cum în cavitatea bucală sunt mai mulți dinți, care funcționează în
același timp și în condiții mai mult sau mai puțin asemănătoare trebuie
să considerăm că dentiția împreună cu complexele formate de
microbiote reprezintă un consorțiu sau biochorion.
Astfel de complexe ecologice putem întâlni la multiple obiecte
de patrimoniu. O coroană, o tiară sau un șirag de mărgele, un coif
metalic sau o carte, o broderie sau un veșmânt poartă patina timpului.
Punând un astfel de diagnostic nu facem altceva decât să recunoaștem
că toate aceste obiecte pot fi supuse acțiunii unor filme biologice, că
biopatina și-a pus amprenta asupra obiectelor de patrimoniu.
Un tablou mare, sau o frescă, asigură suportul pentru nenumărate
bioskene (mii, zeci de mii). Acestea se asociază în nesfârșite consorții,
care, sunt integrate în patina operei respective de artă. Patina întregului
tablou ar putea fi asemănată cu un biom din natură care însumează
nenumărate ecosisteme asemănătoare.
Trebuie să înțelegem că biopatina chiar dacă afectează unele
bunuri de patrimoniu, în cele mai multe cazuri le și protejează.
Biocenozele bioskenelor au o anumită structură și sunt durabile; se
comportă asemenea unor biocenoze ajunse la stadiul de maturitate, de
climax. Acestea nu mai permit modificări majore structurale și
funcționale. Prin aceasta devin protectoare, deoarece nu permit
instalarea unor agenți biodeterioratori mai periculoși (așa cum bioskena
placa dentară nu permite fixarea unor bacterii patogene).

129
 Biopatina unui tablou în ulei sau a unei fresce este formată
dintr-o puzderie de bioskene diferite între ele, unite în consorții diferite
deoarece substratul are o încărcătură extrem de variată în pigmenți,
substanțe organice și minerale. Materiale diferite înseamnă biotopuri
diferite; iar acestea nu reprezintă doar spații care servesc de suport
microbiotic, ci surse de materie și energie care asigură creșterea și
dezvoltarea microbiotei.
Deci, un tablou nu reprezintă doar un suport pentru microbiote,
ci și o sursă de hrană, un biotop. Sursa de hrană devine mai complexă în
timp prin moartea unor microorganisme și prin intrarea lor în circuitul
bio-geo-chimic.
Biopatinele sunt ecosisteme care realizează un transfer de
materie și energie permanent între substrat (biotop) și filmul biologic
(biocenoză). La contactul dintre cele două sisteme pot avea loc
modificări importante. Biopatina poate determina menținerea constantă
a masei substratului, sau creșterea sa; în unele cazuri poate provoca o
pierdere de masă provocând o deteriorare.
Ca orice ecosistem biopatina poate suferi în timp unele
modificări morfologice și structurale și chiar de natură estetică.
(Krumbein, 1993).16
Valoarea estetică a obiectelor de artă se poate modifica prin
virarea culorii.
Îmbătrânirea unei opere de artă poate avea loc și în lipsa unei
biopatine, însă este însoțită de grave procese de deteriorare: exfolieri,
descuamări, prăfuiri, dezintegrare totală.
Îmbătrânirea unei piese se realizează în funcție de formarea și de
natura patinei biologice. Atunci când aceasta ajunge la un punct de
echilibru procesul de îmbătrânire se realizează mai greu, putând dura
zeci sau sute de ani; se poate relua în situația în care unul dintre factori

16
Krumbein, W.E. 1993, Zum Begriff Patina, seimer Beziehung zu Kresten und
Verfärbenger und deren Auswirkungen auf den Zustand von Monumenten. In
Steinzerfall Steinkonservierung, Snethlage, R (ed). Crnst und Sohn, Berlin, 215-229.

130
suferă o modificare ce provoacă activarea proceselor metabolice ale
unor microorganisme. Aceste procese ne îndreptățesc să considerăm că
patina biologică reprezintă o fază statică, sau stabilizatoare în procesul
de îmbătrânire, protejând substratul împotriva atacului unor
microorganisme mai distructive. Microorganismele care formează
filmul biologic acoperă suprafața suportului asemenea unui penaj,
nelăsând spații libere. În situația în care vin alte microorganisme, ce au
tendința de a se fixa de substrat vor fi respinse de cele deja fixate.
Desigur că filmul biologic poate suferi unele modificări structurale
determinate de competiția dintre microorganisme, care poate conduce la
răsturnarea raporturilor dintre unele specii.
Desigur că biopatina determină unele modificări fizice și
chimice ale substratului pe care se instalează. În interacțiunea dintre
microorganismele chimiolitoautotrofe pot apare o serie de compuși din
ciclul azotului și chiar al sulfului, cu formarea de acid azotic și sulfuric
de natură biologică. Aceștia acționează asupra substratului provocând
un proces de biodeteriorare. Biopatina poate determina transformarea
catalizată a carbonatului de calciu în oxalat de calciu. Oxalații nefiind
solubili se depun pe substrat sub forma unor cruste. Astfel de creste de
oxalați se găsesc pe aproape toate monumentele de artă antice din zona
mediteraneană.
Așa cum am mai prezentat, biopatina poate provoca și un impact
fizic asupra substratului. Sticla și rocile, mai ales cele calcaroase, sunt
mai vulnerabile la acțiunea biopatinei; hârtia, pergamentul și lemnul par
a fi mai rezistente.
Danin (1992) a demonstrat acțiunea mecanică a biopatinei
asupra substratului prin provocarea de exfolieri, crăpături și chiar
găurire.17

17
Danin, A., 1992, Biogemic weathering of marble monuments in Didim, Turkey, and
in Traian`s column, Rome. In Proc. 5th Intern. Conf. On Environm. Quality and
Ecosystem Stability, Ierusalim, 675-681.

131
 Modificările fizice ale substratului provocate de biopatină pot fi
asociate cu mai mulți factori:
- acțiunea mecanică a neomineralelor;
- acțiunea mecanică a apei și a vaporilor de apă;
- acțiunea mecanică a microbiotei.
Sun și Friedmann (1999) consideră că biopatina alterează rocile
într-un timp raportat la scară geologică. De fapt, putem accepta că în
acest timp (geologic) biopatina mai curând protejează rocile împotriva
altor agenți deterioratori mai agresivi.18

18
Sun, H.J., Friedmann, E.I., 1999, Growth on geological time scales in the antarctic
cryptoendolithic microbial community. Geomicrobial. J. 16: 193-201.

132
 De la biofilm la bioderma vegetală

Pentru cei neavizați mineralele și rocile sunt degradate doar de

factori fizici și chimici. Un geolog care face analiza unor roci degradate
nu poate să nu pună în evidență existența unui film biologic care
acoperă suprafața acestora; nu mai vorbim de cazul în care pe substrat s-
a format o biodermă vegetală, care are o structură complexă. Un geolog
care analizează o rocă degradată la lupă sau la microscop poate constata
că, alături de cristalele caracteristice rocii respective apar și alte cristale,
care nu-și pot justifica prezența din punct de vedere geologic. Aceste
cristale pot fi de origine biogenă, biolite. Astfel, sub talul unor licheni
colonizați pe roci, ziduri, marmură etc., se găsesc cristale generate de
acizii lichenici veniți în contact cu substratul. Pe rocile care conțin
magnetită se pot găsi cristale magniferoase, geolite, care conțin
aluminium, oxizi de fier etc. (fig.24)

Fig. 24. Microfotografie în secțiune a unui tuf vulcanic, colonizat de

Diploschistes actinostemus, cu cristale generate de acizii lichenici
(după G. Hortopan, 2005)

La interfața dintre calcarul de Albești din structura Bisericii „Trei

Ierarhi”,și talul lichenului Lecanora dispersa am găsit cristale de oxalat
de calciu care sunt biolite. De altfel Ascano (1976) a urmărit reacția

133
feldspaților și a micei în contact cu talul de licheni (Rhizocarpus sp. și
Parmela sp.) și a constatat apariția unor biolite cu o cristalizare
particulară.19
Fărâmițarea rocilor sub acțiunea acizilor exudați de talul unor
bacterii, alge, fungi și licheni a fost demonstrată în numeroase cercetări.
Noi am urmărit efectul biopatinei și al biodermei vegetale asupra
pietrei din structura Bisericii „Trei Ierarhi” din Iași. Pe piatra de la
Biserica „Trei Ierarhi”se găsește fixată o peliculă biologică (un biofilm)
formată din diferite specii de bacterii, alge și fungi care provoacă o
corodare a acesteia (fig.25).

Fig. 25. Biofilm fin fixat pe piatra de la Biserica „Trei Ierarhi” Iași
(după M. Mustață)

Bacteriile chemolitoautotrofe au capacitatea de a obține energie și

putere reducătoare prin oxidarea unor compuși anorganici luați din
substrat. Aceste specii procură energie prin oxidarea unor compuși
anorganici, care sunt reduși și oferă astfel o sursă de hidrogen necesară
proceselor metabolice (NH3, H2S, S0, Fe2+, H2), ca în cazul

19
Mustață Maria, 1993, Proiect de expertizare, consolidare, restaurare și amenajare
în zona de protecție a ansamblului Mănăstirii „Trei Ierarhi” Iași, Realizat cu S.C.
Habitat Proiect. S.A. Iași.

134
nitrobacteriilor, nitratbacteriilor, ferobacteriilor, bacteriilor metanogene
și a celor acetogene.
Filmele biologice sunt formate de diferite specii de bacterii, de
cianobacterii și de alge care se fixează pe roci, pe ziduri, pe stânci, pe
marmură etc. mai ales atunci când umiditatea este mai ridicată. O dată
fixate, acestea se mențin chiar și în condiții de ariditate; condiții extreme
de temperatură și de umiditate.
Gloeocapsa nigricans este o specie de cianoficee colonială, care
se poate dezvolta în masă pe diferite suporturi litice formând învelișuri
gelatinoase concentrice, colorate în galben, brun, sau verde-albăstrui,
sau chiar incolore.
Speciile genului Nostoc se fixează de asemenea pe suporturi litice
formând colonii mai mici sau mai mari. Filmul biologic format de
aceste specii poate acoperi suprafețe foarte mari (fig. 26). Dintre algele
verzi numeroase specii de Chlorococcaceae formează filme biologice
deosebit de comune.

Fig. 26. Biofilmul produs de unele specii de Nostoc ce acoperă mari

suprafețe ale pietrei (după M. Mustață)

Chlorococcum humile, numit în popor „verzeala zidurilor”, este

nelipsit în mediile umede (în zidurile cu igrasie) (fig.27).

135
 Fig. 27. Biofilm format de Chlorococcum humile pe piatra de la
Biserica Trei Ierarhi, Iași (după M. Mustață)

Filmul biologic care acoperă substratul litic este de culoare verde-

albăstruie în cazul cianoficeelor, verde în cazul algelor, dar poate căpăta
și o culoare negricioasă datorită pigmenților pe care îi conțin unele
specii.
Filmul biologic poate avea o structură foarte heterogenă; alături de
cianoficee și de alge verzi se pot găsi diferite alte specii de bacterii și de
ascomicete.
Se pot fixa și germina spori de Aspergillus sau de Penicillium. Pe
resturile de substanțe organice moarte acumulate în timp se pot fixa și
diferite specii de Mucor, Rhizopus, Alternaria, Cladosporium etc.
Dacă biofilmul reprezintă o peliculă monodimensională, treptat,
prin asocierea unor fungi, briofite și licheni acesta se ridică pe verticală
și începe să se formeze ceea ce numim, de fapt, o biodermă vegetală
(fig.28 și 29). Aceasta se realizează prin asociere la filmul biologic a
unor briofite, licheni și chiar plante superioare.

136
 Fig. 28. Bioderma vegetală fixată Fig. 29. Bioderma vegetală
pe statuile din Insula Paștelui acoperea în întregime piatra
(după Caneva, 1994) de la această ciușmea
(după Caneva, 1994)

În bioderma vegetală instalată pe zidurile Bisericii „Trei Ierarhi”

am semnalat prezența mai multor specii de mușchi, cea mai frecventă
fiind Bryum intermedium. Dintre speciile de licheni amintim pe
Caloplaca decipiens, Caloplaca aurantia, Lecanora dispersa, Lecanora
hagenii, Lecanora crenulata și Lecanora umbrina.
Bioderma vegetală reprezintă o biocenoză pe deplin conturată,
speciile fiind în interrelații complexe între ele și în „dialog” cu
substratul litic. Bacteriile și fungii se pot găsi atât la suprafață cât și în
profunzimea substratului (epilitice și endolitice), ocupând spațiile
interstițiale ale rocilor, pe care le măresc treptat formând cavități din ce
în ce mai mari și provocând astfel măcinarea substratului. Adesea hifele
fungilor se împletesc cu cele ale lichenilor (ale fungilor din licheni).

137
 Bacteriile autotrofe și algele fac parte din primele eșaloane care
colonizează substratul litic. Ele au nevoie doar de puțină umiditate și de
praf, care conține atât particule minerale cât și organice. Speciile
endolitice formează un complex de comunități microbiene ce
interacționează pe diferite căi cu substratul umed și cu ceilalți factori ai
mediului abiotic.
Pe substratul mineral se fixează la început microorganisme
fototrofe, chemolithotrofe și apoi chemoorganotrofe, formând un film
biologic care intră în interacțiune cu acesta. Atât bacteriile cât și algele
și fungii antrenează o serie de minerale pe care le folosesc în procesul
de nutriție. Pe substratul oarecum prelucrat de speciile autotrofe se
fixează microorganisme heterotrofe, care se hrănesc cu substanțele
organice moarte provenite prin moartea unor microorganisme sau aduse
odată cu praful. Biofilmul devine din ce în ce mai grosier și începe să se
transforme în biodermă vegetală. Încep să se instaleze diferite specii de
licheni. Prin acțiunea corozivă a acizilor lichenici substratul este
penetrat permițând pătrunderea în profunzime a unor specii endolitice,
fixarea unor mușchi și chiar a unor plante superioare. Bioderma
vegetală se întinde ca o pecingine pe substratul litic pornind de la bază
spre înălțime în funcție de umiditate (fig.30).

Fig. 30. Bioderma vegetală se dezvoltă de la bază pe ziduri provocând

distrugerea zidului (după M. Mustață)

138
 Lichenii reprezintă o componentă constantă a biodermei vegetale.
Mecanismul de biodeteriorare începe în cazul lichenilor prin penetrarea
hifelor și a rizinelor în interstițiile substratului. Hifele pot pătrunde până
la 15 mm în interiorul substratului nutritiv. Lecidea fuscuosa își
introduce hifele până la 4-5 mm în rocile vulcanice, în timp ce
Caloplaca teicholyta și Ochrolechia parella nu reușesc mai mult de 1,5-
2 mm. În schimb unele specii, precum Caloplaca flavescens,
Candelariella vitellina și Lecanora dispersa pot penetra substratul până
15 mm adâncime. Penetrarea hifelor și a rizinelor se realizează în rocile
granitice doar la nivelul cristalelor de mică, în timp ce feldspatul și
cuarțul sunt impenetrabile. Marmura de Carara poate fi penetrată de
Aspicilia contorta până la 1 mm adâncime. Rhizocarpon geographicum
penetrează rocile de granit care conțin cuarț, ortoclaz sau plagioclaz
(fig.31). Lichenii exudă mari cantități de substanțe mucilaginoase și
gelatinoase care aderă perfect la suprafața substratului litic. Aceste
substanțe se pot dilata sau contracta în funcție de conținutul de apă.
După cum precizează Fry (1924) prin aceste procese lichenii provoacă
în zona părților marginale fenomene de „peeling” (decojire) la
suprafață.20

Fig. 31. Rhizocarpon geographicum – lichen crustos

(după G. Hortopan, 2005)
20
Fry.E.J., 1924, A suggested explanation of the mechanical action of lythophytic
lichens on rock (shale), Anals Bot., 38: 175-196.

139
 Specia Aspicilia contarta conține în structura sa o mare cantitate
de substanțe mucopolizoharidice, ceea ce prezintă un rol important în
procesul de hidratare. Succesiunea unor hidratări și deshidratări
determină desprinderea unor cristale de calcite din marmură, cu efecte
biodeterioratoare. S-a constatat că lichenii folioși sunt mai dăunători
decât cei crustoși ca urmare a fixării lor prin multe rizine.
Ceea ce pare a fi paradoxal este că lichenii pot avea uneori și un
rol de protecție a substratului litic. Gohrmann (1988) a constatat că
numeroase degradări de pietriș (exfolieri, descuamări, înfloriri,
pulverizări etc.) sunt mai puternice în zonele în care nu sunt instalați
lichenii.21
Biodegradarea prin mecanisme chimice este dată de capacitatea
lichenilor de a sintetiza și exuda acid oxalic, substanțe lichenice și
anhidridă carbonică.
Acidul oxalic este cel mai dăunător acid sintetizat de licheni;
acționând asupra mineralelor este mai puternic decât acidul sulfuric și
decât cel colhidric, după părerea lui Nimis et. al. (1992).22
Oxalații acumulați în talerul lichenilor sunt rezultatul direct al
acidului oxalic secretat de miceliul fungic (fig.32). Depozitele de oxalați
din talul lichenilor poate avea poziții diferite: la exterior, în cortexul
superior sau în interiorul hifelor fungice; la Caloplaca citrina se găsește
în medulă și la suprafață, iar la Lecanora muralis numai în medulă.
La multe specii de licheni oxalați de calciu se găsesc la suprafața
talului: Caloplaca flavescens, Lecanora rupicola, Aspicilia calcarea
etc. Se pare că prin oxalații de calciu talul lichenilor elimină excesul de
calciu.

21
Gehrmann, C.K., Krumbein, W.E., Peterson, K., 1988, Silicicole and calcicole
lichens on Jewish tombstones – Interactions with the environnment and biocerasion,
Studio biobot. 8:33-45.
22
Nimis, P.N., Pinna Damilla, Salvadori Ornella, 1992, Lichemie conservation del
monument, Edit Bologna, 155 p.

140
 Fig. 32. Peliculă de oxalat de calciu pe marmură
(după G. Hortopan, 2005)

Substanțele lichenice pot avea structuri variate. Acești compuși

conțin unele grupe polare, cum ar fi: - OH; CHO sau –COOH, ce au
funcția de donatori de electroni. Aceste substanțe favorizează procesul
de chelare a cationilor metalici. Între substanțele lichenice mai comune
putem cita: acidul lecanoric, acidul fumurprotocetronic, acidul vulpinic,
acidul usnic și parietina (Hortopan Gabriela, 2005).23
Cercetările au probat că punerea în contact a unor licheni, precum:
Cladonia furcata, Cladonia arbuscula, Peltigera aphtosa, Xanthoria
elegans, Parmelia conspersa, Letharia vulpina etc. cu granit și cu
marmură determină formarea unui supernatant divers colorat, care
conține substanțe lichenice.
Compușii lichenici sunt depuși în structura talului sub formă de
încrustații cristaline situate la suprafața hifelor.
Iskandan, Syers (1972) au urmărit capacitățile complexe ale
acizilor: salazimic, stictic, evernic, lucanaric și rocelic în contact cu
anumite suspensii apoase de biotite, mica și bazalt. Ei au constatat că

23
Hortopan Gabriela, 2005, Licheni implicați în degradarea pietrei de la Biserica
„Trei Ierarhi” Iași, Teza de disertație, Univ. „Al.I. Cuza” Iași.

141
acești acizi determină eliberarea unor cantități diferite de Ca, Al, Fe, Mg
etc. din roci minerale și din silicați.24
S-a demonstrat că Rhizocarpon geographicum atacă feldspații și
determină alterarea micei cu formarea de goethite.
Parmelia conspersa determină formarea de halosite, caolimite și
silicați amorfi prin atacarea substratului litic. Cercetătorii au demonstrat
capacitatea unor licheni de a mobiliza fierul din roci. Xantoria sp. atacă
plagioclazul iar Dimalaena areina atacă cuarțul. (Hallbaner și Johns,
1977)25
Anhidrida carbonică rezultă din procesul de respirație și
conduce la formarea de acid carbonic după reacția:
CO2 + H2O H2CO3
Deși acidul carbonic este slab, poate dizvolta carbonatul de calciu
și de magneziu, atacând astfel marmura, calcarele dolomitice și
zugrăvelile.
CaCO3 + H2CO3 → Ca(HCO3)2
MgCO3 + H2CO3 → Mg(HCO3)2

Așa cum am mai precizat, acidul oxalic este unul dintre cei mai
activi acizi care degradează mineralele. Cristalizarea oxalaților formați
se poate realiza la suprafața de contact rocă – licheni, în interiorul
talului la suprafața hifelor.
Substanțele lichenice au efect biodeteriorator asupra substratului.
Carbonații și substanțele feromagnetice sunt afectate cel mai mult.
Acest efect a fost demonstrat la speciile: Caloplaca calloprisma și
Aspicilia calcarea (Hortopan G., 2005) Pertusaria corallina atacă

24
Iskandon, I.K., Syers, J.K., 1972, Metal complex formation by lichen compounds,
Journal of soil Science, 23: 255-265.
25
Hallbaner, N.K., Johns, H.M., 1977, Attack of lichens on quartzitic rock surfaces,
Lichelo nagest, 9: 119-122.

142
mineralele din structura bazaltului, producând metaboliți secundari care
sunt depozitați la interfața rocă – licheni (Jones et al. 1980)26
Lichenii endolitici provoacă apariția unor crăpături mai mici sau
mai mari la suprafața substratului, fenomen numit „pitting”.
O problemă importantă pentru specialiști care se ocupă de
conservarea bunurilor de patrimoniu o constituie formarea peliculelor de
oxalat de calciu la suprafața substratului atacat.
Leibig (1853) citat de Hortopan 2005, a semnalat pentru prima
dată existența unor astfel de pelicule pe marmura de la Partenon
(fig.33). Ele a atribuit formarea acestora lichenilor. Cercetările au
dovedit că oxalații de calciu formați de licheni sunt sub două forme
cristaline:
Whewellite = CaC2O4H2O monohidratată, sub formă cubică;
Weddlilite = CaC2O4(2+x)H2O, o formă hidratată, care realizează
cristale tetragonale.

Fig. 33. Secțiune stratigrafică : pelicula de oxalat de calciu pe marmura

de la Partenon (după G. Hortopan, 2005)

La suprafața substratului atacat se pot forma pelicule omogene,

extinse, de culori variate, de la galben până la brun. În astfel de pelicule
se pot întâlni ambele forme: Whewellite și Weddlilite.

26
Jones, R.J., Wilson, H.J., Tait J., 1980, Weathering of a basalt by Pertusaria
corallina Lichenobiologist, 12: 277 – 278.

143
 Lichenii fiind plante poikilohidrice și având un conținut ridicat
de substanță uscată (87,02-92,61%) au o mare aviditate pentru apă. Pot
realiza o hidratare de 100-200% din greutatea lor uscată. Astfel creează
un mediu prielnic și pentru alte specii. Fiind specii deosebit de
rezistente la lipsa de apă pot supraviețui chiar și atunci când gradul lor
de saturație în apă poate ajunge la 7,30-12,98%. Aceste adaptări
extreme fac ca bioderma vegetală să nu aibă moarte; să se mențină la
nesfârșit pe suprafețele litice.
Între speciile de licheni identificați în bioderma vegetală de pe
zidurile Bisericii „Trei Ierarhi” din Iași menționăm: Caloplaca citrina
(Hoffm.) Th. Fr. Este o specie comună în mediile antropizate. Talul
formează o crustă oxalată, pulverulentă, de culoare galbenă ca lămâia.
Specia este localizată la partea bazală a zidurilor (fig.34).
Caloplaca aurantia (Pers.) J Stein. Prezenta un tal placoid, cu
aspect granulos, galben-orange sau galben-ruginiu. Este o specie
calcicolă (fig.35).

Fig. 34. Caloplaca citrina Fig. 35. Caloplaca aurantia

(după G. Hortopan, 2005) (după G. Hortopan, 2005)

Caloplaca decipiens (Arn) Blomb. & Forssell. Prezintă un tal

galben-oranj, până la galben verzui. Se fixează adesea pe ziduri, pe roci
calcaroase, pe mortaruri (fig.36).

144
 Fig. 36. Fragmente de tal la microscopul electronic – Caloplaca
decipiens (după G. Hortopan, 2005)

Lecanora dispersa (Pers) Sammerf. O specie frecventă în mediul

antropizat. Talul este mic, format din numeroase opatici mai mult sau
mai puțin dispersate, de culoare cenușie. Este o specie epilitică,
întâlnită frecvent în marele orașe. Se fixează pe marmură, ciment,
silicați etc. uneori patina formată de această specie este considerată ca
fiind o patina nobilă (fig.37).

Fig.37. Lecanora dispersa (după G. Hortopan, 2005)

L. umbrina (Ehrht) Massol și Lecanora crenulata (Dicks)

Hookh.

145
 Pe piatra de la Biserica „Trei Ierarhi” Iași filmul biologic
cuprinde o mare parte a zidului din partea de nord. Putem constata cum
acesta se transformă în biodermă vegetală, procesul de biodeteriorare
avansând în mod periculos (fig. 38). Mușchii care pătrund în bioderma
vegetală se comportă asemenea lichenilor; sunt organisme heliofite,
hidrofile și sunt rezistente la variații cuprinse în limite foarte largi ale
temperaturii și umidității. Mușchii cresc și în timpul iernii, când
temperatura este pozitivă, peste 4-5 C. Gradul înalt de supraviețuire a
mușchilor este asigurat de conținutul bogat de microalimente absorbite
din substrat.

Fig. 38. Bioderma vegetală (după M. Mustață)

Tabelul 11. Conținutul în elemente minerale la speciile din bioderma

vegetală fixată pe piatra Trei Ierahilor

SPECIILE Azot Total

Nr. P2 O 5 K2O Na2O CaO
CERCETATE total minerale
Chlorococcum
1. 0,23392 0,15 0,13 0,25 0,50 1,26392
humicola
2. Nostoc sp. 0,334568 0,62 0,42 0,31 0,45 2,13568
3. Candelariella sp. 1,72516 0,82 0,35 0,11 0,21 3,21516
4. Lecanora muralis 3,42108 0,93 0,31 0,17 0,42 5,25108
5. Bryalis sp. 1,92984 0,82 0,26 0,10 0,38 3,45984
6. Bryum murale 1,11112 0,78 0,30 0,11 0,36 2,69112
Acumulări totale 7,64456 4,12 1,77 1,08 2,03 17,9968

146
 Tabelul 12. Variația procentuală a proteinei brute și a glucidelor pe
forme și totale la speciile din bioderma vegetală fixată pe piatra Trei
Ierarhilor
FORME DE
GLUCIDE

Raport C/N
solubile/glu
Solubile în

Insolubile

insolubile

Proteina
reducăt.

Glucide

glucide
Raport
în apă
Direct

totale

brută
SPECIILE

cide
apă
Nr.
CERCETATE

Chlorococcum
1. 7,20 4,50 12,19 23,89 0,96 1,4220 102,14
humicola
2. Nostoc sp. 6,35 4,55 11,80 22,70 0,80 1,3344 121,24
Candelariella
3. 5,40 1,78 23,78 36,47 0,31 10,7823 21,14
sp.
Lecanora
4. 7,22 1,42 21,83 30,96 0,30 21,3817 9,05
muralis
5. Bryalis sp. 13,04 3,01 25,55 41,16 0,63 12,0615 21,33
6. Bryum murale 17,22 2,91 23,58 43,71 0,85 6,9445 39,34

Tabel 13. Conținutul în substanță și pigmenți asimilatori la diverse

specii de plante din bioderma vegetală fixată pe piatra Trei Ierarhi
Pigmenți
Pigmenți carotin.
Substanța uscată

Raport clorofile
Pigmenți totali

asimilatori

Raport pigm.
Verzi/ pigm.
Apa totală

galbeni
Clorofila b
Clorofila a

SPECIILE
a/b
%

Nr.
CERCETATE

Chlorococcum
1. 93,62 6,38 0,0836 0,0328 0,0403 0,1567 3,5565 2,8875
humicola
Candelariella
2. 92,61 7,39 0,0476 0,0243 0,0926 0,1644 1,9608 0,7754
sp.
3. Lecanora sp. 87,02 12,98 0,0714 0,0364 0,0423 0,1501 1,9621 2,5610
4. Bryalis sp. 47,66 52,34 0,1327 0,1710 0,0926 0,3762 0,7862 0,2808
5. Bryum murale 57,08 42,92 0,1438 0,1300 0,0938 0,3676 0,1062 2,9190

Intensitatea luminii a variat între 15000 - 48000 lucși, iar

temperatura între 7-8 C.

147
 Determinarea pigmenților s-a făcut pe materialul proaspăt și s-a
exprimat în mg/g s.verde (substanță verde).
Mușchii saxicoli au un conținut ridicat în fosfor (0,82%) și
calciu (2,69%) din cantitatea de substanță uscată.
În cele ce urmează prezentăm unele rezultate ale analizelor
efectuate în laborator privind conținutul în proteine, elemente minerale
și pigmenți din substanța uscată a unor specii care intră în structura
biodermei vegetale fixate pe piatră de la Biserica „Trei Ierarhi” Iași.
Datele au fost obținute din analizele de laborator efectuate la
Laboratorul de Fiziologia Plantelor de la Facultatea de Biologie din Iași,
coordonată de doamna conf.dr. Alice Pisică. (Mariana Mustață, 1993)
(tabelele 11,12 și 13)
Prezentăm astfel de date pentru a înțelege mai bine de ce filmele
biologice și biodermele vegetale nu au moarte. Am mai pus în discuție
problema biopatinelor și am precizat că acestea pot avea o lungă
existență (sute, mii sau zeci de mii de ani). Biopatinele de pe unele
picturi rupestre au vechime de 30-50.000 de ani.

148
 Acțiunea biopatinelor asupra rocilor și a
marmurei

Biopatina monumentelor de patrimoniu din zona mediteraneană

are o structură foarte complexă și variată. Funcționează ca ecosisteme în
care speciile biocenozelor stabilesc interrelații adesea criptice.
Cercetările recente ale unor astfel de biopatine fixate pe monumente din
piatră și marmură au elucidat unele relații trofice dintre microbiote pe
de o parte și dintre acestea și substrat, pe de altă parte. Biopatina din
zona mediteraneană se formează și supraviețuiește în condiții extreme
de temperatură, secetă, concentrații mari de săruri minerale.
Putem considera că în anumite perioade speciile din structura
unor astfel de biopatine trec în faza de anabioză, când nu mai acționează
asupra substratului, ci doar îl protejează.27
Microbiota din structura unor biopatine de acest fel prezintă
multiple adaptări fiziologice și metabolice care permit supraviețuirea în
astfel de condiții.
În cercetările moderne se folosesc instrumente moleculare de
investigații, care permit detectarea rapidă a speciilor biodeteriogene,
mergând până la stabilirea tulpinilor care acționează în diferite medii.
Între metodele moderne folosite menționăm:
- reacțiile de polimerizare în lanț;
- proceduri de separare a acizilor nucleici;
- electroforeză în gel cu gradient de denaturare;
- tehnica SSCP (Single – Stand Conformation Polymorphism);
- utilizarea markerilor genetici;

27
Daniele Daffonchio, Sara Borin, Elisabeta Zanardini, Pamela Abbruscato, Marco
Realini, Clara Uzi, Claudia Srabini, 2000, Molecular tools applied to the study of
deteriorated artworks In Of Microbes and art, The Role of Microbial Communities in
the Degradation and Protection of Cultural Heritage „Edited by Ohio Ciferri, Piero
Tiano, Giorgio, Kluwer Academic”/ Plenum Publishers. New York, p.21-38.

149
 - utilizarea bazelor de date privind secvențele de gene.
(Daniele Daffonchio și col., 2000);
Prin utilizarea acestor metode de mare finețe și precizie a fost
posibilă descoperirea unor noi specii de microorganisme care provoacă
procese de biodeteriorare a monumentelor.
Rölleke et al. (1996,1998) au identificat în biopatina unor fresce
medievale din castelul Herberstein (Austria) prezența bacteriei
Eubacteria sp., care nu putea fi izolată prin culturi pure. De asemenea
au fost identificate specii ale genurilor Halomonas, Clostridium și
Frankia care nu erau cunoscute ca fiind biodeterioratoare lucrărilor de
artă.28
Rölleke et al. (1996) au descoperit în același material prezența
bacteriei Archaea din clasa Halobacteria. Archaea nu este sensibilă la
acțiunea unor antibiotici care sunt eficienți împotriva grupului
Eubacteria.29
De Leo et al. (1999) și Urzi et al. (1999) au identificat specii noi
de bacterii în unele statui de la Muzeul Messina. Astfel au fost
descoperite unele ascomicete din familia Herpotrichillaceae.30
Sterflingler et al. (1997) au descoperit speciile Coniosporium
perforans și C. apollium pe marmura din Sanctuarul din Delos, iar Urzi
et al. (1999) au descoperit o nouă specie, Marmoricola aurantiacus în
cimitirul vechi din Nordfriedhof (Munich, Germania).31

28
Rölleke, S., G. Myzer, C. Wover, G. Wanner, W. Lubitz, 1996, Identification of
bacteria in a biodegradet wall painting by denaturing gel electrophoresis of PCR -
amplified gene fragments coding for 16 Sr DNA. Appl. Environ. Microbial. 62: 2059-
2065.
29
Rölleke, S., A. Witte, G. Wanner, W. Lubitz, 1998, Medieval wall paintings – a
habitat for Archold: identification of Archaea by denaturing gradient gel
electrophoresis (DGGE) of PCR – amplified gene fragments codind for 16 Sr RNA în
medieval wall paiting. Int. Biodet. Biodegr. 41: 85-92.
30
De Leo, F., C. Urzi, G.S. Hoog, 1999, Two new Coniodisporium species isolated
from rock surfaces, Stud. Bycol (in press).
31
Sterflinger, K., R. Ne Boem, G.S. Hoog, R. De Wachter, W.R. Krumbein, H. Gasse,
1997, Conidiosporum perforans and C. apollinis , two rock – inhabiting fungi isolated

150
 De Wulf–Durrand at el. (1997) au făcut cercetări asupra
bacteriilor acidogene, deosebit de periculoase pentru calcare, datorită
faptului că acestea produc și exudă acizi anorganici. Au fost identificate
mai multe specii foarte periculoase: Thiobacillus thiooxidans, T.
ferrooxidans, T. caldus, Leptospirillum ferrooxidans.32
În monumentele de marmură din bazinul mediteranean au fost
identificate numeroase tulpini de Geodermatophilus, deosebit de
periculoase, deoarece au o înaltă adaptare la condiții extreme de mediu.
Tulpinile de Geodermatophilus produc pigmenți negri sau portocalii.
Krumbein (1992)33, Urzi et al. (1992)34 și Eppard et al. (1996)35
au dovedit că tulpinile de Geodermatophilus produc acizi organici și
determină alterări cromatice ale substratului. Reprezentanții acestui gen
sunt cocciformi, sunt Gram pozitivi, aerobi, chemoorganotrofi și sunt
mezofilici.
Specia cea mai cunoscută este Geodermatophilus obscurus , cu
mai multe subspecii: obscurus, amargosae, uthahensis. Această specie a
fost izolată din biopatină de pe unele monumente din marmură de
Carrara.
Prin investigațiile moderne microbiene de pe lucrări de artă au
fost stabilite unele dintre populațiile de bacterii și nu numai, cu o mare

from marble in the Sanctuary of Delos (Cyclades, Greece). Anton van Leeuwenhoek
72: 349-363.
32
De Wulf- Durrand P., L.J. Bryant, L.I. Sly, 1997, PCR mediated detection of
acidaphilic, bioleaching – associated bacteria, Appl. Curiron. Medieval. 63: 2944-
2948.
33
Krumbein, W.E., 1992, L`Acropole–La dèteriorration des marbles, Archèologie
280: 20-31.
34
Urzi. C, P. Schman, E. Stockrbrandt, 1999, Marmoricola auranticus gen. nov., sp.
nov. a coccoid member of the family Nzocardioides isolatie from a marble Statue Inst.
J. Syst. Medieval. (subwritted).
35
Eppard, M., W.E. Krumbein, C.Koch, E.Rhiel, J.T. Staley, E. Stackebrant, 1996
Morphological, physiological, and molecular characterization of actinomycetes
isolated from dry soil, rocks, and monuments surfaces. Arch. 166: 12-22.

151
capacitate de biodeteriorare, cum ar fi bacteriile nitrificante și
sulfooxidante, care produc acizi anorganici, unele bacterii filamentoase
și actinomicete care pot penetra cu ușurință substratul poros. Acestea
sunt bacterii care formează un biofilm al căror exopolimeri le fac mai
rezistente la bioacizi. În acest sens putem menționa pe Bacillus cereus.
Zanordini et al. (1997) au demonstrat că Bacillus cereus poate
constitui un model de microorganisme biodeteriogene datorită faptului
că:
- formează spori aerobi cu o mare rezistență la condiții
extreme de mediu;
- prezintă capacitatea de a supraviețui la cele mai stresante
condiții de mediu (sol, apă, deșerturi etc.);
- este o specie foarte implicată în bolile provocate de
alimentele alterate.36
Daffonchio et al. (2000) au elaborat o nouă metodă pentru a
elucida cauzele proceselor de biodeteriorare.
Nu au pus accentul pe cunoașterea speciilor biodeterioratoare, ci
pe cunoașterea genelor care sunt coduri pentru anumite activități
metabolice (indiferent de speciile purtătoare); deci, au fost urmărite
genele catabolice care permit degradarea unor poluanți aerieni.
Anumite bacterii se pot instala pe diferite suporturi. Ele au
nevoie de nutrienți, pe care nu-i pot lua din substrat, însă îi pot lua din
aerul poluat.
Au fost urmărite specii de bacterii chemolitotrofe din biopatina
fixată pe unele monumente din Milano. Au fost descoperite multe
bacterii heterotrofe.

36
Zanordini,E. V.Ardeoni, S. Barin, F. Cappitteli, D. Daffonchio, P. Talotta, C.
Sorlini, G. Ranali, S. Bruni, F. Carioti, 1997, Lead- resistant microorganisms from red
stains of marble of the Certosa Paria, Italy and use of nucleic aridhased techniques
for their detection. Int. Biodet. Biodegr. 40: 171-182.

152
 Saiz-Jimenez (1997) a urmărit consistența prafului depus pe
monumentele de piatră pentru a elucida în ce măsură această pudră
conține anumiți nutrienți.37
În cercetările sale Saiz-Jimenez a identificat un mare număr de
compuși alifatici, aromatici și policiclici (tridecan, docosan,
dibenzofuran, 3 metil 3–ciclohexan, fenantren, acid palmitic, pirene).

37
Saiz- Jimenez C. 1997, Biodeteration vs biodegradation: the role of microorganisms
in the nemoral of the pollutants deposited onto histaric buildings. Int. Biodet. Biodegr.
40: 225-232.

153
154
 Fenomenologia alterărilor biologice

Alterarea bunurilor de patrimoniu se manifestă în mod diferit în

funcție de substratul material din care sunt formate și de complexul de
factori abiotici și biotici care acționează. Aspectul morfologic al
biodegradărilor este foarte diferit, însă se pot găsi unele elemente prin
care să le diferențiem.
În cazul atacului fungilor poate fi descoperită rețeaua hifelor sau
petele de culoare pe care acestea le provoacă. În cazul lemnului atacat
de ciuperci se poate pune în evidență o anumită categorie de putregai:
alb, brum etc.; în cazul insectelor se pot pune în evidență orificii de
eclozare ale adulților, tunele, găuri, galerii, rumeguș, excremente etc.
Pe piatră, marmură, sticlă, biodegradarea este mai greu de pus în
evidență. Este greu de diferențiat degradările produse de factorii abiotici
și cei biotici. Bacterii sulfooxidante și nitrobacteriile determină adesea
apariția unor exfolieri sau pulverizări ale substratului; aceste efecte pot
fi însă determinate de oxizii de SO2 și NO2 care se găsesc în aerul
poluat. Arthrobacter și alte specii de bacterii determină apariția unor
pete cromatice ce pot fi adesea considerate ca fiind de natură chimică.
Patinele biologice și chiar unele eflorescențe sunt asemănătoare
cu cele produse de unii agenți chimici. Este foarte greu de recunoscut
atacul unor agenți biodeterioratori care se găsesc în profunzimea
stratului atacat. Este greu, aproape imposibil să diferențiem o patină
biologică formată la suprafața unor metale de coroziunea simplă
electrochimică. De altfel descoperirea patinei biologice a fost realizată
cu adevărat în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Unele patine
negre formate de cianobacterii sunt confundate cu depuneri de poluanți.
Atacul organismelor endolitice (bacterii, alge, licheni) este cu
greu recunoscut chiar de unii specialiști.
Colonizarea unui substrat depinde mult atât de natura acestuia
cât și de condițiile ambientale. Adesea unele biopatine formate de alge

155
la suprafața substratului își schimbă culoarea ca urmare a unui stres
fiziologic. Patinele verzi produse de Haematococcus pluvialis, din
familia Chlorophyceae îi schimbă culoarea devenind roșie, ca urmare a
acumulării de substanțe carotenoide în anumite condiții de mediu
(Pietrini, 1985).38
În cazul unor picturi murale din Italia, biopatinele verzi pot vira,
devenind negre gri sau roze în funcție de vârsta coloniilor de
cianobacterii, a pH-ului și a poluării aerului (Giaocolini,1974).39
Biopatinele formate de alge și cianobacterii, care sunt fototrofe
își pot vira culoarea și nu mai sunt verzi; ca urmare a acoperirii
pigmenților clorofilieni de alți pigmenți (ficobiline, carotenoizi etc.).
Caneva et al. (1997) folosesc noțiunea de patterns pentru
anumite caracteristici morfologice ale agenților biodeterioratori
(structura talului, a corpilor de fructificare etc.), dar și în funcție de
anumiți metaboliți eliberați. În acest fel unele populații de
biodeterioratori pot fi considerate ca fiind bioindicatori ai pigmenților
din mediu care condiționează prezența lor; temperatura, umiditate, pH,
săruri minerale etc.
Caneva și Salvatori (1989) analizând distribuția unor fitocenoze
fixate pe castelul din Venosa au reușit să realizeze creșterea gradientului
hidric și de nitrați din ziduri, în funcție de care au stabilit diferite
patterns-uri de degradare.

Cauciucul natural

Se extrage din unele specii de plante, mai ales din unele plante
din familia Moraceae, care conțin un suc alb-lăptos (latex), care are o

38
Pietrini A.M., Bartolini, Giuliani M.R., 1985, A reddish alteration caused by algae
on stone works – preliminary studies in Conservation of Stone, vol.2, p.653-662,
Lausanne.
39
Giaocolini C., Prospettive di riconoscimento … di alcuni tipi di alteratione dei
monumenti, în Atti del XXIX Congresso dell' ATI,, Firenze, 129-132.

156
mare cantitate de cauciuc natural. În acest sens se folosește latexul
extras de la Hevea brasiliensis, care crește în America de Sud, Asia de
Sud și Africa, dar și latexul unor specii de plante din familia
Euphorbiaceae, care au, de asemenea un suc alb-lăptos.
Latexul se obține din arbori prin crestarea scoarței, fiind colectat
apoi în vase speciale. Latexul conține dispersii coloidale de cauciuc, în
particule de circa 0,4–0,5μm. Miceliile de cauciuc au la suprafață o
peliculă de proteine încărcată electric negativ.
Latexul extras din Hevea brasiliensis conține: 35% cauciuc, 2%
proteine, 1,65% rășini, 0,65% hidrați de carbon, 0,7% cenușă și apă.
Procedeul de obținere a cauciucului este empiric; constă în
acumularea de latex pe o lopățică de lemn și apoi uscarea treptată la foc.
Obținerea cauciucului prin metode moderne este mai complicată.
Latexul colectat se precipită prin acidulare (acid acetic sau formic).
Coagulul obținut este prelucrat mecanic între doi cilindri și tras în foi de
diferite grosimi, care se spală și se usucă. Uscarea se poate realiza într-o
atmosferă curată și cauciucul iese alb, sau într-o atmosferă cu fum de
lemn, când capătă o culoare galben-brună și păstrează mirosul de fum.
Latexul este supus unor tehnici de stabilizare, concentrare și
conservare. Stabilizarea se realizează prin tratarea cu amoniac;
concentrarea se obține prin menținerea în vid sau prin centrifugare.
Cauciucul natural este format, asemenea izoprenului (C5-H8),
având o structură macromoleculară. De altfel, la temperatura de 300°C
începe să se descompună eliberând molecule de izopren.
Cauciucul este un produs de polimerizare a izoprenului, cu mase
moleculare de 50.000-3.000.000.
Haries și Staudinger au tratat cauciucul cu ozon și au obținut un
produs sticlos (ozonidă), cu molecula: (C5H8O3)n.
Această ozonidă formează la hidroliză o aldehidă levurică:

157
 Aceasta demonstrează că molecula de cauciuc este formată din
lanțuri de izopren:

Lanțul polimeric este format din doi izomeri (cis și trans).

Cauciucul natural conține izomerul cis, iar gutaperca izomerul trans.
Cauciucul se poate prezenta în patru stări: amorfă, elastică,
plastică și cristalină. Stările cristalină și amorfă sunt rigide, starea
plastică este asemenea unui lichid, cu mare plasticitate, iar forma
elastică este cea folosită în mod obișnuit.
Cauciucul poate suferi alungiri de 700-800% sub acțiunea unor
forțe și revine la starea inițială după încetarea acestora.
Întinderea și revenirea cauciucului este posibilă datorită faptului
că moleculele nu sunt rigide și pot realiza o rotație liberă în jurul
legăturilor simple de C-C. Moleculele pot trece prin diferite forme:
liniară, spirală și de ghem. În repaus se găsesc sub formă de ghem. În
timpul alungirii macromoleculele se alungesc trecând prin forma spirală
la cea liniară.
La temperaturi ridicate are loc o alunecare a macromoleculelor
oferind cauciucului o plasticitate, comportându-se ca un lichid cu
vâscozitate mare.
În procesul de vulcanizare are loc o suprimare a plasticității. Se
realizează legături rare între molecule, permițând mobilitatea
segmentelor, elasticitatea nefiind afectată.
Vulcanizarea se poate realiza la cald, prin încălzirea cauciucului
în amestec cu sulf la temperaturi cuprinse între 130-140°C.
Vulcanizarea la rece se realizează prin tratarea cauciucului cu
vapori de protoclorură de sulf.
158
 Gutaperca este tot un cauciuc natural obținut din unele plante
din familia Sapotaceae. Latexul acestora se coagulează repede în contact
cu aerul.
Cauciucul ciclizat
Prin tratarea cauciucului cu acizi tari se obțin produse plastice
numite termoprene, care sunt folosite ca materie primă pentru adezivi.
Adezivii pe bază de cauciuc sunt: clorocauciucul,
hidroclorcauciucul și cauciucul oxidat.
Clorocauciucul se obține prin barbotarea clorului gazos într-o
soluție de cauciuc. Hidroclorcauciucul este obținut prin tratarea soluției
de cauciuc natural cu acid clorhidric și cloroform.
Prin oxidarea cauciucului se obțin, de asemenea, produși cu
capacități adezive.

Biodeteriorarea cauciucului

Cauciucul este mai puțin rezistent la acțiunea agenților

biodeterioratori decât credem noi; atât cauciucul natural este și cel
sintetic.
Cauciucul natural pur este un amestec de hidrocarburi cu
formula (C5H8)n.
Eaton și Grenham (1915) au confirmat efectul distructiv al
microbiotei asupra cauciucului. Ca urmare a atacului unor baterii și
ciuperci cauciucul își pierde rezistența, elasticitatea și consistența,
devine sfărâmicios și adesea se gonflează.
Între speciile cele mai frecvente care produc biodegradarea
cauciucului menționăm: Actinomyces fuscus, Micrococcus prodigiosus,
Mycobacterium rubrum, Pseudomonas fluorescens, Aspergillus oryzae
etc. Atât la suprafață, cât și în profunzimea substratului de cauciuc se
formează bioskene caracteristice, care determină procesul de
biodegradare. Bioskenele pot fi diferite structural și funcțional, unele
fiind aerobe, altele anaerobe.

159
 Celuloza
Este un polimer format din unități repetate de celobioză.
Corey (1987) reprezintă astfel aceste unități.40

Structura celobiozei

Structura chimică a celulozei poate fi astfel reprezentată astfel:

Structura chimică a celulozei

Mai jos prezentăm molecula hemicelulozei:

Structura chimică a hemicelulozei

40
Carey A. Francis, 1987, Organic chemistry, McGraw-Hill Book Company, New
York, London.

160
 Se consideră că celuloza naturală are g.m. 1.5x106 dal. Mărimea
unei molecule de anhidroglucoză ar fi de 0,5µm.
În condiții de laborator se pot obține celuloze modificat fizic sau
chimic prin tratare cu acizi sau alcali (trinitrofenil-celuloza sau
carboximetil-celuloza), după cum ne precizează Zarnea (1994).
Fiind un polimer unitățile repetitive se pot desfășura în lanț;
acesta ar putea avea lungimi nedefinite. Celuloza nu se poate păstra în
natură în structura sa primară; structurile secundare, terțiare și chiar
cuaternare îi conferă stabilitate și rezistență la degradarea enzimatică.
Se consideră că 100 de molecule de celuloză sunt legate și
formează fibrile elementare, numite și protofibrile. Acestea au
lungimea de circa 100 Å, lățimea de 40Å și grosimea de 30Å.
Protofibrilele sunt formate din molecule de celuloză unite prin punți de
H. Cu cât gradul de polimerizare crește cu atât forța de asociere este mai
puternică.
Fibrilele elementare reprezintă unitățile structurale a ceea ce
vom numi microfibrile, fibrile și macrofibrile.
Astfel, un număr de 20-25 de fibrile elementare se unesc și
formează o microfibrilă. La rândul lor microfibrilele se asociază (în
grupe de câte 250 de microfibrile) formând o fibrilă. În jur de 1500 de
fibrile se asociază la rândul lor, formând o fibră macroscopică.
Zarnea (1994) ne precizează, pe baza studiilor efectuate de
Cowling (1975) că fiecare macrofibrilă are o regiune centrală numită
core și una periferică numită teacă paracristalină (fig.39).
Pe lungimea lor microfibrilele de celuloză au zone cu o ordonare
foarte regulată a moleculelor de celuloză formând așa-numitele regiuni
cristaline și zone cu moleculele de celuloză mai puțin ordonate, numite
zone paracristaline sau amorfe. Zonele paracristaline sunt cele mai
vulnerabile la atacul agenților fizico-chimici. În organizarea lor
moleculele de celuloză nu au o dispoziție liniară simplă, ci se rulează,
făcând o elice strânsă; în felul acesta structura devine mult mai

161
rezistentă. O astfel de răsucire elicoidală ne trimite cu gândul la
moleculele de acizi nucleici care formează elicele vieții.

Fig.39. Reprezentarea schematică a structurii microfibrilelor de celuloză

(după Cowling, 1975)

Această structură extrem de ordonată ne explică rezistența

celulozei care nu poate fi descompusă în intestinul animalelor.
După cum precizează Fengel (1971) fibrilele elementare de
celuloză sunt cimentate prin diferite polioze, cum ar fi hemiceluloza
formând microfibrile. Microfibrilele sunt, de asemenea, înconjurate de
lignină și de unele polioze (fig. 40).

Biodegradarea celulozei

Prin structura sa celuloza este deosebit de stabilă și de rezistentă;

este cu greu atacată chiar de enzimele celulozolitice. În experimentele
efectuate în laborator s-a constatat că rata degradării celulozei este de
până la 0,026% în culturile pure de microorganisme și de 0,066% în
culturi mixte.
162
Fig.40. Reprezentarea grafică a modului de organizare ultrastructurală a
componenților pereților celulelor lemnului (după Fengel, 1971)

Desigur că atacul este orientat asupra zonelor paracristaline.

Fragmentele rezultate devin mai vulnerabile atacului enzimatic.
Degradarea celulozei se realizează în două etape:
- etapa nehidrolitică (C1) care constă în dezagregare
catenelor de celuloză;
- etapa hidrolitică, controlată de enzimele hidrolitice (Cx)
exo-endogluconazice, care finalizează descompunerea
complexului polimeric.

Degradarea se desfășoară după schema:

Fig.41. Biodegradarea enzimatică a celulozei

163
 Bayer (1983), citat de Zarnea (1994) consideră că celulozele au
adeziune specifică pentru filamentele de celuloză ca urmare a acțiunii
unui factor de legare. Lamed și col al. confirmă această ipoteză. Ei au
urmărit atacul speciei Clostridium thermocellulolyticum și au constat că
celulozele se pot agrega formând unele complexe care au fost numite
celulosomi. Aceștia reprezintă complexe multicelulozice. Astfel de
complexe ar putea fi întâlnite la toate organismele cu activitate
celulozolitice.
Celulosomii ar fi structurile care fac posibilă legarea enzimelor
celulozolitice de microfilamentele de celuloză. Celulosomii se pot
asocia și forma policelulosomi. La contactul lor cu microfilamentele de
celuloză deschid „coridoare de contact”.
Principalele funcții ale celulosomilor ar fi:
- asigură menținerea concentrată a celulozelor, nepermițând
dispersia lor în mediu;
- favorizează legarea bacteriilor celulozolitice de substratul
nutritiv (microfibrilele de celuloză);
- asigură atacul substratului nutritiv în mod simultan în diferite
puncte;
- asigură canalizarea produselor rezultate din degradare spre
celulă pentru a fi valorificate.
Bacteriile celulozolitice
Bacteriile au principalul rol în biodegradarea celulozei,
asigurând intrarea acestei substanțe în circuitul bio-geo-chimic. Dintre
cele mai comune menționăm:
Bacillus cereus, B. licheniformis, B. polymyxa, B. subtilis,
Cellulomonas fini, C. fermentatus, C. uda, Clostridium cellulovorans,
C. cellulolyticum, C. stercorarium, C. thermocellum. Dintre
Actinomicete mai importante sunt speciile termofile aerobe:
Thermomonospora curvata, T. fusca, Thermopolyspora sp.,
Thermoactinomyces sp., iar dintre Myxobacterii: Cytophaga sp.,
Sporocytophaga sp.

164
 Un rol important îl au bacteriile celulozolitice în existența
mamiferelor ierbivore rumegătoare. În rumenul acestora populații
masive de bacterii celulozolitice descompun celuloza alături și de alte
grupe de organisme. Dintre cele mai comune menționăm: Butyrivibrio
fibrisolvens, Ruminococcus albus și R. flavefaciens.
Fungii au de asemenea capacitatea de a sintetiza enzime
celulozolitice.
Cercetările au pus în evidență trei tipuri majore de enzime
celulozolitice:
1. Endo-β-1,4-glucanaza(1,4-β-D)-glucan–4-glucan hidrolaza,
care hidrolizează celulozele și celodextrinele. Nu atacă
celobioza.
2. Celobiohidrolaza (CBH) acționează asupra celulozei
eliberând unități de celobioză. Este o exo-β-1,4- glucanză
(1,4-β-D-glucancelobiohidrolază).Hidrolizează
celodextrinele, nu și celobioza. Se pare că hidrolizează până
la 80% din celuloza cristalină.
3. β-glucozidaza (β-D-glucozid glucohidralaza) hidrolizează
celobioza și oligozaharidele. Nu atacă structurile moleculare
mari (celuloza și celodextrinele).
Sunt numeroase genuri de fungi care provoacă biodegradarea
celulozei. Dintre genurile cele mai comune menționăm:
Alternaria, Aspergillus, Botrytes, Cephalosporium, Chaetonium,
Chrysosporium, Dematium, Fusarium, Hurmicola, Macrosporium,
Myrothecium, Penicillium, Phoma, Trichoderma, Verticillium etc.
(Zarnea, 1994).

Degradarea polimerilor

În structura unor obiecte de patrimoniu pot intra diferiți polimeri

naturali sau sintetici. Polimerii naturali sunt de origine vegetală sau
animală: celuloza, hemiceluloza și lignina sunt de origine vegetală, în

165
timp ce cheratina, chitina sunt în special de natură animală, însă nu
numai. Între polimerii sintetici cel mai des întâlniți menționăm:
polistirenul, polietilena, polivinil-clorura, polivinil-acetatul, polimetil-
acrilatul etc.
Polimerii sunt macromolecule care sunt alcătuite din unități
repetitive ale lanțului. Dacă sunt formați din unități repetitive de același
fel este vorba de homopolimeri. Dacă în lanțul macromoleculei se
repetă structuri diferite atunci este vorba de heteropolimeri.
Între homopolimeri cauciucul natural (cis-poliizoprenul) prezintă
structuri repetitive bazate pe carbon.

Cauciucul natural.

Între polimerii sintetici care prezintă structuri repetitive ale

carbonului menționăm: polietilena, polipropilena etc.

Polietilena Polipropilena

Între polimerii naturali cu heterolanțuri putem diferenția

polimeri de natură vegetală și de natură animală. Celuloza și amidonul
sunt cei mai răspândiți polimeri de natură vegetală. Celuloza este cel
mai răspândit polimer natural de pe glob.

Celuloza
166
 Amidon

În ceea ce privește polimerii cu heterolanțuri de natură animală

sunt proteinele, care au un lanț polipeptidic:

O structură particulară o prezintă șelacul, un polimer sintetizat

de insecte.

Fragment din macromolecula de șelac

Polimerii sintetici au, de asemenea structuri diferite. Unii au

macromoleculele alcătuite din molecule repetitive destul de simple:
poliamida, cauciucul siliconat.
Alți polimeri sintetici pot fi alcătuiți din molecule foarte
complexe, cum unele rășini alchilate și epoxilate:

α – poliamidă (Nylon 6)

167
 Rășină alchilată

Rășină epoxiliniară

Polimerii sunt structuri de rezistență, care nu se degradează ușor.

Totuși, dacă sunt expuși vreme îndelungată la acțiunea unor factori
organici (căldură, lumină, atmosferă, apă și factori biologici) se pot
descompune în produși mai simpli sau mai complecși.
Căldura poate produce degradarea oricărui polimer atunci când
ajunge la temperaturi mari. Nu este vorba de temperatura camerei, oricât
de mult ar varia ea.
Astfel PVC-ul începe să-și schimbe culoarea la temperaturi mai
mici de 200°C, în timp ce PTFE-ul (politetrafluoretilena) este afectată
doar la temperaturi de peste 500°C; cauciucul și polistirenul suferă
degradări la temperaturi cuprinse între 350-375°C.
McNeill (1989) demonstrează efectul temperaturii asupra
procesului de degradare a unor polimeri.41

41
McNeill I.C., 1989, In comprehensive polymer science, vol.6, Ed. Eastmand.

168
 Temperatura ridicată determină procesul de depolimerizare.
Macromoleculele sunt descompuse în monomeri, dimeri sau trimeri.
Polimetilmetacrilatul (PMMA) se descompune în monomeri.
Polistirenul se descompune în cea mai mare parte în monomeri,
însă pot apare și dimeri și trimeri și chiar lanțuri polimerice mai mari. În
schimb polipropilena și polietilena se descompune în mici cantități de
monomeri și lanțuri polimerice mai mari.
McNeill (1989) prezintă produșii de degradare care apar la unii
polimeri care au fost încălziți până la 500°C. Astfel:
- polistirenul se descompune în monomerul stiren (circa 50%)
și dimeri și fragmente mai scurte de lanț;
- cauciucul natural se descompune în izopren, dipentenă și
fragmente scurte de lanț;
- polimetilmetacrilatul se descompune în monomeri;
- polietilena se descompune în fragmente de lanț de diferite
mărimi; dar și hidrocarburi saturate volatile și nesaturate.
Lumina poate produce un fenomen de fotodegradare a
polimerilor. Efectul cel mai distructiv îl au razele UV. McNeill (1989)
consideră că procesele de fotoliză s-ar desfășura în 4 etape:
1. Absorbția radiației incidente de către polimeri sau de către
aditivul din polimer sau chiar impurități:

P→P*
moleculă excitată
S→S*
2. Transferul de energie
S* + P → S + P *
3. Homoliza moleculei excitate a polimerilor:
P* → , unde radicali
4. Efectul asupra macroradicalilor:
- disproporționarea ;
- ruperea lanțului;
- ruperea lanțului cu transfer intermolecular;

169
 - depropagarea până la monomer;
- formarea de punți transversale.
Îngălbenirea polimerilor este des întâlnită, de asemenea,
decolorarea lor. La PVC decolorarea determinată de lumină se
aseamănă cu cea produsă de temperatură.
Gazele din atmosferă pot provoca deteriorarea polimerilor.
Astfel, oxigenul poate determina o degradare oxidativă a unor polimeri.
Degradarea oxidativă are loc atunci când sub acțiunea diferiților factori
apar radicali liberi.
R * + O2 → R
R + RH → ROOH + R , unde R = radical, RH→ o
moleculă de polimer
Hiperoxidul format (ROOH) este instabil atât din punct de
vedere termic cât și fotolitic. Sub acțiunea acestor factori se poate
descompune dând naștere la:
ROOH → RO + O
Ca urmare a acestei reacții se produce ruperea lanțului cu
formarea unui macroradical care poate continua procesul de degradare.
Degradarea polimerilor determinată de oxigen poate avea loc și
în prezența luminii, mai ales a unui detector de lumină (S) care absoarbe
lumina, în special cea ultravioletă. Se produce astfel o formă excitată a
oxigenului - 1 (McNeill, 1989).
S→S*
S* + 3O2 → S + 'O2
Molecula de oxigen activată poate ataca diferite grupări în
lanțurile de hidrocarburi saturate.
În situația în care atmosfera este poluată cu oxizi de azot și sulf
(NO2, SO2) și cu ozon se poate iniția atacul hidrolitic al unor polimeri.
Se consideră că NO2 poate funcționa ca un detector de lumină pentru
formarea moleculei excitate a oxigenului ('O2).

170
 Biodeteriorarea sticlei

Cu greu a fost acceptată ideea că sticla poate fi deteriorată și de

unii factori biologici, alături de cei fizici și chimici. O sticlă curată,
ștearsă cu atenție și grijă pare a fi asemenea unui deșert lipsit de viață.
Paradoxal este că chiar și cele mai aride deșerturi nu sunt lipsite de
viață. Este suficient să cadă puțină ploaie pentru a vedea cum acesta
revine la viață. Nu același lucru îți sugerează un geam prăfuit, plin de
excremente de păsări și de insecte. Pe sticlă se depune praf format din
particule minerale, dar și organice. Acestea creează un mediu prielnic
pentru unele specii de microorganisme care se fixează pe sticlă și nisip
să viețuiască.
Mellor (1924) a fost primul biolog care a demonstrat că sticla
poate fi supusă și unui proces de biodeteriorare. Atacul
microorganismelor asupra sticlei este legat de realizarea unui film
biologic pe suprafața acesteia, întreținut, în primul rând, de fixarea
anterioară a unor particule de praf, excremente de insecte și de păsări,
substanțe organice particulate moarte antrenate de picăturile de ploaie
etc. Un rol important îl are și compoziția sticlei.42
Ceea ce trebuie să înțeleagă specialiștii din domeniul conservării
bunurilor de patrimoniu este că procesul de biodeteriorare nu este
generat de o singură specie de microorganisme, ci de un complex de
specii, care formează o comunitate microbiană (bioskenă), care
funcționează ca un tot unitar.
Filmul biologic fixat la nivelul sticlei determină leșierea,
corodarea, mineralizarea și formarea de cruste ca urmare a mobilizării

42
Mellor E., 1924, The decay of window glass from the point of view of the lichenous
growth, J. Soc. Glass Technol., 8:182-186.

171
unor metale mono- și divalente din structura acesteia (Drewello,
1998).43
Rölleke S. et al. (1999) prezintă un complex de specii de
bacterii care produc biodeteriorarea sticlei. Acestea formează bioskene
caracteristice unor astfel de filme biologice care atacă sticla (fig.42).

Fig.42. Bioskenă caracteristică sticlei biodeteriorate

Astfel de bacterii sunt aerobe, microaerofilice sau facultativ

aerobe; sunt bacterii oligotrofe, care populează un spectru larg de
microhabitate, cu cantități mici de nutrienți. Se fixează mai ales pe sticla
acoperită cu praf și excremente.
Unele actinomicete pot penetra sticla ca urmare a capacităților
de a sintetiza diferiți acizi organici și pigmenți.
Sabine Rölleke et al. (2000) prezintă modul în care unele
actinomicete provoacă procese de biodeteriorare.44
Sticla de la Catedrala Cologne prezintă zone biocorodate; au fost
identificate unele specii de fungi și bacteriile Micrococcus,
Streptomyces și Arthrobacter.

43
Drewello R., 1998, Mikobiel indezerte Korrasion von Silikateglass unter besonderer
Berücksichtigung von Alkali – Erdolaki-Silicatglasern, Thesis, Univ. Erlangen-
Nürnberg.
44
Rölleke Sabine, Gurtner Claudia, Pinar Guadalupe, Lubitz Werner, 2000,
Molecular approaches for the assessment of microbial deterioration of objects of art
In Of Microbes and art, Edited by Ohio Ciferri, Piero Tiano, Giorgio, Kluwer
Academic/ Plenum Publishers. New York, p.39-48.

172
 Biodeteriorarea metalelor

După cum precizează Miller și King (corodarea sau ruginirea

metalelor în medii umede este un fenomen electrochimic. Însă Menzies
(1971) ține să ne precizeze că aceste procese electrochimice pot fi
inițiate și stimulate către unele microorganisme. Prin diverse activități
metabolice microorganismele influențează procesul de corodare a
metalelor:
- absorbția nutrienților și chiar a oxigenului;
- secretarea și eliberarea de metaboliți corozivi (acizi
organici);
- producerea de acid sulfuric din produși care conțin sulf sub
influența bacteriilor chemolitotrofice, cum ar fi Thiobacillus;
- bruierea procesului catodic de corodare în absența oxigenului
de către unele bacterii sulfat reducătoare.

Corodarea determinată de absorbția de nutrienți

Diferite specii de bacterii, drojdii, ciuperci filamentoase și alge
formează colonii la suprafața metalelor care absorb unii nutrienți și
chiar oxigenul. Când colonia devine mare ea se poate autoîntreține chiar
dacă nu mai absoarbe nutrienți din substratul metalic.
Astfel de „celule de corodare” se întâlnesc în sistemele
industriale de răcire, dar nu numai. Inițierea acestor celule este
favorizată de unele reziduuri care se găsesc în ape și a unor alge cu rol
în formarea unor astfel de „celule de corodare”. Se realizează culturi
mixte de microorganisme (bacterii, mucegaiuri, alge). Astfel, specia
Pseudomonas aeruginosa este cunoscută ca formatoare de „celule de
corodare”. De fapt, este o microfloră tipică, caracteristică sistemelor de
răcire formată din specii ale genurilor: Bacillus, Flavobacterium,
Pseudomonas, Gallionella, Crenathrix.
Unele specii de ciuperci se pot asocia acestor bacterii, sau
inițiază singure „celule de corodare”: Aspergillus, Alternaria,

173
Penicillium, Trichoderma, Monilinia etc. Se cunosc și unele alge care
pot forma astfel de celule pe suprafețe metalice, provocând fenomenul
de corodare: Chroococcus, Oscillatoria, Chlorococcus, Navicula,
Scenedesmus, Ulothrix etc.
Astfel de procese de corodare pot apare și pe obiectele metalice
care sunt menținute în condiții de umiditate ridicată, mai ales dacă sunt
puse în contact direct cu solul.

Corodarea provocată de acizii organici

Foarte multe microorganisme anaerobe sau rezistente în medii cu
puțin oxigen prezintă un metabolism de fermentare care conduce la
formarea de acizi organici, cum ar fi acizii lactic, citric, fumaric etc.
Ajunși la nivelul substratului metalic acești acizi provoacă fenomenul
de corodare. Pe lângă metalele feroase sunt afectate și multiple metale
neferoase. Este cunoscută acțiunea dăunătoare a speciilor Amorphotheca
resinae și Cladosporium resinae care produce pagube mari rezervelor
de kerosen.
Obiectele de patrimoniu atacate de astfel de microorganisme pot
fi deteriorate pierzându-și valoarea.

Corodarea datorată producerii de acid sulfuric

Unele specii de Thiobacillus obțin energie pentru fixarea
carbonului (CO2) prin reacții de oxidare a sulfului, sulfitului de
hidrogen și ai altor compuși ai sulfului. De asemenea, pot oxida ionii
feroși până la ioni ferici.
Thiobacillus poate realiza după cum precizează Purkiss (1971)
următoarele serii de reacții interconectate care conduc la forma acidului
sulfuric liber.

2H2S+202→H2S2O3+H2O (1)
5Na2S2O3+4O2+4O2+H2O→5Na2SO4+H2SO4+4S (2)
4S+6O2+4H2O→4H2SO4 (3)

174
 Thiobacillus ferooxidans este un microorganism utilizat în
recuperarea metalelor din minereuri.
Thiobacillus se găsește în sol și se poate fixa pe obiectele
metalice care conțin și urme de sulf, producând corodarea acestora.

Corodarea de către bacterii sulfat-reducătoare

Se știe că în solurile argiloase corodarea obiectelor de fier
îngropate este deosebit de puternică.
Sticklannd (1931) consideră că mecanismele de corodare s-ar
desfășura după cum urmează:
Reacția anodică 4 Fe→ 4Fe2+ + 8e- … (1)
Disocierea eletrolitică a apei 8H20→8H+ + 8 OH- … (2)
Reacția catodică 8 H+ + 8e- → 8 H … (3)
Depolarizarea catodică a bacteriilor ( )
2+
Produs al corodării Fe + H2S→FeS … (5)
Produs al corodării 3 Fe2+ + 6(OH)- → 3 Fe (OH)2 … (6)
Reacție totală 4 Fe+H2SO4+4H2O → FeS+3 Fe(OH)2 + 2(OH)-+H2 (7)

O astfel de corodare poate fi determinată de diferite specii de

Desulfovibrio.

Degradarea microbiană a substanțelor xenobiotice

Acceptând existența reală a marelui circuit bio-geo-chimic

acceptăm și ideea că toate substanțele din natură intră în acest mare
circuit. Ne referim de fapt la substanțele naturale, de origine organică.
Începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea au apărut însă
substanțe sintetice, care nu mai sunt supuse procesului de biodegradare.

175
 Aceste substanțe fac obiectul poluării de astăzi a mediului.
Putem accepta astfel principiul infaibilității microorganismelor
(Principle of microbial infaibility) formulat de Alexander (1954)?45
În natură, au apărut substanțele xenobiotice: substanțe rezistente
la biodegradare care nu pot fi integrate în circuitul bio-geo-chimic.
Dacă în 1987 Jain și Stiller comunicau lumii științifice că în
natură au fost introduse peste 5 milioane de substanțe xenobiotice, în
zilele noastre numărul lor nu mai poate fi apreciat.46
Unele dintre aceste substanțe sunt folosite la confecționarea unor
bunuri de patrimoniu.
Alchil-benzen sulfonații (ABS) întră în compoziția
detergenților. Produc spumă la suprafața apelor poluate.
Substanțele xenobiotice contaminează toate mediile: apă, sol,
aer. Persistă mult timp în mediu deoarece nu sunt biodegradabile.
Alexander (1964) numește aceste substanțe recalcitrante
deoarece sunt refractare la biodegradare. Ca urmare se pot acumula în
medii și au efect ecologic negativ.
Sunt unele substanțe organice de natură biologică cu un mare
grad de recalcitranță. Astfel au fost găsite:
- piei tăbăcite, în sol argilos, vechi de 1,9 x 103 ani;
- lemn, în depozite de turbă, vechi de 1,9 x 104 ani;
- chitină – fosile de Hyolithelus, vechi de 5,5 x 108 ani;
În degradarea unor substanțe xenobiotice se poate ajunge la
apariția unor produși vii, cu efect oncogen sau toxici.
Substanțele xenobiotice poluante se împart în trei mari categorii
(Zarnea, 1994):
- produși organoclorurați;
- produși alchil-benzen-sulfonați;

45
Alexander C., 1964, Biochemical ecology of some microorganisms, Ann. Rev.
Microbial., 18:217-252.
46
Jain R., Sayler G.S., 1987, Problems and potential for in situ treatment of
environment polluants by engineered microorganisms. Microbial. Sci, 4: 59-63.

176
 - produși organo-fosforici.
Compușii organoclorurați numiți și organohalogenați domină în
natură la ora actuală. Acești produși conțin clor sau fluor care se
utilizează la unele hidrocarburi alifatice, aromatice sau heterociclice.
Datorită faptului că legăturile carbon-clor (C-Cl) și carbon fluor (C-F)
necesită o mare cantitate de energie pentru clivare le conferă o mare
stabilitate chimică și biologică.
În categoria substanțelor organoclorurate menționăm:
1. – insecticide: DDT, lindan;
2. – bifenilii policlorurați (BPC), care sunt folosiți în industria
lacurilor, vopselelor, cernelurilor tipografice și în industria
textilă ca aditivi auxiliari;
3. - freonii sau foranii, care sunt hidrocarburi alifatice cu
greutate moleculară mică. Sunt gaze inerte utilizate ca
solvenți pentru vopsele, cosmetică etc.;
4. - polimerii sintetici, de tip polietilenă, clorură de polivinil,
polistiren etc.
Degradarea substanțelor xenobiotice se poate, totuși, realiza prin
două mecanisme: mineralizare și co-metabolism. Prin mineralizare are
loc eliminarea pesticidelor.
Numeroase substanțe xenobiotice (mai ales pesticidele
organofosforice) nu pot fi folosite de microorganisme ca sursă de
carbon și energie, neputând fi eliminate din mediu. Pot fi însă
modificate sub acțiunea microorganismelor. Aceste microorganisme
sunt capabile să oxideze o substanță fără a o utiliza ca sursă de carbon și
energie. Transformând substanța respectivă, aceasta va putea fi folosită
de alt microorganism.
Procesul prin care o bacterie oxidează o substanță fără a fi
capabilă să o utilizeze ca sursă de carbon și energie a fost numită de
Foster (1962) co-oxidare. Jensen (1963), citat de Zarnea (1994)
propune conceptul de co-metabolizare.

177
 Co-metabolismul este procesul de transformare a unui substrat,
care nu permite creșterea unui microorganism. Microorganismul este
„ajutat” să degradeze substratul respectiv de carbon și de energie.
Cercetările au evidențiat faptul că degradarea ligninei de către
speciile de fungi Phanerochaete chrysosporium și Coriolus versicolor,
care produc putregaiul alb prezintă cu necesitate formarea unui substrat
de creștere (glucoză sau celuloză). Cantitatea de lignină degradată
depinde de cantitatea substratului de creștere (Zarnea, 1994).
Datele experimentale au demonstrat că foarte multe specii de
bacterii și de microfungi pot realiza degradarea unor substanțe
xenobiotice din sol și din apă.
Astfel, Aerobacter aerogenes, Klebsiella pneumoniae și
Escherichia coli transformă DDT-ul în DDD; de asemenea descompun
și lindanul și aldrinul. Lindanul este descompus și de algele Chlorella
vulgaris și Chlamydomonas reinhardtii.
Unele specii din bacterii din genurile: Achroligenes,
Acinetobacter, Alcaligenes, Agrobacterium, Nocardia, Sarcina etc. sunt
cele mai active în procesul de biodegradare a unor substanțe
xenobiotice.
Dintre fungi specii de Aspergillus, Fusarium și Trichoderma
degradează diuronul, manuronul, triazinele etc.
Cercetările au demonstrat că Pseudomonas stutzeri poate crește
utilizând produșii rezultați din activitatea lui Pseudomonas aeruginosa;
un caz tipic de co-metabolism.
Numeroase specii de bacterii și de fungi pot îndepărta
pentaclorfenolul din lacuri: Bacillus, Actinobacter, Achromobacter,
Nocardia, Sarcina, Xanthomonas și specii de Penicillium dintre fungi.

Degradarea biologică a pietrelor, marmurei, gresiilor

Putem afirma că în urmă cu 4-5 decenii încă se mai credea că

rocile, marmura, zidurile, indiferent de structura lor minerală nu sunt

178
degradate direct de procese fizico-chimice. Factori importanți în
procesul de degradare erau umiditatea și temperatura.
Desigur că umiditatea are un rol foarte important atunci când
pătrunde în profunzimea rocilor și a zidurilor. Umiditatea mare asociată
cu un îngheț și alternanțele îngheț-dezgheț determină eroziunea și a
celor mai dure structuri minerale. Aciditatea își conjugă acțiunile atât cu
umiditatea cât și cu temperatura. Acizii anorganici și cei organici
descompun sărurile minerale formând fisuri, crăpături și cavități în roci
și în ziduri.
Deși rocile și zidurile cu multă umiditate și cu degradări erozive
accentuate sunt aproape constant verzi, ca urmare a instalării algelor,
apoi a mușchilor și a lichenilor și chiar a unor plante superioare
iubitoare de umiditate, se consideră că acestea sunt oarecum accesorii.
Din momentul în care s-a descoperit că biodegradarea este un
proces aproape universal, cercetătorii au început să-și îndrepte atenția
asupra organismelor biologice care atacă rocile, marmura, zidurile etc.
Cercetările au descoperit existența filmului biologic, biofilmului sau a
patinei (biopatinei), care nu reprezintă altceva decât asocieri de
microorganisme care formează bioskene divers structurate. Fie că este
vorba de bioskene izolate, sau asociate în consorții sau ecosisteme mari,
acestea populează structurile minerale pe care le folosesc ca biotop.
Biotopul nu este doar un substrat, ci o structură complexă care unifică
toți factorii abiotici. Popularea unui astfel de biotop se realizează în mod
eșalonat. La început se fixează unele specii autotrofe fotosintetizatoare
(alge, cianoficee) și chemoautotrofe (bacterii chemoautotrofe). Prin
produșii de sinteză a acestora și prin moartea unor celule se formează
suficientă substanță organică moartă care, împreună cu praful asigură
stabilirea unor organisme heterotrofe (bacterii saprofite și fungi). Astfel,
filmul biologic se îngroașă și se poate transforma într-o biodermă
vegetală în structura căreia pătrund și specii de licheni, de mușchi și
chiar de plante superioare. Această eșalonare de organisme
biodeterioratoare se realizează progresiv, în funcție de efectele

179
distructive ale biofilmului și apoi ale biodermei vegetale. Trebuie să
considerăm că biofilmul este o etapă precedentă biodermei vegetale.
Este greu să delimitezi biofilmul de bioderma vegetală, totuși, nu
trebuie să fie sinonimizate. Biofilmul, fiind format din microbiote se
desfășoară doar pe orizontală, fiind monodimensional. Bioderma
vegetală începe să se înalțe pe verticală asociind fungi, mușchi, licheni
și plante superioare.
Deosebit de interesante sunt cercetările desfășurate de Rachael
D. Wakerfield et al. 1996 pe zidurile unui castel din sudul Scoției,
Hermitage Castle, din secolul al XIII-lea. Gresia castelului era grav
degradată, având fragmentări excesive și cruste groase colorate în roz-
oranj. Crustele umflate și crăpate erau desprinse de substrat pe suprafețe
mari. Degradarea gresiei era considerată ca fiind de natură fizico-
chimică. Cercetătorii au prelevat probe și au constatat între granulele de
rocă fragmente și celule izolate de alge: Chlorococcum, Chlorella,
Humicola și Trentepohlia. Trentepohlia ssp. care era dominantă.
Filamentele de Trentepohlia creșteau printre granule și se ridicau din
profunzime mai mult sau mai puțin vertical către suprafață. Între rocă,
filamente și celulele algale se găsea o masă mucilaginoasă care făcea
din aceste structuri un tot unitar. În Scoția, în zona castelului este un
climat foarte ploios, dar sunt și perioade mai uscate. Celulele algale și
mucilagiul din jurul lor absorb foarte multă apă. Modificările în volum
ale masei mucilaginoase prin uscare și hidratare sunt foarte mari,
putându-se mări în perioadele foarte umezi până la 170%, 300% și chiar
până la 2450% (Wakefield et al.1996).47 Ne putem imagina ce forță de
dislocare a rocilor și a zidurilor prezintă această masă gelatinoasă.
Trebuie să accentuăm faptul că degradarea biochimică provocată de
alge este accentuată de acizii organici produși de acestea și eliminați la
exterior.

47
Wakefield D. Rachel, Melanie I. Jones, M. Jeff Wilson, Maureen E. Young, Keith
Nicholson, Dennis, C.I. Urquhart, 1996, Investigation of decayed sanstone colonised
by a species of Trentepohlia, Aerobiologia 12:19-25.

180
 Wakefield et al. 1996 surprinde în fotografii executate la
microscopul electronic modul în care diferite microorganisme își
desfășoară existența formând bioskene perfect funcționale. Acestea sunt
bioskene endolitice tipice. În interiorul rocilor și a zidurilor descoperim
universul în care unii agenți biodeterioratori pun în circuitul bio-geo-
chimic chiar și cele mai dure roci.
Wakefield et al.1996 demonstrează, în cercetările efectuate, că
în Castelul Hermitage din Scoția o comunitate microbială dominată de
Trentepohlia determină distrugerea gresiei din zidurile acestui castel.
Fisurile și cavitățile săpate în rocă permit pătrunderea filamentelor și a
celulelor algale. Prin secreția de mucilagii procesul de biodegradare este
cu atât mai accentuat cu cât se succed mai multe perioade de uscăciune
și umiditate. Procesul de deteriorare este mult mai accentuat și de
oscilațiile de îngheț-dezgheț din timpul iernii.

Fungi meristematici care atacă pietrele și marmura

Planeta Terra este o planetă vie. Nu ne propunem să aducem aici

argumente pentru a susține teoria Gaia, conform căreia Terra este o
ființă vie. Terra este vie prin biosfera sa, care o acoperă în totalitate.
Fenomenul vital se manifestă în toate mediile, de la un pol la altul, de la
abisurile oceanice la înălțimile alpine. Pe Planeta Albastră nu putem
găsi un loc în care germenii vieții să nu rodească sau să reziste unor
condiții extreme. În inima deșerturilor stâncoase sau nisipoase vom găsi
pete de culoare care evidențiază prezența vieții. Petele de culoare pot
reprezenta ceea ce în mod curent numim patina sau biopatina, care nu
reprezintă decât ecosisteme mici sau mari, de tipul bioskenelor sau a
biochorioanelor (consorțiilor).
În astfel de structuri se găsesc diferite specii de microorganisme
(bacterii, alge, fungi).
Fungii negri sunt unele dintre cele mai dăunătoare specii care
atacă piatra, marmura și cimentul. Astfel de fungi, asociați cu alte

181
microorganisme se găsesc pretutindeni în Europa, în zona
mediteraneană, dar și în pustiurile Africii, Asiei, Americii și Australiei.
Astfel de fungi formează coloni mai mici sau mai mari, de
culoare neagră, în rugozitățile rocilor; au aspectul neregulat al unor
conopide. Cresc extrem de încet și se extind prin creșterea izodiametrică
a celulelor subdivizate. Are loc un proces de endoconidificare. Nu are
loc dizolvarea peretelui celular în timpul formării conidiilor, ceea ce
permite o rezistență deosebită la condiții de mediu extreme. Sunt foarte
rezistente la deshidratare, trecând cu ușurință în stare de anabioză.
Rezistă la acțiunea de lungă durată a razelor ultraviolete și rezistă și la
șocurile osmotice, putând să supraviețuiască și în prezența sărurilor cu
concentrație ridicată.
Cercetările actuale au identificat mai multe grupe de fungi negri.
Sterflinger et al.(1997) prezintă mai multe specii de fungi meristematici
negri fixați pe diferite monumente antice din zona mediteraneană.48
Urzi et al. (2000) prezintă numeroase specii de fungi
meristematici care au efecte biodeterioratoare asupra rocilor și
marmurei din zona mediteraneană:49
Ascomycota
Ordinul Chaetothyriales, familia Herpotrichellaceae,
Saccharomyces petricola;
Ordinul Dothideales, familia Dothideaceae, Aureobasidium
pullulans, Trimmatostroma abietis și Hortaea werneckii;
Ordinul Capnodiales, familia Capnodiaceae, Capnobotryella
renispora;

48
Sterflinger K., Krumbein W.E., 1997, Dematiaceous fungi as a major agent for
biopitting on Mediteranean marbles and limestones, Geominobial. J., 14: 219, 21 –
230.
49
Urzi Clara, Filomena De Leo, Sybren de Hoog, Katya Sterflinger, 1999, Recent
advances in the molecular biology and ecophysiology of meristematic stones- in
hosting fungi. In Of Microbes and Art. The Role of Microbial Communities in the
Degradation and Protection of Cultural Heritage, edited by O. Ciferri, P. Tiano & G.
Mastromei. Kluwer Academic: p.3-20.

182
 Ordinul Pleosporales, familia Pleosporaceae, Botryomycosis
caespitosus.
Acești fungi negri pot coloniza aflorismente naturale pe granit,
calcar, calcit și pe diferite monumente din piatră și marmură. Se fixează
pe unele neregularități ale substratului. Pe marmura perfect netedă și
nefisurată nu se pot fixa. De aceea forma coloniilor este variabilă, în
funcție de neregularitățile substratului.
Acești fungi sunt macrocoloniali (FMC) pot fi asociați și cu
unele specii de bacterii și de alge.
Sterflinger și Krumbein (1997) au constatat că există mai multe
etape în stabilirea și creșterea coloniilor de FMC:
I. Prepenetrarea, care constă în fixarea sporilor pe substrat.
Fixarea este posibilă prin emiterea unor hife speciale de
adeziune.
II. Penetrarea, care se realizează prin pătrunderea hifelor în
interiorul spațiilor deja existente.
III. Postpenetrarea, care constă în formarea de cavități noi în
care să se extindă miceliul. Deoarece acești fungi nu au
secreții acide care să roadă roca, dislocarea unor bucăți de
rocă se face prin forța mecanică exercitată de micelii.
Procesul de biodeteriorare se realizează în diferite moduri:
- prin creșterea intercristalină a hifelor; acestea se fixează
pe cristalele de marmură cele mai sensibile reușind să le
dizloce;
- prin puncte de coeziune (biopitting), când coloniile cresc în
cavități deja formate, în cazul unor monumente deteriorate
de alte specii.
Este cunoscută capacitatea FMC de a produce cavități de 0,3-1,5
2
cm pe plăcile de marmură. Creșterea în fisuri și cavități deja formate se
soldează cu lărgirea acestora.

183
 Pinna și Salnedori (1999) au constatat fixarea coloniilor FMC pe
rășină acrilică, cu care au acoperit unele fisuri.50
Adaptările fungilor meristematici negri sunt atât de mari încât
aceștia pot să colonizeze singuri unele habitate extreme. În Europa sunt
larg răspândiți, fiind întâlniți pe aproape toate monumentele antice din
piatră și marmură din zona mediteraneană. Ei se mai numesc și drojdie
neagră, deoarece prezintă stadii de reproducere asemănătoare cu ale
drojdiilor. Temperatura optimă de dezvoltare este de 20-25°C, însă pot
rezista la temperaturi de 50-60°C.

Biodeteriorarea lânii

Ca orice produs organic și lâna poate deveni ținta atacului unor

microorganisme. Dintre cele mai cunoscute specii sunt bacteriile:
Bacillus cereus, Bacillus mesentericus, B. putrificus, B. sulcatus și B.
vulgatus, iar dintre fungi: Aspergillus și Penicillium.
Atacul microorganismelor face lâna inutilizabilă ca urmare a
pătării și mirosului caracteristic.
Shaposhnikova, Kozlova și Azova (1964) considerau că
actinomicetele, Penicillium și Aspergillus produc mari pagube
produselor confecționate din lână.
Mucegaiurile atacă lâna la o umiditate ridicată, până la 95%, la o
temperatură cuprinsă între 25 și 40°C și la un pH ce variază între 6,5-
8,5.
Lâna este cu atât mai intens atacată cu cât conține mai multe
grăsimi, săpunuri, uleiuri vegetale și substanțe bogate în azot.
Henderson (1968) aduc unele date raportate privind atacul lânii
murdare de către unele mucegaiuri chiar pe corpul oilor.

50
Pinna D.,Salnedori O., 1999, Biological growth on Italian monuments restored with
organic carbonatic compounds. Of Microbes and Art. The Role of Microbial
Communities in the Degradation and Protection of Cultural Heritage, Florence, Intern.
Conf. On Microbiology and Conservation, p.149-154.

184
 Când lâna este asociată cu bumbac, iută sau cu alte fibre
celulozice atacul mucegaiurilor este și mai intens.
Degradarea lânii este provocată de enzimele proteolitice
secretate de microorganisme. Aceste enzime transformă proteinele
nedifuzabile în proteine difuzabile, care sunt apoi atacate de alte
microorganisme care folosesc produsele de degradare. Degradarea lânii
este provocată de acțiunea tripsinei asociată cu o enterokinază.
Degradarea se realizează în trepte:
proteină→proteoze→peptone→polipeptide→aminoacizi
În mod normal keratina din fibre nu este atacată.

Biodeteriorarea încălțămintei

Petit și Abbott oferă unele date privind interacțiunea dintre

microorganisme, temperatura picioarelor și materialele din structura
încălțărilor.
Temperatura de 32-35°C și umiditatea de 80-90%, menținută
prin transpirație, creează medii favorabile pentru formarea unor culturi
de microorganisme.
Atacul microorganismelor este favorizat de filmele celulozice
din căptușeală. Se instalează unele ciuperci celulozolitice precum:
Chaetomium globosum, Fusarium oxysporum, Scopulariopsis
brevicaulis și Verticillium lateritium.
Dezvoltarea abundentă a microorganismleor în pantofi poate
provoca atacul micotic asupra piciorului, cunoscut sub numele de
„piciorul atletului” care constă în degradarea pielii dintre degetele
picioarelor datorită acțiunii speciei Trichophyton interdigitale.
Ciuperca Scopulariopsis brevicaulis atacă atât celuloza din
structura pantofilor cât și unghiile de la picioare.
Încălțămintea atacată de astfel de microorganisme poate fi
deteriorată și în condiții de muzeu, la o temperatură de peste 30°C și o
umiditate de peste 90%.

185
 Prăfuirea încălțămintei poate însămânța sporii unor ciuperci, care
devin activi în condiții favorabile.
Chaetomium globosum, Scopulariopsis brevicaulis Fusarium
oxysporum, și Verticillium lateritium sunt principalele specii de fungi
care pot produce biodeteriorarea încălțămintei chiar și atunci când
aceasta nu este purtată.

Biodeteriorarea țesăturilor

Prin elementele structurale de bază țesăturile pot fi de origini

diferite: vegetală, animală și mixtă.
Țesăturile de origine vegetală pot fi din: bumbac, in, cânepă, iută
și sisol. Acestea pot conține celuloză, hemiceluloză, lignină etc. Cu cât
procentul de celuloză este mai mare, cu atât procesul de biodegradare se
realizează mai greu. Se consideră ca bumbacul are peste 95% celuloză,
în timp ce inul nu depășește 85%. În prelucrarea fibrelor vegetale de
mulți ani se elimină lignina, ceea ce determină o reducere a rezistenței a
acțiunea agenților biodeterioratori. De asemenea apretarea țesăturilor cu
amidon le face mai sensibile la atacul biologic.
Multe opere de artă sunt construite din materiale de origine
animală: pergament, piele, lână și mătase. Acestea au la bază proteine
care depășesc 50% din greutatea uscată. Proteinele sunt formate din
lanțuri de aminoacizi. Atunci când aceștia sunt dispuși linear vorbim de
o structură primară. Dispunerea lanțurilor de aminoacizi poate fi
înfășurată helicoidal de tip α sau β, ca în cazul cheratinei, mătasei și,
respectiv a firului de păr; este vorba de o structură secundară.
Structura terțiară este caracteristică proteinelor globulare, iar cea
cuaternară este proprie proteinelor care sunt formate din mai multe
lanțuri polipeptidice.
Proteinele sunt fibroase și globulare. Cele fibroase sunt
insolubile în apă: colagenul, α cheratinele din păr și din piele și elastina.
Proteinele globulare sunt solubile în apă: enzimele, albumina etc.

186
 Pergamentul și pielea fiind produse de origine animală au la
bază colagenul, care având o structură cristalină este rezistent atât șa
hidroliză cât și la atacul biologic.
Lâna are la bază cheratina care este o proteină insolubilă bogată
în sulf. Mătasea naturală, cea produsă de Bombyx mori are la bază
fibroina (60-80%) și sericina (25-30%). Fibroina are o structură
cristalină; este o scleroproteină insolubilă în apă și foarte rezistentă la
atacul chimic. Sericina este o albuminoidă, care se înlătură prin spălare
cu apă și săpun. Pergamentul fiind format din piele de oaie, capră, vițel
etc. păstrează caracteristicile acesteia. Pielea este răzuită, macerată în
var, întinsă, netezită și uscată până devine o membrană translucidă. În
structura sa pergamentul conține colagen, cheratină, elastină, albumine,
globuline și substanțe minerale.
Pielea se aseamănă cu pergamentul. Argășirea și tăbăcirea
conferă pielii anumite calități: o fac neputrescibilă și impermeabilă,
mărindu-i rezistența. Rezistența la atacul biodeterioratori este dată de
tipul de tăbăcire: tăbăcire vegetală, mai veche și pe bază de crom, mai
modernă.
Biodeteriorarea țesăturilor este condiționată de natura fibrelor
(vegetale sau animale), de lungimea, cristalinitatea și orientarea acestora
și de tipul de țesătură. Țesăturile cu urzeală laxă sunt mai puțin
rezistente deoarece acumulează mai multe impurități.
Cei mai activi agenți biodeterioratori ai țesăturilor de origine
vegetală sunt bacteriile si ciupercile celulozolitice.
Dintre cele mai periculoase bacterii menționăm speciile:
Clostridium cellulovorans, C. cellulolyticum, Bacillus cereus,
Cellulomonas fimi, C. permentos și specii de Cytophaya și de
Sporocytophaya.
Fungii având capacitatea de a sintetiza enzime celulozolitice
extracelulare devin agenți biodeterioratori foarte periculoși pentru
fibrele de origine vegetală. Dintre cele mai dăunătoare sunt speciile care

187
aparțin genurilor: Aspergillus, Alternaria, Botrytis, Cephalosporium,
Fusarium, Penicillium, Phanerochaete, Trichoderma etc.
Acestor agenți biodeterioratori li se pot asocia unele specii de
bacterii și fungi care atacă hemiceluloza și/sau lignina. Dintre bacteriile
care atacă hemiceluloza sunt cele care aparțin genurilor:
Achromobacter, Bacillus, Pseudomonas, Streptomyces, Coriolus,
Helminthosporium etc.
Dintre bacteriile care atacă lignina mai importante sunt speciile
genurilor: Pseudomonas, Aeromonas, Arthrobacter, Flavobacterium,
Micrococcus etc., iar dintre fungii ligninolitici menționăm specii ale
genurilor: Chaetomium, Cephalosporium, Poria, Lentinus etc.
Țesăturile de origine animală, pielea și pergamentul devin ținta a
numeroase specii de bacterii și de fungi. Acestea sunt atrase de colagen,
alte proteine, lipide, substanțe minerale și unele impurități.
Dintre speciile de bacterii mai comune sunt cele care aparțin
genurilor: Bacillus, Pseudomonas, Bacteroides, Sarcina etc., iar dintre
fungi speciile genurilor: Aspergillus, Cladosporium, Fusarium,
Ophiostoma, Penicillium și Scapulariopsis.
Atacul bacteriilor și ciupercilor este adesea atacat de atacul
insectelor. Atât bacteriile cât și ciupercile pot realiza o „prelucrare” a
substratului nutritiv făcându-l mai accesibil consumului de către insecte;
în primul rând este vorba de procesele de origine vegetală.
Insectele reprezintă agenții biodeterioratori cei mai periculoși ai
țesăturilor. Au capacitatea de a asimila cheratina, principalul constituent
al lânii și al pieilor. De asemenea, consumă cu ușurință substanțele
bogate în celuloză datorită simbiozei pe care o au cu unele organisme
celulozolitice.
Din ordinul Thysanura, familia Lepismatidae, specia Lepisma
saccharina L. (peștișorul argintiu) poate provoca pagube unor țesături.
Specia se recunoaște după lipsa aripilor și după cele trei apendice
terminale ale abdomenului (cercii și metacercul) (fig.43). Corpul este
acoperit cu solzi cenușii, strălucitori, de unde și numele de peștișor
argintiu. Este o specie cu un spectru foarte larg de hrănire: consumă
188
produse de panificație, cereale, plante medicinale, dar și țesături de lână
sau de bumbac, insecte moarte, mătase etc. Poate produce pagube în
muzee atât colecțiilor de animale naturalizate cât și țesăturilor.

a b
Fig. 43. Lepisma saccharina - cap şi torace (a) şi ultimele segmente
abdominale, văzute ventral, evidenţiându-se stilii, cercii, filamentul
terminal şi ovipozitorul (b) (Moldovan, 2007).

Din ordinul Blattodea, familia Blattidae o specie dăunătoare larg

întâlnită este Blatta orientalis L. (gândacul negru de bucătărie)(fig.44).
Este o specie omnivoră, polifagă: consumă resturi alimentare, cereale,
legume, fructe, produse din carne, dar atacă și bumbacul și pielea.

a b
Fig.44. Mascul (a) şi femelă (b) de Blatta orientalis (segmentul
reprezintă 10 mm) (Moldovan, 2007).

189
 Din ordinul Coleoptera, familia Anobiidae sunt multe specii care
pot ataca și țesăturile. Speciile Stegobium paniceum L. și Xestobium
rufovillosum De Geer, care atacă atât cărțile cât și lemnul atacă și
coperțile cărților îmbrăcate în piele sau diferite țesături.
Din familia Ptinidae diferite specii ale genurilor Ptinus, Mezium
și Niptus pot produce pagube țesăturilor, pergamentului, pielii etc.
Mezium affine Boieldieu (gândacul sferic cu glugă) (fig.45).

b c
Fig.45. Adultul speciei Mezium affine – aspect lateral (a), dorsal (b) şi
ventral (c) (Moldovan, 2007).

Atât adulții cât și larvele dăunează materialelor de origine

vegetală și animală. Larvele pot deveni foarte dăunătoare (fig.46). Atacă
lâna, pielea, papirusul și colecțiile entomologice.

a b
Fig.46. Larva speciei Mezium affine – larva neonată pe lână (a) şi
într-un stadiu mai mare (b) (Moldovan, 2007).

190
 Niptus hololeucus Falderman (gândacul arămiu) (fig.47) este o
specie cu un larg spectru de polifagi, consumă paste făinoase, plante
medicinale, condimente, hârtie, pene, blănuri, mătase naturală, lână etc.
Produce adesea pagube în colecțiile din muzee.
Speciile genului Ptinus sunt dăunătoare atât ca adulți cât și ca
larve.

a b

Fig.47. Adultul speciei Niptus hololeucus – dorsal (a) şi ventral (b)

(Moldovan, 2007).

Ptinus fur L. (hoțomanul) (fig.48)

Este frecvent întâlnită în muzee. Este o specie cu un spectru larg
de polifagie: consumă cereale, pâine, hârtie, țesături din bumbac și lână,
pene, fulgi, animale împăiate, colecții de insecte etc.

Fig.48. Oul speciei Ptinus fur (Moldovan, 2007).

191
 Ptinus raptor Sturn. (fig.49)
Este o specie întâlnită frecvent în locuințe și muzee. Larvele își
construiesc pentru impupare un cocon cu particule luate din substratul
nutritiv; pe care le leagă cu fire de mătase.
Din familia Dermatidae multe specii sunt dăunătoare țesăturilor,
pergamentului, pielii, insectelor din colecții, animalelor naturalizate etc.

a b

c d

Fig. 49. Ptinus raptor – ♂ (a-dorsal, c-ventral) şi ♀ (b-dorsal, d-ventral)

(Moldovan, 2007).

Anthrenus museorum L. (fig.50)

Este o specie care atacă colecțiile de insecte și animale împăiate ,
dar larvele pot ataca și unele țesături și pielea.

192
 a b

Fig. 50. Adultul speciei Anthrenus museorum (a-dorsal, b-ventral)

(Moldovan, 2007).

Anthrenus picturatus Solskij (fig.51)

Este o specie polifagă, care poate provoca pagube în colecțiile de
insecte, dar atacă și pielea, lâna, cleiul de pești etc. În fig. (fig.52) putem
observa unele larve neonate care se hrănesc cu lână.

a b

Fig. 51. Adultul speciei Anthrenus picturatus – a, dorsal şi b, lateral

(Moldovan, 2007).

193
a b
Fig. 52. Oul speciei Anthrenus picturatus (a) şi larve neonate hrănindu-
se pe lână (Moldovan, 2007).

Anthrenus scrophularia L. (fig.53)

Este o specie comună. Consumă insecte moarte, exuvii larvare,
pene, puf, păr, lână, țesături și chiar hârtie. Larvele pot produce pagube
în muzee, fiind foarte vorace (fig.54).

Fig. 53. Adultul de Anthrenus scrophulariae ♀ – aspect dorsal

(Moldovan, 2007).

194
 a b
Fig. 54. Larva speciei Anthrenus scrophulariae - aspect dorsal
(a) şi ventral (b) (Moldovan, 2007).

Anthrenus verbasci L. (fig.55)

Este o specie frecvent întâlnită în muzee. Atacă animalele
împăiate, colecțiile de insecte, dar atacă și țesăturile și mătasea.

Fig. 55. Adult de Anthrenus verbasci văzut dorsal (Moldovan, 2007).

Attagenus pellio L. (fig.56)

Este o specie deosebit de dăunătoare colecțiilor de insecte și
animalelor împăiate, dar larvele atacă și țesăturile și pielea.

195
Fig. 56. Attagenus pellio, mascul (a) şi femelă slab chitinizată la ieşirea
din stadiul pupal (b-dorsal, c-ventral) (Moldovan, 2007).

Attagenus piceus Olivier (fig.57)

Este o specie dăunătoare, cu un spectru larg de polifagi. Larvele
sunt deosebit de vorace (fig.58). Consumă produse cerealiere, orez,
fasole, tutun, însă pot produce pagube în colecțiile de insecte etc. Au
fost semnalate puternice atacuri asupra pieilor, blănurilor, textilelor;
atacă și bumbacul, omul și chiar și fibrile sintetice.

a b c d

Fig. 57. Attagenus piceus - femelă (a-dorsal, b-ventral) şi mascul (c-

dorsal, d-ventral) (Moldovan, 2007).

196
 a b
Fig.58. Larva speciei Attagenus piceus pe lână (a) şi detaliu cu sternitele
toracale şi capul ventral (b) (Moldovan, 2007).

Dermestes lardarius L. (fig.59)

Este o specie care se hrănește cu substanțe de natură animală
uscate sau aflate în stare de descompunere. Atacă pielea din coperțile
cărților, blănurile și țesăturile de origine animală.

a b
Fig. 59. Dermestes lardarius ♀, aspect dorsal (a) şi ventral (b)
(Moldovan, 2007).

Din ordinul Lepidoptera sunt multe molii care produc pagube

importante țesăturilor, blănurilor, colecțiilor etnografice. Larvele se
hrănesc cu materiale de natură proteică: lână, mătase, adezivi animali,
piele, blănuri, pergament etc. larvele își fac tuburi de protecție din
materialul substratului nutritiv. Impuparea larvelor se face, de

197
asemenea, în coconi speciali, formați din particule ale substratului
nutritiv.
Prezența moliilor este semnalată de coconii de protecție, de
excrementele acumulate pe substratul nutritiv și strânse în grămăjoare.
Din familia Oecopharidae semnalăm specia Hofmannophila
pseudospretella Staint. (fig.60 și 61). Larva se recunoaște după capsula
cefalică chitinizată (fig.62). Larvele atacă lâna, blănurile și hârtia veche.

Fig. 60. Adultul speciei Hofmannophila pseudospretella capturat pe un

carton galben adeziv (Moldovan, 2007).

a b
Fig. 61. Capul adultului de Hofmannophila pseudospretella – aspect
ventral (a) şi lateral (b) (Moldovan, 2007).

Specia preferă încăperile nelocuite, întunecate și cu umiditate

mare. Este întâlnită atât în locuințe cât și în depozitele muzeelor.

198
 a

b c
Fig. 62. Larva speciei Hofmannophila pseudospretella – aspect dorsal
(a), ventral (b) şi lateral (c) (Moldovan, 2007).

Din familia Tineidae sunt mai multe specii care atacă țesăturile.
Tinea pellionella L. (molia blănurilor) (fig.63)
Larvele sunt deosebit de vorace. Se recunosc ușor după culoarea
sa după capsula cefalică brună și puternic chitinizată (fig. 64).

a b
Fig. 63. Adult de Tinea pellionella: a - dorsal, b – lateral
(Moldovan, 2007).

199
 Specia este deosebit de dăunătoare obiectelor confecționate din
lână, blănurilor și țesăturilor. Larvele își fac manșoane de protecție cu
materiale din substratul nutritiv pe care le leagă prin fibre de mătase.
Este o specie care preferă o umiditate mai ridicată și este mai rar
întâlnită în mediile încălzite. Poate produce pagube considerabile atunci
când nu este ținută sub control.

Fig. 64. Larva speciei Tinea pellionella (Moldovan, 2007).

Tineola bisselliella Hummel. (molia de haine) (fig.65)

Este o specie comună, deosebit de dăunătoare. Larva se
recunoaște cu ușurință după aspectul capului, culoare și după capsula
cefalică puternic chitinizată (fig.66).

a b
Fig. 65.Adultul speciei Tineola biselliella – aspect dorsal (a) şi
ventral (b) (Moldovan, 2007).

200
 Fig. 66. Larva speciei Tineola biselliella (Moldovan, 2007).

Larvele sunt foarte vorace și se hrănesc cu hârtie, paie, poliester,

vâscoză, dar atacă, în mod preferat lâna, blana, părul, pielea, coarnele,
copitele, animale împăiate etc. Larvele își construiesc, la impupare, un
cocon din particule luate din substratul nutritiv. Coconii alcătuiți din
particule provenite din substratul nutritiv, excremente și fibre de mătase.
Larvele provoacă pagube atât prin hrănire cât și prin construirea
coconului de impupare.

Trichophaga tapetzella L. (molia de tapiserie) (fig.67)

Este o specie deosebit de dăunătoare. Trăiește la o umiditate
relativă destul de ridicată, 80% și este frecvent întâlnită în colecțiile de
textile. Atacă și tapiseriile expuse pe perete. Larvele își țes manșoane de
protecție cu fire din suportul nutritiv.
Pentru impupare larvele își construiesc un cocon din substratul
nutritiv și se fixează pe tavane, în poziție verticală.

Fig. 67. Trichophaga tapetzella (www2.nrm.se).

201
202
 Biodeteriorarea lemnului

Lemnul reprezintă un adevărat miracol pentru civilizația umană.

Este una dintre cele mai mari bogății ale planetei Terra. Locuințele,
mobilierul și focul sunt darurile pe care lemnul le-a oferit omului. Fiind
modelat cu ușurință a fost folosit la crearea primelor totemuri și a
primelor opere de artă. Până și mântuirea omului a fost înlesnită de
lemnul crucii răstignirii lui Hristos.
Lemnul este generat de plante. Acesta reprezintă așa-numiții,
producători care au generat viața pe pământ prin folosirea luminii
Soarelui. Producătorii stau la baza vieții și a civilizației umane.

Structura peretelui celular

Spre deosebire de celula animală, cea vegetală este protejată de

un perete rigid, de natură celulozică, de unde și denumirea de
dermatoplasm.
În structura peretelui celular se găsesc, în mod obișnuit, trei
structuri speciale (fig.68):
- lamela mijlocie, comună pentru celulele învecinate;
- carcasa individuală subțire pentru fiecare celulă, ce
reprezintă peretele primar, care este plastic și extensibil;
- peretele secundar format din pături succesive cu orientare
diferită a microfibrilelor de celuloză de la un strat la altul.
Peretele celular poate fi format din celuloză, hemiceluloză,
polipeptide și alte substanțe organice, precum: manan, glucan, xilan,
chitină și alți compuși necelulozici.
Peretele celular începe să se formeze la sfârșitul telofazei când
are loc individualizarea celulelor fiice. În acest timp fusul de diviziune
se contractă la capete și se dilată în zona ecuatorială atingând pereții

203
celulei mamă (Toma et al. 1975).51 Pe acest suport se formează placa
celulară; care desparte protoplastul celulei mame în două părți. Această
membrană primitivă devine lamela mijlocie. Peste această lamelă
protoplaștii celor două celule fiice depun straturi succesive de celuloză
care vor forma membrana primară.
Această membrană este destul de flexibilă permițând creșterea
celulei în volum și suprafață. După încetarea creșterii celulare începe
formarea peretelui secundar. Atât lamela mediană cât și cele două
membrane: primară și secundară sunt formate din mai multe structuri cu
orientare diferită a microfibrilelor.

Fig. 68. Structura peretelui celulei vegetale (după Caneva)

În figura 69 putem detalia structura peretelui celular secundar

până la felurile de celuloză.

51
Toma C., Butnaru R., Rozmarin Gh., 1975, Studiul chimiei lemnului şi ameliorarea
proprietăţilor lui, vol. I, Institutul Politehnic Iaşi.

204
 Fig. 69. Detalii de structură ale peretelui celular (după Zarnea, 1994)

Cercetările efectuate la microscopul optic și cel electronic au

elucidat perfect structura peretelui secundar al celulelor. Pereții
secundari sunt formați din trei structuri bine delimitate prin orientarea
microfibrilelor de celuloză. Diferențiem astfel structurile: S1, S2 și S3
(fig. 68).
S-a constatat că în peretele celular al celulelor izodiametrice
(scleride) sunt circa 100 de pături succesive de fibre celulozice. La
traheide și la fibrele de sclerenchim S1 are o grosime considerabilă,
cuprinsă între 0,12-0,35 nm; ceea ce reprezintă până la 10% din
grosimea peretelui.
În mod obișnuit S1 este format din 4-6 lamele cu creștere
diferită. S2 care are grosimea ceea mai mare, poate avea între 30-150 de
lamele, ceea ce reprezintă între 74-84% din grosimea peretelui
secundar. Stratul S3 are mai puține lamele, iar uneori poate lipsi. Între
cele trei straturi se găsesc pături de fibrile de tip intermediar
În funcție de grosimea și de orientarea microfibrilelor în cele trei
straturi putem diferenția trei tipuri de lemn: normal, de compresie și
tensionat (Toma et al. 1975).
În lemnul normal cele trei straturi sunt bine conturate: S1 are
spirala microfibrilelor cu o pantă pronunțată în raport cu axa
longitudinală a celulei; S2 este spiralat, de asemenea, dar cu o pantă mai
mică; S3 are panta cea mai mare.

205
 Lemnul de compresie are S1 îngroșat, S2 cu o serie de
discontinuități dispuse radial, iar S3 lipsește.
Lemnul tensionat se găsește în strat conjunctiv sau gelatinos
(G) care poate coexista cu celelalte trei straturi sau se poate substitui fie
stratului S3, fie straturilor S2+S3.

Compoziția chimică a lemnului

Plantele sunt producătorii care asigură viața pe Terra. Ele

transformă substanțele anorganice în substanțe organice, pe care le
depozitează în celulele lor. Pereții celulelor vegetale au la bază trei
categorii mari de substanțe chimice: polizaharide, lignină și substanțe
accesorii.
Se consideră că, în genere, pereții celulelor vegetale sunt
celulozici; că celuloza este polizaharidul de bază din structura peretelui
celular .
Jones (1969), citat de Zarnea (1994) precizează că țesuturile
lemnoase ale plantelor conțin: 50% celuloză, 20% hemiceluloză, 25%
lignină și 5% substanțe accesorii. Realitatea ne demonstrează însă că
aceste proporții sunt extrem de variabile în funcție de fiecare specie de
plante. Astfel, lemnul esențelor moi conține mai multă lignină decât
celuloză, în timp ce lemnul esențelor tari mai multă celuloză decât
lignină; hemiceluloza se găsește cam în aceeași proporție.
În ceea ce privește polizaharidele trebuie să precizăm că acestea
au un rol structural foarte important. În afară de celuloză și de
hemiceluloză pereții celulari conțin, pe lângă lignină și cantități
variabile de substanțe pectice cu rol de liant: manani, glucani, galactani,
xilani etc.
Celuloza este cea mai răspândită substanță organică din natură.
Se apreciază că celuloza disponibilă în natură ar depăși 300 miliarde de
m3. Dacă spunem că anual se produce până la 10-15 miliarde t de
celuloză, putem să ne dăm seama de ce materie dispune omenirea pentru
asigurarea confortului său în viață. Astfel de aprecieri au fost făcute în
206
funcție de lemnul pe care ni-l oferă natura și care poate fi prelucrat
putând fi făcute și obiecte de patrimoniu. Dacă mai punem la aceste date
și celuloza care formează resturile vegetale din agricultură și silvicultură
atunci cifrele devin de-a dreptul astronomice.
Lemnul este folosit ca materiale de construcții, în industria de
mobilă, în producerea de hârtie, ca material de combustie în încălzirea
locuințelor etc. Putem afirma că o mare parte din lemnul existent pe
Terra este descompus de către microorganisme și consumat de unele
animale xilofage. Ceea ce reprezintă un adevărat paradox este faptul că
animalele xilofage nu pot digera celuloza deoarece nu secretă enzime
celulozolitice. Totuși, consumul de lemn este posibil ca urmare a
fenomenului de simbioză pe care animalele îl realizează cu diferite
bacterii, ciuperci și protozoare, care sunt capabile să secrete enzime
celulozolitice.

Structura primară a tulpinii

Făcând o structură transversală printr-o tulpină primară

deosebim trei zone anatomice distincte: epiderma, scoarța și cilindrul
central.
Epiderma este totdeauna unistratificată, cu celulele strâns legate
între ele și cu peretele extern mai îngroșat.
Scoarța este subțire în raport cu cilindrul central, stratificată,
celulele având pereți celulozici subțiri.
Cilindrul central este cel mai dezvoltat. La exterior se găsește
un periciclu, iar în interior fasciculele libero-lemnoase care au liberul la
exterior și lemnul spre interior (fig.70), iar în centru se găsește măduva.

207
 Fig. 70. Structura primară și secundară a tulpinii (după C. Toma)

Structura secundară a tulpinii

La plantele perene tulpina secundară se formează pe seama a

două meristeme secundare care generează permanent noi straturi
celulare: felogenul și cambiul (fig.71).

Fig. 71. Secțiune transversală printr-o ramură de Tilia sp.

(după C. Toma)

208
 Felogenul sau zona subero-filodermică generează scoarța.
Funcționează bifacial dând naștere la suber spre exterior și feloderm
spre interior. Acestea formează scoarța sau peridermul.
Felogenul are o perioadă mai mică de funcționare. La unele
plante din zona temperată se formează mai profund un nou felogen, care
generează un nou periderm. Peridermul de la suprafață crapă, dând
posibilitatea tulpinii să crească în grosime. O succesiune de periderme
formează ritidomul.
Cambiul se formează în cilindrul central. Cambiul generează
liber la exterior și lemn la interior.
Poate exista și un cambiu intrafascicular, care produce razele
medulare secundare.
Liberul secundar formează un inel continuu, indiferent de vârsta
arborelui. Acesta poate fi străbătut de un parenchim de dilatare sub
formă de raze medulare largi.
Lemnul secundar se formează la interiorul cambiului. În zona
temperată apare sub formă de inele anuale concentrice. Succesiunea și
diferențierea netă a inelelor de creștere se datorează faptului că țesutul
cambial formează primăvara vase lemnoase cu un lumen mai mare, față
de cele din timpul verii; toamna și iarna încetează generarea de noi vase
lemnoase. În timpul verii, și mai ales spre toamnă cambiul formează
vase lemnoase cu lumenul mai mic și cu pereții mai groși. În structura
lemnului secundar diferențiem raze medulare.
În mod obișnuit lemnul se diferențiază în două zone: duramen
și alburn (fig.72).
În unele cazuri se pot forma două inele într-un an; fie din cauza
defolierii totale a arborelui provocată de insecte, fie din cauza unei
perioade de secetă prelungită, urmată de perioadă ploioasă.
Lățimea inelului anual variază în funcție de vârsta arborelui și de
condițiile climatice ale fiecărui an.

209
 Fig. 72. Reprezentare schematică a unei secţiuni transversale printr-un
trunchi de foios (după B. Ungurean, 2011)

Lățimea inelelor se exprimă fie prin numărul lor pe un cm de

rază a secțiunii normale, fie în milimetri. Uniformitatea lățimii inelelor
se calculează după relația (Toma et al. 1975):

bmax – lățimea maximă a unui inel;

bmin – lățimea minimă a celui mai îngust inel;
bm – lățimea medie.
Dacă lemnul de plop are numai inele late, tisa are numai inele
înguste.
Arborii care provin din drajoni sau din lăstari au inelele din jurul
măduvei mai late, deoarece la început are o mai bună aprovizionare cu
apă.
Arborii care trăiesc în munți, unde perioada de vegetație este mai
scurtă, au inelele foarte înguste.
În structura unui inel anual deosebim două zone:
- lemnul de primăvară, format din vase lemnoase cu lumenul
mare și pereții înguști;
210
 - lemnul de vară și de toamnă, cu vase lemnoase cu lumen mic
și cu pereți îngroșați;
Lemnul cu inelele bine diferențiate se numește lemn vărgat, așa
cum întâlnim la conifere, stejar, frasin, fag, iar lemnul cu inelele mai
mult sau mai puțin asemănătoare se întâlnește la unele esențe de lemn
moale, ca la plopi și tei.
La unele esențe lemnoase lemnul trunchiului are aceeași culoare
în secțiune; tei, mesteacăn, plop, paltin.
La cele mai multe specii de arbori deosebim două zone care se
diferențiază atât prin culoare cât și prin capacitatea fiziologică.
Zona internă, care nu mai este fiziologic activă, având celulele
pline cu diverse substanțe, iar pereții impregnați cu substanțe care dau
rezistență; această zonă este mai închisă la culoare formând duramenul.
În zona externă se găsește lemnul activ fiziologic, cu rol
conducător, care formează alburnul. După tăiere duramenul se închide
la culoare și se delimitează net de alburn. Între speciile cu duramen
menționăm: pinul, tisa, larița, ienupărul, nucul, salcâmul, stejarul,
ulmul, cireșul etc.
Unele specii deși nu au duramen realizează un duramen fals, de
natură patologică, așa cum este inima roșie a fagului.
Duramenul are calități și proprietăți mecanice superioare
alburnului, fiind mai impermeabil pentru lichide. Esențele lemnoase cu
duramen se mai numesc și esențe colorate, ce au o anumită valoare în
industria mobilei și în sculptură.
În structura lemnului se pot pune în evidență și razele medulare
care au o culoare diferită de restul lemnului. Deosebim raze medulare
principale și secundare: în secțiune longitudinală razele medulare apar
sub forma unor benzi de lățimi diferite, de 0,2 – 0,6 mm, dispuse
transversal față de inelele anuale; razele medulare se mai numesc
oglinzi. Oglinzile dau un aspect decorativ lemnului, având rol important
în confecționarea unor obiecte.

211
 Lemnul are în secțiune o structură poroasă. Porii se pot vedea cu
ochiul liber și au contur circular, oval sau poligonal. Pot fi puși în
evidență mai ales în lemnul timpuriu deoarece are vase lemnoase mai
mari. La stejar, frasin și ulm porii pot contura un inel; la alte specii pot
forma benzi sau linii continui. Mărimea și densitatea porilor prezintă
importanță în diferențierea esențelor lemnoase.
Parenchimul lemnos având o anumită culoare dă lemnului o
caracteristică proprie fiecărei specii în parte.
Textura lemnului este dată de dimensiunile, forma și gruparea
elementelor structurale. Deosebim trei tipuri de texturi: fină, mijlocie și
grosieră. Dacă lemnul de tei și de ienupăr are o textură fină, cel de stejar
și de castan o textură grosieră. Textura este dată de succesiunea și
lățimea inelelor de creștere și de diferența dintre lemnul de primăvară și
de cel de vară-toamnă.
În secțiune longitudinală desenul pe care îl oferă lemnul poate fi
foarte variat, în funcție de nivelul la care se realizează secțiunea și de
dimensiunile inelelor ale acestora. Desenele caracteristice dau o valoare
cu totul particulară lemnului prelucrat. Desene frumoase și interesante
apar în zona nodurilor date de unele ramuri sau de muguri dorminzi.
Culoarea lemnului este proprie fiecărei specii: poate varia de la
alb până la negru (mugur de abanos). După doborâre, lemnul proaspăt
este alb gălbui la arin, însă devine roșcat după uscare. Lemnul expus
razelor solare capătă o culoare mai închisă.
Lemnul poate avea culori diferite:
- alb la plop, frasin, fag, carpen, molid, paltin;
- alb-gălbui la brad, mesteacăn, tei, stejar;
- roșcat la păr, cireș, arin, măr, salcâm, lariță, pin, tisă;
- brun la nuc, prun și ulm.
Lemnul atacat de unele ciuperci își schimbă culoarea, devenind
roșcat sau albastru.
Culoarea se poate modifica prin unele prelucrări hidrotermice;
brun-roșcată la fag, brună la nuc.

212
 Luciul lemnului este dat de structură și de substanțele
impregnate. Luciul se capătă prin netezirea lemnului și depinde de
incidența razelor solare. Paltinul și platanul capătă un luciu mătăsos.
Mirosul lemnului este caracteristic pentru fiecare specie în parte;
duramenul are un miros mai puternic decât alburnul.
- mirosul de rășină este caracteristic coniferelor;
- mirosul de santal este propriu doar acestei specii.

Anomalii și defecte ale lemnului

Acestea pot fi determinate de abateri de la creșterea normală.

Anomaliile de creștere reprezintă abateri de la normal datorată
unor condiții cu totul speciale apărute în existența arborelui. Acestea pot
determina unele defecte de structură, însă tocmai acestea pentru un mare
specialist, pentru un artist pot avea o valoare cu totul specială.
Nodurile sunt elemente structurale speciale localizate în masa
lemnului. Ele se găsesc la originea ramurilor. Nodurile oferă în secțiune
desene cu totul particulare, care pot fi valorificate din punct de vedere
estetic.
Strâmbarea unor tulpini în timpul creșterii determinată de
acțiunea vântului, a zăpezii sau a altor factori poate provoca apariția
unor desene cu totul ieșite din comun în structura lemnului care pot fi
valorificate cu succes de un artist.
Speciile lemnoase se împart în două categorii mari: foioase și
rășinoase.
Foioasele se împart, la rândul lor în: esențe tari (stejar, fag,
frasin) și esențe moi (tei, mesteacăn, arin, plop).

213
 Biodeteriorarea lemnului de către ciuperci

Prin bogăția sa în polizaharide lemnul devine ținta atacului

agenților biodeterioratori din diferite grupe de organisme: bacterii,
fungi, insecte etc.
Atacul ciupercilor este cel mai periculos; este atacat atât lemnul
sănătos cât și cel bolnav (atacat de alte organisme), lemnul proaspăt
tăiat și cel vechi.
Mucegaiurile pot fi ușor recunoscute după petele pe care le
formează pe suprafața lemnului; acestea sunt diferit colorate, în funcție
de specie, iar atunci când se formează sporii, acestea sunt pulverulente.
Petele pe care unele specii de mucegaiuri le formează la nivelul
alburnului pot avea culori diferite, de la albastru până la negru-gri.
Acestea pot fi evidențiate atât în secțiunile transversale, cât și în cele
longitudinale practicate în trunchiuri.
Totuși, mucegaiurile nu provoacă slăbiri importante ale
lemnului.
Ciupercile care produc „mucegăirea” lemnului se instalează la
suprafață și provoacă apariția unor pete de culoare „pete penetrante”
datorită colorării pereților celulari de către miceliul colorat. Virarea
culorii lemnului este variată, în funcție de speciile agresoare:
- colorări galbene, produse de Aspergillus ochraceus și
Verticillium glaucum;
- culori galbene-cenușii sau galbene-castanii produse de
Epicomum granulatum, Paecilomyces variotii, Penicillium
roseum, Trichothecium roseum;
- culori roșii produse de Acrastabagmus cranabarinus,
Penicillium purpurogenum, Verticillium latericum;
- culori roz-portocalii sau portocalii-cenușii produse de
Monilia sitophilla și Fusarium solani;
- culori verzi produse de Aspergillus glaucus, Gliocladium
deliquescens, Penicillium divergens, Trichoderma koningii;

214
 - culori verzi-cenușii, verzi fumurii sau oliv-cenușii produse
de Aspergillus fumigatus, Gliocladium viride, Penicillium
comune;
- culori cenușiu-verzui produse de Aspergillus flavus, și
Trichoderma lignorum;
- culori cenușiu-verzui cu nuanțe brune sau oliv-
negricioase produse de Alternaria humicola și
Cladosporium herbarum;
- culori cenușiu-deschis sau cenușiu-brune produse de
Penicillium biforme, Torula ligniperda, Trichosporium
tingens;
- culori negre produse de Bispora monillioides.
Culori albăstrui produse la nivelul alburnului de stejar și de
gorun de specia Fusarium solani. Această ciupercă este răspândită de
insecta Agrilus angustulus care o însămânțează pentru a produce
degradarea celulozei pe care apoi o poate consuma.
Este cunoscut acum faptul că atacul ciupercilor realizează o
anumită degradare biologică a celulozei, astfel încât, în urma atacului
ciupercii aceasta poate fi metabolizată. Lemnul atacat de ciuperci este
preferat de foarte multe insecte xilofage.
Albăstreala lemnului de rășinoase este produsă și de speciile
Ophiostoma pilifera, O. pini, O. canum, O. piceae, O.coeruleum etc.
Sporii prinși pe lemnul proaspăt tăiat sau proaspăt rănit germinează și
își răspândesc miceliile în țesuturile alburnului. Hifele pătrund în celule
prin punctuații și se hrănesc cu conținutul celular, atacul determinând
moartea arborilor. Sporii de Ophiostoma sunt răspândiți de gândacii din
familia Ipidae (Scolytidae).
Inima roșie și sufocarea lemnului de fag sunt determinate de
diferite specii de fungi: Ustulina deusta, Schizophyllum commune,
Diatrype disciformis, Fomes fomentarius, Ganoderma applanatum,
Stereum hirsutum, Coriolus hirsutum etc.

215
 Aceste ciuperci își răspândesc hifele în inima lemnului de fag
producând o degradare a acestuia și făcându-l accesibil multor specii de
insecte xilofage. După faza de culoare a lemnului, care este o fază
incipientă are loc sufocarea sau încingerea lemnului, ceea ce se
soldează cu putrezirea acestuia.
Putem preciza că atacul ciupercilor asupra lemnului realizează o
pregătire a acestuia pentru atacul insectelor xilofage. Ca urmare a
acțiuni enzimelor celulozolitice a ciupercilor are loc o biodegradare a
celulozei, făcând-o accesibilă insectelor care continuă să o degradeze cu
aportul speciilor celulozolitice cu care trăiesc în simbioză.
Fiind vorba de simbioza dintre insecte și unele specii de
organisme celulozolitice trebuie să atragem atenția asupra faptului că
unele insecte trăiesc în simbioză cu unele specii de organisme
celulozolitice.
Încă din 1836 Schmidberger a atras atenția specialiștilor asupra
așa-numitei ambrozii, care rezultă din simbioza unor insecte cu anumite
specii de ciuperci. De fapt este vorba de capacitatea unor insecte
xilofage de a „cultiva” ciuperci în galeriile pe care le fac în lemn.
Ciupercile tapisează cu miceliul lor galeriile făcute de insecte.
Miceliile determină biodegradarea celulozei, hemicelulozei și a ligninei
din lemn făcându-l accesibil insectelor. Acestea se hrănesc atât cu
miceliul ciupercilor de ambrozie cât și cu lemnul degradat. Miceliile
consumate reprezintă „tributul” plătit de ciuperci pentru cultivarea lor
în interiorul lemnului. Cantitatea de micelii consumată este destul de
mică, ceea ce favorizează întreținerea fenomenului de simbioză. Între
fungii de ambrozie menționăm următoarele genuri: Ceratocystis,
Cladosporium, Penicillium, Botrydiplodia, Endomyces, Endomycopsis,
Monilia, Candida și Ambrosiella.
Ciupercile sunt cultivate de aceste specii de insecte; ele mai
poartă numele de gândaci de ambrozie. Dintre speciile mai cunoscute
sunt cele care aparțin: termitelor din genurile Odontotermes,
Macrotermes, Microtermes, furnicilor xilofage din genurile:

216
Cyphomyrmex, Trachymyrmex, Atta. Alături de acestea sunt și
numeroase specii de Scolytidae și Platypodidae dintre Coleoptere.
Prezentăm, în cele ce urmează unele dintre cele mai comune
specii de mucegaiuri pe care Aynes H.S. Onions le citează în lucrările
sale ca atacând substraturile bogate în celuloză, între care și lemnul care
are o umiditate mai mare:
1. Aspergillus amstelodami Thom și Church (fig.73)
Specie comună și deosebit de periculoasă. Poate acționa ca un
colonizator primar pregătind terenul pentru instalarea altor specii. Poate
să atace și suporturile materiale cu o umiditate mai redusă.

Fig. 73. Aspergillus amstelodami (mycota-crcc.mnhn.fr)

2. Aspergillus niger Thom (fig.74)

Se întâlnește la tot pasul pe substanțele organice în
descompunere. Coloniile au aspect pulverulent onctuos, galben-maroniu
sau maroniu.

Fig. 74. Aspergillus niger

(http://top-10-list.org/2009/10/11/ten-types-importan-fungus/aspergillus-niger/)

217
 3. Aureobasidium pullulans (de Bary) Arnaud (fig.75)
Este o specie comună de mucegai de alterare, care atacă
materialele celulozici umede, preferă ca și celelalte specii de mucegai
locurile lipsite de lumină, sau cu lumină slabă. Coloniile au un aspect
alb cremos cu o textură spongioasă.

Fig. 75. Aureobasidium pullulans (www.mycology.adelaide.edu.au)

4. Chaetomium globosum Kunze ex Fries (fig.76)

Este o specie foarte comună, care atacă materialele celulozice.
Coloniile au o culoare verzuie.

Fig. 76. Chaetomium globosum (www.schimmel-schimmelpilze.de)

5. Paecilomyces variotii Bainer (fig.77)

Este un mucegai de alterare comun. Coloniile au o culoare maro-
gălbui sau maro-deschis, cu aspect de catifea și sunt foarte pulverulente.
218
 Fig. 77. Paecilomyces variotii (thunderhouse4-yuri.blogspot.com)

6. Penicillium brevicompactum Dierckx (fig.78)

Este frecvent întâlnit pe suprafețe bogate în celuloză și se
recunoaște după culoarea gri-verzui, onctuoasă, cu o margine albă
deosebit de îngustă.

Fig. 78. Penicillium brevicompactum (http://www.special-clean.com/)

7. Penicillium cyclopium Westling (fig.79)

Este o specie de alterare comună, care se găsește pe toate
suporturile celulozice în stare de degradare. Coloniile au colorit
albastru-verzui, cu marginile albe.

219
 Fig. 79. Penicillium cyclopium (bvi.rusf.ru)

8. Penicillium funiculosum Thom (fig.80)

Deși este un mucegai care crește pe sol, atacă și materialele
celulozice și chiar materialele plastice. Coloniile se împrăștie neregulat
și are culori variate: verzi spre gri, roze, cu excrescențe pufoase.

Fig. 80. Penicillium funiculosum (http://www.mblabnehu.info/)

9. Penicillium ochrochloron Bionrge Este o specie mai rară,

dar foarte periculoasă. Coloniile sunt pufoase, verzui-gri.

10. Scopulariopsis brevicaulis (Saccardo) Hyghes (fig.81)

Este o specie comună, ce atacă multe categorii de structuri
organice. Coloniile sunt pulverulente, onctuoase, brune sau brun-gălbui.
220
 Fig. 81. Scopulariopsis brevicaulis (http://www.mold.ph/)

11. Stachybotrys atra Corda (fig.82)

Atacă materialele celulozice. Coloniile sunt negricioase, cu
aspect apos.

Fig. 82. Stachybotrys atra (moldetect.com)

Putregaiurile provocate de fungi sunt deosebit de periculoase nu

atât prin modificările de culoare ale lemnului, cât prin distrugerea
structurii. Putregaiul este de mai multe feluri:

Putregaiul alb

Putregaiurile albe atacă atât celuloza cât și lignina astfel încât

rezistența lemnului este total distrusă, acesta devenind sfărâmicios și

221
pulverulent. Putregaiul se transformă în pulbere chiar și la presiuni nu
prea mari.
La început culoarea lemnului atacat este negricioasă însă, fiind
acoperit în totalitate de hifele ciupercilor capătă culoarea albă.
Putregaiurile albe sunt produse de mai multe specii între care
menționăm:
Donkioporia expansa care apare adesea la capătul bârnelor mari
de stejar din construcții. Donkioporia expansa atacă lemnul de esență
tare; a fost identificată în unele săli de sport în lemnul dușumelelor
(fig.83).

Fig. 83. Donkioporia expansa (http://www.iscapreservation.co.uk/)

Phellinus contiguus atacă mai ales tâmplăria exterioară din

construcții (fig.84).

Fig. 84. Phellinus contiguus (www.aphotofungi.com)

222
 Pleurotus ostreatus atacă scândurile și așchiile de lemn care
rămân, împrăștiate în diferite locuri (fig.85).

Fig. 85. Pleurotus ostreatus (commons.wikimedia.org)

Aspectul lemnului atacat devine fibros și pulverulent; uneori în

structura lemnului apar unele benzi albe, iar adesea apar unele scobituri
lenticulare pline cu resturi de lemn nedescompuse de culoare albă, fiind
acoperit de micelii.
Astfel de ciuperci provoacă găuri în peretele celular; acestea se
lărgesc odată cu creșterea hifelor, apoi ajung să se contopească și să
distrugă peretele celular în întregime.
Lignina din pereții celulari este degradată începând cu lamela
externă a peretelui celular. Celulele lemnoase delignificate sunt apoi
mai ușor atacate. Celuloza este atacată în ultima etapă a procesului de
biodegradare a lemnului.
Culoarea albă este dată atât de conținutul de celuloză al peretelui
degradat cât și de unele enzime de ciuperci și de hife. Fiind atacată în
primul rând lamela mediană dintre celule hifele își deschid cu ușurință
calea de pătrundere în cât mai multe celule.
Putregaiul alb are un pH mic și o mare higroscopicitate.
Putregaiul brun atacă atât celuloza cât și carbohidrații asociați,
lăsând neschimbată lignina. Atacul provoacă degradarea lemnului,
acesta prezintă crăpături longitudinale și transversale astfel încât lemnul

223
capătă aspectul brun al unor cărămizi suprapuse. La un atac puternic
lemnul se sfărâmă cu ușurință între degete. Putregaiul brun mai este
numit și putregai prismatic sau putregai distructiv. Deoarece
consumă atât celuloza cât și hemoceluloza, rămâne nedegradată lignina,
care asigură o oarecare coeziune a lemnului degradat.
Dintre speciile mai importante care provoacă putregaiul brum
menționăm:
Coniophora puteana - aceasta are corpul de fructificare măsliniu
și cu umflături. Corpul fructifer este subțire, întins pe lemn, putând
ajunge până la dimensiuni mari. Are aspect pâslos, de culoare galben-
aurie la început, apoi verzuie spre galben-brum și chiar negru.
Determină o putrezire roșie, umedă deoarece preferă lemnul cu
umiditate ridicată (fig.86).

Fig.86. Coniophora puteana (www.impregnirane.com)

Atacă toate speciile lemnoase, mai puțin stejarul. La începutul

atacului lemnul devine galben-brun, apoi brun-închis, până la negricios.
Sintetizând și eliminând acid oxalic mărește mult aciditatea lemnului,
care poate ajunge până la 2,5. Preferă umezeală mare; se găsește în
beciuri și subsoluri.
Coniophora marmorata are corpul de fructificare neted, de
culoare roz-maronie. Este întâlnită în dușumele și în pivnițe, unde este
umiditate mare (fig.87).

224
 Fig. 87. Coniophora marmorata (www.discoverlife.org)

Fibroporia vaillantii cu un corp de fructificație prevăzut cu mult

păr de culoare albă sau galbenă, spre crem. Atacă tâmplăria exterioară
(fig.88).

Fig. 88. Fibroporia vaillantii (www.iscapreservation.co.uk)

Lentinus lepideus cu un corp de fructificație sub forma de

pălărie, de culoare galbenă-brună, și cu solzi închiși la culoare, roșii-
purpurii. Preferă lemnul de rășinoase din construcții. Atacă de regulă
duramenul și zonele din inima lemnului provocând o putrezire inelară
sau tubulară (fig.89).

225
 Fig. 89. Lentinus lepideus (www.flickr.com)

Paxillus panuoides are un corp de fructificație sub forma de

clopoțel, evantai sau scoică. Atacă lemnul cu umiditate ridicată, de peste
50-70%. Descompune celuloza fără fenoloxidază. Ciuperca sintetizează
și elimină acizi, ceea ce provoacă reducerea pH-ului până la 2,6.
Degradează lemnul producând la început un putregai alb, cu dungi
galbene, care devin apoi galben-brum. Atacă mai ales lemnul de
rășinoase din clădiri, gospodării, pivnițe (fig.90).

Fig. 90. Paxillus panuoides (www.ipet.gr)

226
 Dacrymyces palmatus atacă lemnul de molid. Corpul de
fructificație este globulos la început, apoi lățit, ondulat. Atacă
rășinoasele, în special molidul. Îl întâlnim în tâmplăria exterioară
(fig.91).

Fig. 91. Dacrymyces palmatus (www.mykoweb.com)

Putregaiul cubic provocat de Serpula lacrymans

Serpula (Merulius) lacrymans este cea mai periculoasă și
răspândită ciupercă, dăunătoare lemnului. Este cea mai distrugătoare
ciupercă a lemnului din construcții. Este o ciupercă iubitoare de
umiditate. Miceliul său, foarte viguros, poate străbate medii diverse,
chiar fără de lemn. În clădiri atacul este inițiat în pivnițe sau subsoluri și
se ridică prin pereții clădirilor până la acoperiș.
Corpul fructifer este cornos, moale, cu o structură buretoasă,
care se desprinde cu ușurință de substrat. Are o grosime de doar 1-2 cm,
însă se poate întinde pe suprafețe mari, peste 1m2. Culoarea este galben-
brună (fig.92).
Miceliul la suprafață este de culoare albă și are aspect de vată.
La o umiditate scăzută culoarea devine cenușiu-argintie. Miceliul este
foarte viguros. Formează o rețea de cordoane groase, numite
rizoderme, de culoare cenușie –murdară. Rizodermele fiind viguroase

227
penetrează lemnul și chiar porțiuni din ziduri ocupând suprafețe din ce
în ce mai mari.

Fig. 92. Serpula lacrymans (www.biolib.cz)

Hifele sunt incolore, subțiri, cu pereți prevăzuți cu numeroase

perforații.
Cordoanele pe care le formează ciuperca sunt formate din trei
tipuri de elemente:
- hife tubulare, sub formă de vase;
- hife sub formă de fibre;
- hife bazale, sau de structură, care sunt deosebit de rezistente.
Serpula lacrymans descompune celuloza, nu și lignina. Atacă
atât lemnul compact cât și rumegușul și fibrele lemnoase. Atacă și
hârtia, covoarele, țesături și blănuri. Rizodermul trece cu ușurință prin
substruri formate din astfel de substanțe. Nu atacă pielea, însă pot trece,
așa cum am mai afirmat, prin ziduri care nu conțin substanțe organice.
Să nu ne mire că astfel de rizoderme au continuitate de la subsolul până
la acoperișul unei clădiri. Astfel de rizoderme am descoperit în atacul
produs de Serpula lacrymans în zidurile de la Castelul Peleș.
Miceliul situat la suprafața lemnului atacat are un aspect alb
pâslos, acoperins suprafețe mari (fig.93).

228
Fig. 93. Lemn acoperit de miceliul speciei Serpula lacrymans (original)

Miceliul este foarte viguros; formează cordoane groase și

rezistente, numite rizoderme care se strecoară în substrat înaintând pe
distanțe foarte mari (fig.94). Strecurându-se în tencuială și în zid
determină dislocarea unor porțiuni și căderea lor (fig.95).

Fig. 94. Rizoderma de Fig. 95. Clivajul straturilor de tencuială

Serpula lacrymans provocat de Serpula lacrymans
(original) (original)

Rizodermele pot perfora zidurile pe distanțe mari fără a avea

nevoie de substrat organic. Având capacitatea să producă o cantitate
mare de apă aceasta trece în zid și ușurează pătrunderea hifelor. În
figura 96 putem observa o porțiune mare din tavanul unei camere de
muzeu dislocată de rizodermele puternice ale acestei ciuperci.

229
 Fig. 96. O porțiune din tavanul unei camere dislocată ca urmare a
atacului speciei Serpula lacrymans (original)

Lemnul atacat de Serpula lacrymans putrezește. Se formează un

putregai brun care se fragmentează căpătând un aspect prismatic (fig.97
și 98).

Fig. 97. Putregaiul brun produs Fig. 98. Putregai brun produs în
de Serpula lacrymans peretele unei case de Serpula
(original) lacrymans (original)

Capacitatea de creștere a ciupercii este foarte mare. Temperatura

optimă de dezvoltare este cuprinsă între 18-20 C; limita inferioară este
de 3 C, iar cea superioară de 26 C. Oscilațiile bruște de temperatură pot
determina distrugerea miceliului.

230
 Serpula lacrymans atacă lemnul începând de la o umiditate mai
mare de 26%, optimul umidității fiind de circa 55%.
Ciuperca își poate asigura singură umiditatea optimă, având
posibiltiatea de a umezi lemnul cu o parte din apa transportată prin hife.
Chiar în lipsa apei poate asigura o anumită cantitatea de apă prin
procesele de metabolism. Ciuperca este capabilă să producă apa prin
descompunerea celulozei în prezența oxigenului:
C6H10O5 + 602 → 5H2O + 6CO2
V.Müller consideră că dintr-un centimetru cub de lemn cu o
densitate de 0,5 g/cm3 ciuperca poate obține o cantitate de 0,39 cm3 de
apă prin descompunerea celulozei.
Aici găsim taina rezistenței acestei ciuperci în diferite medii și a
lungii sale existențe. Îți vine greu să accepți că o ciupercă poate avea un
tal care să se desfășoare de la subsolul unei clădiri până la acoperiș chiar
dacă aceasta are 4-5 etaje sau mai multe. Este vorba de o ciupercă, chiar
dacă aceasta prezintă corpi de fructificație multipli.
Atacul speciei Serpula lacrymans este deosebit de periculos.
Miceliul poate cuprinde întreaga structură lemnoasă a unei clădiri.
Degradând lemnul producând putregaiul cubic clădirea se poate dărâma,
dacă osatura sa de rezistență este formată din bârne de lemn. Doar
termitele mai pot provoca distrugerea totală a unei construcții.
Așa putem înțelege că pentru combaterea acestei ciuperci într-o
clădire este necesar să îndepărtezi nu numai lemnul atacat ci chiar și
unele zone din zidărie. Trebuie să distrugi prin foc orice urmă de
ciupercă (hife și spori). Lemnăria folosită în construcții trebuie să fie
impregnată în mod obligatoriu cu substanțe antifungice.

231
 Succesiunea speciilor în degradarea lemnului

Trunchiurile căzute în codrii seculari în care omul nu intervine

pentru igienizare intră în mod natural în circuitul geo-bio-chimic. Acest
fapt se întâmplă și cu construcțiile părăsite din lemn și expuse în natură.
Carey (1980), Clubbe (1980), Levy (1975) și alți autori au
elucidat astfel de aspecte și au constatat că atacul asupra lemnului se
poate desfășura eșalonat de o serie de organisme din diferite grupe
taxonomice. Această eșalonare ar putea avea un astfel de algoritm:
- bacterii heterotrofice;
- fungi care produc colorări și decolorări;
- Ascomycete și Fungi imperfecți;
- diverse specii de Basidiomycete;
- mucegaiuri secundare;
- atacul insectelor se poate instala pe oricare dintre aceste
paliere.
Lemnul uscat așezat pe sol pare a fi invulnerabil la atacul
agenților biodeterioratori. El nu se păstrează însă mult timp în această
stare chiar în condiții de secetă prelungită deoarece lemnul începe să
absoarbă apa, umiditatea sa crescând treptat; poate absorbi apa din sol,
din atmosferă și din picăturile de rouă. Ploile grăbesc creșterea
umidității lemnului.
Primele organisme biodeterioratoare ale lemnului sunt, cu
siguranță, bacteriile heterotrofe. Acestea acționează asupra
membranelor celulare la nivelul punctuațiilor realizând o deschidere a
celulelor către mediu, asigurând schimbul de gaze și de acces a apei,
precum și a unor microorganisme. Primele efecte nu sunt vizibile, ele
produc însă modificări ireversibile care asigură continuarea lanțului de
procese biodegradabile.
Produsele metabolice ale bacteriilor heterotrofe devin, la rândul
lor o sursă de hrană pentru alte organisme.

232
 Pe terenul pregătit de bacteriile heterotrofe își fac apariția
mucegaiurile primare. Acestea nu descompun nici celuloza, nici
hemiceluloza și nici lignina; deci nu atacă lemnul celulei vegetale, în
schimb folosesc cu eficiență carbohidrații din structura parenchimului
de rază al alburnului. Prin acțiunea lor deschid noi porți în profunzimea
lemnului. Acțiunea acestora este vizibilă ca urmare a colorărilor sau
decolorărilor produse materialului lemnos. Aici putem încadra diferite
specii de Ascomycete și de Fungi Imperfecți.
Intră apoi treptat în acțiune unii fungi care produc putregaiuri
moi. Acești fungi se instalează la contactul lemnului cu solul. Prin hifele
lor acești fungi atacă în special stratul S2 din pereții lemnoși ai celulelor
vegetale. Este pregătit astfel terenul pentru acțiunea decisivă a unor
Basidiomycete. Acestea produc cele mai grave deteriorări lemnului
deoarece sunt capabile să atace fie celuloza, fie lignina, fie
hemicelulozele. Sunt ciupercile care atacă lemnul, care penetrează
pereții celulozici ai celulelor.
Basidiomycetele alterează complet pereții celulozici asigurând
acțiunea mucegaiurilor secundare. Acestea utilizează o parte din
celuloza derivată din descompunerea lemnului dar și o parte din materia
în descompunere asigurată de atacul speciilor anterioare.
La contactul cu solul al lemnului printre primele Basidiomycete
care se instalează sunt cele de Stereum hirsutum, Hymenochaete
rubiginosa și Daedalea quercina. Acestea produc un putregai brun. Lor
li se poate asocia Coriolus versicolor, care produce un putregai alb.
Pe terenul pregătit de aceste specii se pot instala unele specii de
Hydnaceae și de Corticiaceae.
În fazele mai avansate ale atacului se pot instala Mixomycetae și
Licheni.
În această eșalonare a atacului încep să-și facă prezența insectele
xilofage. Ele au o mare afinitate pentru lemnul degradat de ciuperci.
Atacurile provocate lemnului de Dacrymyces palmatus, Coriolus
hirsutus, Phellinus pini, Lenzites betulina, L. lipideus, Gloeophyllum

233
abietinum, Trametes versicolor etc. Sunt urmate de atacul insectelor
xilofage.
Atacul produs de Coniophora puteana și chiar cel de Serpula
lacrymans atrage prezența speciei Xestobium rufovillosum. Am pus în
evidență asocierea acestor atacuri în unele monumente din Moldova
(Biserica „Frumoasa” din Iași, Biserica „Bogdana” din Rădăuți), iar
Loredana Axinte a constatat astfel de atacuri în multe biserici din
județul Suceava.
Am pus în evidență atacul speciilor Anobium punctatum și
Xestobium rufovillosum în asociere cu atacul ciupercii Serpula
lacrymans în mai multe biserici de lemn din Moldova.

Biodeteriorarea lemnului în medii acvatice

Este necesar să precizăm că pe noi nu ne interesează lemnul brut,

ci lemnul prelucrat; mai precis cheresteaua. Lemnul prelucrat este
folosit în diferite scopuri: construcții, mobilier, obiecte de uz casnic,
obiecte de artă etc. Biodeteriorarea cherestelei este o problemă
economică foarte importantă deoarece, așa cum precizează Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.E.C.D) pentru înlocuirea
cherestelei putrezite se cheltuiesc anual peste 50 milioane $ pe an numai
în SUA.
Interesant este faptul că, nu numai cheresteaua de pe uscat este
atacată de agenți biodeterioratori, ci și cea din apă. În apă acționează
diferite specii de bacterii, fungi, crustacee și moluște. Dintre crustacee
menționăm diferite specii de Limnaria, Sphaeroma și Chillura, iar
dintre moluște specii din familii de bivalve Teredinidae și Pholadidae .
Se cunosc peste 250 de specii de ciuperci marine care atacă
lemnul; este vorba de Ascomicete, Bazidiomicete și de Fungi
Imperfecți.

234
 Biodegradarea lemnului de către bacterii și insecte

Lemnul reprezintă un suport nutritiv pentru foarte multe

organisme din regnuri diferite. Descompunerea lemnului se datorează în
primul rând oganismelor capabile să descompună celuloza,
hemiceluloza, lignina și alte substanțe organice complexe care sunt
caracteristice acestuia. Animalele, fără excepție, nu pot digera celuloza
deoarece nu au enzime celulozolitice. Cu toate acestea în lumea animală
există cei mai mulți devoratori ai lemnului, multe specii fiind xilofage.
Termitele sunt cei mai periculoși xilofagi de pe Terra. Aceste animale se
pot hrăni cu lemn grație fenomenului de simbioză. Aceste animale
trăiesc în simbioză cu unele bacterii, fungi și protozoare capabile să
sintetizeze enzime celulozolitice.
Lemnul atacat de bacteriile și fungii celulozolitici este preferat
de insectele xilofage. Ele oricum nu pot digera celuloza, însă celuloza
deja fragmentată de unele organisme celulozolitice face lemnul mai ușor
digerabil pentru insecte. Așa ne putem explica de ce lemnul vechi, care
este în mare măsură atacat de bacterii și de ciuperci devine o țintă
preferată pentru multe specii de insecte xilofage, cum ar fi cele din
familiile Anobiidae, Lyctidae, Cerambycidae,Curculionidae etc.
Atât bacteriile cât și fungii atacă peretele celular făcând posibilă
pătrunderea bacteriilor și a hifelor în interiorul celulei producând
distrugerea peretelui celular.
În cele ce urmează ne propunem să prezentăm unele aspecte ale
degradării lemnului de către bacterii și ciuperci. În fig.99 prezentăm
aspectul lemnului sănătos de brad în secțiune transversală. Limita dintre
inelele anuale se observă cu claritate fiind dată de diferența dintre
lemnul de primăvară și cel de toamnă. Culoarea este cea naturală, o
culoare caracteristică lemnului sănătos, însă nuanțele diferite sunt
determinate de structura particulară a vaselor lemnoase și de mărimea
calibrului acestora.

235
 Fig. 99. Lemn de brad sănătos în secțiune transversală
(după B. Ungurean, 2011)
Culoarea poate fi ușor modificată datorită atacului unor bacterii
sau ciuperci (fig.100). Interesant este că și în această situație se
păstrează diferența dintre inelele anuale și dintre lemnul de primăvară și
cel de vară-toamnă. În virarea culorii o importanță deosebită o prezintă
și prezența țesutului parenchimatic. În secțiuni transversale culoarea
lemnului nu pare prea mult modificată, în schimb se pot pune în
evidență unele orificii, care nu reprezintă altceva decât secțiunile unor
galerii de insecte xilofage.

Fig. 100. Lemn de brad degradat (după B. Ungurean, 2011)

236
 Atacul bacteriilor și al ciupercilor se orientează în primul rând
asupra pereților celulari. Degradarea celor trei structuri ale pereților
secundari permit pătrunderea agenților biodeterioratori în interiorul
celulei și finalizarea procesului de biodegradare. Ca urmare a atacului în
structura lemnului apar lacune mai mici sau mai mari în funcție numărul
de celule care au fost distruse (fig.101).

Fig. 101. Lemn de brad degradat în secțiune transversală

(după B. Ungurean, 2011)

Putem sesiza cu ușurință distrugerea parțială sau totală a

pereților celulari. Acest aspect se poate pune în evidență în secțiune
transversală. Lacunele care apar în structura lemnului nu sunt
determinate de larvele unor insecte xilofage; galeriile produse de
acestea sunt altfel delimitate.
Ceea ce este deosebit de important de evidențiat este faptul că
manifestarea atacului este adesea diferită în lemnul de primăvară și în
cel de vară-toamnă. Lemnul de primăvară este mai vulnerabil, fiind mai
ușor de penetrat de miceliile fungilor și de către bacterii.
În fig.102, se poate observa că inițierea atacului se face cu mai
mare ușurință în lemnul de primăvară.
Procesul de biodegradare a lemnului poate fi urmărit cu ușurință
și în lemnul de brad putred. Se poate observa extinderea atacului de la

237
un inel la altul. Zonele lacunale probează o degradare accentuată a
lemnului.

238
 În fig. 103 punem în evidență atacul unor insecte xilofage.
Culoarea lemnului ne demonstrează acțiunea biodegradatoare a unor
ciuperci (fig.103a) Este interesant traseul pe care unele larve xilofage îl
urmează în structura lemnului. În fig.103b se observă că larva care a
efectuat galeria nu s-a atins în partea superioară a galeriei de lemnul de
vară-toamnă; limita este dreaptă și urmează delimitarea inelelor de
creștere. Și în fig. 103c, constatăm că atacul este canalizat tot în zona
lemnului de primăvară. Tindem să credem că aceste galerii au aparținut
unor larve mici, dacă nu neonate, atunci din primele stadii larvare.
Faptul că larva nu s-a atins de lemnul de vară-toamnă al inelului de
creștere superior ne determină să considerăm că aceasta a avut
capacitatea de a recunoaște acest lemn. Poate fi vorba atât de duritatea
acestui lemn cât și de încărcătura diferită a acesteia în substanțe
organice (este posibil ca gustul să fie diferit).

239
 Lemnul de fag este preferat de multe specii de insecte xilofage.
Lemnul sănătos are o culoare caracteristică. Unele diferențe de culoare
sunt determinate de structura internă a țesuturilor lemnoase (fig.104).

240
 Limita dintre inelele anuale nu este bine delimitată, deși acestea
pot fi recunoscute, existând o oarecare diferențiere între vasele
lemnoase de primăvară și cele de vară-toamnă. Lemnul atacat de
ciuperci își modifică culoarea. Culoarea brună sau brună-roșcată
probează existența unui atac micotic. Pe lângă virarea culorii mai putem
pune în evidență unele degradări ale vaselor lemnoase. În structura
lemnului se formează lacune mai mici sau mai mari, iar pereții celulari
apar deteriorați (fig.106). Atacul se extinde de la un vas la altul, apoi se
formează focare de atac care se contopesc și distrug în totalitate
arhitectura lemnului.
În ceea ce pornește lemnul de stejar acesta se comportă la atacul
bacteriilor și al ciupercilor în mod asemănător. În fig. 105 prezentăm
unele aspecte ale lemnului sănătos. Culoarea este caracteristică, fiind
determinată de structura vaselor lemnoase și a țesutului parenchimatic.

Fig. 105. Structura fibrei de stejar sănătos (după B. Ungurean, 2011)

a,b) secțiune transversală; c,d) secțiune longitudinală

241
Fig. 106. Aspecte ale fibrei lemnului de fag degradat, în secțiune
transversală (după B. Ungurean, 2011)
242
 Bunurile de patrimoniu confecționate din lemn devin ținta
atacului unui număr mare de insecte xilofage aparținând ordinului
Coleoptera, familiilor: Anobiidae, Lyctidae, Cerambycidae,
Curculionidae. Lemnul poate fi atacat și de Bostrichidae, Scolytidae,
însă aceste insecte acționează în mediul natural, atacul lor fiind localizat
între scoarța și cilindrul central. Insectele cele mai dăunătoare lemnului
sunt însă termitele: acestea însă nu se găsesc în zona noastră geografică.
La noi se găsește o singură specie, Reticulitermes lucifugus, care
produce atacuri izolate în unele păduri din Dobrogea.
Anobiidele pot fi considerate cele mai dăunătoare insecte care
atacă lemnul din construcții, mobilierul, icoanele, cărțile etc. Putem
considera că speciile de Anobium, Stegobium paniceum și Xestobium
rufovillosum fac parte din categoria insectelor sinantrope; au devenit
cosmopolite, fiind legate de locuințele umane.
Anobiidele preferă lemnul vechi; cu cât este mai vechi cu atât
este mai mult asociat cu atacul unor bacterii și fungi, care sintetizând
enzime celulozolitice pot ataca lemnul descompunând fibrele celulozice
din peretele vaselor lemnoase. Cu cât lemnul este mai „prelucrat” de
bacterii și de ciuperci cu atât devine mai accesibil atacului insectelor
xilofage. Prezența orificiilor de eclozare ale adulților de anobiide în
mobilier fără existența unui atac activ, reprezintă un „certificat” care
atestă vechimea acestuia, asigurându-i o așa-numită „patină nobilă”.
În limbajul popular anobiidele sunt denumite „cari” sau
„ceasornicari”. Anobium este „ceasornicarul morții”. Zgomotul produs
de femelele adulte în timpul dansului nupțial se aseamănă foarte mult cu
tic-tac-ul unui ceasornic. În locuințele oamenilor bătrâni se auzea mai
întotdeauna tic-tac-ul anobiidelor datorită mobilierului vechi și a
corzilor de lemn din construcția caselor care cădeau pradă speciilor de
anobiide.
Anobiidele nu fac parte din primul eșalon de agenți
biodeterioratori care atacă lemnul; fac parte din al doilea sau al treilea
eșalon.

243
 „Pregătirea” lemnului pentru atacul anobiidelor este făcută de
bacterii și de fungi, fiind esențială pentru acești dăunători. Femelele de
anobiide depun ouăle în unele neregularități ale lemnului prelucrat, în
crăpături, în unele găuri lăsate de cuie etc. În situația în care lemnul nu
prezintă fisuri atunci femelele fac mici gropițe în care depun câteva ouă.
Larvele neonate încep să facă galerii individuale înaintând pe diferite
direcții în substratul nutritiv. Galeriile devin sinuoase și sunt orientate
pe diferite direcții, care diferă de la o specie la alta. La un atac intens
densitatea galeriilor devine din ce în ce mai mare cucerind întregul
suport nutritiv.
În cele ce urmează ne propunem să prezentăm modul de atac al
unor specii xilofage asupra lemnului din construcții și a obiectelor
confecționate din lemn, din familiile: Anobiidae, Lyctidae,
Cerambycidae,Curculionidae.
Anobium punctatum De Geer este una dintre cele mai
periculoase specii de anobiide care atacă lemnul. Adulții și larvele pot fi
recunoscuți cu ușurință după caracteristicile morfologice (fig.107 și
108).

Fig. 107. Adulți de Anobium punctatum (după Moșneagu M., 2009)

244
 Fig. 108. Larva de Anobium punctatum (după Moșneagu M., 2009)

Femelele prezentând o mare prolificitate creează o densitate

extrem de mare în spații mai mult sau mai puțin închise (case, biserici
etc.). Densitatea atacului se recunoaște cu ușurință după numărul de
orificii de eclozare ale adulților, care apar în lemnul atacat (fig.109 și
110). În mod normal orificiile de eclozare se găsesc pe dosul icoanelor,
pe lemnul fără vopsea. Eclozarea adulților se face pe partea nevopsită
deoarece lemnul permite o mai bună aerisire a galeriilor și a locului de
impupare a larvelor, la capătul galeriilor. Atunci când se apelează la
tratamente chimice, care nu sunt aplicate corect (nu asigură moartea
tuturor indivizilor) larvele se retrag spre partea opusă, unde realizează
impuparea. În această situație adulții realizează eclozarea perforând atât
lemnul cât și stratul de culoare. Densitatea galeriilor este uneori
impresionantă (fig.111). Ca urmare a unui atac puternic lemnul își
pierde caracteristicile structurale, devine spongios și se rupe sub propria
greutate (fig.112). Atacul activ se poate recunoaște cu ușurință după
rumegușul fin care se adună pe diferite suporturi (fig.113). Pentru a ne
convinge asupra intensității atacului provocat de Anobium punctatum și
a pagubelor pe care le poate provoca prezentăm în figura 114 adulții
găsiți într-o singură icoană atacată.
Atacul speciei Anobium punctatum se suprapune adesea cu cel al
speciei Anobium pertinax (fig.115). Desigur că este greu de diferențiat
acest atac asociat, aproape imposibil. Se poate constata însă prezența

245
celor două specii după adulții morți și unele exuvii larvare rămase în
rumegușul din galerii.

Fig. 109. Lemn atacat de A. punctatum (după Moșneagu M., 2009)

Fig. 110. Degradări survenite lemnului în urma atacului specie Anobium

punctatum (după Ungurean B., 2011)

246
Fig.111. Galeriile de Anobium punctatum urmează, în general, direcţia
fibrelor lemnului dar, spre suprafaţă, galeriile devin neregulate
(după Moșneagu M., 2009)

Fig.112. Icoana Sf. Nicolae, pictată pe foiţă de aur, şi-a pierdut

rezistenţa datorită atacului speciei Anobium punctatum, iar fragmentele
rupte s-au pierdut (după Moșneagu M., 2009)

247
Fig.113. Rumeguş produs de Anobium punctatum scuturat din orificiile
de zbor pe suprafeţe (după Moșneagu M., 2009)

Fig.114. Adulţi de Anobium punctatum colectaţi dintr-o singură icoană

(după Moșneagu M., 2009)

248
 Fig.115. Atacul asociat al speciilor Anobium punctatum, A. pertinax şi
al ciupercilor (iconostasul bisericii «Sf. Ioan Bogoslov», Agapia)
(după Moșneagu M., 2009)

Specia Xestobium rufovillosum De Geer este cel mai mare

anobiid din zona palearctică. Adulții și larvele se recunosc cu ușurință
după caracteristicile morfologice (fig.116 și 117).

Fig. 116. Xestobium rufovillosum - adulți (după Moșneagu M., 2009)

249
 Fig. 117. Xestobium rufovillosum- larvă (după Moșneagu M., 2009)

Atacul acestor specii se recunoaște ușor după mărimea orificiilor

de eclozare ale adulților și după grosimea galeriilor (fig.118). Adesea în
galerii se găsesc indivizi morți. Atacul activ se recunoaște după
rumegușul care este scos la suprafața lemnului atacat. Excrementele
acestei specii sunt caracteristice și pot fi folosite la recunoașterea speciei
în lipsa adulților și a exuviilor larvei (fig.119).

250
Fig.118. Scările dinspre cafas de la M-rea Frumoasa au fost distruse de
Xestobium rufovillosum (după Moșneagu M., 2009)

Fig. 119. Excremente ale speciei Xestobium rufovillosum din lemn de

stejar - a, b) ansamblu c) aspectul dejecţiilor speciei X. rufovillosum
raportat la scală milimetrică d) detaliu al structurii particulare a

251
 excrementelor speciei X. rufovillosum. Sunt discoidale, aplatizate,
biconvexe. Au o culoare galben-roşcat spre brun coloritul în ansamblu
nefiind unitar ci vibrat cu benzi de culoare mai închisă pe fundalul mai
deschis la o parte din particulele de excremente. Consistenţa lor este
solidă. (după Ungurean B., 2011)

În cărți, atacul acestei specii este adesea asociat cu al speciilor

Anobium punctatum sau A. pertinax, sau cu al speciei Stegobium
paniceum (fig.120).

Fig.120. Atacul speciei Stegobium paniceum asociat cu cel de

Xestobium rufovillosum (Ceaslov, 1797) (după Moșneagu M., 2009)

Stegobium paniceum L. este specia cea mai comună. Aceasta se

datorează atât prolificității foarte ridicate a femelelor cât și a spectrului
larg de polifagie. Fără teama de a greși putem afirma că Stegobium
paniceum atacă toate substanțele de origine organice. Poate perfora și
structuri groase de material plastic. Unii adulți eu evadat din cutii de
plumb rozând pereții acestora.
Adulții și larvele de Stegobium paniceum se recunosc cu ușurință
după unele caracteristici morfologice (fig.121 și 122).

252
 a. b. c.
Fig.121. Stegobium paniceum: femela mai voluminoasă decât masculul
(a), vedere laterală (b) şi ventrală (c) a adultului
(după Moșneagu M., 2009)

Fig. 122. Larvă de Stegobium paniceum (după Moșneagu M., 2009)

Oligomerus ptilinoides Wallaston este o specie mai puțin

întâlnită în muzee. Se recunoaște după caracteristice structurale ale
adultului (fig.123). Destul de rar se întâlnește și specia Oligomerus
brunneus Sturn. (fig.124). Atacul acestor specii se asociază cu al
celorlalte specii de anobiide. Atacă lemnul foioaselor (nuc, fag, gorun
etc.).

253
 Fig. 123. Adulți de Oligomerus ptilinoides (după Moșneagu M., 2009)

a. b.
Fig. 124. Oligomerus brunneus: vedere dorsală (a - scala 1 cm ) şi
ventrală (b) (după Moșneagu M., 2009)

Ptilinus pectinicornis L. este mai rar întâlnită în medii închise

(clădiri, biserici etc.). Specia are un accentuat dimorfism sexual;
antenele sunt cu structuri diferite la femelă și mascul (fig.125 și 126).
Larva are o structură tipică pentru anobiide (fig.127).

254
a b c d e

Fig. 125. Ptilinus pectinicornis L. (Col. Anobiidae), adulţi:

- femelă, vedere dorsală (a), ventrală (b) şi laterală (c)
- mascul, vedere dorsală (d) şi dorsală (e) (după Axinte L., 2012)

a. b. c.

Fig.126 a – c. Antenele speciei P. pectinicornis (după Axinte L., 2012):

- antenă femelă - (a)
- antenă mascul: - ansamblu (b, c)

255
Fig. 127. Aspecte ale larvei speciei P. pectinicornis: - ansamblu lateral
(după Axinte L., 2012)

Atacul acestei specii poate fi recunoscut după orificiile de

eclozare ale adulților (fig.128) și după galeriile formate de larve
(fig.129).

256
 Fig.128. Icoana Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul degradată de
Ptilinus pectinicornis (după Moșneagu M., 2009)

a. b.

Fig.129. Icoana „Sfânt stâlpnic” degradată de Ptilinus pectinicornis

(după Moșneagu M., 2009)

Lemnul atacat poate deveni spongios și își pierde rezistența

mecanică.
În figura 130 punem în evidență unele caracteristici ale atacului
speciei Ptilinus pectinicornis în lemnul de fag.

257
Fig. 130. Aspecte ale atacului speciei Ptilinus pectinicornis în lemn de
fag
a) adult mascul al speciei pe lemn de fag atacat;
b, c) ansamblu şi detaliu al rumeguşului compactat în galerii;
d) aspect de ansamblu al unei „grămăjoare” de rumeguş (se poate
observa similitudinea dintre aspectul rumeguşului cu cel al speciei L.
linearis) (după Ungurean B., 2011)

Ernobius mollis L. poate fi recunoscut după particularitățile

morfologice ale adultului (fig.131) și ale larvei (fig.132). Aspecte ale
atacului acestei specii putem observa în fig.133.

258
Fig. 131. Adulți ai speciei Ernobius mollis L. (Col. Anobiidae)
(după Ungurean B., 2011)
a) vedere dorsală; b) vedere laterală; c) vedere ventrală.

Fig. 132. Larva speciei E. mollis L. (Col. Anobiidae)

(după Ungurean B., 2011)

259
Fig. 133. Galerii și rumeguș din lemn de brad la specia Ernobius mollis
(după Ungurean B., 2011)

Lyctus linearis Goeze. este o specie frecvent întâlnită în muzee

și biserici. Adulții și larvele se recunosc cu ușurință după
particularitățile morfologice (fig.134 și 135). Atacul activ poate fi
recunoscut după rumegușul care se scurge prin orificii, sub forma unei
pudre fine (fig.136).

Fig. 134. Adult de Lyctus linearis Goeze. (Col. Lyctidae), văzut dorsal
(după Ungurean B., 2011)

260
Fig. 135. Larva speciei Lyctus linearis Goeze (Col. Lyctidae)

261
 Hylotrupes bajulus L. este una dintre cele mai mari specii de
insecte xilofage care poate provoca pagube lemnului din construcții.
Adulții și larvele se recunosc cu ușurință după caracteristicile structurale
ale corpului (fig.137 și 138).

♂ ♀ ♂
a

b
Fig. 137. Adulţi ai speciei Hylotrupes bajulus L. (Col. Cerambycidae),
- vedere dorsală (a) şi ventrală (b) (după Axinte L., 2012)

262
 a b

c
Fig. 138. Larvele speciei H. bajulus, (după Axinte L., 2012)

Atacul acestei specii este foarte dăunător deoarece galeriile

făcute de larve sunt foarte mari; lemnul își pierde rezistența și cedează
sub propia greutate (fig.139 și 140).

Fig. 139. Aspecte ale capacităţii larvelor de cerambicide de a ataca

material plastic, (după Axinte L., 2012)

263
 Fig. 140. Aspecte ale atacului speciei Hylotrupes bajulus
(după Axinte L., 2012)

Un alt cerambicid dăunător este Callidium villosulum L. Se

întâlnește mai rar. Adulții și larvele au unele caracteristici morfologice
particulare (fig.141 și 142).

Fig. 141. Adulți ai speciei Callidium violaceum L. (Col. Cerambycidae)

- vedere dorsală (după Axinte L., 2012)

a b
Fig. 142. Larva speciei C. violaceum: aspect ventral (a) şi aspect frontal
al capsulei cefalice (b), (după Axinte L., 2012)

264
 Unele aspecte ale atacului efectuat de cerambicide se poate
observa în figurile 139 și 140. Atacul este asemănător cu cel al lui
Hylotrupes bajulus.
Atacul unor specii de curculionide se întâlnește adesea în muzee.
Stereocorynes truncorum Germar. se recunoaște ușor după
particularitățile morfologice ale adultului (fig.143). Atacul poate fi
asociat cu cel al speciei Hexarthrum exiguum Boh. (fig.144).

a b c
Fig. 143. Adulţi ai speciei Stereocorynes (Rhyncolus) truncorum G.
(Col. Curculionidae): vedere dorsală (a), ventrală (b), şi laterală (c),
(după Axinte L., 2012)

a b
Fig. 144. Adulţi ai speciei Hexarthrum exiguum Boh. (Col.
Curculionidae): vedere laterală (a) şi dorsală (b) (după Axinte L., 2012)

265
 Coleoptere dăunătoare bunurilor de patrimoniu

Fam. Anobiidae
Xestobium rufovillosum De Geer
Stegobium paniceum L.
Oligomerus brunneus Sturn.
Oligomerus ptilinoides Wallaston
Oligomerus retowskii Schilsky
Anobium denticolle Crentz.
Anobium fulvicorne Sturn.
Anobium pertinax L.
Anobium punctatum DeGeer
Anobium rufipes L.
Ernobius mollis L.
Priobium carpini Herbst.
Ptilinus fuscus Geoff.
Ptilinus pectinicornis L.
Xyletinus ater Crentz.
Xyletinus pectinicornis L.
Fam. Lyctidae
Lyctus brunneus Steph.
Lyctus impressus Com.
Lyctus linearis L.
Lyctus pubescens Panz.
Fam. Cerambycidae
Arhopalus rusticus L.
Callidium violaceum L.
Hesperophanes cinereus Vill.
Hylotrupes bajulus L.
Fam. Curculionidae
Hexarthrum exiguum Boh.
Stereocorynes truncorum Germar.

266
 Biodeteriorarea produsă de insecte cărților,
papirusului, pergamentului și altor produse organice

Dacă în preistorie omul a încercat să-și înscrie ideile pentru mai

târziu folosind diferite materiale (piatra, fildeșul, tabletele de lemn, de
lut sau de metal), mai târziu a căutat suporturi mai practice pentru scris.
Papirusul a fost inventat cu mai bine de 4000 de ani înainte de
Hristos. Cel mai vechi exemplar, vechi de peste 3500 de ani î.Hr. se
găsește la Biblioteca națională din Paris. Este făcut din papură - Cyperus
papyrus, care creștea pe malurile Nilului.
Pergamentul a înlocuit treptat papirusul ca urmare a calităților
sale: rezistență, durabilitate, finețe și posibilitatea de a fi folosite ambele
fețe. A fost utilizat pentru prima dată în Asia Mică. Numele său vine de
la statul antic al Pergamului. Plinius cel Bătrân precizează în Istoria
naturală că fabricarea pergamentului s-a făcut în jurul anilor 190 î.Hr.
și că a fost folosit de către regele Eumenes al II-lea, care avea o
bibliotecă uriașă de manuscrise. În felul acesta s-a putut sustrage
monopolului asupra papirusului practicat de egipteni.
Pentru pergament se foloseau piei de oaie, vițel, capră, măgar,
antilopă etc. Pieile erau bine spălate și întinse si tratate cu var nestins pe
partea poroasă, care urma a fi răzuită. Se puneau apoi într-un butoi cu
var. După aceea erau spălate, întinse și subțiate, apoi lustruite și vopsite.
Împărații bizantini foloseau un pergament de culoarea purpurei, pe care
scriau cu litere de aur.
Cel mai fin pergament, confecționat din piele de vițel nenăscut
se numește velum.
Hârtia a apărut mai târziu. În China se prepara în secolul al II-
lea d.Hr. din vată, de mătase. În anul 105 Ts’ai Lun folosea la
prepararea hârtiei fibre vegetale, zdrențe din îmbrăcăminte, scoarța unor
copaci etc. Secretul a fost păstrat mult timp. Abia în secolele al VII-lea
și al VIII-lea tehnica de fabricarea s-a răspândit din Asia Centrală până

267
în Egipt. Primele mori de hârtie, așa cum se spunea, au apărut la Toledo
în 1150 în Franța în 1338 și în Germania în 1390. Europenii foloseau
cârpe din fibre textile și clei de oase în locul amidonului.
La Fabrino, în Italia, se introduce în 1282 marcarea prin
filigrane. Se fabrica o hârtie de foarte bună calitate, iar în filigran erau
reprezentate plante, animale, arme etc.
Nevoia de hârtie a devenit exponențială odată cu descoperirea
tiparului, în secolul al XV-lea.
Primele cărți tipărite, denumite incunabule apar în jurul anilor
1500.
Abia în secolul al XIX-lea hârtia început să fie fabricată mecanic
prin mașina inventată de Louis-Nicolas Robert, perfecționată de
Gamble, Fourdrinier și Donkin în Anglia. Dacă prin 1850 se folosea
pentru fabricarea hârtiei de ziar pasta din paie, prin 1870-1880 a fost
folosită pasta de lemn. Pentru încleiere s-a renunțat la gelatină și se
folosește colofoniul și alaunul.
Cu timpul fabricarea hârtiei a fost foarte diversificată în funcție
de calitatea dorită. Astăzi, materia primă pentru fabricarea hârtiei este
foarte diversificată: lemn, hârtie veche, paie, cârpe, materiale
nefibroase, var, carbonat de Ca, sodă caustică, talc, titan, rășini, amidon,
coloranți etc.
Componentele principale ale hârtiei sunt fibrele de celuloză și un
agent de încleiere de origine animală sau vegetală. În timp ce fibrele de
celuloză conferă rezistență, cleiul determină formarea unui tot unitar și
capacitatea de absorbție a cernelii.
Prin compoziția sa hârtia este susceptibilă atacului agenților
biodeterioratori. Reprezintă un mediu nutritiv preferat de multe
organisme. Substanțele organice încorporate în hârtie, precum celuloza,
lignina, hemiceluloza și cleiurile naturale atrag diferite specii de
bacterii, fungi, insecte etc.
Prin conținutul în celuloză, hârtia reprezintă o sursă de carbon
organic pentru foarte multe specii de microorganisme heterotrofe.

268
Celelalte ingrediente din structura hârtiei (lianți, pigmenți etc.) atrag alte
categorii de microorganisme și nu numai.
Având foarte multă celuloză hârtia atrage insectele xilofage.
Hârtia ca atare reprezintă o masă nutritivă pentru numeroase
specii de bacterii, fungi, insecte etc. cărțile însă, prin structura lor pot
oferi o hrană foarte diversificată agenților biodeterioratori.
Structura cărților poate fi mult diferită, însă sunt respectate
anumite modele structurale.
Cartea este formată din blocul de carte, care reprezintă partea
centrală și legătura, care este formată din cusătură și copertă. Legătura
de la copertă la blocul de carte se face prin forzaț, care are o parte fixă,
prinsă de copertă și una mobilă. De obicei forzațul este confecționat
dintr-o hârtie mai rezistentă. Între forzaț și blocul de carte se găsește
pagina de gardă, după care urmează pagina de titlu (fig.145).
În ceea ce privește coperțile, acestea pot avea structură foarte
diferită. La început cărțile aveau învelitori din pergament, care depășeau
laturile blocului pentru protecție. În secolele al XV-lea și al XVI-lea se
foloseau coperte confecționate din lemn, care erau îmbrăcate în piele
sau cu diferite țesături. Îmbrăcămintea depășea scoarța și acoperea
blocul de carte. Astfel de scoarțe erau împodobite pe la colțuri cu aur,
argint și cu diferite pietre prețioase sau semiprețioase.
Cartea veche se lega după un anumit model, cunoscut sub
numele de „réliure monastique”. Este vorba de cărțile bisericești de
mare valoare. Astăzi procedeul se mai păstrează doar în cazul unor
legături artistice.
Colile erau cusute cu sfoară de cânepă, pe benzi transversale pe
cotor, colile fiind întărite pe cotor cu o pânză tare. Un astfel de cotor se
numește „cotor în binduri”. După coasere cotorul cărții se încleie cu
amidon sau clei de oase.
Astfel de cărți se găsesc în patrimoniul eclezial având valoare
atât prin conținutul cât și prin structura lor.

269
 Ca specialiști ne dăm seama că prin structura hârtiei și prin
materialele folosite la legare cărțile devin deosebit de atractive pentru
diferite specii de agenți biodeterioratori.

Fig. 145. Structura cărții - Sfânta Evanghelie, tipărită la Moscova în

anul 1845 – Depozitul de obiecte bisericeşti de la Mănăstirea Golia
(Iaşi) (după Moldovan G., 2007)

270
 Având drept sursă de hrană principală celuloza, cărțile devin
ținta principală a insectelor xilofage. Alături de acestea apar și specii
care vizează sursa de hrană oferită de coperți și de materialele de
legătură. Așa ne putem explica atacul asociat și adesea eșalonat al unor
specii de insecte din ordinele: Thysanura, Psocoptera, Lepidoptera,
Coleoptera.
În cele ce urmează prezentăm o listă a speciilor de insecte
dăunătoare cărților semnalate în România, de diferiți cercetători și
prezentate pe larg de doamna Moldovan (Gămălie) Georgiana în teza de
doctorat a domniei sale: Insecte dăunătoare cărților și combaterea
lor, susținută în 2007. O primă listă a speciilor dăunătoare cărților ne-o
oferă doamna conf.dr. Mariana Mustață în cartea Insecte dăunătoare
cărților (2001).

Specii de insecte dăunătoare cărților

Ordinul Thysanoptera
Familia Lepismatidae
Lepisma saccharina Linné
Thermobia domestica Pack.
Ordinul Blattaria
Familia Blattidae
Blatta orientalis Linné

Ordinul Psocoptera (Corrodentia)

Familia Trogidae
Cerobasis guestfalica Kolbe
Lepinotus inquilinus Heyden
Trogium pulsatorium Linné
Familia Liposcelidae
Liposcelis simulans Broadhead
Liposcelis liparus Broadhead

271
 Familia Psyllipsocidae
Psyllipsocus ramburii Longchamps

Ordinul Coleoptera
Familia Anobiidae
Anobium punctatum DeGeer
Lasioderma serricorne Fabricius
Ptilinus pectinicornis Linné
Stegobium paniceum Linné
Xestobium rufovillosum DeGeer
Familia Ptinidae
Ptinus brunneus Duftschmid
Ptinus fur L.
Ptinus raptor Sturm
Ptinus villiger Reitter
Mezium affine Boieldieu
Niptus hololeucus Falderman

Familia Tenebrionidae
Tribolium castaneum Olivier
Familia Dermestidae
Anthrenus fuscus Olivier
Anthrenus museorum Linné
Anthrenus picturatus Solsky
Anthrenus pimpinellae Fabricius
Anthrenus polonicus Mroczkowski
Anthrenus scrophulariae Linné
Anthrenus verbasci Linné
Attagenus brunneus Linné
Attagenus piceus Olivier
Dermestes lardarius Linné
Trogoderma glabrum Herbst

272
Ordinul Lepidoptera
Familia Oecophoridae
Hofmannophila pseudospretella Stainton
Familia Tineidae
Tinea pellionella Linné
Tineola bisselliella Hummel

Atacul insectelor în biblioteci, arhive sau în depozite poate fi

constatat atât în cazul unui atac activ, cât și pe baza urmelor lăsate de un
atac vechi.
În cazul unui atac activ putem constata prezența insectelor pe
pereți și mai ales pe geamuri, în special în timpul perioadei de
reproducere când se realizează zborul nupțial.
Atât atacurile vechi cât și de cele active se pot constata pe baza
unor urme lăsate: prezența unor orificii de eclozare, a unor excremente
lăsate de adulți pe o rază mai mică sau mai mare în jurul focarului de
atac, prezența unor larve sau adulți vii sau morți și chiar a unor exuvii
larvare (fig.146).

273
 Fig.146.Atacul speciei Xestobium rufovillosum asupra cărţilor
(după Moșneagu M., 2009)

Deteriorările provocate de insecte cărților variază în funcție de

fiecare specie în parte și de intensitatea atacului.
Deteriorările provocate de Lepisma saccharina constau în ușoare
abraziuni ale hârtiei sau unele „dantelări”, dar și prin dispariția unor
litere (fig.147).

Fig. 147. Atacul speciei Lepisma saccharina (după Moldovan G., 2007)

274
 Deteriorări superficiale pot apare și în cazul atacului unor
psocoptere. Ele se hrănesc în special cu mucegaiul fixat pe hârtie, dar
consumă și părți din conținutul hârtiei (fig.148).

a b
Fig. 148. Deteriorări provocate de psocoptere asupra hârtiei: cantul
superior al volumului (a) şi detaliu cu cel de-al doilea forzaţ (b)
(după Moldovan G., 2007)

Blastidele pot produce eroziuni superficiale, cu contur neregulat,

dar neajunsul cel mai mare este determinat de pătarea hârtiei cu deflecții
sau cu lichid regurgitat (fig.149).

Fig.149. Atacul lui Blatta orientalis - pătarea hârtiei cu dejecţii de către

blatide (după Moldovan G., 2007)

Larvele de dermestide atacă mai des legătura cărții. Se

localizează în spațiul cuprins între copertă și cotor. Larvele de
Anthrenus și Attagenus se hrănesc mai ales cu exuviile larvare și cu
resturi de hrană de origine animală provenite de la alte atacuri. Atacă
totuși pielea și unele țesături și chiar și hârtia. Larvele de Attagenus
provoacă galerii în substrat, care sunt umplute cu excremente și
rumeguș (fig.150).

275
 Anobiidele sunt cei mai periculoși dăunători ai cărților.
Stegobium paniceum atacă cartonul coperților, forzațul lipit cu adeziv de
origine animală sau cu pap, precum și primele file din blocul cărții.
Datele din literatură citează cazuri în care unele larve de Stegobium
paniceum pot traversa blocul cărții de la o copertă la alta. Adulții
efectuează orificii de eclozare în coperți, indiferent de natura
substratului lor.

a b c

d e f

Fig. 150. Atacul larvelor de Attagneus

Deteriorări provocate de larve de Dermestidae: rosături provocate de
Attagneus pellio şi Anthrenus pimpinellae asupra pielii şi textilelor de la
legătură (a, b), lână deteriorată de larve de Attagenus sp. (c), atacul
speciei Attagenus piceus asupra legăturii (d), deteriorarea hârtiei (e) şi a
plasticului (f) de către larvele speciei Anthrenus verbasci
(după Moldovan G., 2007)

În figurile 151, 152, 153 și 154 putem urmări atacuri

caracteristice ale speciei Stegobium paniceum.

276
 a b

c d

Fig. 151. Atacul speciei Stegobium paniceum - Deteriorări provocate de

Stegobium paniceum: orificii în carton, hârtie şi piele (a) şi detaliu al
deteriorării cartonului (b), concentrarea galeriilor în coperta de carton în
partea centrală, spre colţuri şi legătură (c) şi detaliu al deteriorărilor
provocate pielii (d) (după Moldovan G., 2007)

277
 Fig.152. Degradări provocate de Stegobium paniceum în colecţia de
Mineie sec. al XIXlea (M-rea Golia) (după Moșneagu M., 2009)

a b c

278
 d e
Fig. 153. Stegobium paniceum - larve vii în copertă (a-b), pupă la
legătura unui volum (c), adult viu la capătul unei galerii (d) şi adult mort
pe pap, la legătura unei cărţi (e) (după Moldovan G., 2007)

a. b.

c. d.
Fig. 154. Larve de Stegobium paniceum ce se dezvoltă în carton cu piele
(a, c), în hârtie manuală (b) sau în paie utilizate la legătura cărţii (d)
(după Moșneagu M., 2009)

279
 Stegobium paniceum atacă în special lemnul, hârtia și cartonul.
Pentru efectuarea orificiilor de eclozare pot perfora și pielea. Golurile
efectuate de larve sunt foarte sinuoase, iar densitatea lor depinde de
intensitatea atacului.
Atacul larvelor de Xestobium este cel mai dăunător posibil. Sunt
atacate în aceeași măsură, coperțile și blocul cărții. Galeriile sunt foarte
mari și sinuoase și sunt pline cu rumeguș păstos și cu excremente
(fig.155,156 și 157).

a b

c d

e f
Fig. 155. Atacul speciei Xestobium rufovillosum asupra cartonului şi
hârtiei: prima copertă (a – exterior, b - interior), pagină miniată (c),

280
 detaliu cu galerii în blocul de carte (d) şi fragmentarea paginilor (e-f)
(după Moldovan G., 2007).

a b

Fig. 156. Atacul speciei Xestobium rufovillosum asupra cartonului unei

coperţi (după Moldovan G., 2007).

Fig. 157. Xestobium rufovillosum - deteriorarea hârtiei: galerii de

diametru mare în blocul de carte (segmentul reprezintă 10 mm)
(după Moldovan G., 2007)

Deși specia Anobium punctatum atacă mai rar hârtia și cărțile,

acestea pot deveni preferate în lipsa lemnului. Larvele atacă atât hârtia
cât și coperțile care au la bază o structură lemnoasă sau carton; atacă
însă și pielea din coperți (fig.158, 159 și 160).

281
Fig.158. Deteriorări provocate de Anobium punctatum asupra lemnului,
hârtiei şi pielii (după Moldovan G., 2007)

282
a b

c d

Fig. 159. Detalii privind atacul speciei Anobium punctatum: vedere de

ansamblu a primei coperţi (a), a doua copertă deschisă (b), lemnul
primei coperţi cu orificii şi galerii sub piele (c) şi pielea perforată de
către adulţi (d) (segmentele reprezintă 10 mm)
(după Moldovan G., 2007)

a b

283
 c d

Fig. 160. Deteriorări provocate de Anobium punctatum asupra coperţilor

de lemn (a-b), pielii (c) şi cartonului (d-e) (după Moldovan G., 2007)

Au fost semnalate atacuri ale speciei Ptilinus pectinicornis

asupra unei evanghelii din 1742 (fig.161).

284
Fig. 161. Aspecte ale atacului speciei Ptilinus pectinicornis asupra unei
Evanghelii (datată 1742) (după Moldovan G., 2007)

Adesea s-a semnalat un atac asociat al speciilor Stegobium

paniceum și Ptinus fur. Larvele de Ptinus fur consumă unele exuvii ale
larvelor de Stegobium paniceum, sau unii indivizi morți rămași în
galerii, însă atacă și hârtia și cartonul și structurile de la cotorul cărților
(fig.162).

Fig. 162.Atacul speciei Stegobium paniceum şi Ptinus fur asupra unei

coperţi (după Moldovan G., 2007)

285
 Atacul ptinidelor asupra pielii din coperți este semnalat adesea.
Atacul este localizat, de obicei, la legătura cărților, însă poate pătrunde
și în grosimea copertei și în hârtia blocului (fig.163).

Fig. 163. Aspecte privind atacul ptinidelor asupra pielii coperţilor

(segmentul reprezintă 10 mm) (după Moldovan G., 2007)

În fig.164 prezentăm un atac asociat asupra cărților al speciilor

Ptinus fur și Ptinus raptor. Atacul este îndreptat în special asupra
coperților și a legăturilor, însă se poate extinde și asupra blocului curții.
Prezentăm, de asemenea, în fig.165 atacul speciei Ptinus brunneus
asupra unei cărți.

a b

286
 c d
Fig. 164. Deteriorări provocate de Ptinus fur şi Ptinus raptor asupra
hârtiei blocului de carte (după Moldovan G., 2007)

Fig. 165. Deteriorări provocate de larvele şi adulţii speciei Ptinus

brunneus asupra hârtiei, cartonului şi pielii (după Moldovan G., 2007)

În galeriile făcute într-o carte a fost semnalată prezența speciei

Mezium affine (fig.166).

a b
Fig. 166.Atacul speciei Mezium affine (după Moldovan G., 2007)

287
 Adesea cărțile sunt preferate și de unele larve de lepidoptere.
Atacul este orientat mai ales asupra coperților, mai ales atunci când sunt
învelite cu stofă. Larvele pot trece și la carton, hârtie și piele. Au fost
semnalate pagubele provocate de larve de Hofmannophila
pseudospretella (fig.167) și de Tineola bisselliella (fig.168).

Fig. 167. Deteriorări provocate de larvele de Hofmannophila

pseudospretella în carton, hârtie (a) şi piele (b)
(după Moldovan G., 2007)

288
 Fig. 168. Atacul speciei Tineola biselliella (după Moldovan G., 2007)

Cărțile nu constituie suport nutritiv doar pentru insecte. Foarte

multe specii de bacterii și de fungi preferă cărțile, mai ales atunci când
umiditatea este mai ridicată. Petele provocate de bacterii și de fungi pe
cărți se pot recunoaște cu ușurință. Dacă umiditatea este însă ridicată și
cărțile sunt ținute în condiții total neprielnice se ajunge la situații grave
(fig.169) și când practic totul este pierdut. Este regretabil dar trebuie să
spunem că sunt situații în care cărți de mare valoare ajung să nu mai
poată fi salvate datorită atacului microorganismelor (fig.170).

Fig. 169.Carte atacată de Fig. 170. Carte compromisă ca

bacterii, fungi și insecte urmare a atacului mucegaiurilor

289
 Cartea reprezintă un mediu nutritiv preferat de foarte multe
specii de organisme, din diferite regnuri (Monera, Fungi, Animalia).
Reprezintă un mediu ecologic complex, un biochorion în care stabilesc
numeroase specii și care realizează relații complexe între ele. Cartea
reprezintă o nișă unică; ea ca substrat nutritiv și celelalte condiții de
mediu în care se găsește (fig.171).

Fig. 171. Factorii care influenţează instalarea şi desfăşurarea atacului

insectelor dăunătoare asupra cărţilor (după Moldovan G., 2007)

Complexul de specii de insecte care atacă hârtia și în mod

special cărțile este impresionant (fig.172).

290
Fig. 172. Complexul de insecte care atacă cărțile
(după Moldovean G., 2007)

291
292
 Alterarea biologică a materialelor

Biodegradarea este în aceeași măsură o binecuvântare pentru

natură și o pedeapsă pentru om atunci când își propune să conserve
unele bunuri materiale. Pentru natură este o binecuvântare deoarece
asigură funcționarea marelui circuit bio-geo-chimic. Putem afirma, fără
teama că vom greși, că toate bunurile materiale de origine organică sunt
supuse biodeteriorării, chiar dacă unele dintre ele par a fi
„recalcitrante”.
Până nu demult aveam convingerea că substanțele xenobiotice
nu sunt biodegradabile; în cea mai mare parte acestea sunt artificiale,
sintetice. Constatăm însă că și pentru acestea natura „învață” să
găsească mecanisme de biodegradare. Simțim că natura încearcă unele
soluții și în acest domeniu. Unele substanțe xenobiotice sunt
transformate de unele microorganisme și „oferite” altora pentru
continuarea procesului de biodegradare.
Desigur că pentru cei care lucrează în domeniul conservării
bunurilor de patrimoniu biodegradarea bunurilor materiale reprezintă un
flagel greu de înlăturat.
Când vom înțelege că pentru toate structurile materiale
(organice, anorganice și xenobiotice) natura prezintă căi de atac pentru
introducerea lor în marele circuit bio-geo-chimic, vom fi mai atenți și
mai responsabili în organizarea și desfășurarea unor activități de
conservare a bunurilor de patrimoniu.
Deci, natura are „ac de cojoc” pentru tot ce ființează în mediul
său. Așa ne putem explica apariția unor efecte de biodeteriorare chiar și
acolo unde ne așteptăm mai puțin. Agenții biodeterioratori aparțin
tuturor regnurilor lumii vii, însă în lumea microorganismelor domină
(bacteriile, fungii și apoi algele).
Nu putem înscrie aici toate speciile de agenți biodeterioratori
care acționează asupra bunurilor de patrimoniu producând pagube.

293
 Totuși, nominalizăm unele dintre genurile mai importante care
atacă bunurile materiale adaptând schema propusă de Mandrioli et al.
(1998).

Tabelul 10. Agenți biodeterioratori

Grupa sistematică Genurile Distrugeri
provocate
Hârtie - eroziuni;
- pete;
Bacterii heterotrofe Cytomorpha, Sporocytophaga, - schimbări în
Cellvibrio, Cellfalcicula caracteristicile
Fungi mecanice.
Ascomycete
Alternaria, Aspergillus,
Penicillium, Myrothecium, - eroziuni;
Stachybotrys, Stemphylium - pigmentații;
Deuteromycete - schimbări în
Trichoderma, Trichothecium, caracteristicile
Urocladium mecanice.

Zygomycete Mucor, Rhizopus

Lemn

Bacterii heterotrofe Pseudomonas, Achromobacter, - eroziuni;

Cytophaga, Sporocytophaga, - schimbări în
Sorangium, Vibrio, Cellvibrio, caracteristicile
Cellfalcicula mecanice.

Fungi
Ascomycete
Alternaria, Coniothyrium,
Humicola, Hypoxylon, - eroziuni;
Aureobasidium, Penicillium - pete;
Basidiomycete - decolorări;
Coriolus, Fomes, Pholiota, - rigiditate;
Pleurotus, Polystictus, Serpula, - scăderea
Poria integrității
Deuteromycete structurale.
Trichoderma

294
 Materiale sintetice

Bacterii heterotrofe Pseudomonas, Nocardia, - schimbări în

Brevibacterium, Arthrobacter, caracteristicile
Cellulomonas, Streptomyces fizice și
Fungi chimice.
Ascomycete
Aspergillus, Chaetomium,
Penicillium
Deuteromycete - pete;
Cladosporium, Trichoderma - pigmentații;
- schimbări în
caracteristicile
fizice și
chimice.
Piatra
- cruste negre;
Bacterii autotrofe Thiobacillus, Desulfovibrio, - patine;
Nitrosomonas, Nitrosovibrio, - exfolieri;
Nitrobacter, Nitrospira, - pulverizări.

- cruste negre;
Bacterii heterotrofe Bacillus, Nocardia, Streptomyces - patine;
- exfolieri;
- pulverizări.
Cyanobacteria Chroococcus, Gloeocapsa,
Lyngbya, Nostoc, Oscillatoria,
Scytonema
- patine;
Chlorophyceae Chlorella, Chlorococcum - filme biologice
Haematococcus, Scenedesmus, de diferite culori
Stichococcus, Ulothrix și constanțe.

Fungi Cladosporium, Alternaria,

Aspergillus, Penicillium, Phoma,
Stachybotrys - patine;
- pete;
Licheni Acarospora, Aspicilia, Caloplaca, - gropițe;
Candelariella, Diploschistes,
Lecanora, Lecidea, Verrucaria, - încrustări;

295
 Xanthoria - exfolieri;
- scobituri.
Mușchi și plante Eurhynchium, Eucladium,
superioare Parietaria
- încrustații;
Hedera, Cymbalaria, Sonchus, - eroziuni;
Antirrhinum, Ailanthus, Ulmus - fracturări;
- detașări.
Sticla

Eubacterii Bacillus - eroziuni;

- opacifieri;
Actinomycete Micropolyspora, - patine.
Thermoactinomyces,
Streptomyces,
Saccharomonospora

Fungi
Ascomycete Alternaria, Penicillium,
Humicola, Hypoxylon,
Scopulariopsis, Monilinia - eroziuni;
- încrustații;
Zygomicete Mucor - scobituri;
- opacifieri.
Deuteromycete Cladosporium

Licheni Diploicia, Pertusaria, Leporia,

Verrucaria
Cauciuc

Eubacterii Actinomyces, Micrococcus, - pete albe, roșii,

Proactinomyces, albastre sau
Micromonospora,Mycobacterium, negre.
Pseudomonas

Fungi Aspergillus, Penicillium

Vopsele
- decolorări;
Bacterii Alcaligenes, Bacillus, - producere de
Flavobacterium, Micrococcus gaze;
- modificarea
296
Fungi proprietăților
Alternaria, Aspergillus, fizice și
Cladosporium, Cephalosporium, chimice.
Helminthosporium, Pullularia, - desprinderi de
Phoma, Paecilomyces substrat;
- formare de
vezicule;
- decolorări.

297
298
 Picturile și biodeteriorarea lor

Componentele organice și minerale ale picturilor reprezintă

surse de hrănire și de energie pentru numeroase microorganisme
autotrofe și heterotrofe. Mediul nutritiv este asigurat atât de tipul
culorilor (pe bază de ulei, culori tempera sau culori de apă), cât și de
natura suportului (hârtie, pânză, lemn, pergament, piele, stofe etc.) și de
lianți și alți ingredienți cu care vopsele sunt combinate. Desigur că un
rol important îl prezintă și tehnica de lucru. Bacteriile și fungii găsesc
pe suprafața picturilor multiple substanțe naturale nutritive: uleiuri
vegetale, pigmenți, acizi grași, glicerol, gume (pastel), cazeină și clei cu
agenți de legare, proteine, trigliceride și multe alte substanțe care aderă
la suprafață făcând parte din ceea ce numim murdărie. Desigur că natura
suportului pictural prezintă o importanță primordială. Apar diferențe
esențiale între suporturile de lemn, piele, hârtie, pergament, sticlă sau
metal.
Însămânțarea picturilor cu spori de bacterii, de fungi, cu alte alge
sau cu alte tipuri de microorganisme se realizează ușor datorită
conținutului microbian al aerului.
Mecanismul deteriorării microbiene depinde în mod esențial de
natura agenților biodeterioratori, care pot atât suportul cât și stratul de
vopsea. Microorganismele heterotrofe care se fixează la suprafața
picturilor pot pătrunde în profunzimea substratului prin formarea de
prelungiri celulare (hife, micelii, rizoizi etc.) care se răspândesc atât în
stratul pictural cât și în suport. Pătrunderea prelungirilor celulare este
mult facilitată de sinteza și eliberarea unor enzime extracelulare care
cauzează deteriorarea obiectului (decolorarea, virarea culorilor, crăparea
și desprinderea stratului pictural, degradarea suportului).
Atât fungii cât și bacteriile pot produce unele secreții care pătează
picturile. Petele care apar ca urmare a activității fungice sunt imposibil
de eliminat de pe suprafața picturilor.

299
 Cercetările au demonstrat că fungii pot folosi substanțele organice
și minerale din praful depus la suprafața picturilor și contribuie astfel la
fixarea și consolidarea acestuia.
Microorganismele autotrofe (bacterii, alge) se fixează pe picturile
murale folosindu-le ca substrat nutritiv mai ales atunci când umiditatea
este ridicată. Este cunoscut faptul că unele suprafețe mari de tencuială
sunt acoperite de alge cu o haină verde, acestea formând un biofilm cu
efecte negative asupra substratului.
Efectul microorganismelor autotrofe nu se limitează doar la
suprafața substratului, ci afectează și părțile mai profunde prin secreția
de acizi organici (acetic, lactic, glicolic, oxalic, piruvic, succinic etc.).
Acestea pot să excrete și mari cantități de acizi aminici și de glucide,
care favorizează fixarea și dezvoltarea unor bacterii. În felul acesta
organismele autotrofe provoacă biodegradarea picturilor murale cât și
facilitează fixarea unor specii heterotrofe, care pot avea acțiuni
devastatoare.
În procesul de biodeteriorare a picturilor, așa cum am mai afirmat,
pe lângă vopsele și suport o importanță deosebită pot să aibă și adezivii,
rășinile, lacurile și alte ingrediente folosite. În acest sens considerăm că
se impune o prezentare a acestora pentru a facilita înțelegerea proceselor
biodeterioratoare.

Elementele componente ale substratului pictural

Vopselele

Frescele, icoanele și tablourile, indiferent de structura și

compoziția lor oferă o multitudine de nișe ecologice în funcție de:
- natura pigmenților;
- calitatea și compoziția lianților;
- natura peliculogenelor (vernisuri);
- solvenții folosiți;

300
 - întăritori (cei mai mulți bazați pe celuloză);
- emulsificatori;
- plasticizanți.
Toate aceste substanțe sunt biodegradabile. Multă vreme s-a
folosit ca liant al picturilor uleiul de in. Acum se folosesc o serie de
rășini sintetice acrilice, poliuretani, etc., cu diferite grade de
biodegradabilitate.
Pigmenții au compoziții chimice extrem de variate. Prin
combinarea lor se obțin substraturi nutritive de calități diferite care sunt
folosite de diferite specii de microorganisme. Condițiile de mediu
oferite de substratul cromatic al unui tablou pot fi deosebit de variate,
ceea ce favorizează în mod diferit agenții biodeterioratori, formându-se
bioskene cu structuri populaționale diferite de la o pată de culoare la
alta.
Substratul cromatic asigură condiții favorabile de creștere și
dezvoltare a unor agenți biodeterioratori:
- nutrienții sunt bogați și diferiți în funcție de natura și
calitatea pigmenților, lianților, solvenților etc.;
- apa poate fi asigurată de compoziția substratului cromatic
mai ales în cazul vopselelor bazate pe lianți care conțin apă;
poate fi asigurată și de U.R. a aerului, igrasie, condensare a
vaporilor de apă etc.
Oxigenul este un agent limitant, cu atât mai mult cu cât pretenția
față de oxigen a microorganismelor este mai mare.
pH-ul variază în limite largi în substratul cromatic; în ceea ce
privește pH-ul optim la care unele microorganisme acționează eficient
poate varia, în funcție de specie între valori cuprinse între 3,5 și 10.
Bacteriile și fungii au un optim de creștere la un pH cuprins între 4 și 6,
iar algele și lichenii între 7-9, deci un pH alcalin.
Se pare că bacteriile sunt primele microorganisme care se
fixează pe substratul cromatic al tablourilor formând un film biologic cu
structuri ce pot varia în mare măsură de la o pată cromatică la alta.

301
Bacteriile pregătesc substratul cromatic pentru fixarea unor specii de
fungi. Bacteriile și fungii pot fi toleranți față de unii biocizi, fiind prin
aceasta colonizatori primari ai substratului cromatic.
În ceea ce privește vopselele lichide acestea oferă condiții
nutritive optime pentru unele specii de bacterii, levuri și macrofungi.
Fungii aderă cu ușurință la suprafața vopselelor lichide.
Fixarea fungilor este dependentă atât de natura substratului cât și
de capacitatea acestuia de a reține apa. Dacă fibrele organice, tencuiala,
zidăria și materialele plastice pot fi colonizate cu succes de fungi, sticla,
ceramica, metalele sunt rezistente; doar în cazul unor contaminări
masive cedează. Lemnul reprezintă substratul preferat de fungi.
Unele specii aparținând genurilor Aureobasidium,
Cladosporium, Diplodia, Sclerophoma și Stemphylium invadează
lemnul înaintea aplicării vopselelor. Fungii care degradează lemnul
afectează și lemnul pictat determinând disrupția și dezintegrarea
peliculei cromatice pe măsură.
Fungii sunt capabili să invadeze pelicula cromatică a picturilor
atât de la exterior cât și de la interior atât a celor pictate pe bază de apă,
cât și a celor pe bază de ulei, dacă există suficientă umiditate.
Dacă bacteriile realizează colonizarea inițială a picturilor
exterioare, pentru cele interioare mucegaiurile reprezintă pericolul
esențial; mai ales speciile de Penicillium, Aspergillus, Alternaria,
Cladosporium și Stemphyllum.

Adezivii naturali

Adezivii naturali au fost folosiți din cele mai vechi timpuri în

artă și în activitățile practice. Egiptenii foloseau unii adezivi naturali
pentru lipirea unor piese: gumă arabică, albuș de ou, rășini de copaci
(cleiuri), latexul unor plante etc. Romanii aplicau foițele de aur pe hârtie
folosind albușul de ou.
În urmă cu mai bine de 2000 de ani se foloseau deja cleiuri de
oase (oase de la diferite animale, coarne de cerb etc.). Se foloseau
302
cleiurile animale la realizarea mobilierului. Se pare că prima fabricare
pe cale industrială a cleiului de oase s-a realizat în 1814.
Cauciucul a fost folosit în Europa, pentru prima dată, ca adeziv
natural în 1823. Treptat a fost folosit și latexul secretat de unele plante
ierboase. La începutul secolului al XX-lea a început folosirea pe scară
largă a unor adezivi vegetali; tapioca a fost folosită în realizarea
placajelor. Este extrasă din manioc.
Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea au început să se
fabrice unii adezivi pe cale industrială.
Cleiul de oase se bazează pe proprietățile adezive ale
colagenului. Capacitatea de gelificare are la bază caracterul ionic și
polaritatea radicalilor hidrocarbonați.
Cleiurile animale sunt insolubile în solvenți organici, în schimb
sunt solubile în apă, ceea ce prezintă un avantaj în utilizarea lor.
Solubilitatea este asigurată de aminoacizii constituenți. Gradul de
solubilizare depinde însă de conținutul în apă și de plastifianții folosiți.
Cleiul de oase este amorf și are o vâscozitate ce variază între
70.000 – 100.000 C.P.
Având la bază colagenul, cleiurile animale ar deriva din proteine
după relația:
C102H149O38N31 + H2O→C102H151O39N31
Cleiul de oase este folosit pe scară largă în industria textilă, a
hârtiei, în tâmplărie etc.
Cleiul de pește se fabrică din piele de pești, dar se poate obține
și din oase; cel mai bun clei de pești este cel obținut din vezica
înotătoare a sturionilor. Pieile prelevate de la pești se fierb, apoi se
filtrează zeama rezultată pentru a înlătura impuritățile. Zeama obținută
se concentrează prin încălzire și evaporare până rămâne circa 45% din
volumul inițial. După evaporare se adaugă un deodorant pentru a
acoperi mirosul neplăcut și greoi, apoi se adaugă și unele produse
bactericide.

303
 Cleiul de pești este un adeziv lichid, fiind solubil în apă, dar
insolubil în solvenți organici. Este folosit ca adeziv pentru hârtie, lemn,
etc. Ca și cleiul de oase are la bază colagenul, care se găsește în
cantitate mare în piele, dar și în oase.
Cleiul de pește poate fi lichid sau solid, având o vâscozitate de
4000-7000 CP la 22°C. De obicei, are o culoare caramel și un miros
acceptabil, în funcție de deodoranții încorporați.
Adezivi pe bază de amidon
Amidonul este un polizaharid de natură vegetală; cel mai
răspândit pe Terra. Se extrage din grâu, orz, cartofi, soia, tapioca etc.
Amidonul industrial conține 20-30% amilază și 70-80% amilopectină.
Prepararea adezivilor pe bază de amidon se realizează prin
diferite procedee:
- se poate folosi amidon ars sau gelatinat ca agent de suspensie
pentru amidonul brut;
- se poate realiza un produs adeziv pe bază de amidon în care
se include și o rășină dizolvată în apă pentru condensare.
Cleiul de cazeină
Cazeina este un produs organic obținut din lapte. Este izolată din
smântână, prin acidularea laptelui până la un pH de 4,5.
Este o proteină formată dintr-un număr mare de aminoacizi.

Proprietățile adezivilor
Pentru a putea fi folosite în operele de artă materialele adezive
trebuie să aibă unele calități, pentru a nu afecta obiectele conservate.
Adezivii nu sunt simple substanțe ci, în mod obișnuit, sunt în
combinație cu unii aditivi care au proprietăți fizice și chimice diferite.
Având o structură macromoleculară adezivii sunt sensibili la
combinarea cu diferiți solvenți și la o agitație susținută. Agitația de
durată poate determina scăderea vâscozității.
Adezivii au o structură vâscoelastică, fiind în același timp și
elastici și cu vâscozitate. În funcție de vâscozitatea adezivilor se poate
realiza grosimea peliculei. Cu cât grosimea peliculei este mai mare, cu
304
atât crește pericolul formării unui număr mai mare de bule, cu efect
negativ în adeziune.
O altă calitate a adezivilor este timpul de viață. Este neplăcut și
chiar periculos să folosești adezivi cu o viață scurtă, deoarece pun în
pericol obiectul de artă sau documentul istoric tratat. De aceea este bine
să se cunoască durata maximă pe care o are un adeziv în condiții
controlate de temperatură și umiditate. Când punem problema duratei ne
gândim atât la durata de timp care a trecut din momentul fabricării
adezivului până la utilizarea lui, cât și aceea de rezistență în pelicula
adezivă pe care o formează.
În ceea ce privește sensibilitatea la căldură este știut faptul că
unii adezivi sunt sensibili la temperaturi joase pierzându-și și unele
proprietăți; pierderea este reversibilă, adezivul recăpătându-și calitățile
printr-o ușoară încălzire. O astfel de sensibilitate poate fi dată de
sistemul adeziv solvent. Adezivii care au apa ca solvent pot suferi unele
disfuncționalități la temperatura de 4°C. Poate avea loc o separare a
celor două componente, care poate fi depășită prin agitare și prin
ridicarea temperaturii. Adezivii de calitate nu-și pierd proprietățile chiar
dacă astfel de procese se repetă.
Este bine ca adezivii să fie păstrați în recipientele originale bine
închise și ferite de variații mari de temperatură. De asemenea, este bine
ca înainte de a fi folosit un adeziv să se verifice calitățile acestuia în
mod experimental. În aceste experimente să se țină cont de temperatura
apropiată de cea în care adezivul va fi funcțional.
Pentru adezivi există un așa-numit timp de serviciu, care este
bine să fie cunoscut: este vorba de timpul care se scurge din momentul
în care acesta a fost preparat și poate fi folosit și timpul în care nu mai
poate fi utilizat.
Adezivii au o anumită capacitate de acoperire, prin care
înțelegem calitatea de a fi dispuși uniform pe suprafața de lipit. Această
capacitate se exprimă în g/cm2. Trebuie să se țină cont dacă adezivul se
aplică printr-o singură dispersie sau mai multe fără a depăși cantitatea

305
necesară pentru fiecare cm2. Capacitatea de penetrare a unui adeziv este
foarte importantă, mai ales în cazul unor substraturi fără porozități.
Cea mai importantă calitate a unui adeziv este capacitatea de
adeziune. În funcție de aceasta se realizează scopul urmărit.
Adezivitatea este influențată de mai mulți factori: temperatura,
grosimea peliculei și timpul de la aplicarea acesteia.
Este necesar să fie cunoscută și așa-numita adezivitate uscată
sau autoadezivitate, adică acea capacitate a adezivilor dispuși în
pelicule de a se uni cu ei înșiși.
Este obligatoriu să se cunoască viteza de tractare a adezivilor,
care este timpul cel mai favorabil de a realiza lipirea după aplicarea
peliculei de adeziv. Este necesar să treacă un anumit timp de la
aplicarea peliculei pentru a se realiza întărirea acesteia. Se consideră că
o importanță deosebită pentru reușirea îmbinării o poate avea formarea
unor cristale și creșterea acestora.

Lacul oriental

Încă din antichitate au fost folosite lacurile naturale datorită

rezistenței și frumuseții lor. Foarte multe obiecte de artă confecționate
din lemn, os, fildeș erau acoperite cu lacuri de diferite culori și
străluciri. În China încă din 4000 Î.H. se foloseau lacurile; erau lăcuite
unele obiecte decorative mici, mari și chiar clădiri întregi.
Lacul oriental este un polimer natural obținut din seva unor
plante. În China și Japonia lacul oriental este obținut din seva de Rhus
verniciflua, dar și din alte specii: Rhus ambigua, Rhus succedanea,
Melanorrhoea laccifera, Melanorrhoea usitata și Senecarpus
vernicifera. În funcție de speciile de plante din care erau obținute
lacurile aveau calități diferite. Calitățile lacurilor depind nu numai de
speciile de plante din care se extrag ci și de vârsta acestora și de
perioada din timpul anului când se fac recoltări. Luciul, consistența,
claritatea, durabilitatea acestora este diferită. Seva acestor arbori poate
fi tratată cu diferite substanțe pentru a obține un luciu mai mare sau
306
culori diferite: camfor, ulei de perilla, oxizi, pigmenți de culori diferite
etc.
Uneori lacurile se amestecă cu praf de argilă pentru a căpăta o
anumită consistență în vederea modelării artistice.
Lacul se aplică pe diferite suporturi organice și anorganice:
piele, hârtie, lemn, os, cochilii, fildeș, metale, ceramică etc.
În prepararea lacurilor se pot folosi diferiți aditivi (oxidul roșu
de fier, uleiuri) pentru a influența viteza polimerizării.
Prin natura lor biologică lacurile naturale pot servi ca substrat
nutritiv pentru foarte multe specii de microbiote (bacterii, alge,
ciuperci).
Deteriorarea stratului de lac (crăpare, coroziune, spargere,
încrețire) se poate datora și unor factori fizici: temperatura, umiditate
ridicată, vibrații etc.

Rășinile

Naturale sau sintetice, rășinile sunt folosite mult în protejarea

picturilor, sculpturilor, mobilierului etc.
Rășinile naturale sunt soluții ale rășinilor arborilor în solvenți
organici, alcool sau vernisuri ale uleiurilor esențiale.
Șerlacul a fost și este folosit și astăzi în industria mobilei.
Vernisurile de uleiuri sicative formează punți de legătură la
oxidare și sunt greu de înlăturat. Vernisurile cu white spirit conțin
rășină, damar sau gumă mastic și sunt folosite în pictură.
Peliculele de rășini naturale își pierd, prin oxidare, proprietățile
inițiale, se îngălbenesc și se fragilizează. Este cunoscut faptul că
peliculele de damar se degradează prin oxidare fotochimică și sub
influența temperaturii.
Degradările vernisurilor din rășini naturale pun mari probleme în
ceea ce privește conservarea operelor de artă, fiind necesară înlăturarea
lor atunci când sunt deteriorate. Înlăturarea se poate realiza cu solvenți

307
organici, însă aceștia pot provoca unele neajunsuri cum ar fi umflarea și
eliminarea mediumurilor de legătură. În ultimul timp se folosește
HALS- ul ca stabilizator pentru vernisuri.
Rășinile sintetice
În ultimul secol s-au folosit ca vernisuri rășini sintetice,
înlocuind pe cele naturale.
Rășinile cetonice sunt bazate pe ciclohexanonă (ciclohexanonă,
metilciclohexanonă), la care se adaugă și unii plastifianți.
Sub diferite denumiri (rășină cetonică N, AW2, MS2, BASF,
Laropol 80) rășinile sunt folosite în conservarea bunurilor de
patrimoniu. Conținând un număr mare de grupări atomice acestea își pot
pierde solubilitatea în solvenți nepolari, devin sfărâmicioase și mate.
Mai stabili sunt unii produși cetonici cum ar fi MS2A, rășinile
hidrocarbonice hidrogenate și cele aldehidice de tipul MW.
Rășinile hidrogenate hidrocarbonice sunt izomeri ai
hidrocarburilor ciclice, cu greutate moleculară cuprinsă între 350-800.
Rășinile aldehidice sunt produși de condensare a ureei și ai
aldehidelor cu greutate mică.
Rășina LMW este folosită în vernisurile de picturi și în
conservare. Straturile de LMW se pot elimina destul de ușor cu solvenți
organici atunci când se degradează.
Rășinile polimerice sunt folosite pe larg în conservarea
bunurilor de patrimoniu. În această categorie încadrăm unii metacrilați
și PVAC-ul.
La peliculizarea metalelor se folosește nitratul de celuloză.
Acesta aderă ușor la suprafața metalelor și are un timp de uscare mic. În
ciuda instabilității sale este un produs mult folosit.
Unii copolimeri vinilici (acrilonitriți PVAC) sunt folosiți pe
scară largă pentru protejarea împotriva umidității la unele obiecte
confecționate din lemn, fildeș și os. Totuși, fiind un polimer cu
instabilitate ridicată este nepotrivit ca înveliș protector.

308
 Rășinile polimerice sunt folosite, în ultimul timp, împreună cu
unii ingredienți în peliculogenele din industrie, chiar dacă apar unele
efecte nedorite (migrația și exudația lor).
Unul dintre adezivii cu stabilitate mare este HALS-ul, fiind
folosit mai ales în conservare.
În conservarea bunurilor de patrimoniu se folosesc ca substanțe
peliculogene stabile metacrilații alchilici inferiori: PVAC-ul și HALS-ul
ca stabilizatori ai damarului.
Învelișurile de tip PVAL (polivinil alcoolul) realizează o barieră
gazoasă eficientă. Fiind impermeabil pentru oxigen protejează substratul
împotriva degradării. Prin aceste efecte PVAL-ul reduce mult
îmbătrânirea substratului.
Învelișurile protectoare au și o funcție estetică. Este cunoscut
faptul că picturile vechi trebuie să fie lăcuite pentru a fi bine văzute.
Aceasta deoarece părțile mai întunecate ale picturii au nevoie de lăcuire
pentru a micșora împrăștierea luminii albe determinate de o suprafață cu
asperități (fig .173).

Suprafață neprotejată Suprafață protejată

- incidența, reflectarea și dispersia luminii albe
- lumina colorată

Fig.173. Reducerea dispersiei luminii la o suprafață colorată cu

asperități microscopice prin aplicarea unui înveliș clar scăzând
cantitatea de lumină albă dispersată, crește saturarea culorii

309
 Un înveliș cu LMW scăzând lumina dispersată mărește saturarea
culorii din pictură.
Învelișurile protectoare sunt supuse procesului de oxidare. Acest
proces este accelerat sub acțiunea umidității, a radiațiilor U.V. și
poluării.
Razele U.V. inițiază procesul de autooxidare fotochimică.
Procesul de degradare se realizează în pași algoritmici.
1. R-H + I →R + I – H;
2. R+O2→ ROO;
3. ROO + R-H → ROOH + R;
4. 2ROO → ROOR + O2.

R= radicali alchili;
I= radical liber inițiator;
ROO= radical peroxid;
ROOH= hidroxiperoxizi.
În reacție mai pot apare unii radicali precum: RO și OH prin
ruperea hidroxiperoxizilor.
Unele învelișuri protective se opun procesului de autooxidare
prin adăugarea de aditivi stabilizatori. Aceștia măresc absorbția razelor
UV, determină reducerea stărilor de agitație și descompunerea
hidroxiperoxizilor.
Ca absorbanți de raze U.V. pot folosiți: hidroxibenzofenonele și
2-hidroxibenzofenilbenzoatriazolii.
Cei mai puternici stabilizatori folosiți sunt aminele ciclice.
HALS este unul dintre cei mai puternici stabilizatori.

310
 Polimerii și rășinile ca sursă de hrană pentru
microorganisme

Este cunoscut faptul că în consolidarea și protejarea unor

monumente de piatră se folosesc diferite tipuri de polimeri sau de rășini,
care se aplică sub formă de peliculă la suprafață. Metoda a fost
considerată salvatoare, însă practica a demonstrat că atât polimerii cât și
rășinile devin ținta atacului unor microbiote, având rol de substrat
nutritiv pentru acestea. Totuși, polimerii și rășinile se folosesc pe scară
largă în conservarea bunurilor de patrimoniu.
Între substanțele folosite mai mult menționăm:
- polimeri organici sintetici: acrilați, polimetani, epoxizi,
polimeri vinilici;
- polimeri anorganici: silicați, silicofluoride;
- rășini naturale și ceruri;
- produse pe bază de silicon: rășini siliconice, esteri silicați.
În momentul în care se procedează la conservarea obiectelor de
artă prin folosirea polimerilor și a rășinilor, este necesar să se realizeze
curățirea cu atenție a acestora de agenții biodeterioratori.
La suprafața obiectelor de artă sau a monumentelor se depun
bacterii, fungi, alge etc., care pot pătrunde chiar în profunzime, în
funcție de starea de degradare a substratului.
După cum precizează Strzelczyk (1981) sursele de contaminare
pot fi:
- solul pe care se găsesc monumentele;
- praful cărat de curenții de aer;
- picăturile de ploaie, care antrenează sporii de bacterii,
ciuperci, alge etc.
Krumbein (1972) a semnalat prezența unor microorganisme în
interiorul unor monumente de piatră până la 50-100 cm de la suprafață.
Totul este posibil; germenii agenților biodeterioratori pot pătrunde odată

311
cu apa infiltrată. Ținând cont de faptul că unele microbiote sunt
anaerobe pot forma bioskene viabile în profunzimea monumentelor. O
sursă de contaminare a unor monumente de piatră sau/și de marmură o
poate constitui excrementele porumbeilor sau al altor păsări care
populează habitatele în care se găsesc unele monumente. Excrementele
depuse pe monumente constituie o sursă de hrană pentru microbiote și
un substrat favorabil de adeziune.
Pentru a demonstra că polimerii și rășinile reprezintă surse de
hrană pentru unii agenți biodeterioratori, unii specialiști au efectuat o
serie de experimente.
În experimentele efectuate au fost folosite numeroase specii de
fungi din genurile: Penicillium, Fusarium, Cladosporium și Aspergillus.
După însămânțarea eșantioanelor de polimeri și rășini cu specii de fungi
acestea au fost ținute la temperatură și umiditate constante timp de 35 de
zile. În experimente au fost folosite următoarele produse:
Produși siliconici:
- Conservare H; OH;
- Conservare H40;
- Silicone 1048;
- Rhoplex AC_234;
Polivinilici: Bakelite AYAT și AYAF, rășină fenolică;
Poliamide: Imron 1925, poliuretan;
Rășini naturale: Dammar, Shellac.
În primul rând s-a constatat o creștere abundentă a fungilor pe
Imron 1925, Dammar, Conservare H40, Bakelite AYAT și AYAF.
O rezistență deosebită au probat Silicone 1048 și Rhoplex 234.
Instalarea și creșterea fungilor pe suprafață polimerilor și a
rășinilor a provocat unele modificări: reducerea masei, decolorarea,
exfolieri etc.
Rezistența unor polimeri la atacul ciupercilor a fost asigurată de
introducerea unor aditivi care au proprietate biocidă.
Astfel, în Conservare H, Conservare OH, Conservare H40 și
Tegovakon a fost folosit ca aditiv biocid dibutildilaureatul;
312
Rhoplex_234 conține formaldehida, iar Bakelite AYAC acid acetic.
Experimentele au demonstrat că atât polimerii cât și rășinile servesc ca
substraturi nutritive pentru fungi și alte microbiote (bacterii, alge).
Substratul nutritiv poate fi folosit și de microbiotele care se fixează pe
pelicula de protecție.
Experimentele au scos în evidență faptul că Bakelite AYAC a
fost degradată complet în două săptămâni; Conservare H40, Acryloid F-
10, Imron 1925 și Dammar au o rezistență slabă, iar Bakelite AYAC și
Tegovakon sunt rezistente.
Aceste aspecte sunt necesare cunoașterii specialiștilor care se
ocupă de conservarea bunurilor de patrimoniu.
Rincón et. al (2011) au demonstrat că unele subspecii de
Phanerochaete chrysosporina (Bazidiomicete lignicole) au capacitatea
de a biodegrada bakelita. Ca urmare a atacului materialul a pierdut 25%
din greutate; s-au format unii compuși fenolici și O-hidroxifenil, s-a
redus duritatea și au apărut unele fisuri.52

Degradarea stratului pictural

Stratul pictural al tablourilor se poate deteriora în timp sub

acțiunea factorilor de mediu, în funcție de compoziția acestuia, de
natura pigmenților și de tehnicile picturale folosite. Pentru a înțelege
mai bine natura deteriorărilor stratului pictural trebuie să pornim de la
structura acestuia.
Stratul pictural este fixat pe un suport, care poate fi format din
lemn, carton, pânză etc. Urmează stratul sau straturile de grund, peste
care sunt dispuse straturile de culoare, iar la suprafață se găsește
pelicula de vernis (fig.174).
52
Rincón Juan Jóouregni, Gabrielle Ponce Andrade, Rafael Vázquez Dubolt, Refugio
Rodriguez Vázquez, 2011, Biodegradacion de Bakelita B. Adusta 7308, Unidad de
Estudios Avanzados Ciudad Universidat.

313
 Fig. 174. Secțiunea stratului pictural înainte de restaurare
(după Knut Nicolaus, 1999)
a) suportul
b) grundul
c) pânză între straturile de grund
d) strat de grund colorat
e) eboșa
f) adeeziv
g) foiță de aur
h) strat de culoare locală
i) ultimul strat pictural cu detalii și glasiuri
j) verni colorat
k) verni
l) cracluri în stratul pictural și grund
m) cracluri în stratul pictural
n) cracluri în verni

Knut (1999) face o clasificare a desprinderilor în funcție de

poziția lor:
- desprinderea stratului pictural de pe suport;
- desprinderi ale straturilor de culoare de pe grund;
- desprinderea straturilor de grund;
- separarea straturilor de culoare;
- separarea stratului de vernis de straturile de culoare.
Desprinderile stratului pictural pot apărea ca urmare a:
- deformările lemnului determinate de variația U.R. și a
temperaturii;
- de folosirea incorectă a tehnicilor picturale;
314
 - îmbătrânirea structurilor adezive;
- atacul unor microorganisme;
- vibrații mecanice.
În fig.175 putem urmări tipurile de desprinderi ale stratului
pictural.

Fig.175.Desprinderile stratului pictural (după Knut Nicolaus, 1999)

Deși pare stabil lemnul poate suferi unele dilatări sau contractări
determinate de variațiile termice și ale U.R. Dacă stratul pictural are o
anumită elasticitate poate urma aceste variații sau se poate desprinde;
este vorba de echilibrul dintre modificările dimensionale și de formă ale
suportului și de gradul de elasticitate al stratului pictural și de o anumită
capacitate de adaptabilitate.
De obicei când un tablou sau o icoană stau mult timp într-un
mediu mai mult sau mai puțin constant atunci în componentele stratului
pictural se produc modificări foarte mici. În situația în care acestea sunt
mutate dintr-un loc în altul (expuse în diferite expoziții) variațiile bruște

315
ale mediului pot provoca diferite tipuri de desprinderi ale stratului
pictural de suport, de grund sau între straturile de culoare.
Așa-zisa stare de sănătate a stratului pictural se poate constata și
prin pipăirea sau percuția acestuia. Dacă au avut loc unele desprinderi
de substrat pot fi percepute astfel, chiar dacă nu sunt descoperite
desprinderi „oarbe”. În stadiile incipiente desprinderile se pot descoperi
cu greutate. În cazuri grave desprinderea poate provoca fisurarea
stratului pictural și deformarea (decalarea) acestuia (fig.176).

Fig. 176. Desprinderea stratului pictural pe lemn (foto Moșneagu M.)

Când substratul lemnos se micșorează are loc desprinderea

stratului pictural și decalarea lui, căpătând aspectul unui acoperiș în
două ape (fig.177). Poate avea loc exfolierea stratului pictural sub forma
unor solzi sau chiar pulbere, ca urmare a alterării liantului sau ca urmare
a comportamentului diferit al unor straturi ale picturii. Nu întotdeauna
desprinderile oarbe sunt între stratul pictural și suport; se pot forma și
între două straturi ale picturii. Pot apare și unele pungi false, care sunt
determinate de atacul unor insecte xilofage (carii) (fig.178 și 179). De
asemenea, temperaturile ridicate pot provoca diferite tipuri de

316
desprinderi. Acestea pot apare între vernis și stratul de culoare, între
grund și pelicula de culoare, sau între straturile de culoare. Umflăturile
dintre grund și stratul de culoare pot genera cracluri de diferite
dimensiuni (fig.180).

Fig. 177.Desprinderea sub formă Fig. 178. Desprinderi ale stratului

de acoperiș a stratului pictural pictural determinate de insecte
(foto Moșneagu M.) xilofage (foto Moșneagu M.)

Fig. 179. Desprinderi ale stratului pictural determinate de atacul unor

anobiidae (foto Moșneagu M.)

317
 Deformările provocate de temperatură depind de intensitatea
temperaturii și de timpul de acțiune. Lămpile care luminează muzeul
sau lumânările aprinse din apropierea icoanelor determină adesea
degradarea stratului pictural și apariția de vezicații. De obicei în
incendii se produc tot felul de degradări, mai mult sau mai puțin grave.
Temperatura ridicată provoacă o topire termoplastică atât a vernisului
cât și a stratului pictural. Se produce o fisiune pirolitică a stratului
pictural. De asemenea, ca urmare a temperaturii ridicate, lianții (rășini,
cleiuri vegetale sau animale, uleiuri etc.) se descompun și formează
acizi organici și gaze; la temperaturi foarte ridicate se produce chiar
carbonizarea stratului pictural (în timpul incendiilor).
S-a constatat că picturile pe bază de apă reacționează mai puțin
decât cele pe bază de uleiuri la temperaturi de până la 250 . Rășinile
acrilice sunt rezistente și la temperaturi mai ridicate.
Reacția culorilor la temperaturi ridicate este diferită: culorile
tempera se îngălbenesc, iar cele pe bază de uleiuri se brunifică.
Pigmenții răspund, de asemenea, în mod diferit:
- galbenul ocru capătă nuanțe brun sau roșii;
- galbenul de oxid de fier se transformă în oxid roșu de fier la
temperaturi de peste 800 ;
- albul de plumb se îngălbenește la temperaturi mai mari de
80 .

Degradări ale peliculei de protecție

După finalizarea picturilor se procedează la vernisarea lor pentru

protecție împotriva depunerilor aderente și a efectelor luminii. Prin
aplicarea stratului de vernis se acoperă neregularitățile stratului pictural,
ceea ce are ca efect modificarea unghiului de refracție. Prin saturarea
culorilor pot fi sesizate și cele mai mici detalii din zonele întunecate ale
picturii.

318
Fig. 180. Degradarea stratului pictural datorită temperaturilor ridicate –
formarea vezicațiilor (după K. Nicolaus, 1998)

Stratul de vernis asigură un luciu, care depinde atât de tipul de

vernis cât și de neregularitățile stratului pictural, precum și de grosime
și de metoda de aplicare. Dacă stratul de vernis este format din rășini
ușoare, care au o vâscozitate mică, vor conține mai puțin solvent, iar
uscarea solventului va afecta mai puțin calitatea tabloului. Dacă se
folosesc rășini cu viscozitate mare, cum sunt rășinile policiclohexamice,

319
va fi necesară o cantitate mai mare de solvent. Prin evaporarea
solventului vernisul cu vâscozitate ridicată se contractă; ca urmare
impresia de profunzime este afectată de lumina refractată de la granița
dintre vernis și stratul pictural.
Impresia de profunzime este dată de contactul dintre stratul de
culoare și stratul de vernis; cu cât stratul de vernis penetrează mai mult
stratul pictural, cu atât impresia de profunzime este mai mare.
Profunzimea și strălucirea culorilor este asigurată de așa-numita
umezire care se realizează la interfața dintre cele două straturi. Cu cât
suprafața stratului pictural este mai neregulată și mai aspră cu atât
umezirea este mai mare.
Calitățile optice ale vernisului depinde de mai mulți factori:
- vâscozitate;
- indice de refracție;
- puterea de penetrare;
- tehnică de aplicare.
Asemenea tuturor materialelor și stratul de vernis este supus
procesului de îmbătrânire; aceasta trece prin trei faze:
I. Prima fază începe din momentul în care stratul de vernis nu mai
este lipicios atunci când este atins. Aceasta depinde de natura
solvenților.
II. Faza a doua începe din momentul în care solventul s-a evaporat;
stratul de vernis nu mai suferă transformări care să-i afecteze
calitatea.
III. A treia fază începe odată cu apariția fenomenului de degradare,
care se poate produce sub acțiunea factorilor de mediu, sau ca
urmare a proceselor chimice de îmbătrânire care au loc în
grosimea peliculei. Acest proces este de lungă durată (50-150 de
ani), însă, ținând cont de faptul că numeroase opere de artă
supraviețuiesc secole, degradarea stratului de vernis are o
semnificație cu totul particulară pentru procesele de restaurare și
conservare.

320
 Îmbătrânirea stratului de vernis se manifestă în primul rând prin
virarea culorii. În funcție de vechime aceasta poate deveni galbenă,
galben-brună sau brună. De asemenea, se produce schimbarea culorii
stratului pictural; dispar nuanțele fine ale culorilor și se produce gradat
o uniformizare a tonurilor diferită ca valoare artistică.
Cu cât grosimea stratului de vernis este mai mare, cu atât va fi
mai intensă nuanța galbenă, iar cromatica picturii va fi mai influențată,
observatorul percepând culorile modificat, iar tușele fine și glasiurile
vor fi estompate. Cele mai cunoscute modificări de percepție sunt
perceperea albastrului ca fiind verde și perceperea albului ca fiind
galben.
La suprafața stratului de vernis pot să apară unele pete de
culoare închisă, asemenea unui film lăptos, format din cristale de sulfat
de amoniu [NH4]2SO4. Aceste pete reprezintă așa-numitul efect de
„bloom”. Apariția efectului de bloom este provocată atât de lumină cât
și de umiditate.
Apariția fenomenului de bloom este explicată în diferite moduri.
Unii autori sunt de părere că este vorba de formarea unor cristale de
sulfat de amoniu care pot fi șterse cu o cârpă curată și uscată. Alți autori
consideră că fenomenul de bloom este dat de impuritățile înconjurate în
stratul de vernis, care sunt eliminate la exterior, la care se pot adăuga și
multe impurități din aer. Ca argument se aduce observația că vernisurile
care conțin o proporție ridicată de acizi sunt mai susceptibile la apariția
acestui fenomen.
Un neajuns al vernisurilor îl reprezintă fragilitatea acestora, care
se poate manifesta mai repede sau târziu în funcție de natura lor.
Fragilizarea este determinată de pierderea elasticității ca urmare a
acțiunii unor factori externi sau interni. Între factorii externi temperatura
și U.R. au un rol important, iar între cei interni natura solvenților și
modul în care se realizează evaporarea lor.
Specialiștii în conservare consideră că vernisul din mastic este
mai fragil decât cel din dammar, cele pe bază de rășină

321
policiclohexanonică, cum ar fi AW2 capătă o fragilizare ridicată chiar la
o presiune aplicată pe suprafața stratului de vernis. Fragilizarea poate fi
pusă ușor în evidență în funcție de craclurile care apar.
Un alt fenomen caracteristic pentru vernisuri sau așa-numitul
fenomen de crazing. Este vorba de apariția unor crăpături fine și foarte
dese care se pot produce atât în stratul de vernis cât și în cel de culoare.
Microfisurarea determină pierderea coeziunii celor două straturi. Stratul
de vernis își pierde transparența și devine opac, ceea ce produce o
încețoșare a tabloului.
Nu se cunoaște exact cauza apariției acestui fenomen. Totuși,
Max von Pettenkofer și Radlkofer considera că este provocat de atacul
unor organisme, mai ales a mucegaiurilor. Este necesar un diagnostic
diferențiat.
Dacă se tratează pelicula de vernis cu un solvent se poate realiza
o regenerare a acesteia și să capete din nou transparență.

Craclurile

Craclurile sunt crăpăturile care apar în stratul pictural al unui

tablou (picturi). Pot fi considerate ca dovezi ale vechimii tablourilor sau
icoanelor. Trebuie însă să ținem seama că acestea sunt determinate de
compoziția stratului pictural și de structura suportului (lemn, pânză).
Rețeaua de cracluri este determinată de un complex de factori:
de suport, de compoziția stratului pictural, de tehnica folosită de artist și
de condițiile de mediu.
Primul specialist în conservarea bunurilor de artă care s-a ocupat
de elucidarea acestui fenomen a fost Theodor von Frimmel. O
contribuție importantă au avut-o Bohuslav Slansky (1956), Knut
Nicolaus în a sa carte The restoration of paintings.53
Nicolaus Knut (1999) face o clasificare a craclurilor:

53
Knut Nicolaus, 1999, The restauration of paintings, Edit. Könemann.

322
 - cracluri de vechime;
- cracluri timpurii;
- cracluri provocate.
Craclurile timpurii se mai numesc și cracluri de uscare. Apar
în procesul de uscare a stratului pictural, fiind provocate de procese
chimice și fizice.
Așa cum precizam, apariția craclurilor se datorează unui
complex de factori:
- mărimea particulelor de pigmenți;
- tipul lianților;
- compoziția grundurilor;
- tehnica de pictură.
Nicolaus Knut (1999) prezintă diferite tipuri de cracluri de
uscare:
- flame cracks – scurte și puțin profunde, se pot forma mai
ales pe tablourile în care stratul pictural a fost apăsat cu
pensula după aplicarea culorilor;
- bushstroke cracks – care apar în zona în care stratul pictural
este mai subțire, urmând direcția de pensulare a culorii;
aspectul fisurilor apare oarecum pensulat;
- net cracks – ca o rețea neregulată de cracluri primare,
secundare și terțiare;
- grid cracks – ca o rețea cu aspect de grilaj. Crăpăturile par a
urma direcția pensulărilor.
Craclurile de vechime afectează stratul pictural în întregime,
craclurile pornind de la grund spre suprafață. Formează o rețea densă de
fisuri drepte sau curbe.
În fig.181, 182, 183, 184, 185, 186 putem pune în evidență
diferite tipuri de cracluri. Pot să apară și cracluri timpurii în culoare
(fig.184). Unele cracluri pot să apară după pensulație (fig.186). Se pot
forma cracluri și cute între vernis și culoare (fig.187). De cele mai multe

323
ori craclurile pot determina tipul de desprindere a stratului pictural
porțiuni ale picturilor, desprinderea realizându-se în diferite moduri:
- pe linia craclurilor (fig.188);
- pe direcția fibrelor lemnoase (fig.189);
- pe direcția atacului unor insecte xilofage (fig.190).

Fig. 181. Fig. 182.

Craclarea stratului de culoare (foto Moșneagu M.)

Fig. 183. Fig. 184.

Cracluri de vechime (foto Moșneagu M.)

324
Fig. 185. Cracluri timpurii în Fig. 186. Cracluri după pensulație
culoare (foto Moșneagu M.) (foto Moșneagu M.)

Fig. 187. Rețele multiple de cracluri Fig. 188. Desprinderi ale stratului
și cute în vernis și culoare pictural realizate pe linia craclurilor
(foto Moșneagu M.) (foto Moșneagu M.)

Fig. 189. Cracluri de-a lungul Fig. 190. Desprinderi ale picturii
fibrei și desprinderea stratului pe linia atacului unor insecte
pictural(foto Moșneagu M.) xilofage (foto Moșneagu M.)

325
 Craclurile pot apare ca urmare a presiunilor mecanice
provocate de factori de mediu (temperatură, UR) și de forțele
determinate de suport (lemn sau pânză) care suferă dilatări sau contracții
provocate de factorii de mediu.
Este cunoscut faptul că stratul pictural poate suferi în timp, în
funcție de compoziție, unele modificări fizico-chimice. Acestea se
accentuează în timp provocând cracluri de vechime. Este o îmbătrânire
mai mult sau mai puțin firească, nefiind provocată de intervenția
omului.
Craclurile fine se accentuează în timp deoarece se măresc
spațiile din stratul pictural care sunt supuse acțiunii oxigenului și a altor
gaze din atmosferă. Chiar în timpul realizării picturii pot să apară
micropori și microfisuri, care vor sta la baza apariției unor cracluri în
timp. Microporii și microfisurile măresc suprafața de contact a stratului
pictural cu gazele din atmosferă și cu umiditatea aerului.
Picturile pe suport de lemn (panou de lemn) comparativ cu
picăturile pe pânză sunt mai puțin afectate ca urmare a gradului mic de
elasticitate a lemnului. Esența lemnului din suport poate influența mult
forma și dispoziția craclurilor, acestea fiind mai mult sau mai puțin
dispuse în funcție de direcția fibrelor lemnoase. De asemenea, nodurile
pot provoca cracluri cu formă specifică radială.
Craclurile fine apărute mai ales la suprafața stratului pictural pot
determina o înălbire a acestuia datorită modificării indicelui de refracție.
Înălbirea poate afecta în aceeași măsură atât stratul de vernis, cât și
stratul de culoare.
Înălbirea este cauzată de mai mulți factori:
- umiditatea ridicată a atmosferei sau contactul direct cu apa
(ex. condens);
- pierderea contactului dintre granulele de pigment și agentul
de legătură (lipsa coeziunii);
- învelirea provocată de fungi (fig.191);
- încărcarea atmosferei cu gaze acide.

326
 Fig. 191. Albirea picturii datorită fungilor (foto Moșneagu M.)

Este cunoscută așa-numita boală a ultramarinului. În mod

obișnuit variația umidității provoacă ruperea legăturii dintre pigment și
liantul de legătură. În jurul particulelor de pigment apar crăpături fine,
asemănătoare unor fire de păr care schimbă refracția luminii și
determină fenomenul de înălbire.
Craclurile provocate sunt de cele mai multe ori produse în mod
artificial de unii falsificatori ai operelor de artă. Sunt provocate pentru a
da patina de vechime a tablourilor.
Falsificatorii pot aplica peste stratul pictural un strat de culoare
care se usucă rapid și produce apariția de cracluri. Se pot obține cracluri
în tablourile recent pictate prin aplicarea unor șocuri termice și prin
umezire și uscare rapidă a stratului pictural. Craclurile apar în stratul
superficial aplicat în mod special pentru falsificare. Unele tablouri
falsificate prezintă cracluri zgâriate în mod intenționat.
Craclurile sparte se obțin prin trecerea pânzei pictate peste o
suprafață tăioasă. Crăpăturile pot fi acoperite și înnegrite cu funingine
sau cu alte substanțe negre.

327
 Depunerile de suprafață

Este și firesc ca pe tablourile și icoanele expuse fără a fi

protejate de sticlă să se depună praf, care conține tot felul de impurități
organice și anorganice dar și spori de bacterii și fungi.
Depunerea de suprafață este determinată de o multitudine de
factori:
- curenți de aer;
- mișcarea aerosolilor;
- termoforeza;
- forțele electrostatice;
- adeziunea;
- forța de capilaritate;
- aerul poluat.
În sălile de expoziții și în depozitele muzeelor se formează
permanent curenți de aer care antrenează diferite impurități. Chiar în
situația în care curenții de aer sunt foarte slabi, aproape inexistenți,
aerosolii sunt mișcați ca urmare a forțelor electromagnetice și termale,
de la o concentrație mai mare la una mai scăzută.
Fenomenul de termoforeză, pe care l-am prezentat în paginile
anterioare, determinat de diferența de temperatură dintre diferite zone
ale încăperilor, are o importanță semnificativă în creșterea depozitelor
de praf.
Forțele electrostatice sunt deosebit de importante în atragerea și
reținerea aerosolilor. În condiții de umiditate redusă o încărcare
electrostatică puternică atrage particulele de praf. Mai mult, o încărcare
electrostatică puternică nu numai că atrage praful, dar îl și reține, adesea
fiind greu de îndepărtat.
Puterea de adeziune este determinată, de suprafața de contact.
Cu cât o particulă de praf este mai aproape de suprafața picturii cu atât
este mai puternic atașată de ea.

328
 Murdărirea se datorează în primul rând modului neglijent de
păstrare și de protecție a picturilor. Așa cum am precizat, sunt cauze
multiple.

Fig. 192. Murdărie aderentă la pictură (foto Moșneagu M.)

Murdărirea prin depunerea stratificată a prafului, fumului,

grăsimilor etc. În fig. 168 murdăria este rezultatul manipulării frecvente
cu mânile mudare.

Fig. 193. Murdărie grasă aderentă (foto Moșneagu M.)

Forța de capilaritate apărută la suprafața picturii are o

semnificație deosebită în atragerea și reținerea particulelor de praf. Este

329
vorba de condensația capilară, care poate avea loc în condiții de
umiditate cuprinse între 50 – 65% și mai mult.
Fenomenul de adeziune este deosebit de complex, dacă ținem
seama de faptul că aceleași forțe moleculare care determină coeziunea
internă a moleculelor (forțele polare dipol-dipol, legăturile de hidrogen,
forțele de dispersie) au efect și la adeziunea aerosolilor la suprafața
picturii.
Cu cât aerul este mai poluat, cu atât depunerea prafului se
realizează mai rapid. Este vorba de o încărcare puternică a aerului cu
diferite tipuri de substanțe care intră în interacțiune.
La murdărirea picturilor contribuie, de asemenea, în mare
măsură, persistența reziduurilor de la restaurările anterioare. Este vorba
de unele fibre de vată, de solvenți reziduali și de amprente lăsate.
Amprentele pot avea adesea valoarea unor însămânțări cu
microorganisme, care sunt fixate și reținute într-un mediu mai mult sau
mai puțin nutritiv. În cazul frescelor pot apare rareori fenomenul de
eflorescență determinat de igrasie. Eflorescențele și igrasia sunt însoțite,
de cele mai multe ori de fixarea și dezvoltarea mucegaiurilor.
Praful este legat de picturi ca urmare a forței de atracție, care se
realizează la suprafața de contact. Când folosim noțiunea de praf nu ne
gândim doar la particulele minerale, ci la toate substanțele care pot fi
antrenate de curenți de aer; microbiotele sunt prezente sub formă de
spori sau de celule viabile (bacterii, fungi, alge).
Unele particule de praf sunt foarte mici, de dimensiuni
microscopice, cuprinse între 0,01 și 100 μm. Altele sunt mai mari, dar
se mențin în aer în funcție de greutatea specifică. Aerul poate fi încărcat
cu fum (de la lumânări sau candele), cu particule grase, care
interacționează cu stratul de vernis.
Murdărirea poate proveni și de la excrementele depuse de
insecte, chiar de păsări, la biserici și mari catedrale. Pot apare exuvii de
insecte etc. ceea ce facilitează fixarea unor microorganisme și
asigurarea unui mediu de creștere și dezvoltare.

330
 Factorii biotici care atacă picturile provocând
fenomene de biodeteriorare

Factorii biotici sunt omniprezenți chiar și în condiții de maximă

protecție. Pentru a provoca procese de biodeteriorare trebuie însă să aibă
măcar un minim de condiții de existență. Microoganismele (bacterii,
fungi) pot fi sub formă de spori, unii dintre ei în stare de anabioză. Între
factorii biotici trebuie să luăm în considerație și unele insecte, diferite
specii de rozătoare și chiar și omul.
Microorganismele determină apariția unor procese de
biodeteriorare care pot fi generate de asimilație și/sau dezasimilație. În
fenomenele de asimilație substratul este folosit ca substrat nutritiv, iar în
cele dezasimilație procesul de degradare este provocat de substanțele
provenite din metabolism, având loc o biocoroziune.
Stratul pictural al tablourilor și al icoanelor oferă o multitudine
de nișe spațiale cu condiții de viață diferite, în funcție de natura
pigmenților folosiți, de lianți, vernis etc.
Cele mai periculoase microorganisme biodeterioratoare sunt
bacteriile saprofite și fungii. Acestea au un aparat enzimatic bogat prin
care reușesc să descompună substratul și să-l folosească în asimilație.
Cercetările au dovedit că cele mai dispuse la atacul unor
microorganisme sunt culorile tempera, dar sunt atacate și uleiurile și
chiar rășinile artificiale. În multe cazuri liantul este preferat de unele
specii de microorganisme. Înainte se folosea uleiul de in sau alte uleiuri
vegetale, care erau foarte vulnerabile la atacul microbiotei. Acum sunt
folosite rășini sintetice, acrilice etc., care prezintă grade diferite de
sensibilitate la atacul microbian.
În ceea ce privește pigmenții, unii dintre ei nu sunt
biodegradabili. Însă unii pigmenți organici și coloranți sunt
biodegradabili atunci când sunt folosiți ca pastă sau ca pudră uscată.

331
Chiar unii pigmenți care conțin minerale sunt vulnerabili deoarece
multe microorganisme pot realiza conversia lor.
Picturile care sunt realizate pe substrat lemnos sunt supuse
atacului agenților biodeteriorator care sunt specializați fie pentru atacul
lemnului, fie pentru atacul substratului pictural. Lemnul poate fi atacat
de Serpula lacrymans, Phoma pigmentivora, Coniophora cerebella etc.,
care afectează și stratul pictural, determinând detașarea peliculelor
suprapuse. Lemnul atacat de ciuperci este preferat de unele specii de
insecte xilofage (Anobius pertinax, A. punctatum, Xestobium
rufovillosum etc.). Stratul pictural de pe lemn este atacat de specii de
Penicillium, Aspergillus, Chaetomium etc.
Cercetările recente au demonstrat că picturile care conțin
pigmenți cu metale grele (alb de plumb, oxid de zinc, galben de crom)
sunt mai rezistente la atacul fungilor. Asta nu înseamnă că acești
pigmenți nu sunt atacați. În cazul pigmenților de pământ, picturile sunt
atacate de specii de Penicillium, Verticillium, Trichothecium,
Sphaeropsidales și Phoma pigmentivora. Provoacă desprinderea
stratului pictural datorită formării unor picnidii, sub acest strat.
Între speciile dăunătoare picturii mai menționăm pe: Curvularia
lunata, Chaetomium globosum, Emericella nidulans, Fusarium
oxysporum, F. moniliforme, Macrophomina phaseolina, Trichoderma
harsianum etc.
Organismele heterotrofe se găsesc la suprafața picturilor murale,
folosind atât substanțe organice, cât și pe cele minerale, pe care le
antrenează în metabolismul propriu.
Din momentul în care pe suprafața picturilor murale s-a format
un biofilm sau o biodermă vegetală înseamnă că s-au acumulat o serie
de substanțe organice moarte, care pot fi valorificate de unele organisme
heterotrofe (bacterii și fungi). Acestea sunt favorizate de prezența
umidității, a substanțelor organice acumulate pe substrat și a prafului,
care conține atât substanțe minerale, cât și organice.

332
 Pictura murală este cu atât mai mult atacată de organisme
heterotrofe cu cât biofilmul fixat prelucrează substratul, făcându-l
accesibil acestora.
Cercetări recente efectuate asupra unor picturi murale au pus în
evidență prezența unor bacterii heterotrofe din genurile Bacillus și
Micrococcus și a unor fungi cum ar fi: Acremonium nidulans, A. niger,
Alternaria alternata, A. versicolor, A. flavus, Cladosporium herbarum
etc.
Picturile murale pot fi expuse atacului unor agenți
biodeterioratori în funcție de o multitudine de factori:
- amplasamentul picturii;
- natura pigmenților și lianților folosiți, tehnica de execuție a
picturii;
- condițiile de mediu.
Agenții biodeterioratori pot acționa în mod activ asupra
picturilor murale la temperaturi cuprinse între 5 și 45 și la o U.R. a
atmosferei de 55-100%.
În situația în care picturile murale se găsesc la exteriorul
zidurilor, sau pe ziduri cu o umiditate ridicată pot fi expuse acțiunii
biodeterioratoare a unor specii de alge și de ciuperci.
Este cunoscut faptul că pe unele ziduri umede se instalează cu
ușurință o biodermă vegetală care se poate dezvolta și extinde. Pe
substratul atacat se formează pete întinse de culoare verde, pe care apar
și zone negricioase. Pe picturile murale se fixează diferite specii de alge
verzi din genurile: Pleurococcus, Protococcus și Trentephobia și unele
specii de cianobacterii din genurile Scytonema și Oscillatoria.
Fixarea algelor pe picturile murale nu este întâmplătoare, fiind
condiționată de curenții de aer și de prezența acestor alge în diferite
stadii, în mediu.
Algele se fixează pe picturile murale cu umiditate ridicată.
Nutriția fiind autotrofă acestea au nevoie de lumină, de apă și de
substanțe minerale. Acestea fiind asigurate, algele își pot porni sau

333
continua ciclul biologic. Din substratul reprezentat de pictura murală,
algele pot extrage atât substanțe minerale, cât și organice care se găsesc
în structura zidului și în stratul pictural. Accesul la substanțele minerale
este favorizat de acizii organici secretați și eliminați de celulele algale.
Prin secreția de zaharuri algele conferă condiții nutritive și unor bacterii,
fungi și chiar licheni, bioderma vegetală putând lua proporții în timp.

334
 Biodeteriorarea picturilor murale

Atmosfera este încărcată cu milioane și milioane de spori de

bacterii și de ciuperci, de alge microscopice, de grăuncioare de polen, de
praf mineral și organic (substanță organică moartă particulată). Această
încărcătură se poate lipi cu ușurință de picturile murale, fie că se găsesc
la exterior sau la interior. Fixarea este cu atât mai ușoară cu cât zidurile
sunt umede. Picturile murale reprezintă suporturi propice pentru
creșterea și dezvoltarea unor bacterii și ciuperci mai ales în situația în
care pe ele se așterne un strat grosier de praf. Sporii bacteriilor și ai
ciupercilor pot germina și pot folosi ca suport nutritiv diferite substanțe
organice din stratul pictural cât și din praful depus. Stratul pictural oferă
condiții variate de hrană în funcție de natura pigmenților și a lianților.
Condițiile pot fi atât de diverse încât unele bioskene formate în diferite
zone ale picturii pot avea o structură specifică extrem de variată.
Heryman et al. (1999) au urmărit diversitatea bacteriilor
heterotrofe din biofilmul format pe diferite picturi murale din Europa.
Au urmărit trei situri care oferă condiții oarecum diferite: Carmona
(Spania), Herberstein (Austria) și Greene (Germania).54
Biofilmele prelevate conțineau bacterii heterotrofe aparținând
genurilor Bacillus, Paenibacillus, Micrococcus, Arthrobacter și
Staphylococcus. Dintre speciile de Bacillus identificate menționăm: B.
circulans, B. cohnii, B. firmus, B. licheniformis, B. mucroides, B.
morismortui, B. megaterium, B. niacini.
Din aceleași situri Gorbushina et al. (2002) prezintă atacul unor
ciuperci.55Au identificat specii aparținând genurilor Acremonium,

54
Heryman Jeroen, Jaris Hergert, Jean Swings, 2002. Diversity of heterotrofic bacteria
isolated from three European mural paintings. Microbiology Letters, 181: 3-49.
55
Gorbushina, A. Anna, Jeroen Heyrman, Joris Mergoert, Wolfgang E. Krumbein,
Jean. Swings, 2002. Comparison of the microflora present on three severaly damaged

335
Cladosporium, Verticillium, Beauveria și Engyodontium. Aceste specii
de fungi au fost izolate din filmele biologice din care au fost izolate
bacteriile heterotrofe.
Picturile murale sunt expuse permanent acțiunii agenților
biodeterioratori. Prezența acestora sub formă de spori (bacterii, fungi)
este mai mult sau mai puțin permanentă. Acționarea lor este determinată
de anumite condiții de temperatură și de umiditate. Picturile murale pot
fi colonizate de microorganisme în mod eșalonat. Prima colonizare
poate fi realizată de cianobacterii, care sunt fotoautotrofe, care au
nevoie de lumină și de umiditate. Pot urma bacteriile
chemolitoautotrofe și sulfobacteriile care devin producătoare de materii
organice, care favorizează fixarea bacteriilor heterotrofe și a fungilor.
Metaboliții, organismele autotrofe, microorganismele moarte, praful și
excrementele unor insecte asigură prezența permanentă a organismelor
heterotrofe.
În cercetările efectuate de Katrin Ripka (2005) în palatul
Schönbrunn și în Capela Sf. Virgil din Viena a constatat că formarea
filmului biologic și caracteristicile sale depind de o serie de factori.
Astfel, când substratul este bogat în SO2, NH4 și compuși organici, vom
constata prezența bacteriilor sulfooxidante, a celor nitrificante, a
bacteriilor autofototrofe și a celor heterotrofe.56
Microorganismele din filmul biologic pot determina producerea
de pigmenți, clorofilă, acizi organici, modificarea pH-ului și a Rh-ului.
În anumite condiții se pot forma patine de diferite culori (verzi,
roșii, cenușii), dislocarea unor porțiuni din substratul pictural, atacul
acizilor organici și a carbonaților și hidroliza polimerilor.

mural paitings subjected to different climatic conditions. 5th Symposium on the

Conservation of monuments in the Mediteranean Basin, p. 5-8.
56
Ripka Katrin, 2005, Identification of microorganism on stone mural painting using
molecular methods. Diplomarbeit, Univ. Viena.

336
 Fig.194. Condiții de instalare a unor filme biologice.

În picturile murale de la Castelul Schönbrunn au fost identificate

multiple specii de bacterii aparținând genurilor: Bacillus, Pseudomonas,
Pantoea. Dintre speciile dominante menționăm: Moraxella osloensis,
Enterobacter cloacae, E. agglomerans, Pantoea endophytica.
Au fost identificate și unele bacterii miceliene termofile:
Saccharopolyspora rectivirgula, Saccharamonospora viridis,
Thermoactinomyces sacchari și Thermoactinomyces vulgaris.
Dintre speciile de fungi care colonizează picturile murale de la
Palatul Schönbrunn menționăm: Cladosporium herbarum, C.
sphaerospermum, Aureobasidium pullulans, Wallemia sebi, o specie
xerofilă și diferite specii de Aspergillus. Au fost identificate chiar și
două specii de Basidiomycete: Coprinus sp. și Trichosporon mucoides.
În capelele Sf. Virgil și Sf. Maria-Magdalena din Viena au fost
identificate în picturile murale unele specii de bacterii moderat
halofilice: Rubrobacter xylanophilus, Bacteroidetes bacterium,
Rubrobacter radiotolerans, precum și unele specii de bacterii externe
halofilice: Halococcus dombrowskii, H. salifodinae,și H. morrhuae.
În medii climatice extreme din Antarctica și din unele deșerturi
din America de Nord au fost identificate microorganisme fototrofice
criptoendolitice care formează biolfime deosebit de rezistente.

337
 Este cunoscut faptul că în zona mediteraneană se găsesc diferite
monumente arheologice antice care în timpul anului pot oferi
microorganismelor fixate pe suportul de piatră sau de marmură condiții
extreme de existență (temperaturi extreme, lipsa precipitațiilor, curenți
puternici de aer).
Ariño et al. (2002) elucidează unele aspecte privind colonizarea
unor nișe criptoendolitice de către unele microorganisme fototrofice.57
În cercetările efectuate la Templul lui Jupiter din Baelo Claudia
din nordul Spaniei, din patina biologică fixată pe mortarul acestui
templu au fost crescute în laborator și identificate mai multe specii –
organisme fototrofice, între care dominau specii de Cyanobacteria și
Chrolophyra și Bacillariophyta.
Dintre speciile de Cyanobacteria au fost identificate:
Aphanocapsa grevillei, Borzia periklei, Calothrix marchica,
Cyanosarcina parthenonensis, Nostoc calcicola, N. microscopicum,
Phormidium fragilis și Synechococcus elongatus.
Dintre speciile de Chlorophyta identificate în filmele biologice
cercetate menționăm speciile: Bractrococcus minor, Chlorella sp.,
Choricystis minor, Ctenocladus circinatus și Pleurastrum obovatum. Au
fost identificate și două specii de Bacillariophyta: Hantzschia
amphioxys și Navicula mutica.
Astfel de nișe asigură condiții în care aceste specii pot să reziste
unor condiții de medii extreme.
Mortarul din Templul lui Jupiter este poros și prezintă și unele
fisuri pe care aceste specii le pot penetra. În mortar se găsesc multiple
cristale de calcit care permit preluarea și răspândirea luminii.
Lumina ar putea deveni un factor limitant, însă tocmai aceste
cristale fac lumina funcțională.

57
Ariño, X., Hernandez – Marine, C. Saiz-Jimenez, 2002, Colonisation of
crytoendolithic niches in Roman mortars by phototrophic microorganisms,
Phycologia, 35: 183-189

338
 Filme biologice fototrofice ne prezintă și Zammit et al. (2002)
din unele catacombe paleocreștine din Malta și din Rabat.58
În astfel de biofilme au fost identificate specii aparținând
genurilor: Leptolyngbya, Pseudanabaena, Nostoc, Loriella, Scytonema,
Gloeocapsa și Asterocopca. Acestora li se adaugă și unele alge verzi
aparținând genurilor: Chlorella, Trentepohlia și Pseudococcomyxa.
Un rol important în aceste structuri îl prezintă și unele bacterii
chemoorganotrofe aparținând genurilor Bacillus, Micrococcus,
Nocardia și Isopetricola, precum și unele specii de fungi aparținând în
special genurilor: Aspergillus, Cladosporium și Penicillium.
Bacteriile halotolerante găsesc medii prielnice în eflorescențele
de pe zidurile unor biserici deteriorate. Astfel, Laiz et al. (2002) au
urmărit speciile de bacterii din compoziția unor eflorescențe din
Biserica Sf. Jerome din Granada, Spania.59 Eflorescențele prezentau
diferite săruri higroscopice (carbonați, nitrați, sulfați).
Bacteriile halofile sunt cunoscute ca populând medii ostile
(hipersaline, hipertermale). Dintre speciile dominante menționăm:
Bacillus circulans, B. licheniformis, B. pumilus, Micrococcus luteus,
Cellulomonas gelida, Kocuria rosea , Arthrobacter crystallopoietes.
În eflorescențele de la Catedrala AllSones din Jerez, Spania,
Laiz et al. (2002) au identificat, de asemenea multe specii de Bacillus și
specii de Micrococcus, Arthrobacter și Staphylococcus.
Este vorba de Bacillus anthracis, B. amyloliquefaciens, B.
brevis, B. cereus, B. freudenreichii, B. licheniformis, B. sphaericus. Au
mai fost identificate speciile: Staphylococcus haemolyticus,
Micrococcus halobius.

58
Zammit Gabriella, Daniela Billi, Eliot Shubert, Jan Kästov, Patricia Albertano, The
Biodiversity of subaerophytic biofilms from Malta hypogea.
59
Laiz, L., C. Cardell, J. Rodriguez – Gardilo, C. Saiz – Jimenez, 2002, Holotolerant
bacteria in the efflorescenses of a deteriorated church 36: 129-138.

339
 Este cunoscut faptul că unele bacterii sunt capabile să precipite
unele calcite și alte minerale (aragonite, struvite, apatite, bobierrite etc.).
Autorii au constatat că speciile: B. cereus, B. bulgaricus, B. globigii, B.
fluorescens, Serratia ssp. și Citrobacter spp. formează cristale de
calcite, care conțin acetat de sodiu.
Laiz et al. (1999)60 și Cañaveras et al. (1999)61 au studiat
multiple cristale de calcite, aragonite și hidromagnesite formate de
speciile: Bacillus cereus, B. sphaericus, Streptomyces rishiriensis,
Chryseomonas luteola, Flavimonas oryzihabitans, Serratia liquefaciens
și Xanthomonas maltophilia.
Deși nu intră încă în preocupările specialiștilor din domeniul
conservării bunurilor de patrimoniu trebuie să precizăm că nu există
formațiuni minerale și organice în natură (naturale sau artificiale), pe
care să nu se formeze structuri de tipul filmelor biologice; aceasta
deoarece în natură funcționează perpetuu circuitul bio-geo-chimic al
materiei.
În acest sens menționăm că în grote, stalactitele și stalagmitele
sunt acoperite de film biologic care produce ample modificări
structurale.
Astfel Laiz et al. (1999) prezintă diversitatea microbiană a
filmelor biologice care se formează pe stalactitele din Grotta dei Cervi,
din Porto Badesco, Italia.
Autorii au identificat numeroase specii care aparțin genurilor:
Bacillus, Nocardiopsis, Rhodococcus, Arthrobacter, Brevibacillus,
Micrococcus, Variovorux etc.

60
Laiz, L. Groth, I., Gonzales, Saiz- Jimenez, C. 1999. Microbiological study of the
dripping waters in Altamiraceae (Santiliana del Har, Spain). J. Microbiol. Merh. 36:
129-138.
61
Cañaveras JC, Hoyos M, Sanchez-Moral S, Sanz-Rubio E, Bedoya J, Soler V, Groth
I, Schumann P, Laiz L, Gonzalez I, Saiz-Jiménez C. (1999), Microbial communities
associated with hydromagnesite and needle-fiber aragonite deposits in a karstic cave
(Altamira, Northern Spain), Geomicrobiol J 16:9-25.

340
 Alături de cristalele de natură minerală din care se formează
stalactitele, se suprapun și cristale de natură biologică formate de aceste
microorganisme.
Laiz et al. (1999) prezintă, de asemenea diversitatea filmului
biologic fixat pe picturile rupestre din peștera Altamira din Spania. Este
cunoscut faptul că picturile rupestre au rezistat zeci de mii de ani
condițiilor de mediu ajungând în zilele noastre în condiții nesperat de
bune. În mare parte această rezistență se datorează și efectului protector
al filmului biologic (biopatinei). În structura acestor filme biologice au
fost identificate mai multe specii de Nocardia, Rhodococcus,
Nocardioides, Brevibacterium, Actinomyces.

Microorganisme autotrofe și heterotrofe izolate din diferite

picturi murale (prelucrare după Agrawal et. al 1989)62

Microorganisme autotrofe
Bacterii – Cyanobacterii (Alge albastre-verzi)
Microcoleus delicatulus
Microcystis parietina
Oscillatoria brevis
Oscillatoria irrigua
Phormidium autumnale
Phormidium bohneri
Phormidium valderianum
Symploca muralis

Alge - Chlorophyta
Chlorella vulgaris
Chlorella ellipsoidea
62
Agrawal, O.P, Shashi Dhawan, K.I. Garg, 1989, Microbial deterioration paintings –
a review, Intach Conservation Centre, Lucknow, India.

341
Chlorosarcinopsis minor
Gloeotila protogenita
Microthamnion strictissimum
Protococcus viridis
Stichococcus bacillaris
Ulothrix punctata
Ulothrix zonata

Chrysophyta
Botryochloris minima
Fragilaria sp.
Heterodendron sp.
Pascheri sp.

Pyrrophyta
Ceratium hirundinella
Pediastrum sp.

Organisme heterotrofe
Fungi
Acremonium indicum
Acremonium roseolum
Acrothecium sp.
Alternaria alternata
Aspergillus medulans
Aspergillus niger
Aspergillus terreus
Aspergillus versicolor
Bispora sp.
Cephalosporium acremonium
Chaetomium globosum
Chaetomium sp.
Cladobotryum sp.
342
Cladosporium cladosporioides
Cladosporium cucumerinum
Cladosporium sphaerospermum
Doratomyces sp.
Drechslera australiensis
Drechslera hawaiiensis
Emericella nidulans
Engyodontium album
Epicoccum nigrum
Epicoccum purpurascens
Fusarium moniliforme
Fusarium oxysporum
Fusarium solani
Fusarium sp.
Gliocladium sp.
Gliomartix roseum
Gliomartix virens
Haplosporella sp.
Helminthosporium sp.
Macrophorina phaseolina
Mammaria echinobotryoides
Mucor mucedo
Nigrospora sp.
Paecilomyces variotii
Penicillium camemberti
Penicillium citrinum
Penicillium citreo-viride
Penicillium decumbens
Penicillium frequentans
Penicillium oxalicum
Penicillium purpurogenum
Penicillium restrictum

343
Penicillium velutinum
Pestalotia sp.
Phycomyces sp.
Plicaria muralis
Pseudotorula sp.
Pullularia pullulans
Pyronema domesticum
Rhizopus nigricans
Sepedomium sp.
Sporotrichum roseum
Stachybotrys atra
Stemphylium sp.
Trichoderma harzianum
Trichoderma viride
Verticillium sp.

344
 Aspecte privind biodeteriorarea picturilor murale
de la Biserica Mănăstirii Popăuți – Botoșani63

Dintre bunurile cu valoare de patrimoniu, pictura murală

(parietală), a fost şi este foarte frecvent utilizată, tehnica de lucru fiind
variată: frescă, tempera, pictură cu var sau în ulei, encaustică șa. Dintre
acestea fresca este foarte apreciată pentru rezistenţa ei. Pictată pe var
umed (de unde şi denumirea de frescă din italianul fresco), conferă o
foarte bună rezistenţă în timp a culorilor şi permite o modelare
cromatică la un nivel de mare fineţe.
Adaptată, sub aspect tehnic în timp diferitelor zone, circumscrisă
numeroaselor reguli meşteşugăreşti ale breslelor de pictori, fresca, deşi
(după cum menţionam) una dintre cele mai rezistente forme de decoraţie
murală, este supusă acţiunii degradatoare cauzată de agenţii biologici.
În ceea ce privește degradarea biologică a picturilor murale (atât
în tehnica frescei cât și al secco) trebuie menționat și în acest caz faptul
că biofilmul de la suprafața decorațiilor se formează numai atunci când
condițiile de microclimat sunt favorabile. Astfel micro-organismele se
dezvoltă pe picturile parietale în contextul în care valorile umidității
relative ale aerului sunt mari, depășind 75%, iar valorile temperaturii
oscilează între 5 și 40oC.64
Modificările biologice produse picturilor murale pot fi
subdivizate în două categorii (O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L.
Garg, 1989):

63
Ungurean Bogdan, 2004, Efectele complexului etiopatogenic în degradarea
bunurilor de patrimoniu. Implicații practice-biodeteriorarea frescelor și al pietrei de
la Biserica Mănăstirii Popăuți, Botoșani, din lucrarea de disertație, Univ. „Al.I.Cuza”
Iași.
64
Tonolo and Giacobini (1958) citați de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L. Garg în
Microbial Deterioration of Paintings: A Review, NRLC, Lucknow (India), 1989.

345
 1. Deteriorări cauzate de activitatea micro-organismelor autotrofe
(alge și licheni)
2. Deteriorări cauzate de activitatea micro-organismelor heterotrofe
bacterii, fungi și streptomycete).
Referitor la prima categorie, umiditatea ridicată (peste 95%) și
prezența luminii favorizează dezvoltarea algelor pe picturile murale.
Tonolo și Giacobini (1961) citați de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K.
L. Garg (1989) menționează că dintre algele prezente pe picturile
murale, sunt predominante algele verzi.
Strzelczyk (1981) citat de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L.
Garg (1989) descrie fenomenul de expansiune al algelor pe picturile
murale, acestea putând ajunge să acopere dimensiuni mari ale suprafeței
pictate cu nuanțe de verde evitând pe alocuri suprafețele cu pigmenți
toxici pentru alge.
Lumina solară, indispensabilă pentru creșterea algelor, are un
efect nociv asupra celor mai multe organisme heterotrofe, din cauza
conținutului de radiație ultravioletă. Dezvoltarea algelor în zonele
expuse la soare provoacă pete în diferite nuanțe de verde, de la foarte
închis, aproape negru, până la tonuri de galben-verzui. Culoarea depinde
de specia de algă predominantă pe zona respectivă.
Speciile de alge care degradează picturile murale depind în mare
măsură de condițiile climatice. Algele sunt foarte sensibile la variațiile
de temperatură, acest factor fiind cel care selectează speciile
componente ale comunităților dezvoltate pe picturi murale. Skinner
(1971) citat de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L. Garg (1989), în
studiile sale privind rezistența pigmenților folosiți în pictură la
dezvoltarea coloniilor de alge notează faptul că pe zonele aflate sub
incidența luminii solare în condițiile unui climat temperat s-au dezvoltat
alge verzi (specii de Pleurococcus, Protococcus și Trentepholia). În
condițiile unui climat tropical pe suprafețele pictate expuse la lumină s-
au dezvoltat specii de alge verzi-albastre din genurile Oscillatoria și
Scylonema.

346
 Sokoll (1977) citat de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L. Garg
(1989) menționează specii de alge aparținând la patru grupe semnalate
pe picturi murale. Dintre acestea: Chlorophyta – specii din genurile
Chlorella, Stichococcus, Ulothrix, Protococcus, Gleotila șa;
Cyanophyta – cu specii din genurile Oscillatoria, Phormidium,
Microcystis, Microcoleus șa; Crysophyta – cu reprezentanți ai genurilor
Botryocloris, Heterodendron, Pascheri și Fragilaria; Pyrrophyta – cu
specii din genurile Ceratiun și Pediastrum.
Efectul algelor pe suprafața picturilor murale nu se limitează la
simpla depunere pe suprafață, ele având și un efect corosiv prin secreția
de acizi organici (acetic, glicolic, lactic, oxalic, acid piruvic și succinic)
(Levin, 1962 citat de O. P. Agraval, Shashi Dhawan, K. L. Garg, 1989).
Algele pot de asemenea să secrete cantități mari de zaharuri și
aminoacizi care facilitează dezvoltarea bacteriilor și a unor ciuperci.
Dintre acestea, deseori, microfungi din familia Dematiaceae au fost
semnalați concomitent cu alge în colonii mixte, parte a biofilmului
deteriogen de la suprafața picturilor murale.
Astfel microorganismele din a doua categorie (heterotrofe –
bacterii și fungi) dețin un rol important în biodegradarea decorațiilor
parietale.
Dintre organismele izolate de pe suprafața picturilor murale şi
implicate în procesele de biodeteriorare sunt menționate de către diferiți
cercetători bacteriile (mai ales bacterii sulf-oxidante din genul
Thiobacillus dar și specii de Bacillus etc.) și ciupercile microscopice
(micromicete din genurile: Aspergillus, Penicillium, Stemphylium,
Verticillium, Sporotrichum, Alternaria, Chaetomium, Cladosporium,
Cephalosporium, Mucor, Rhizopus, Gliocladium, Trichoderma,
Streptomyces, Doratomyces, Fusarium, Acremonium, Paecilomyces
etc.).
Unele cercetări efectuate în România pe opere de artă, precum şi
pe monumente istorice au pus în evidenţă diverse forme de
biodeteriorare de la pete de diferite culori până la alterări profunde ale

347
structurii substratului şi dislocarea unor fragmente. Pe frescele
exterioare situate pe faţadele nordice ale edificiilor religioase adesea
ciupercile pot fi găsite în asociaţie cu alge si licheni. Acţiunea lor
cumulată (după cum menționam mai sus) are efecte deosebit de
dăunătoare. Instalarea ciupercilor saprofite pe fresce se poate explica
prin nevoia lor de cantităţi foarte mici de substanţe nutritive organice pe
care le pot găsi în substratul respectiv, acestea fiind reprezentate de
ingredientele de natură organică ce se utilizează în tehnica de execuţie a
frescelor (adaos de fibre vegetale cum sunt paiele uscate şi cânepa –
câlţii; prezența lianților proteici folosiți la finisajele al secco – cazeina și
cleiuri animale).

Fig. 195. Macrofotografie

(efectuată la stereolupă, pe o
secţiune de 5 mm2), ce
evidenţiază structura stratului
de intonaco – prezenţa
materiilor vegetale (paie), în
amestec cu var. (după B.
Ungurean, 2004)

Trebuie menţionat, în ceea ce priveşte corelaţia dintre

materialele folosite în execuţia frescelor şi suportul nutriţional pentru
agenţii de biodeteriorare, faptul că, o tehnică relativ complexă (cum este
cazul frescei), oferă posibilităţi largi de adaptare la substrat a diferiţilor
agenţi patogeni. Diversitatea materialelor folosite în tehnica originală,
mărită în timp datorită diferitelor intervenţii ulterioare; este completată
şi de acumulările atmosferice de natură organică de la suprafaţa
decoraţiilor murale, inerente trecerii timpului şi care, adaugă noi surse
de elemente nutriţionale, mărind viteza procesului de instalare şi
dezvoltare a dăunătorilor biologici.
348
 Ciupercile deteriorează frescele fie pe cale mecanică prin
pătrunderea filamentelor de miceliu în substrat, fie pe cale chimică prin
producerea unor pigmenţi care colorează substratul sau, a unor acizi
care acţionează asupra carbonatului de calciu (CaCO3) din substrat,
precum şi prin reacţii enzimatice asupra componentelor picturii.
Pătrunderea hifelor miceliene în pictură poate determina
fisurarea care atrage după sine desprinderea de suport. Deteriorările cele
mai accentuate sunt în zonele puţin luminate şi unde umezeala persistă
mai mult timp. Astfel se explică friabilitatea crescută şi gradul mai
avansat de deteriorare a frescelor exterioare de pe suprafeţele pereţilor
nordici ai monumentelor religioase faţă de picturile de pe pereţii sudici.
De asemenea la interior lumina scăzută, umiditatea de cele mai multe
ori ridicată cât mai ales fluctuaţiile valorilor de microclimat
(temperatură şi umiditate relativă), lipsa sistemelor de ventilaţie, ce duc
la formarea condensului pe pereţi, sunt factori ce favorizează
dezvoltarea unor microorganisme cu rol în degradarea picturilor murale.
Atât pe frescele exterioare cât şi pe unele porţiuni din interior, la
o examinare mai atentă se pot observa o serie de pete şi fisuri în frescă
sau chiar desprinderea unor porţiuni. Pe pereţii exteriori nordici
deteriorările sunt destul de accentuate, în unele zone imaginile fiind de
nerecunoscut. La producerea acestor degradări au contribuit o
multitudine de factori abiotici care au determinat sau au favorizat
procese fizico-chimice la care s-a asociat şi degradarea biologică.
Sub aspectul nutriţiei am menționat anterior că ciupercile sunt
heterotrofe, fapt ce se datorează lipsei de pigmenţi asimilatori. Ele
acţionează direct asupra substratului nutritiv (prin intermediul
pătrunderii hifelor miceliene), descompunând, prin secreţii enzimatice,
materiile complexe în compuşi simpli pe care apoi îi folosesc în cadrul
proceselor de metabolism.
Atât ciupercile saprofite cât şi cele parazite au dezvoltate
anumite părţi ale miceliului prin care se face transferul de substanţă
nutritivă (deşi la multe specii acest fenomen poate avea loc pe toată

349
suprafaţa miceliului), rizoizii la saprofite şi haustorii la ciupercile
parazite.
Procesele enzimatice ale ciupercilor se pot reduce schematic la
descrierea a două tipuri de enzime: constitutive – produse de toate
tipurile de ciuperci fără excepţie şi enzime adaptative ce apar (fiind
produşi ai agenţilor fitopatogeni), atunci când intervine necesitatea
adaptării la un nou substrat nutritiv.
Acest al doilea tip de proces enzimatic este caracteristic
ciupercilor polifage în primul rând; ele fiind cele care şi-au dezvoltat în
timp capacităţi extraordinare de adaptare la diferite medii de nutriţie,
fiind reprezentate de majoritatea speciilor saprofite, facultativ parazite şi
facultativ saprofite.
În cele mai multe cazuri deteriorarea provocată de fungi apare ca
efect al instalării acestora pe zonele respective în urma proceselor
metabolice ale unor bacterii deja prezente care sintetizează anumiţi
constituenţi ai substratului în componente ce pot constitui nutrienţi
pentru fungi. De altfel, cele mai multe dintre ciupercile ce dăunează
frescelor şi pietrei trăiesc într-o aşa-zisă simbioză cu anumite bacterii
acţionând simultan în producerea degradărilor.
Prezenţa microorganismelor bacteriene pe frescă se explică prin
existenţa substanţelor ce constituie surse de hrană în componenţa
substratului pictural – ca toate organismele vii, microorganismele au
nevoie pentru creştere şi multiplicare, ca şi pentru toate celelalte
manifestări ale activităţii lor biologice, de prezenţa în mediul
înconjurător a unor substanţe nutritive, care să conţină, pe de o parte,
elementele chimice necesare pentru sinteza constituenţilor celulari,
pentru activitatea enzimelor şi sistemelor de transport, iar, pe de altă
parte, să furnizeze substanţele necesare pentru producerea de energie
biologic utilă.
Bioelementele majore – macroelementele, (C, O, H, S, P, K, Mg,
Ca, Fe), sunt necesare în concentraţii relativ mari. Dintre acestea, C, O,
H, S şi P formează aproximativ 95% din greutatea celulară uscată a
bacteriilor şi reprezintă ca atare constituenţii majori ai biomasei celulare
350
a microorganismelor. În plus macroelementele îndeplinesc funcţii cu
semnificaţie esenţială în metabolism şi în general în viaţa
microorganismelor.
Astfel sulful (prezent în substratul pictural), este necesar pentru
sinteza unor aminoacizi (cisteină şi metionină) şi a unui număr mare de
coenzime. Ultimele patru elemente majore (K, Mg, Ca, Fe – ultimele
două de asemeni prezente în proporţii majore in tehnica decoraţiilor al
fresco), sunt ioni metalici necesari pentru activitatea enzimelor sau
intră, ca elemente, în compoziţia complexelor metalice. Calciul intră în
structura unor exoenzime (amilaze, proteaze, etc.) şi a dipicolinatului de
calciu, caracteristic endosporilor bacterieni. Ionii feros şi feric fac parte
din structura unor purtători redox cum sunt citocromii şi proteinele FeS.
Bioelementele minore – micronutrienţii, (Zn, Mn, Ma, Cl, Mo,
Se, Co, Cu, W, Ni), sunt necesare în cantităţi foarte mici, unele (Zn,
Mn), ca elemente esenţiale pentru toate microorganismele, în timp ce
altele (Mo, Se, Co, Cu, W), numai pentru unele activităţi metabolice
speciale. Zincul de pildă este necesar deoarece ADN- şi ARN-
polimerazele sunt metaloproteide cu zinc, iar cuprul (prezent în
proporţie mare în coloraţia albastră în frescă), intră în structura unor
enzime care transferă electroni de la nivelul unui substrat la oxigen.
Nevoia de ioni minerali variază cantitativ şi calitativ de la un
microorganism la altul, în primul rând, datorită diferenţelor de
constituţie enzimatică şi de eficacitate a mecanismelor de concentrare
activă a lor din mediu. Unele enzime necesită prezenţa specifică a unui
singur ion care face parte integrantă din centrul ei activ. De foarte multe
ori însă activarea totală a unor enzime necesită prezenţa a doi sau mai
mulţi ioni metalici diferiţi.65
În figurile 196-204 sunt prezentate diferite tipuri morfologice de
colonii bacteriene izolate din probe prelevate de la suprafața picturilor
65
Informaţii preluate din: G. Zarnea - Tratat de microbiologie generală, vol. II, ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1984.

351
murale de la biserica mănăstirii Popăuți-Botoșani, cât și ilustrația
microscopică a morfologiei diferitelor tulpini analizate (B. Ungurean,
2004).

Fig. 196 Fig. 197

Fig. 198 Fig.199

Fig. 196 – colonie de formă neregulată cu margine ondulată, având un
profil plat, cu o consistență vâscoasă, opacă de culoare alb-gălbui cu
marginea albă,
Fig. 197 – colonie bacteriană cu formă neregulată, aspect neregulat al
marginilor, cu profil plat, de consistență mucilaginoasă, opacă de
culoare alb-gălbui,

352
Fig. 198 – colonie de formă neregulată cu margine dințată și profil
umbonat, de consistență uscată, opacă de culoare alb-gălbui,
Fig. 199 – colonie bacteriană de formă neregulată cu margine dințată,
profil plat, de consistență mucilaginoasă, opacă de culoare alb-gălbui.
(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 200. Bacili gram pozitiv de dimensiuni mari, sporulaţi central,

nedeformaţi, aranjaţi în lanţuri lungi, având capete rotunjite (100X)
(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 201. Bacili gram pozitiv de dimensiuni mici, nesporulaţi, izolaţi,

având capete rotunjite (100X) (după B. Ungurean, 2004)

353
Fig. 202. Bacili gram pozitiv nesporulaţi, fiind izolaţi, cu capete
rotunjite, uşor alungiţi de dimensiuni mai mari decât cei prezentaţi
anterior, în masă de spori fără coloraţie. Acest tip bacilar a fost izolat
din coloniile prelevate de pe piatră fără tencuială (100X)
(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 203. Bacili fusiformi (alungiţi), gram pozitiv, nesporulaţi, izolaţi în

masă de spori – aceştia fiind evidenţiaţi prin coloraţie (100X)
(după B. Ungurean, 2004)

354
Fig. 204. Bacili gram pozitiv, nesporulaţi, dispuşi în lanţuri, în masă de
spori – ce prezintă de asemenea coloraţie, având capete rotunjite (100X)
(după B. Ungurean, 2004)

Prezența bacteriilor biodeteriogene pe suprafețele picturilor

murale este direct corelată și influențată proporțional de gradul de
infestare al aerului. Astfel o analiza a aeromicroflorei din spațiile
interioare ale căror pereți prezintă decorații pictate poate să ofere
informați despre indicele de prezență al bacteriilor în biofilmul de la
suprafața picturilor murale.

355
 În figurile 205-207 sunt exemplificate aspecte din cadrul analizei
aeromicroflorei din spațiile bisericii mănăstirii Popăuți-Botoșani, fiind
ilustrate coloniile bacteriene care s-au dezvoltat pe mediile de cultură la
o expunere de 15 minute (B. Ungurean, 2004).

Fig. 205 Fig. 206

Fig. 205. Pronaos
UFC = 681,556

Fig. 206. Naos

UFC = 1572,821

Fig. 207. Altar

UFC = 6291,286

(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 207

Calculul unităţilor formatoare de colonii (UFC) se efetuează

după formula propusă de V. Omelianski ce exprimă rezultatul în număr
de germeni / m3 aer. Formula este bazată pe consideraţia că în timp de

356
cinci minute pe o suprafaţă de 100 cm2 se pot depune microorganisme
dintr-un metru3 de aer:
UFC / m3 aer = Nx100x100 / SxK
unde N este numărul de colonii, S este suprafaţa cutiei Petri (în cm2), iar
K reprezintă un coeficient de timp cu valoarea de 1 pentru o expunere
de 5 minute, 2 pentru 10 minute şi 3 pentru un timp de expunere de 15
minute.
Deşi nu conferă o relevanţă absolut exactă asupra numărului
germenilor prezenţi în microflora interioară a spaţiilor analizate, metoda
este suficientă pentru a dovedi faptul că încăperile bisericii de la Popăuţi
prezentau la momentul efectuării analizelor un grad relativ ridicat de
încărcare microbiologică a aerului. Faptul se datorează în primul rând
lipsei oricărei surse de ventilaţie şi procentului mare al umidităţii
relative a aerului.
Rezultatele descriu o anumită creştere a numărului de gemeni pe
cubaj de aer dinspre pronaos înspre altar, acesta din urmă având valori
foarte mari comparativ cu pronaosul.
Acest lucru se poate datora faptului că altarul este camera ce
prezintă cele mai mici posibilităţi de aerisire faţă de primele două spaţii
(pronaos şi naos), unde ferestrele sunt mai mari; spaţiile mai ample, iar
deschiderea uşii conferă o sursă de aerisire.
În ceea ce privește dezvoltarea coloniilor miceliene, pe frescele
de la biserica mănăstirii Popăuți-Botoșani au fost identificate specii
aparținând genurilor Alternaria, Cladosporium, Penicillium, cât și
micelii fără fructificație (I. Ioniță, I.Muică, 2001). B. Ungurean (2004)
confirmă prezența genurilor Alternaria și Penicillium menționate, pe
picturile murale interioare, fiind semnalat și genul Aspergillus.
În figurile 208-224 sunt ilustrate aspecte ale zonelor de prelevare
și ale coloniilor de microfungi dezvoltate pe mediu de cultură după
însămânțarea cu probe de pe suprafețele murale. De asemenea sunt
oferite imagini care detaliază caracterele morfologice ale conidiilor ce

357
conferă posibilitatea determinării și încadrării taxonomice a
microfungilor (B. Ungurean, 2004).

Fig. 208. Detaliul zonei de Fig. 209.

prelevare 1 – aspect macroscopic al unei
(după B. Ungurean, 2004) colonii de microfungi din genul
Penicillium
(după B. Ungurean, 2004)

3
4
1

Fig. 210. Detaliul zonei de prelevare Fig. 211.

(după B. Ungurean, 2004) 1, 3 – aspect macroscopic al unor
colonii de microfungi din genul
Alternaria
358
 2 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul
Penicillium
4 – hife miceliene fără fructificații
(după B. Ungurean, 2004)

3
1
2

Fig. 212. Detaliul zonei de Fig. 213.

prelevare 1 – aspect macroscopic al unor
(după B. Ungurean, 2004) colonii de microfungi din genul
Alternaria
2 – aspect macroscopic coloniilor
de microfungi din genul
Penicillium
3 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul
Aspergillus
(după B. Ungurean, 2004)

359
 2
1

Fig. 214. Detaliul zonei de Fig. 215.

prelevare (după B. Ungurean, 2004) 1 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul
Penicillium
2 – dezvoltarea unor hife
miceliene fără fructificații
(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 216. Detaliul zonei de Fig. 217.

prelevare (după B. Ungurean, 2004) 1 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul

360
 Aspergillus
2 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul
Alternaria
3 – aspect macroscopic al unei
colonii de microfungi din genul
Penicillium
4 – hife miceliene fără
fructificații
(după B. Ungurean, 2004)

Fig. 218, 219. Alternaria

Aspect general al unei aglomerări de conidii ale genului Alternaria.
Imagine mărită de 40X ce prezintă caracteristicile definitorii ale genului
Alternaria. Sunt evidente conidiile de tip muriform şi hifele septate
specifice acestui gen (după B. Ungurean, 2004)

361
 Fig. 220, 221. Aspergillus
Imaginea mărită de 10X, exemplifică
aspectul general al preparatului
microscopic. Sunt evidente
sporulaţia abundentă conidiofori şi
capi conidiali.
Imaginile mărite de 40X prezintă
detalii pentru capul conidial cu
veziculă voluminoasă în masă de
spori. (după B. Ungurean, 2004)

362
 Fig. 222, 223, 224. Penicillium
Ansamblu (40X), cu imaginea
preparatului microscopic

Detalii de conidiofori. Se observă

aspectul de penel, tipic pentru
acest gen.

Detaliu de metule, fialide şi

fialospori
(după B. Ungurean, 2004)

Situația particulară a degradărilor avansate, și a dezvoltării

evoluate a dăunătorilor microbiologici de la biserica mănăstirii Popăuți-
Botoșani la nivelul anului 2004, este ilustrată și comentată în continuare
(B. Ungurean, 2004).

a b

363
 Fig. 225 (a, b, c). Imaginea
evidenţiază nivelul de capilaritate
ridicat, umiditatea ajungând in
substratul pictural până la înălţimi
de peste trei metri. La limita
superioară a nivelului de
capilaritate se pot observa
aglomerări de eflorescenţe,
rezultat al mişcării cantităţii de
c apă din substrat.
(după B. Ungurean, 2004)

Nivelul de capilaritate este foarte ridicat, apa ajungând prin

infiltraţie capilară la înălţimi de peste trei metri, cauza principală fiind
lipsa izolaţiei din fundaţia bisericii; porozitatea materialelor fiind cu
atât mai mare odată cu trecerea timpului.
Eflorescenţele vizibile pe suprafaţa picturilor au o densitate
mai mare în zona limitelor nivelului de capilaritate, explicaţia
constând în faptul că acestea au migrat odată cu apa din substrat
localizându-se în proporţie mai mare la limita superioară a zonelor cu
umiditate de capilaritate. O serie de compuşi chimici provenind din
materialele folosite în tehnica originală de execuţie, ale căror legături
intermoleculare iniţiale au fost rupte de acţiunea umidităţii, ajung la
suprafață, regrupându-se sub forma sărurilor (sulfaţi, nitraţi), în acest
fel fiind facilitată dezvoltarea atacului biologic.

364
 b

a c
Fig. 226 (a, b, c)
Imaginile prezintă instalarea preferenţială a atacului biologic pe zone
definite de folosirea anumitor pigmenţi. Detaliile evidenţiază
cantitatea mare de acumulări atmosferice dublată de dezvoltarea
atacului biotic ce formează practic un strat consistent care acoperă în
totalitate imaginea picturii (după B. Ungurean, 2004)

Fig. 227 Fig. 228

Detalii ce exemplifică prezenţa macroscopică a agenţilor
biodeterioratori la suprafaţa frescelor (după B. Ungurean, 2004)

365
 La interior pe suprafaţa frescelor se pot observa zone care au
fost atacate preferenţial de către agenţii biodeterioratori, dezvoltarea
coloniilor acestora având diferite proporţii pe diverse zone cu pictură.
Dezvoltarea preferenţială a coloniilor pe anumite suprafeţe poate
fi explicată prin natura pigmenţilor care au fost folosiţi local. Astfel o
zonă pe care s-a folosit un pigment de pământ, mai sensibil la acţiunea
erozivă a apei şi la factorii de degradare biologici, este susceptibilă de o
deteriorare mai rapidă şi mai accentuată. Umiditatea de capilaritate
migrează înspre exterior relativ mai uşor prin pigmenţii de pământ
aceştia având un grad de porozitate mai mare (sunt pigmenţi mai
sensibili în frescă), în acest fel fiind posibilă acumularea pe suprafaţă a
materiilor solvite din substrat, faptul combinat cu factorii de degradare
exteriori (depuneri atmosferice, umiditate din condens, etc.), ducând la
apariţia biodeteriorării.
Unul dintre aspectele instalării atacului biologic pe fresce reţine
atenţia în mod deosebit: pe anumite zone din fundalul scenelor – care în
tehnica picturii murale moldoveneşti este realizat cu pigment albastru
azurit aplicat peste un strat de negru, dezvoltarea atacului factorilor de
degradare biologici are o pondere mult mai scăzută. Faptul poate fi
explicat prin natura pigmentului azurit – carbonat bazic de cupru, care
prezintă o rezistenţă bună în frescă, structura cristalină şi modul de
aranjare al moleculelor putându-i conferi o anumită rezistenţă împotriva
acţiunii atacului biologic. O altă explicaţie ar putea fi aceea că stratul de
azurit este aplicat peste unul de negru – realizat prin „tufuire” a unei
pulberi de cărbune de lemn peste stratul de preparaţie umed, ce are rolul
atenuării acţiunii bazicităţii varului, astfel pigmentul azurit (sensibil la
mediile alcaline – tinde să se transforme în verde malahit), având o mai
bună rezistenţă în timp.
Suprafeţele de fundal ale scenelor ce au fost erodate, în decursul
anilor, într-un grad avansat, care în momentul actual nu mai păstrează
pelicula de azurit, prezintă de asemenea o pondere mai redusă a atacului
biologic probabil datorită lipsei materiilor din substrat care să faciliteze
dezvoltarea avansată a agenţilor patogeni – având în vedere faptul că
366
stratul de negru obţinut prin arderea lemnului nu conferă un substrat
suficient de bogat în nutrienţi pentru a înlesni dezvoltarea agenţilor
biodegradatori.
Un alt posibil factor ce a favorizat apariţia şi dezvoltarea
atacului biologic este folosirea în anumite locuri a unui pigment alb ce
conţine caseinat de calciu (adeziv organic obţinut din amestecul de var
pastă cu brânză degresată din lapte de vacă – procedeul fiind explicat
din punct de vedere chimic prin precipitarea cu un mediu alcalin a
proteinei din lapte), metoda fiind folosită de pictorii ce lucrau în frescă
pentru retuşuri finale al seco.

b
Fig. 229 (a, b)
Aspect al unei zone cu decoraţii în frescă înainte şi după efectuarea operaţiunii de
curăţare (după B. Ungurean, 2004)

367
 a

b
Fig. 230 (a, b)

Detaliu al unui pandantiv de la baza turlei înainte şi după efectuarea

operaţiunii de curăţare (după B. Ungurean, 2004).

368
 Fig. 231 Fig. 232

Fig. 233.

Aspecte din timpul operaţiunii de

curăţare etapizată – îndepărtarea
depunerilor superficiale şi aderente.
Suprafaţele păstrează martorii de
curăţare care evidenţiază gradul avansat
de dezvoltare al agenţilor biodegradatori
(după B. Ungurean, 2004).
Fig. 234. Icoana restaurată

369
370
 Bibliografie

Agrawal O.P, Shashi Dhawan, Garg K.I., 1989, Microbial

deterioration paintings – a review, Intach Conservation Centre,
Lucknow, India.
Alexander C., 1964, Biochemical ecology of some
microorganisms, Ann. Rev. Microbial., 18:217-252.
Ariño, X., Hernandez–Marine, C. Saiz-Jimenez, 2002,
Colonisation of crytoendolithic niches in Roman mortars by
phototrophic microorganisms, Phycologia, 35: 183-189.
Axinte Loredana, 2012, Aspecte privind conservarea unor
biserici din lemn din județul Suceava împotriva atacului insectelor
dăunătoare, Teza de doctorat, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Bordeianu Florentina–Adina, 2004, Degradarea stratului
pictural, Lucrare de licență, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Bravery A.F., 1991, The Strategy for Eradication of Serpula
lacrymans, Ed. N.H. Jennings and A.F. Bravery.
Bucșa, L., Bucșa C., 2005, Agenți de biodegradare la
monumente istorice din România, Ed. „Alma Mater” Sibiu.
Cañaveras J.C., Hoyos M., Sanchez-Moral S., Sanz-Rubio E.,
Bedoya J., Soler V., Groth I., Schumann P., Laiz L., Gonzalez I., Saiz-
Jiménez C., (1999), Microbial communities associated with
hydromagnesite and needle-fiber aragonite deposits in a karstic cave
(Altamira, Northern Spain), Geomicrobiol J 16:9-25.
Caneva G., Nugari M.P. and Salvadori O., 1991, Biology in the
conservation of works of art, Rome, ICCROM, X+182 p.
Caneva G., Nugari M.P., Salvadori O., 1997, La biologia nel
restauro, Nardini Editore.
Carey A. Francis, 1987, Organic chemistry, McGraw-Hill Book
Company, New York, London.

371
 Chiappini E., Liotta G., Reguzzi M.G., Battisti A., 2001, Insetti
e restauro legno, carta, tessuti, pellame, e altri materiali, Calderini
Edagricole, Bologna.
Dajoz R., 1970, Précis d`Ecologie, Dunod, Paris.
Daffonchio Daniele, Borin Sara, Zanardini Elisabeta,
Abbruscato Pamela, Realini Marco, Uzi Clara, Srabini Claudia, 2000,
Molecular tools applied to the study of deteriorated artworks In Of
Microbes and art, The Role of Microbial Communities in the
Degradation and Protection of Cultural Heritage „Edited by Ohio
Ciferri, Piero Tiano, Giorgio, Kluwer Academic”/ Plenum Publishers.
New York, p.21-38.
Danin A., 1992, Biogemic weathering of marble monuments in
Didim, Turkey, and in Traian`s column, Rome, In Proc. 5th Intern. Conf.
On Environm. Quality and Ecosystem Stability, Ierusalim, 675-681.
De Leo F., Urzi C., Hoog G.S., 1999, Two new Coniodisporium
species isolated from rock surfaces, Stud. Bycol (in press).
De Wulf- Durrand P., Bryant L.J., Sly L.I., 1997, PCR mediated
detection of acidaphilic, bioleaching – associated bacteria, Appl.
Curiron. Medieval. 63: 2944-2948.
Dornieden Th., Gorbushina A.A., Krumbein W.E., 1997,
Changes of the physical Buildings, 3: 441-456.
Drăguț, Vasile Dobrovăț, 1984, Conuri de artă din România,
Edit. Meridiane, București.
Drewello R., 1998, Mikobiel indezerte Korrasion von
Silikateglass unter besonderer Berücksichtigung von Alkali – Erdolaki-
Silicatglasern, Thesis, Univ. Erlangen-Nürnberg.
Elton Ch., 1927, Animal Ecology, Sidgwick y Jackson.
Eppard M.,. Krumbein W.E, Koch C., Rhiel E., Staley J.T.,
Stackebrant E., 1996, Morphological, physiological, and molecular
characterization of actinomycetes isolated from dry soil, rocks, and
monuments surfaces. Arch., 166: 12-22.
Favali M.A., Gallo F., Maggi O., Mandrioli P., Pacini E.,
Pasquariello G., Piervittori R., Pietrini A.M., Ranalli G., Ricci S.,
372
Roccardi A., Sorlini C., 2003, Analysis of the biological aerosol, In
Cultural Heritage and Aerobiology, Edited by Mandrioli, Giulia Caneva
and Cristina Sabbioni, Kluwer Academic Publishers, p.145-172.
Florea Oprea, 2010, Etiopatogenia operei de artă și a
materialelor structurale, Ed. Osim, București.
Florescu R., 1994, Bazele muzeologiei, Ministerul Culturii,
București.
Fry E.J., 1924, A suggested explanation of the mechanical action
of lythophytic lichens on rock (shale), Anals Bot., 38: 175-196.
Gallo F., Pasquariello G., Valenti P., 2003, In Cultural Heritage
and Aerobiology, Edited by Mandrioli, Giulia Caneva and Cristina
Sabbioni, Kluwer Academic Publishers, p.173-193.
Gămălie G., 2005, Coleoptere dăunătoare cărților, a 7-a Conf.
Naț. pentru protecția mediului prin biotehnologie., 27-28 mai, 2005,
Brașov, fasc. 2: 779-786.
Gămălie G., Mustață M., 2006, The Attack of Anobiids on Books
from the Ecclesiastic Patrimony, in European J. of Science and
Theology, 2 (2): 77-83.
Gehrmann C.K., Krumbein W.E., Peterson K., 1988, Silicicole
and calcicole lichens on Jewish tombstones – Interactions with the
environnment and biocerasion, Studio biobot. 8:33-45.
Giaocolini C., Prospettive di riconoscimento di alcuni tipi di
alteratione dei monumenti, în Atti del XXIX Congresso dell' ATI,,
Firenze, 129-132.
Gilbert R.J., Lovelock D.W., 1975, Microbial aspects of the
deterioration of materials, Acad. Press, London, New York.
Gorbushina, A. Anna, Jeroen Heryman, Jaris Hergert, Wolfgang
E. Krumbein, Jean Swings, 2002, Comparison of the microflora present
on three severaly damaged mural paitings subjected to different
climatic conditions, 5th Symposium on the Conservation of monuments
in the Mediteranean Basin, p. 5-8.

373
 Gorbushina A.A., 1997, Biological properties of marbal
deteriorating fungi. Ph. D. thesis, St. Petersbourg.
Gorbushina A.A., Krumbein W.E., 1999, The poikilotrophyc
microorganisms and its enviroments, Microbiol. Strategies of
establisment, growth and survival. In Enigmatic microorganism and life
in extreme inveroments. J.S.Eckbach (ed.), Kluver, Dardrecht, 177-185.
Hallbaner N.K., Johns H.M., 1977, Attack of lichens on
quartzitic rock surfaces, Lichelo nagest, 9: 119-122.
Hennig Michael, 1958, 1960, 1964, Handlrich für Pilz freunde.
Veb Gustav Fischer, Jena, vol.I, II, III.
Heryman Jeroen, Jaris Hergert, Jean Swings, 2002, Diversity of
heterotrofic bacteria isolated from three European mural paintings.
Microbiology Letters, 181: 3-49.
Hickin N.E., 1964, Household Insect Pests, London, Hutchinson
and Co.
Hinton H.E., 1956, The larve of the species of Tineidae of
economic importance. Bull, Ent. Res. 47: 251-346.
Hortopan Gabriela, 2005, Licheni implicați în degradarea pietrei
de la Biserica „Trei Ierarhi” Iași, Teza de disertație, Univ. „Al.I. Cuza”
Iași.
Hutchinson G.E., 1970, The Biosphere, Amer. Sci., 61:269-279.
Ioniță I., 1972, Cauze biologice ale degradării operelor de artă
și monumentelor istorice și unele măsuri de primire a acestora.
Comunicări și referate, Muz. Șt. Nat. Ploiești, 391-396.
Iskandon I.K., Syers J.K., 1972, Metal complex formation by
lichen compounds, Journal of soil Science, 23: 255-265.
Istudor Ioan, 2007, Noțiuni de chimia picturii, Ed. a II-a, Daim
Publishing Home, București.
Jain R., Sayler G.S., 1987, Problems and potential for in situ
treatment of environment polluants by engineered microorganisms.
Microbial. Sci, 4: 59-63.
Jones R.J., Wilson H.J., Tait J., 1980, Weathering of a basalt by
Pertusaria corallina Lichenobiologist, 12: 277 – 278.
374
 Knut Nicolaus, 1999, The restauration of paintings, Edit.
Könemann.
Krumbein W.E., 1966, Zur Frage der Gesteinsverwitterung
(Über gerchimische und mikobiologische Bereichie des exogenen
Dynamik). Inaugural dissertation, Üniversitaed Wuezburg.
Krumbein W.E., 1972, Role de microorganismes dans la gènése,
la diagnése et la dègradation des roches en place, Rev. Ecol. Sol.,
9:283-319.
Krumbein W.E, 1979, Phototropic and chemoorganotrophic
activity of bacteria and algae as related to beachrock formation and
degradation (Gulf of Anglia, Sinai), Geomicrobial. J., 1:139-203.
Krumbein W.E., 1992, L`Acropole–La dèteriorration des
marbles, Archèologie 280: 20-31.
Krumbein W.E. 1993, Zum Begriff Patina, seimer Beziehung zu
Kresten und Verfärbenger und deren Auswirkungen auf den Zustand
von Monumenten. In Steinzerfall Steinkonservierung, Snethlage, R (ed).
Crnst und Sohn, Berlin, 215-229.
Laiz L., Groth I. Gonzales, Saiz-Jimenez C., 1999,
Microbiological study of the dripping waters in Altamiraceae
(Santiliana del Har, Spain). J. Microbiol. Merh. 36: 129-138.
Laiz L., Cardell C., Rodriguez – Gardilo J., Saiz – Jimenez C.,
2002, Holotolerant bacteria in the efflorescenses of a deteriorated
church 36: 129-138.
Mandrioli Paolo, Caneva Giulia, Sabbioni Cristina, 2003,
Cultural Heritage and aerobiology, Kluwer Academic Publishers,
London.
Margolef Ramon, 1974, Ecologia, Editones Omega, S.A./
Casanova, 220/ Barcelona 11.
McNeill I.C., 1989, In comprehensive polymer science, vol.6,
Ed. Eastmand.
Mellor E., 1924, The decay of window glass from the point of
view of the lichenous growth, J. Soc. Glass Technol., 8:182-186.

375
 Mititiuc, M., 1995, Micologie, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Moldovan (Gămălie) G., 2007, Insecte dăunătoare cărților și
combaterea lor. Teză de doctorat. Univ. „Al.I.Cuza” Iași
Moldoveanu A., 2003, Conservarea preventivă a bunurilor
culturale. București, Minist. Culturii și Cultelor (Ed. a 2-a), București.
Moșneagu M., Mustață M., 2005, Conservarea icoanelor și
iconostaselor împotriva unor insecte dăunătoare, a 7-a Conf. Naț.
pentru Protecția Mediului prin Biotehnologii, Brașov, fasc. 2: 798-804.
Moșneagu M., Mustață M., 2008, Pests that harmed objects in
the ethnography collection of the county museum in Huși, Ann. Șt.
Univ. „Al.I.Cuza” Iași, Biol: 223-232.
Moșneagu Mina-Adriana, 2009, Conservarea bunurilor de
patrimoniu atacate de anobiide (Insecte, Coleoptera, Anobiidae). Teză
de doctorat, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Mustață Gh., Mustață M., 1977, Aspecte privind atacul unor
insecte dăunătoare din Mănăstirea Frumoasa, Cercet. Ist (serie nouă)
vol. VIII, Muz. de Ist. A Moldovei, Iași, p.95-107.
Mustață Gheorghe, Mustață Tiberiu-Georgian, 2001, Ecologie
somatică, Edit. Junimea, Iași.
Mustață Maria, 1993, Proiect de expertizare, consolidare,
restaurare și amenajare în zona de protecție a ansamblului Mănăstirii
„Trei Ierarhi” Iași, Realizat cu S.C. Habitat Proiect. S.A. Iași.
Mustață Maria, 1994, Contribuții la cunoașterea și combaterea
coleopterelor dăunătoare obiectelor din Patrimoniul Cultural Național,
Teza de doctorat, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Mustață Mariana, 1998, Insecte dăunătoare bunurilor de
patrimoniu, Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Mustață M., Bratu G., Moșneagu M., 2006, Starea de
conservare a Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” Horodniceni,
Suceava., Sesiunea Șt. de Lucr. „Ecologia și protecția ecosistemelor”,
Bacău, (sub tipar).
Mustață M., Mustață Gh., 2009, Biologia în conservarea operei
de artă, Ed. Univ. „Al. I. Cuza” Iași.
376
 Niculescu Corina, Muzeologie generală, București.
Nimis P.N., Pinna Damilla, Salvadori Ornella, 1992, Lichemie
conservation del monument, Edit Bologna, 155 p.
Odum E.P., Odum H.T., 1959, Fundamentals of Ecology, 2ed
Saunders Co., Philadelphia and London.
Oprea Florea, 2006, Biologie pentru conservarea și restaurarea
patrimoniului cultural, Ed. Maiko, București.
Opriș Ioan, 1986, Ocrotirea patrimoniului cultural, Edit.
Meridiane, București.
Pearson C. 1987, Conservation of Marine Archaeological
Objects, Butterworths, London.
Pietrini A.M., Bartolini, Giuliani M.R., 1985, A reddish
alteration caused by algae on stone works – preliminary studies in
Conservation of Stone, vol.2, p.653-662, Lausanne.
Pinna D., Salnedori O., 1999, Biological growth on Italian
monuments restored with organic carbonatic compounds. Of Microbes
and Art. The Role of Microbial Communities in the Degradation and
Protection of Cultural Heritage, Florence, Intern. Conf. On
Microbiology and Conservation, p.149-154.
Poper B., Kenneth Fennel, Dorothy I., 1968, A mammal of the
Penicillia. Hofner Publishing Company, London.
Rincón Juan Jóouregni, Gabrielle Ponce Andrade, Rafael
Vázquez Dubolt, Refugio Rodriguez Vázquez, 2011, Biodegradacion de
Bakelita B. Adusta 7308, Unidad de Estudios Avanzados Ciudad
Universidat.
Ripka Katrin, 2005, Identification of microorganism on stone
mural painting using molecular methods. Diplomarbeit, Univ. Viena.
Rölleke S., Witte A., Wanner G., Lubitz W., 1998, Medieval
wall paintings – a habitat for Archold: identification of Archaea by
denaturing gradient gel electrophoresis (DGGE) of PCR – amplified
gene fragments codind for 16 Sr RNA în medieval wall paiting. Int.
Biodet. Biodegr. 41: 85-92.

377
 Rölleke S., Myzer G., Wover C., Wanner G., Lubitz W., 1996,
Identification of bacteria in a biodegradet wall painting by denaturing
gel electrophoresis of PCR - amplified gene fragments coding for 16 Sr
DNA. Appl. Environ. Microbial. 62: 2059-2065.
Rölleke Sabine, Gurtner Claudia, Pinar Guadalupe, Lubitz
Werner, 2000, Molecular approaches for the assessment of microbial
deterioration of objects of art In Of Microbes and art, Edited by Ohio
Ciferri, Piero Tiano, Giorgio, Kluwer Academic/ Plenum Publishers.
New York, p.39-48.
Saiz- Jimenez C., 1997, Biodeteration vs biodegradation: the
role of microorganisms in the nemoral of the pollutants deposited onto
histaric buildings. Int. Biodet. Biodegr. 40: 225-232.
Sandu G. Ioan, Dima Adriana, 2006, Aspecte moderne privind
conservarea bunurilor de patrimoniu, vol. III. Autentificarea și
restaurarea artefactelor din materiale organice, Edit. Performantica.
Sandu Ioan, 2007, Aspecte moderne privind conservarea
bunurilor de patrimoniu, vol.V. Identificarea materialelor picturale,
Edit. Performantica.
Șerbănescu-Jitariu C., Toma C., 1980, Morfologia plantelor,
Edit. did. și ped. – București.
Seves Anna Maria, Maria Romano, Tullia Maifreni, Silvio Sora,
Orio Ciferri, 1998, The microbial degradation of silk: a laboratory
investigation, Int. Biodeterioration and Biodegradation, 42:121-134.
Seves Anna Maria, Maria Romano, Tullia Maifreni, Alberto
Seves, Giovanna Scicolone, Silvio Sora și Orio Ciferri, 1999, A
laboratory investigation of the microbial degradation of cultural
heritage. In of Microbes and art. The role of Microbial Communities in
the Degradation and Protection of Cultural Heritage. Edited by
O.Ciferri, P.Tiano, G. Mastromei,Kluwer Academic/Plenum Publishers,
p.121-134.
Simionescu Viorica, 1980, Ecologie, Edit. Univ. „Al. I. Cuza”
Iași.

378
 Simionescu Adam, Mihalache Gh., 2000, Protecția pădurilor,
Regia Națională a Pădurilor.
Sterflinger K., Krumbein W.E., 1997, Dematiaceous fungi as a
major agent for biopitting on Mediteranean marbles and limestones,
Geominobial. J., 14: 219, 21 – 230.
Sterflinger K., Ne Boem R., GHoog.S., De Wachter R.,
Krumbein W.R., Gasse H., 1997, Conidiosporum perforans and C.
apollinis , two rock – inhabiting fungi isolated from marble in the
Sanctuary of Delos (Cyclades, Greece). Anton van Leeuwenhoek 72:
349-363.
Sun H.J., Friedmann W.E. 1999, Growth on geological time
scales in the antarctic cryptoendolithic microbial community.
Geomicrobiol. J., 16: 193-202.
Tănase Cătălin, Mititiuc Mihai, 2001, Micologie, Edit. Univ.
„Al.I.Cuza” Iași.
Tănase Cătălin, Seșan Tatiana-Eugenia, 2006, Concepte actuale
în taxonomia ciupercilor, Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Toma C., Butnaru R., Rozmarin Gh., 1975, Studiul chimiei
lemnului şi ameliorarea proprietăţilor lui, vol. I, Institutul Politehnic
Iaşi.
Toma C., Niță M., 2000, Celula vegetală, Ed. Univ. „Al.I.Cuza”
Iași.
Toma C., Gostin I., 2000, Histologie vegetală, Ed. Junimea, Iași.
Toma C., Toma I., Ivănescu L., Comparative anatomy of Pinus.
L. Species, An. St. Univ. „Al.I.Cuza” Iași, s.a. II-a, (Biol. veg.), 49:1-10.
Tonolo and Giacobini (1958) citați de O. P. Agraval, Shashi
Dhawan, K. L. Garg în Microbial Deterioration of Paintings: A Review,
NRLC, Lucknow (India), 1989.
Ungurean B., 2010, Insecte xilofage implicate în biodegradarea
bunurilor de patrimoniu confecționate din lemn și expuse în natură, în
Artă și conservare în actualitate: Simpozionul Conservare-restaurare și

379
arte aplicate - Centrul de Cercetare CRCART Iași, Ed. Artes Iași, p.146-
148.
Ungurean Bogdan, 2004, Efectele complexului etiopatogenic în
degradarea bunurilor de patrimoniu. Implicații practice-
biodeteriorarea frescelor și al pietrei de la Biserica Mănăstirii Popăuți,
Botoșani, din lucrarea de disertație, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Ungurean Bogdan, 2004, Efectele complexului etopatogenic în
degradarea bunurilor de patrimoniu. Implicații practice –
biodeteriorarea frescelor și pietrei de la Biserica Mănăstirii Popăuți,
Botoșani. Lucrarea de disertație, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Ungurean Bogdan, 2010, Conservarea bunurilor de patrimoniu
confecționate din lemn și expuse în natură împotriva atacului insectelor
dăunătoare. Teză de doctorat, Univ. „Al.I.Cuza” Iași.
Ungurean Bogdan, 2011, Conservarea bunurilor de patrimoniu
confecționate din lemn și expuse în natură, împotriva atacului insectelor
dăunătoare, Edit. ARTES, Iași.
Urzi Clara, Filomena De Leo, Sybren de Hoog, Katya
Sterflinger, 1999, Recent advances in the molecular biology and
ecophysiology of meristematic stones- in hosting fungi. In Of Microbes
and Art. The Role of Microbial Communities in the Degradation and
Protection of Cultural Heritage, edited by O. Ciferri, P. Tiano & G.
Mastromei. Kluwer Academic: p.3-20.
Urzi. C, Schman P., Stockrbrandt E., 1999, Marmoricola
auranticus gen. nov., sp. nov. a coccoid member of the family
Nzocardioides isolatie from a marble Statue Inst. J. Syst. Medieval.
(subwritted).
Van Krevelen D.W, 1976, Properties of Polymers, Ed. Elsevier,
Amsterdam.
Wakefield D. Rachel, Melanie I. Jones, Jeff Wilson M., Maureen
E. Young, Keith Nicholson, Dennis, C.I. Urquhart, 1996, Investigation
of decayed sanstone colonised by a species of Trentepohlia,
Aerobiologia 12:19-25.

380
 Zammit Gabriella, Daniela Billi, Eliot Shubert, Jan Kästov,
Patricia Albertano, The Biodiversity of subaerophytic biofilms from
Malta hypogea.
Zanordini E., Ardeoni V., Barin S., Cappitteli F., Daffonchio D.,
Talotta P., Sorlini C., Ranali G., Bruni S., Carioti F., 1997, Lead-
resistant microorganisms from red stains of marble of the Certosa
Paria, Italy and use of nucleic aridhased techniques for their detection.
Int. Biodet. Biodegr. 40: 171-182.
Zarnea G., 1984, Tratat de microbiologie generală, vol. II, ed.
Academiei RSR, Bucureşti.
Zarnea G., 1994, Microbiologie generală, vol. IV, Ed.
Academiei Române.

381
382
 Sumar

Prefață ……………………………………………………………….. 3
Introducere …………………………………………………………... 7
Biodeteriorarea patrimoniului ……………………………………...... 17
Biodegradarea ca fenomen natural ………………………………....... 27
Microclimat și microhabitate ………………………………………... 39
Temperatura …………………………………………………………. 43
Influența temperaturii asupra ciclului biologic al speciilor …. 47
Preferendumul termic al organismelor ……………………... 53
Măsurarea temperaturii ….. …………………………………. 54
Efectele căldurii ……………………………………………... 55
Efectul dilatației și contracției termice ………………... 56
Evaporarea …………………………………………….. 57
Deshidratarea ………………………………………….. 57
Căldura specifică …………………………………………….. 58
Fenomenul de termoforeză …………………………………... 58
Temperatura de culoare a surselor …………………………... 59
Temperatura ca factor ecologic ……………………………… 60
Umiditatea …………………………………………………………… 67
Influența umidității asupra organismelor …………………. 71
Fenomenul de delicvescență ………………………………… 77
Eflorescența ………………………………………………….. 78
Igrasia ………………………………………………………... 80
Infiltrațiile și inundațiile ……………………………………... 82
Acțiunea apei la îngheț-dezgheț ……………………………... 83
Efectul de cameră umedă ……………………………………. 84
Efectele negative ale umidității scăzute ……………………... 85
Lumina ………………………………………………………………. 91
Sursele de lumină ……………………………………………. 97

383
 Influența luminii asupra organismelor ………………………. 99
Efectele luminii asupra operei de artă ……………………….. 102
Lumina ca energie de activare (Ea) ………………………….. 103
Măsurarea luminii …………………………………………… 109
Încărcarea microbiologică a aerosolilor ……………………………... 111
Îmbătrânirea obiectelor de patrimoniu și atacul agenților
biodeterioratori ………………………………………………………. 115
Biofilmele bunurilor de patrimoniu, sau patina timpului …………… 119
De la biofilm la bioderma vegetală ………………………………... 133
Acțiunea biopatinelor asupra rocilor și a marmurei …………………. 149
Fenomenologia alterărilor biologice ………………………………… 155
Cauciucul natural ……………………………………………. 156
Biodeteriorarea cauciucului …………………………… 159
Biodegradarea celulozei ………………………………. 162
Degradarea polimerilor ………………………………... 165
Biodeteriorarea sticlei ……………………………………….. 171
Biodeteriorarea metalelor ……………………………………. 173
Degradarea microbiană a substanțelor xenobiotice …………. 175
Degradarea biologică a pietrelor, marmurei, gresiilor ………. 178
Fungi meristematici care atacă pietrele și marmura ….. 181
Biodeteriorarea lânii …………………………………………. 184
Biodeteriorarea încălțămintei ………………………………... 185
Biodeteriorarea țesăturilor …………………………………… 186
Biodeteriorarea lemnului ……………………………………………. 203
Structura peretelui celular …………………………………... 203
Compoziția chimică a lemnului ……………………………... 206
Structura primară a tulpinii ..………………………………… 207
Structura secundară a tulpinii ………………………………... 208
Anomalii și defecte ale lemnului ……………………………. 213
Biodeteriorarea lemnului de către ciuperci ………………….. 214
Succesiunea speciilor în degradarea lemnului ………………. 232
Biodeteriorarea lemnului în medii acvatice …………………. 234
384
 Biodegradarea lemnului de către bacterii și insecte………….. 235
Biodeteriorarea produsă de insecte cărților, papirusului,
pergamentului și altor produse organice ………….…………………. 267
Alterarea biologică a materialelor …………………………………… 293
Picturile și biodeteriorarea lor ……………………………………….. 299
Elementele componente ale substratului pictural ……………. 300
Vopselele ……………………………………………… 300
Adezivii naturali ………………………………………. 302
Lacul oriental ………………………………………….. 306
Rășinile ………………………………………………... 307
Polimerii și rășinile ca sursă de hrană pentru microorganisme 311
Degradarea stratului pictural ………………………………… 313
Degradări ale peliculei de protecție …………………… 318
Craclurile ……………………………………………… 322
Depunerile de suprafață ……………………………….. 328
Factorii biotici care atacă picturile provocând fenomene de
biodeteriorare ………………………………………………………... 331
Biodeteriorarea picturilor murale ……………………………………. 335
Microorganisme autotrofe și heterotrofe izolate din diferite
picturi murale (prelucrare după Agrawal et. al 1989) ……….. 341
Aspecte privind biodeteriorarea picturilor murale de la Biserica
Mănăstirii Popăuți – Botoșani………………………………………... 345
Bibliografie ………………………………………………………….. 371
Sumar ………………………………………………………………... 383

385